vineri, 20 ianuarie 2017

Ci-dessous et en pièce jointe, veuillez trouver le programme des conférences organisées par notre association au printemps 2017. Elles auront lieu, comme d’habitude, aux Apprentis d’Auteuil, 40, rue Jean de la Fontaine 75016 Paris, salle Rainbaux/Darboy.

Cordialement,

Alexandre Herlea

Conférences - Printemps 2017

Au printemps 2017 nos conférences traitent des sujets à caractère historique : site célèbre (Sarmizegetusa Regia), sources d’informations et leurs exploitations (histoire orale), personnalités politiques et surtout culturelles (Ion Ghica ; Constantin Brancusi ; Publius Ovidius Naso).

Les conférences ont lieu aux Apprentis d'Auteuil, salle Rainbaux/Darboy
40, rue Jean de la Fontaine ; 75016 Paris
M° Jasmin

- 21 janvier 2017 à 16h30

Sarmizegetusa Regia – les métamorphoses d’un lieu de mémoire.

M. Gelu Aurel FLOREA (historien, Professeur des Universités à la Faculté d’Histoire et Philosophie de l’Université Babes-Bolyai, Cluj - Napoca)

- 25 février 2017 à 16h30

L'histoire orale dans le contexte de la Roumanie contemporaine. Objectifs, moyens et réalisations à Brasov.

M. Mircea IVANOIU (docteur-ingénieur, Département de Génie Mécanique de l’Université Transilvania Brasov, Directeur de l’association ASPERA ProEdu Brasov)

- 01 avril 2017 à 16h30

Ion Ghica, un grand européen du XIXème siècle.

Mmes Georgeta FILITTI (docteur en histoire, ancien chercheur à l’Institut N. Iorga de l’Académie Roumaine) & Irina BOULIN-GHICA (descendante de Ion Ghica, ancien conseiller culturel à l’Ambassade de France en Roumanie).

- 22 avril 2017 à 16h30

Brancusi : l’autoportrait photographique ou l’art de sculpter son image.

Mme Doina LEMNY (docteur en histoire de l’art, attachée de conservation au Musée national d’art moderne, Centre Georges Pompidou, Paris).

- 20 mai 2017 à 16h30

Ovidius, de la réalité à la fiction. La personnalité du poète entre amour et désespoir, entre révolte et résignation.

Mme Cristina TAMAS (philologue, Professeur des Universités, Doyenne de la Faculté de Lettres à l’Université Ovidius, Constanta).

duminică, 8 ianuarie 2017

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău. Un Congres al scriitorilor încheiat peste trei decenii .14-15 octombrie 1965

Un Congres al scriitorilor încheiat peste trei decenii

Sursa http://www.art-emis.ro/istorie/3903-un-congres-al-scriitorilor-incheiat-peste-trei-decenii.html

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău

Joi, 08 Decembrie 2016 15:16

În anii postbelici, lupta împotriva regimului sovietic a continuat inclusiv după consolidarea structurilor acestuia în re-creata R.S.S. Moldovenească, manifestându-se, în special, în forma revendicării drepturilor legitime ale populaţiei băştinaşe, a rezistenţei opuse politicilor de rusificare şi deznaţionalizare, a pledoariei pentru valorile culturii şi tradiţiilor naţionale. Astfel, după mai multe discuţii controversate în mediul scriitorilor din R.S.S.M. asupra reconsiderării moştenirii clasice, din 1956 au început a fi editaţi clasicii literaturii române şi a se accepta aplicarea unor norme ortografice apropiate de cele ale limbii române[1]. Totuşi, clasicii rămâneau împărţiţi, în continuare, în „moldoveni" (M. Eminescu, I. Creangă, V. Alecsandri şi originarii din Basarabia şi Moldova: B.P. Hasdeu, Al. Russo, D. Cantemir, N. Milescu Spătarul, Al. Donici, C. Negruzzi) şi români (G. Coşbuc, I.L. Caragiale); lui Nicolae Iorga şi Mihail Kogălniceanu nu li se ierta atitudinea faţă de Basarabia, Constantin Stere rămânând interzis până la 1987, iar istoricul literar I. Vasilenco, care punea problema editării lui, era blamat[2]. O consecinţă benefică asupra procesului cultural-literar postbelic din R.S.S.M. a avut-o conferinţa ştiinţifică din 17-19 octombrie 1955, organizată de Academia de Ştiinţe de la Chişinău, la care s-a recunoscut identitatea lingvistică şi culturală „româno-moldovenească", demonstrându-se cu lux de amănunte că Moldova poartă pecetea latinităţii şi că originea slavă atribuită anterior era o eroare, o teorie falsă[3].

Turbulent şi sfărâmător de tipicuri ideologice a fost Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din R.S.S.M., care şi-a desfăşurat lucrările în zilele de 14-15 octombrie 1965. Pentru faptul de a fi abordat problemele destinului ştiinţei şi culturii naţionale, ale limbii şi revenirii la alfabetul latin, congresul a fost considerat „naţionalist". Tema în cauză este tratată pe larg în volumul recent apărut la editura Tehnica-Info din Chişinău, „Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească (14-15 octombrie 1954). Studiu şi materiale"[4], elaborat de profesorii universitari, doctori habilitaţi Vasile Bahnaru, directorul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, şi Gheorghe Cojocaru, directorul Institutului de Istorie al AŞM. Este reluată în discuţie problematica dezbătută şi atmosfera politică şi culturală în care s-a desfăşurat în zilele de 14-15 octombrie 1965 Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din Moldova, eveniment cu o deosebită rezonanţă istorică, care a anticipat Renaşterea naţională basarabeană de la mijlocul anilor '80 ai secolului al XX-lea.

Volumul prezentat cuprinde totalitatea materialelor referitoare la Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Sunt prezentate, mai întâi, anchetele revistei „Nistru" şi ale hebdomadarului „Cultura" din ajunul Congresului, precum şi răspunsurile scriitorilor, constituind o valoare importantă pentru istoria literaturii şi culturii naţionale, în ansamblu. Bunăoară, la întrebarea din ancheta revistei „Nistru" referitoare la problemele care frământau scriitorii în ajunul celui de-al III-lea congres, Grigore Vieru răspundea că „sunt prea multe cărţi mediocre; cărţi cu articole proaste de ziar, monotone culegeri colective pe anumite teme"[5]. La rândul său, poetul Ion Vatamanu sublinia că „problema care nu rabdă e revalorificarea, reabilitarea trecutului literar", a numelui de scriitor şi a creaţiei sale[6]. Un interes deosebit îl reprezintă stenograma propriu-zisă a Congresului al III-lea al Uniunii Scriitorilor din 14-15 octombrie 1965, cuprinzând raportul (Literatura sovietică moldovenească şi imperativul vremii, prezentat de I.C. Ciobanu, preşedintele conducerii Uniunii Scriitorilor din Moldova), corapoartele (Tendinţe şi valori în dramaturgie, Despre critica literară, Călătorie în lumea micilor visători, prezentate de H. Corbu, S. Cibotaru şi G. Meniuc), precum şi luările de cuvânt ale scriitorilor şi ale invitaţilor la Congres[7].Volumul conţine, de asemenea, Comunicatul de presă al ATEM; Tezele pentru adunarea de partid a Uniunii Scriitorilor din Moldova, elaborate de aparatul Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova; Referatul primului secretar al CC al PCM, I.I. Bodiul la adunarea de partid a Uniunii Scriitorilor din Moldova, din 17 noiembrie 1965; Hotărârea Prezidiului C.C. al P.C.M. „Despre neajunsurile serioase în procesul de organizare şi de desfăşurare a Congresului al III-lea al Uniunii Scriitorilor din Moldova", din 3 decembrie 1965; Raportul primului secretar al C.C. al P.C.M., I.I. Bodiul, la Adunarea activului republican de partid „Starea educării marxist-leniniste a oamenilor muncii din republică şi măsurile pentru îmbunătăţirea ei", din 22 decembrie 1965; Hotărârea Adunării activului republican de partid din 23 decembrie 1965. Materialele publicate au fost selectate din fondurile Arhivei Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova, din cele ale Muzeului Literaturii Române „M. Kogălniceanu", precum şi din revista „Nistru", hebdomadarul „Cultura", ziarele „Moldova Socialistă" şi „Moldova Sovietică" («Советская Молдавия»).

Aşa cum pe bună dreptate menţionează autorii volumului, problema cea mai dificilă şi mai delicată, luată în discuţie de unii scriitori în cadrul Congresului al III-lea, care a fost supusă ulterior unor critici acerbe şi grave acuzaţii de „naţionalism românesc", a fost cea a alfabetului. Într-un mod oarecum surprinzător, ideea revenirii la alfabetul latin a fost lansată de invitatul la congres din Lituania, JũlijsVanags, care a adus în discuţie această problemă într-un mod foarte original. Astfel, vorbind despre expoziţia de carte vizitată, el s-a arătat consternat de faptul că „toţi clasicii literaturii voastre" au cărţile „tipărite cu caractere latine, iar literatura voastră din prezent e tipărită cu caractere ruseşti". Acea situaţie, conchidea JũlijsVanags, „creează multe dificultăţi pentru dezvoltarea literaturii", constituind „una din problemele importante care reţine difuzarea cărţilor voastre"[8]. Scriitorul Ion Druţă, la rândul său, replicându-i lui Iurie Barjanschi care acuzase unii scriitori că citeau prea multe publicaţii româneşti, a precizat că „nutreşte cele mai calde sentimente pentru o ţară vecină cu noi, o ţară rudă cu noi, ca limbă, ca istorie, o ţară socialistă, ca şi republica noastră, eu nu văd de ce ar trebui să facem un Zid Chinez de-a lungul Prutului", şi tocmai din aceste considerente credea că „chestiunea cu alfabetul... în ultimă instanţă, totuşi o să fie rezolvată". Ion Druţă identifica cauzele crizei din societatea de atunci cu aşteptarea „să avem un alfabet latin care este atât de natural să corespundă unei limbi de origine latină" şi îşi exprima convingerea şi speranţa că, foarte curând, scriitorii vor obţine alfabetul latin, fiind conştient că în acest scop urma să fie antrenată „conducerea republicii", care îşi va apleca urechea la această „dorinţă a scriitorilor noştri" şi va discuta problema „în cele mai înalte foruri"[9]. Din nefericire, antrenarea „conducerii republicii" în soluţionarea problemei alfabetului s-a dovedit a fi de o cu totul altă natură, decât cea aşteptată: a urmat un articol publicat în oficiosul „Moldova Socialistă" din 23 şi 24 noiembrie 1965 şi un lung raport al lui I.I. Bodiul prezentat la Adunarea activului republican de partid din 23 decembrie 1965, în care Congresul III al Uniunii Scriitorilor era taxat drept un act diversionist.

În nota informativă în adresa C.C. al P.C.U.S. din 20 noiembrie 1965, semnată de I.I. Bodiul, se menţiona cu îngrijorare faptul că „deja cunoscuta declaraţie a lui Mao Zedong despre Basarabia, editarea unei serii de cărţi în România în care se denaturează trecutul istoric al Moldovei, intensificarea propagandei burgheze cu privire la aceste probleme, creşterea afluxului literaturii străine, burgheze în republică au dat naştere unor tendinţe în mediul unei anumite părţi a intelectualităţii din R.S.S. Moldovenească". La modul direct erau vizaţi scriitorii Aureliu Busuioc, Gheorghe Malarciuc, Ion Druţă, Mihai Cimpoi, Petre Osmătescu, care ar fi tratat „în spirit naţionalist" problemele referitoare la necesitatea dezvoltării „limbii moldoveneşti, îmbunătăţirea manualelor, păstrarea monumentelor culturii ş.a."[10].

Urmare a hotărârii Prezidiului C.C. al P.C.M. din 13 decembrie 1965, „tendinţele naţionaliste manifestate în cuvântările lui Busuioc, Malarciuc, Druţă, Cimpoi" au fost aspru criticate, considerându-se necesar să se acorde organizaţiei de partid a Uniunii Scriitorilor „ajutor practic în vederea educaţiei marxist-leniniste", în vederea educării scriitorilor „în spiritul patriotismului sovietic şi al internaţionalismului proletar, al înaltei responsabilităţi faţă de partid şi popor pentru creaţia lor, al fidelităţii profunde faţă de interesele poporului, faţă de cauza comunismului". Aşa cum apreciază acad. Mihai Cimpoi, - care prefaţează volumul în cauză, - acea reuniune a literaţilor de la mijlocul anilor '60 a avut importanta calitate de a fi despărţit apele de uscat în ce priveşte adevărul şi neadevărul despre identitatea naţională, istorie, valorile morale şi spirituale, denumite pe atunci „moştenire clasică", limba română - denumire tabuizată şi înlocuită cu limba aşa-zis „moldovenească"[11]. La rândul său, scriitorul Vladimir Beşleagă afirmă că, „în condiţiile unei ofensive extrem de dure şi agresive asupra conştiinţei naţionale pe care a efectuat-o metodic şi cu tot mai multă ură regimul totalitar prin satrapul său pregătit anume la Moscova Ivan Bodiul, intelectualitatea basarabeană, prin reprezentanţii săi cei mai devotaţi neamului, nu a depus armele în faţa minciunii şi întunericului. Mărturie stă pentru istorie Congresul III al Scriitorilor ce-a avut loc în 1965, la care s-a pledat pentru revenirea la alfabetul românesc, congres declarat de regim drept unul naţionalist. A fost un eveniment de o amplă rezonanţă şi a influenţat masele de oameni care nu pierduseră încă facultatea de a gândi normal"[12].

Consacrat unui subiect de maximă importanţă pentru urmărirea procesului cultural-literar postbelic din R.S.S.M., volumul profesorilor universitari, doctori habilitaţi Vasile Bahnaru şi Gheorghe Cojocaru pune la dispoziţia publicului cititor setul integral de documente şi materiale privind mersul lucrărilor Congresului al III-lea al Uniunii Scriitorilor din Moldova, care a reprezentat punctul culminant al seriei de încercări de revenire la denumirea corectă a limbii vorbite de majoritatea populaţiei din Republica Moldova şi de obţinere a recunoaşterii apartenenţei de facto a acesteia la spaţiul de cultură şi civilizaţie românească.

----------------------------------------------
[1] Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Editura ARC, Chişinău, 1996, p. 315.
[2] Ibidem.
[3] Constantin Olteanu, Un congres care s-a încheiat peste trei decenii, în „Basarabia", nr. 6, 1992, p. 86.
[4] Vasile Bahnaru, Gheorghe E. Cojocaru, Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească (14-15 octombrie 1965). Studiu şi materiale, Chişinău: Editura „Tehnica-Info", 2016, 402p.
[5] Ibidem, p. 68-69.
[6] Ibidem, p. 100.
[7] Ibidem, p. 115-309, 309-319.
[8] Ibidem, p. 226.
[9] Ibidem, p. 256-264.
[10] Ibidem, p. 333-338.
[11] Ibidem, p. 7.
[12] Interviu cu scriitorul Vladimir Beşleagă, în „Caiete de Istorie" (Chişinău), an. II, nr. 1 (5), decembrie 2002, p. 31.

vineri, 6 ianuarie 2017

Augustin Păunoiu. Portret de ministru interbelic: Mihail Manoilescu

Portret de ministru interbelic: Mihail Manoilescu

13 mai 2016 de Rost Online

Atât ambasada SUA la București, cât și Institutul Wiesel au criticat decizia Băncii Naționale a României de a emite o monedă comemorativă prin care sunt omagiați foști guvernatori ai instituției, între care și economistul Mihail Manoilescu.
Iată cum sună comunicatul Ambasadei SUA:

Ambasada SUA își exprimă dezamăgirea cu privire la decizia Băncii Naționale a României de a-l onora pe Mihail Manoilescu, fostul guvernator al Băncii Naționale din perioada interbelică, prin lansarea unei monede omagiale. Manoilescu a promovat și a contribuit activ la ideologia fascistă și sentimentul antisemit în România, care în final au condus la cea mai întunecată perioadă a acestei țări. În timp ce Ambasada SUA recunoaște dreptul României de a sărbători tradițiile instituțiilor sale, aceste celebrări nu trebuie să includă imagini ale unor persoane care au fost condamnate de către istorie și care, prin faptul că sunt onorate, sunt validate. Această practică contravine fundamentului instituțional democratic al României, promovării statului de drept și protecției drepturilor fundamentale ale omului.

Pentru a vedea cine a fost Mihail Manoilescu redăm mai jos un portret al acestuia apărut în Ziarul Lumina în anul 2013.
Redacția ROST

Mihail Manoilescu (1891-1950) a rămas în istorie ca unul dintre marii economişti ai lumii prin teoriile lui privind schimburile comerciale internaţionale, mai ales în America Latină personalitatea lui fiind una foarte populară. Cartea lui despre comerţ a fost publicată în franceză între anii 1940 şi 1950, iar în română a fost tradusă abia după 1990. Recunoaşterea lui Manoilescu în exteriorul ţării a fost una mult mai largă decât cea din România. Ministru de externe în 1940, când a avut loc Dictatul de la Viena, om politic de mare anvergură, mărturisitor fervent al credinţei creştine, nu a fost apreciat nici ca savant în domeniul economic, nici ca om de stat, sfârşind în temniţa comunistă de la Sighet în 1950.
Puţină lume cunoaşte astăzi mărturia creştină pe care Mihail Manoilescu a dat-o în timpul vieţii sale. Conferinţele ţinute cu diverse ocazii, participările active la Congresele Frăţiei Ortodoxe din ţară (Sibiu, Caransebeş), articolele apărute atât în revista întemeiată de el, Lumea nouă, cât şi în Foaia diecezană ne pun în faţă ortodoxia unei personalităţi care ştia să expună cele mai sofisticate principii şi teorii economice unei audienţe specializate, cât şi uneia pentru care Biserica era familiară. La finalul unui discurs cu tema „Lupta Ortodoxiei împotriva materialismului“, ţinut sub auspiciile Patriarhiei Române în 1933 la Dalles, Manoilescu declara: „N-am făcut o conferinţă, ci o mărturisire, o spovedanie. Şi nu spovedania unui om, ci a unei generaţii. Este mărturisirea umilinţei intelectuale la care au ajuns toţi acei care n-au făcut atâta bine cât să poată fi mulţumiţi, dar n-au făcut nici atâta rău cât să-şi fi pierdut în sufletul lor izvorul dorinţei de a face bine. Este mărturisirea acelora care sunt destul de maturi ca să nu se mai bizuie pe puterile lor proprii şi destul de tineri ca să mai poată sluji o credinţă curată. Este mărturisirea acelora care simt nevoia să-şi întoarcă faţa către Dumnezeu şi – cu un gest de mult uitat – să îngenuncheze sub patrafir.“

Cine a fost Mihail Manoilescu?

Mai întâi subsecretar de stat la Finanţe în Guvernul Averescu, în 1926-1927, acesta şi-a legat numele de alcătuirea primei grile de salarizare a funcţionarilor statului din România. Ea s-a realizat printr-un clasament pe categorii, în aşa fel încât să existe o corelare între salarii. Adică, dacă un portar la un minister avea o anumită leafă, ocupând aceeaşi funcţie la o şcoală, el trebuia să aibă aceeaşi leafă. Uniformizarea şi stabilirea unei grile în funcţie de importanţa muncii au fost punctele care au stat la baza aceste grile, rămasă în picioare şi în timpul lui Antonescu, chiar şi sub comunişti. Manoilescu a scris câteva cărţi de mare răsunet în domeniul economiei, pe tema liberului schimb şi a raporturilor între ţările industrializate şi cele agrare. El a demonstrat că o ţară, pentru a se dezvolta, pentru a se putea moderniza, trebuie să aibă o industrie performantă, fiindcă industria este cea care încorporează cea mai multă inteligenţă şi forţă de muncă calificată. Un muncitor care lucrează în industrie, susţinea el, cu acelaşi efort produce de douăzeci de ori mai mult decât un ţăran, ca valoare. Ca atare, România trebuia să-şi dezvolte industria pentru a se moderniza şi a nu deveni o anexă de materii prime a ţărilor dezvoltate. În legătură cu liberul schimb, Manoilescu a arătat că ţările industrializate exploatează ţările agricole. De aceea ultimele trebuie industrializate, iar acest proces e nevoie să fie sprijinit de ţările bogate, ca să se realizeze un echilibru economic mondial, evitând astfel războaiele care au la bază şi motive economice.
Mihail Manoilescu a fost un renumit şi apreciat inginer. În această calitate, el s-a ocupat de organizarea expoziţiilor naţionale şi internaţionale ale României, unde erau prezentate realizările româneşti în domeniile economic, cultural. S-a afirmat ca membru al Guvernului Averescu, ca secretar de stat la Ministerul de Finanţe, unde ministru era Alexandru Lapedatu.
În 1927, guvernul a căzut şi Manoilescu s-a ataşat curentului carlist. Carol renunţase la calitatea de moştenitor, decizia lui a fost acceptată de parlament, succesor fiind ales Mihai, fiul lui Carol.
Situaţia economică se degrada treptat, lucru care a făcut să apară curentul carlist, unde se venea cu ideea că România se poate relansa cu un rege tânăr, viguros, cu relaţii în străinătate.
Manoilescu, alături de oameni de afaceri sau oameni politici precum Aristide Blank, Nicolae Malaxa, Nicolae Iorga, era pentru revenirea regelui în ţară. În octombrie 1927, lui Manoilescu, venit de la Paris, unde avusese o întâlnire cu regele Carol, i s-a intentat un proces. A fost arestat, dus la Jilava, dar i s-a dat drumul după nici o lună de zile. Ce se întâmplase?
Carol acordase un interviu presei franceze, în care declara că este gata să revină în ţară pentru a ocupa tronul dacă va fi chemat. Mai mulţi lideri politici au cerut să vadă dacă acel interviu era real sau nu, fiindcă regele se obligase să nu intre în România decât după 10 ani, doar la chemarea regelui sau a şefului guvernului. Or, nu trecuseră zece ani, nu-l chemase nici primul-ministru, nici regele, Ferdinand murind în iulie 1927, iar Mihai fiind minor.

Verticalitate în politică

În guvernul condus de Iuliu Maniu, Manoilescu a devenit ministrul industriei şi comerţului. Carol a venit în ţară în iunie 1930, proclamat rege, iar Manoilescu era pe val. În aprilie 1931, Carol se pregătea să dea un fel de lovitură de stat, în sensul de a constitui un guvern pe deasupra partidelor. Regele, socotea el, nu trebuie să fie un simplu pecetar, adică să semneze documente, ci să aibă iniţiativă. S-a lansat ideea unui guvern de uniune naţională. Ca să poată demite guvernul naţional-ţărănesc, Mihail Manoilescu a fost nevoit să depună un proiect de lege privind naţionalizarea unei societăţi de la Sân-Martin (Târnăveni), proiect care a fost respins de ţărănişti. Atunci Manoilescu şi-a anunţat demisia. S-a creat o criză, dar până la urmă proiectul s-a votat. Manoilescu însă nu a revenit în funcţia sa.
În Guvernul Iorga din 1931 Manoilescu a ajuns din nou ministru. Însă la orizont a apărut o nouă problemă, criza sistemului bancar, la noi urmând a avea loc prăbuşirea Băncii Marmorosch Blank. Manoilescu a fost numit de rege guvernator al Băncii Naţionale, cu misiunea de a salva Banca Marmorosch Blank. Aristide Blank îl sprijinise pe rege în timpul exilului său şi de aceea ultimul nu voia ca Blank să se prăbuşească. Numai că Manoilescu avea o părere foarte proastă despre Aristide Blank, pe care îl socotea risipitor, şi nu a vrut să angajeze Banca Naţională în sprijinirea Băncii Blank. Ca urmare, a fost demis, şi din mare susţinător al lui Carol a ajuns adversar al regelui.
Dar lucrurile s-au schimbat între timp şi, după 1938, Manoilescu s-a apropiat din nou de Carol, sub motivul că a venit vremea corporatismului. Regele dăduse o lege electorală care prevedea ca voturile la alegeri să se dea pe diferite corporaţii: a muncitorilor, a ţăranilor, a intelectualilor.

Ministru de externe în vremuri de cumpănă

Astfel Manoilescu ajunge ministru de externe după cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, în speranţa faptului că, fiind foarte bine văzut în Occident, va reuşi să salveze integritatea teritorială a României. A făcut vizite la Roma şi la Berlin, dar acolo i s-a spus clar că România trebuie să cedeze teritorii în favoarea vecinilor ei bulgari şi unguri. Manoilescu a venit în ţară şi a început să pregătească opinia publică în ideea unor mici rectificări de graniţă, ca urmare a unor schimburi de populaţie.
Numai că, după cum se ştie, tratativele desfăşurate în cazul ungurilor la Turnu Severin nu au dus la nici o înţelegere. În cazul bulgarilor, tratativele de la Craiova s-au soluţionat rapid. România a cedat Cadrilaterul, a avut loc un schimb de populaţii. Cu ungurii s-a ajuns la Dictatul de la Viena din 30 august 1940, unde ministrul de externe român Manoilescu a fost obligat să semneze documentul care prevedea cedările teritoriale cu consecinţe dezastruoase pentru România. La Viena nu a avut loc nici o discuţie, ci pur şi simplu s-a spus că trebuie să se semneze documentul. S-a pus întrebarea în ţară: acceptă România arbitrajul celor două puteri, Germania şi Italia, sau nu? În Consiliul de Coroană din România s-a decis acceptarea arbitrajului, neştiind ce ne pregătesc cele două. În capitala Austriei, doar a fost înmânat plicul cu noua hartă a României. Manoilescu relatează pe larg ceea ce s-a petrecut atunci. Dictatul a fost o piesă dinainte regizată, nu a avut loc nici o negociere, nici o discuţie. Totul era dinainte stabilit. În memoriile lui, dar şi în alte surse există informaţia că în această perioadă, de după 1 septembrie 1940, cu mari manifestaţii de masă în Bucureşti, Iaşi, Cluj, Braşov, unde se cerea abdicarea lui Carol al II-lea, Manoilescu a fost primul om politic care i-a spus regelui că nu are soluţie de ales, că trebuie să abdice. Carol voia să găsească un om care să continue politica de împăcare cu Germania, cu Italia, iar el să rămână pe tron. Dar Manoilescu i-ar fi spus că nu are nici o şansă, iar condiţia ca România să-şi amelioreze statutul internaţional este ca regele să renunţe la tron.

Prigonit de toţi

În viziunea ministrului de externe, clasele sociale superioare trebuia să reprezinte un etalon în moralitate şi dorinţa de a sprijini pe cei fără posibilităţi. Manoilescu argumentează poziţia sa cu îndemnuri din lucrarea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie“ şi, în tradiţie autentică ortodoxă, spune că nu există îndreptăţire la conducerea oamenilor decât aceea pe care o dă capacitatea de a face bine. „Ce îl învaţă Neagoe pe fiul său, se întreabă retoric Manoilescu, şi tot el răspunde cu vorbele domnitorului: «De va fi mai harnic unul dintre cei săraci decât unul din feciorii de boieri sau rudă a voastră, să nu daţi acestuia cinstea, ci să o daţi celui mai sărac, dacă este vrednic şi harnic şi va păzi datoria mai cu cinste decât boierii.»“
În ceea ce priveşte relaţia dintre Biserică şi Stat, marele om politic exprimă o opinie nuanţată, în sensul că prima nu trebuie să ia roluri directe în rezolvarea problemelor sociale şi să-şi asume răspunderi pământeşti, ci ea „trebuie să rămână deasupra Statului, să aibă minimă legătură cu Statul, care trebuie s-o sprijine… Statul trebuie să respecte caracterul dominant al Bisericii noastre Ortodoxe. După cum nu suntem un Stat poli-naţional, ci un Stat românesc, cu minorităţi naţionale, tot aşa nu suntem un Stat poli-confesional, ci un Stat ortodox, cu minorităţi confesionale“.
Biserica, în viziunea lui Manoilescu este prima care apără ordinea în Stat, căci Scriptura conţine cea mai bună prezentare practică a principiilor teoriei Statului: „Daţi deci tuturor celor ce sunteţi datori: celui cu dajdia, dajdie; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste“ (Romani 13, 7).
În regimul lui Antonescu, Manoilescu nu a fost văzut bine, fiind socotit omul regelui. Dar şi după 1944, când au intrat ruşii în ţară, Manoilescu a fost prigonit, fiindcă el dusese o politică antisovietică, în sensul că apărase integritatea teritorială a Statului român.
Cum pentru sovietici apărarea Statului naţional unitar român era împotriva intereselor lor, Manoilescu a fost arestat şi a murit în închisoarea comunistă de la Sighet, în 1950. Da, ministrul de externe al României, mare învăţat, profesor şi economist de talie internaţională, omul care s-a dus la Viena cu documentaţie solidă, cu hărţi, cu atlase pentru a rezista presiunilor Occidentului, a murit în temniţă. Decesul său a fost adus la cunoştinţă familiei opt ani mai târziu.

Cedarea Ardealului

„Am observat întâi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înţeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest, pe care cu toţii o aşteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată, şi am înţeles că cuprindea şi Clujul… Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea, am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămâne la noi. Când am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenuşiu, din cenuşiu, negru… În clipa aceea, mi-am pierdut cunoştinţa. Nu mai trăisem o asemenea senzaţie fizică decât cu 22 de ani în urmă, când o injecţie cu novocaină la o operaţie mă făcuse să trec pentru o clipă pe lumea cealaltă, de unde mi-am revenit cu ajutoare medicale date in extremis. Acum aveam pentru a doua oară impresia netă că am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apă. Dornberg a deschis uşa alergând prin mulţimea care umplea sălile strigând: «Un pahar cu apă, un pahar cu apă!»… Peste un minut mi l-au adus. Valer Pop mi l-a dat în silă să-l beau. Am început să văd din nou şi am avut puterea să duc mai departe calvarul. Mi s-au prezentat actele spre semnare. Am scos tocul meu cu cerneală verde, cu care scrisesem atâtea lucruri frumoase şi atâtea gânduri bune pentru ţara mea. Am iscălit tot fără să mai citesc. Valer Pop citea pentru mine. De altfel, nu mai era nimic de verificat: actele erau cunoscute, harta tot aşa.“ (Mihail Manoilescu, Memorii – iulie-august 1940 – Dictatul de la Viena, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 212)

Mihail Manoilescu - Memorii. Dictatul de la Viena — Mihail Manoilescu – Memorii. Dictatul de la Viena

„Ortodoxia, dimineaţa unei zile de hram la o mănăstire de munte“

„Ortodoxia nu este o religie pentru dialecticieni. Ea presupune un cer, o căldură şi o mireasmă a ei. Şi plâng pe toţi aceiaşi care nu s-au pătruns niciodată de ele…
Cel care vă vorbeşte nu şi-a petrecut vacanţele copilăriei în saloanele cosmopolite de cură, ci numai la moşioara strămoşilor sau în căsuţele albe ale mănăstirilor de maici din Moldova. Acolo, când venea ziua hramului, din zori de zi se adunau ţăranii în port românesc de munte; iar maicile forfoteau grăbite şi pline de sfiala grijilor. Soarele de august strălucea cu o lumină pe care nu o are decât în ziua Adormirii Maicii Domnului. Şi deasupra tuturora băteau înfiorate clopotele. Mănăstirea se deschidea bucuros celor de afară. În aer plutea o evlavie fără nici o teamă. Şi casa lui Dumnezeu era a tuturora. Cine a văzut asta nu mai caută să definească cu vorbe Ortodoxia. Ortodoxia nu se defineşte; se trăieşte. Ortodoxia este dimineaţa unei zile de hram la o mănăstire de munte“. (Conferinţa Românism şi ortodoxie, prof. Mihail Manoilescu, 6 octombrie 1935)

Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina

Mihail Manoilescu despre etica politică de Andrei PLEŞU

Andrei Pleșu propunea în 2010 câteva extrase din scrierile lui Mihail Manoilescu. Le repropunem imbecililor ca să-i ajutăm să depășească perspectiva etnocentrică impusă de cenzorul Alexandru Florian. Inteligenților le amintim că Manoilescu nu a fost ceea ce afirmă Florian. Dimpotrivă, a fost un mare patriot român, ceea ce pentru mine este o calitate, propunând soluții economice de auto-apărare României agresate de imperialisme diverse. Dan CULCER

nici aşa, nici altminteri

Mihail Manoilescu despre etica politică

Andrei PLEŞU

Aparut in Dilema veche, nr. 343, 9 - 15 septembrie 2010

Prin 1998, am fost surprins să-l aud pe Jerônimo Moscardo, ambasadorul de atunci al Braziliei la Bucureşti, declarînd că economia modernă a Braziliei îşi datorează fundamentele lucrărilor de specialitate ale lui Mihail Manoilescu. Am crezut, mai întîi, că e o flaterie diplomatică oarecare. Între timp, mi-am dat seama că impactul cărţilor lui Manoilescu asupra gîndirii economice a veacului trecut a fost extrem de puternic. Publicat în Franţa, Germania şi Portugalia, teoreticianul român contase – caz tipic autohton – mai mult în străinătate, decît în propria lui ţară. În ţară, după o carieră politică nefericită şi, din păcate, nu întotdeauna inspirată, Manoilescu a cunoscut temniţa în 1927, ca pro-carlist, şi apoi, în anii patruzeci, ca pro-fascist. A sfîrşit în groapa comună de la Sighet, în 1950.

De curînd, o editură nouă din Bucureşti (Spandugino) a publicat traducerea românească a unei cărţi scrise de Mihail Manoilescu în franceză, în anii 1946-1947. Traducerea aparţine soţiei autorului, dna Elena Manoilescu, şi beneficiază de îngrijirea şi postfaţa nepotului său, dl prof. univ. Mihai Dinu. E vorba de o carte – Etica politică –, a cărei lectură ar trebui să facă parte din formaţia oricărui aspirant la titlul de politician. Dar pentru că timpul pentru citit al politicienilor şi, îndeobşte, al contemporanilor noştri, s-a micşorat drastic, propun, în cele ce urmează, cîteva citate caracteristice, cu titlu de captatio... Poate se vor găsi doi-trei excentrici, cărora textele de mai jos să le provoace curiozitatea şi adeziunea.
„Aproape niciodată nu se pune în mod curajos şi clar problema etică a mijloacelor. Zicătoarea curentă, mărturisită sau nemărturisită, este că scopul scuză mijloacele! Şi cum scopurile în politică sînt socotite întotdeauna legitime, dacă nu chiar sacre, de către aceia care le urmăresc, scrupulele nu vin să stăvilească elanul impetuos al oamenilor publici către idealul lor. De altfel – printr-o deformare psihologică curentă – în politică orice instrument devine scop; partidul politic, care ar trebui să fie un mijloc pentru a realiza binele public, devine, pentru membrii săi, scopul însuşi al activităţii lor.“ (p. 69)
„...nimic nu e mai imoral decît consacrarea prin popularitate. Căci popularitatea este adesea răsplata acţiunilor moralmente inferioare ce urmăresc captarea demagogică a maselor.“ (p. 77)
„Dintre toate păcatele pe care omul politic poate să le facă, cel mai josnic este acela de a sacrifica interesele statului pentru acelea ale partidului. (...). Se întîmplă adesea ca spiritul de partid să fie mai tare decît patriotismul.“ (p. 197)
„Intraţi în viaţa politică numai dacă consimţiţi să nu cereţi nimic şi să nu aşteptaţi niciodată, de nicăieri, o recompensă pentru eforturile voastre.“ (p. 203)
„Pentru omul politic amiciţia personală excesivă pentru şef constituie o inferioritate şi aproape un viciu.“ (p. 205)
„În viaţa politică, nimeni nu este vreodată calm şi nimeni nu are timp să reflecteze. Pe de altă parte, presa amplifică, după dorinţă, excesele politicienilor. Dacă oamenii politici au febră, presa delirează; dacă oamenii politici insultă, presa suduie birjăreşte...“ (p. 222)
„În democraţiile latine, adică de tip instabil, [politicianul] este obligat să se lupte mai întîi ca să-şi cucerească postul politic şi apoi ca să-l menţină. Pentru realizarea ideilor sale, chiar pur tehnice (...), el trebuie să se înregimenteze într-un partid, trebuie să facă campanii electorale, să-şi obţină gradele luptîndu-se. Şi tot luptînd fără încetare va uita, în cele din urmă, să mai creeze. Căci mulţi oameni politici, criticînd şi atacînd o viaţă întreagă, păstrează, ajungînd în fine la putere, un spirit mai mult negativ decît constructiv, mai mult polemic decît realizator... Aceasta este plata unei vieţi dedicate, într-o măsură exagerată, bătăliei politice.“ (p. 225)
Ne vom lua libertatea să propunem, săptămîna viitoare, încă o rapidă antologie de citate, de aceeaşi, tulburătoare, actualitate.

=================================
Am promis, în numărul trecut, un adaos la mica antologie de citate din lucrarea lui Mihail Manoilescu despre Etica politică, apărută la Editura Spandugino (Bucureşti, 2010). Iat-o:
„În toate celelalte activităţi colective, în administraţie, în armată, în ateliere, în muncile agricole, nota dominantă este cooperarea, numai în politică (şi în economia liberală, bazată pe ideea concurenţei dintre unităţile economice), nota dominantă este lupta.“ (p. 221). (...) În toate celelalte funcţiuni şi demnităţi la care accede omul – fie că este profesor, magistrat ori şef de industrie – el parvine şi se menţine lucrînd în mod folositor şi creînd. Numai în politică el parvine şi se menţine prin luptă: numai aici el trebuie să cheltuiască majoritatea eforturilor sale, pentru a căpăta posibilitatea de a lucra în chip util şi de a crea! Randamentul omului public în serviciul patriei este mult mai slab decît în orice altă profesiune.“ (p. 224)
„Partidele sunt de un sectarism, de o răutate şi de o violenţă care depăşesc orice limită, deoarece instinctele crude pot să-şi dea, în sînul acestora, acoperirea unei autorităţi colective.“ (p. 223)
„Oamenii politici nu-şi dau seama că între ei ar trebui să domnească cel puţin o oarecare decenţă, dictată de interesul lor «profesional» comun. Depreciindu-se unii pe alţii, ei ajung să se deprecieze toţi în faţa maselor.“ (p. 233) (...) Politicienii care se vorbesc de rău unii pe alţii şi care îşi fac între ei portrete atît de puţin măgulitoare nu riscă oare ca masele să ajungă, pînă la urmă, să-i creadă că sînt, într-adevăr, cu toţii asemănători imaginilor pictate chiar de ei? Oare masele nu sînt ele îndreptăţite să spună, după ce au ascultat schimbul de calomnii dintre aceştia, că, la urma urmei, toţi au dreptate?“ (p. 234)
„...ne repugnă să adoptăm limbajul atît de perimat şi de inadecvat care împarte lumea oamenilor politici în guvernanţi şi opozanţi. Termenul, totodată desuet şi ridicol, de «opozant» atribuie în mod arbitrar unor oameni rolul unic de contrazicători şi sabotori permanenţi ai acţiunii guvernamentale! În realitate, opoziţia nu ar trebui să fie decît celălalt termen al binomului constructiv care constituie mecanismul democraţiei. A nu ţine cîrma în mînă nu înseamnă numaidecît a fi contra acelora care o ţin.“ (p. 250)
„Pentru a fi folositor cu eficacitate, un soldat trebuie să fie disciplinat, iar un om politic trebuie să fie liber.“ (p. 251)
„Este întotdeauna preferabil de a avea alături de tine oameni liberi care să te apere de tine însuţi atît timp cît nu este prea tîrziu, decît de a dispune, în momentul înfrîngerii, de o gardă de pretorieni disciplinaţi, destinată să te apere de ţara ta.“ (p. 252)
„În timp ce dictatura alunecă pe panta pieirii ei, suprimînd critica, democraţia îşi consumă prestigiul său şi pe acela al naţiunii, exagerînd-o.“ (p. 253)
„Trebuie să se recunoască faptul că în toate ţările, chiar şi în statele cele mai evoluate, guvernul trebuie să exercite faţă de mase o funcţiune de educaţie. Din această funcţiune derivă atît ceea ce trebuie să facă guvernul pentru ca să ridice moralitatea vieţii publice, cît şi, mai ales, ce nu trebuie să facă niciodată. Orice educator este obligat să dea dovadă de decenţă şi să aibă o ţinută corespunzătoare rolului său. Tot aşa şi guvernul, deoarece abaterile sale faţă de morală au o rezonanţă particulară.“ (p. 275)

A citit pentru dumneavoastră, Andrei Pleşu

Moneda cu pro-nazistul Mihail Manoilescu nu a fost retrasă de BNR de la vânzare Autor: Alecu Racoviceanu |

Moneda cu pro-nazistul Mihail Manoilescu nu a fost retrasă de BNR de la vânzare

Autor: Alecu Racoviceanu | marţi, 17 mai 2016 | 5 Comentarii | 747 Vizualizari

Colecția numismatică „Guvernatori ai Băncii Naționale” din perioada interbelică putea fi cumpărată ieri de la sucursalele din țară ale băncii centrale.

Asta în ciuda faptului că oficialii BNR promiseseră încă de vineri că vor analiza colecția prin prisma „semnalelor recente”, făcând referire directă la criticile aduse de Ambasada SUA pentru că emisiunea numismatică îl omagia și pe Mihail Manoilescu, economist de prestigiu, dar și membru al Gărzii de Fier și al cabinetului pro-nazist Ion Gigurtu.
Vă reamintesc faptul că, pe 15 aprilie, BNR a lansat 3 monede, din aur, argint și cupru, celebrând trei personalități ale perioadei interbelice. Unele dintre ele era Mihail Manoilescu. Emisiunea numismatică a fost criticată de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” și Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington. BNR nu a avut nicio reacție până când Ambasada SUA nu s-a declarat „dezamăgită” de comemorarea unui nazist. Abia atunci, BNR a anunțat că reanalizează colecția și că pe viitor, pentru a evita „situațiile regretabile”, va colabora cu instituții reprezentative.

Totuși, ieri, la ora 15.00, dacă sunai la sucursalele BNR din țară găseai colecția la vânzare. De exemplu, la sucursala din Iași, operatoarea te îndruma spre „Monede Numismatice”. Aici, o voce bărbătească îți răspunde că întreaga colecție poate fi achiziționată, cu tot cu casetă, la prețul de 2351 lei, TVA inclus.
Mai mult, sunt asigurat că, deși am sunat după ora închiderii, pot să o achiziționez și mâine. Cum știu că o colecție, numismatică sau filatelică, e mai scumpă dacă are un defect, o greșeală sau dacă e interzisă, mă gândesc că afacerea sună bine.

Miron Manega, MIHAIL MANOILESCU, „fondator al Braziliei moderne” – Ucis de comuniști, hulit de SUA și Institutul Wiesel

MIHAIL MANOILESCU, „fondator al Braziliei moderne” – Ucis de comuniști, hulit de SUA și Institutul Wiesel

Posted on 19 mai 2016 by Daniel Roxin in Cunoaște România, Dezvăluiri, Istorie, Știați că // 10 Comments

Pe 15 aprilie 2016, BNR a lansat trei monede, din aur, argint și cupru, celebrând trei personalități ale perioadei interbelice. Una dintre acestea este Mihail Manoilescu. Emisiunea numismatică a fost criticată de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” și Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington. BNR nu a avut însă nicio reacție până când Ambasada SUA nu s-a declarat „dezamăgită” de comemorarea unui „nazist”.

Abia atunci, BNR a anunțat că reanalizează colecția și că pe viitor, pentru a evita „situațiile regretabile”, va colabora cu instituții reprezentative. A fost însă un răspuns diplomatic fără consecințe, pentru că pe 16 mai colecția se afla încă la vânzare, în toate sucursalele BNR. Se pare că și guvernatorul Mugur Isărescu a început să fie nervos și să le dea peste mână celor care se bagă unde nu le fierbe oala.

Să ne înțelegem: Mihail Manoilescu apare pe emisiunea numismatică nu pentru că l-a susținut pe Carol al II-lea, sau pentru că a fost legionar, ci pentru că a fost guvernator al Băncii Naționale în perioada interbelică.

Cât privește valoarea universală a acestui mare economist, despre care noi nu știm aproape nimic, sunt de reținut următoarele…

Un mare diplomat brazilian, José Jeronimo Moscardo de Souza, fost ambasador al acestei ţări în România, a făcut, în 2003, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa, din partea Academiei Române, o declaraţie cel puţin descumpănitoare: „Vreau să mulţumesc României şi în special domnului Eminescu, datorită căruia Brazilia a avut cea mai mare dezvoltare economică din lume”.

Același José Jeronimo Moscardo de Souza, ceva mai târziu, în același an, a acordat în Formula AS un interviu lămuritor pentru această declarație bizară. Eminescu „ajunsese” în Brazilia prin intermediul unei lucrări de mare importanță mondială a economistului român Mihail Manoilescu, discipol al marelui poet și gânditor. Teoria despre stat a lui Eminescu (Teoria Statului Organic) fusese încorporată în lucrarea lui Manoilescu, „Théorie du protectionism et de l’échange international” care, tradusă în portugheză în 1932, a ajuns în Brazilia, unde a devenit curs universitar, iar din 1970 program economic pentru întreaga țară.

Iată ce spunea Moscardo de Souza în interviul amintit, referitor la Manoilescu: „În privinţa economică, se credea că suntem condamnaţi să rămânem o ţară agrară, ca şi România la un moment dat. Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român, fost ministru de Externe al ţării dumneavoastră şi un economist de talie mondială: Mihail Manoilescu. După traducerea, în 1932, a lucrării sale geniale, «Teoria protecţionismului şi schimbului internaţional», aceasta a fost, până în ziua de azi, inspiratoarea dezvoltării economice a Braziliei. […] Prin Manoilescu, responsabilii brazilieni şi-au clarificat originile inegalităţii, rolul proiectelor de dezvoltare industrială, raporturile dintre industrie şi agricultură, dintre exporturi şi importuri etc. Astăzi, Manoilescu este considerat unul dintre fondatorii Braziliei moderne”…

Exposição/Lançamento – Abertura da exposição Cerrado Vivo e o lançamento dos livros Arborização Urbana no Distrito Federal, Espécies do Cerrado e Vida: Uma poesia ao Cerrado. Os eventos são de iniciativa da Comissão do Meio Ambiente, Defesa do Consumidor e Fiscalização e Controle (CMA). Embaixador Jerônimo Moscardo.

Ambasadorul Moscardo de Souza

După imixtiunile fără jenă ale Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, ale Institutului Elie Wiesel și, mai ales, ale Ambasadei SUA la București, într-o problemă internă a statului român și a Băncii Naționale a României (Colecția numismatică „Guvernatori ai Băncii Naționale”), putem aprecia cam care este gradul de subordonare a României în fața Statelor Unite, a Uniunii Europene și a Institutului Wiesel, ca de altfel în fața tuturor celor care vor să ne subordoneze.

Comunicatul Ambasadei SUA este foarte dur la adresa BNR, tonul admonestării fiind ca de la dirigintele de clasă la școlar: „Ambasada SUA isi exprima dezamagirea cu privire la decizia Bancii Nationale a Romaniei de a-l onora pe Mihail Manoilescu, fostul guvernator al Bancii Nationale din perioada interbelica, prin lansarea unei monede omagiale. Manoilescu a promovat si a contribuit activ la ideologia fascista si sentimentul antisemit in Romania, care in final au condus la cea mai intunecata perioada a acestei tari”.

Ambasadorul SUA, Hans Klem

Ambasadorul Hans Klemm nu știe, probabil (iar în cazul ăsta ar fi trebuit să se abțină) că „cea mai întunecată perioadă a acestei țări” a fost perioada stalinistă, la care Mihail Manoilescu nu a contribuit decât în postura de victimă. Au contribuit în schimb SUA, prin abandonarea României în ghearele lui Iosif Vissarionovici Stalin.

”In timp ce Ambasada SUA recunoaste dreptul Romaniei de a sarbatori traditiile institutiilor sale, aceste celebrari nu trebuie sa includa imagini ale unor persoane care au fost condamnate de catre istorie si care, prin faptul ca sunt onorate, sunt validate – mai scrie în comunicat. Aceasta practica contravine fundamentului institutional democratic al Romaniei, promovarii statului de drept si protectiei drepturilor fundamentale ale omului”, se mai arata in comunicat. Adică: noi recunoaștem „dreptul Romaniei de a sarbatori traditiile institutiilor sale”, dar numai alea pe care le vrem noi, altfel „practica contravine fundamentului institutional democratic al Romaniei, promovarii statului de drept si protectiei drepturilor fundamentale ale omului”!

Nu, domnule ambasador, Mihail Manoilescu n-a fost condamnat de Istorie, ci de Tribunalul Poporului, care nu cred că reprezintă Istoria. Decât, poate, pentru dumneavoastră. Judecarea și moartea sa se înscriu în cea mai rușinoasă antologie a injustiției umane. După ce a fost întemnițat fără proces și deținut în închisorile de la Jilava, Ocnele Mari şi Sighet, Mihail Manoilescu a murit în ultima, la sfârşitul lui 1950, fiind înhumat la groapa comună de la Sighet. Nu a fost iertat însă nici după moarte: a fost judecat și condamnat, la 12 aprilie 1952, la…15 ani de închisoare, precum şi la confiscarea averii. Familia a fost anunţată de moartea lui Manoilescu mult mai târziu…

Acesta a fost, în linii mari, Mihail Manoilescu, cel pentru care Ambasada SUA și Institutul Wiesel trag de urechi Banca Națională, pentru că a îndrăznit să editeze o medalie cu chipul său.

Un articol de Miron Manega
Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/opinii/view/ucis-de-comunisti-hulit-de-sua-si-institutul-wiesel-dar-validat-de-istorie-mihail-manoilescu-fondatorul-braziliei-moderne

Arhiva Românilor