vineri, 6 ianuarie 2017

Mihail Manoilescu despre etica politică de Andrei PLEŞU

Andrei Pleșu propunea în 2010 câteva extrase din scrierile lui Mihail Manoilescu. Le repropunem imbecililor ca să-i ajutăm să depășească perspectiva etnocentrică impusă de cenzorul Alexandru Florian. Inteligenților le amintim că Manoilescu nu a fost ceea ce afirmă Florian. Dimpotrivă, a fost un mare patriot român, ceea ce pentru mine este o calitate, propunând soluții economice de auto-apărare României agresate de imperialisme diverse. Dan CULCER
nici aşa, nici altminteri

Mihail Manoilescu despre etica politică

Prin 1998, am fost surprins să-l aud pe Jerônimo Moscardo, ambasadorul de atunci al Braziliei la Bucureşti, declarînd că economia modernă a Braziliei îşi datorează fundamentele lucrărilor de specialitate ale lui Mihail Manoilescu. Am crezut, mai întîi, că e o flaterie diplomatică oarecare. Între timp, mi-am dat seama că impactul cărţilor lui Manoilescu asupra gîndirii economice a veacului trecut a fost extrem de puternic. Publicat în Franţa, Germania şi Portugalia, teoreticianul român contase – caz tipic autohton – mai mult în străinătate, decît în propria lui ţară. În ţară, după o carieră politică nefericită şi, din păcate, nu întotdeauna inspirată, Manoilescu a cunoscut temniţa în 1927, ca pro-carlist, şi apoi, în anii patruzeci, ca pro-fascist. A sfîrşit în groapa comună de la Sighet, în 1950.

De curînd, o editură nouă din Bucureşti (Spandugino) a publicat traducerea românească a unei cărţi scrise de Mihail Manoilescu în franceză, în anii 1946-1947. Traducerea aparţine soţiei autorului, dna Elena Manoilescu, şi beneficiază de îngrijirea şi postfaţa nepotului său, dl prof. univ. Mihai Dinu. E vorba de o carte – Etica politică –, a cărei lectură ar trebui să facă parte din formaţia oricărui aspirant la titlul de politician. Dar pentru că timpul pentru citit al politicienilor şi, îndeobşte, al contemporanilor noştri, s-a micşorat drastic, propun, în cele ce urmează, cîteva citate caracteristice, cu titlu de captatio... Poate se vor găsi doi-trei excentrici, cărora textele de mai jos să le provoace curiozitatea şi adeziunea.

 „Aproape niciodată nu se pune în mod curajos şi clar problema etică a mijloacelor. Zicătoarea curentă, mărturisită sau nemărturisită, este că scopul scuză mijloacele! Şi cum scopurile în politică sînt socotite întotdeauna legitime, dacă nu chiar sacre, de către aceia care le urmăresc, scrupulele nu vin să stăvilească elanul impetuos al oamenilor publici către idealul lor. De altfel – printr-o deformare psihologică curentă – în politică orice instrument devine scop; partidul politic, care ar trebui să fie un mijloc pentru a realiza binele public, devine, pentru membrii săi, scopul însuşi al activităţii lor.“ (p. 69)

„...nimic nu e mai imoral decît consacrarea prin popularitate. Căci popularitatea este adesea răsplata acţiunilor moralmente inferioare ce urmăresc captarea demagogică a maselor.“ (p. 77)
 „Dintre toate păcatele pe care omul politic poate să le facă, cel mai josnic este acela de a sacrifica interesele statului pentru acelea ale partidului. (...). Se întîmplă adesea ca spiritul de partid să fie mai tare decît patriotismul.“ (p. 197)

 „Intraţi în viaţa politică numai dacă consimţiţi să nu cereţi nimic şi să nu aşteptaţi niciodată, de nicăieri, o recompensă pentru eforturile voastre.“ (p. 203)

 „Pentru omul politic amiciţia personală excesivă pentru şef constituie o inferioritate şi aproape un viciu.“ (p. 205) 
„În viaţa politică, nimeni nu este vreodată calm şi nimeni nu are timp să reflecteze. Pe de altă parte, presa amplifică, după dorinţă, excesele politicienilor. Dacă oamenii politici au febră, presa delirează; dacă oamenii politici insultă, presa suduie birjăreşte...“ (p. 222)

 „În democraţiile latine, adică de tip instabil, [politicianul] este obligat să se lupte mai întîi ca să-şi cucerească postul politic şi apoi ca să-l menţină. Pentru realizarea ideilor sale, chiar pur tehnice (...), el trebuie să se înregimenteze într-un partid, trebuie să facă campanii electorale, să-şi obţină gradele luptîndu-se. Şi tot luptînd fără încetare va uita, în cele din urmă, să mai creeze. Căci mulţi oameni politici, criticînd şi atacînd o viaţă întreagă, păstrează, ajungînd în fine la putere, un spirit mai mult negativ decît constructiv, mai mult polemic decît realizator... Aceasta este plata unei vieţi dedicate, într-o măsură exagerată, bătăliei politice.“ (p. 225)

Ne vom lua libertatea să propunem, săptămîna viitoare, încă o rapidă antologie de citate, de aceeaşi, tulburătoare, actualitate.

=================================
Am promis, în numărul trecut, un adaos la mica antologie de citate din lucrarea lui Mihail Manoilescu despre Etica politică, apărută la Editura Spandugino (Bucureşti, 2010). Iat-o: 
„În toate celelalte activităţi colective, în administraţie, în armată, în ateliere, în muncile agricole, nota dominantă este cooperarea, numai în politică (şi în economia liberală, bazată pe ideea concurenţei dintre unităţile economice), nota dominantă este lupta.“ (p. 221). (...) În toate celelalte funcţiuni şi demnităţi la care accede omul – fie că este profesor, magistrat ori şef de industrie – el parvine şi se menţine lucrînd în mod folositor şi creînd. Numai în politică el parvine şi se menţine prin luptă: numai aici el trebuie să cheltuiască majoritatea eforturilor sale, pentru a căpăta posibilitatea de a lucra în chip util şi de a crea! Randamentul omului public în serviciul patriei este mult mai slab decît în orice altă profesiune.“ (p. 224) 
„Partidele sunt de un sectarism, de o răutate şi de o violenţă care depăşesc orice limită, deoarece instinctele crude pot să-şi dea, în sînul acestora, acoperirea unei autorităţi colective.“ (p. 223) 
„Oamenii politici nu-şi dau seama că între ei ar trebui să domnească cel puţin o oarecare decenţă, dictată de interesul lor «profesional» comun. Depreciindu-se unii pe alţii, ei ajung să se deprecieze toţi în faţa maselor.“ (p. 233) (...) Politicienii care se vorbesc de rău unii pe alţii şi care îşi fac între ei portrete atît de puţin măgulitoare nu riscă oare ca masele să ajungă, pînă la urmă, să-i creadă că sînt, într-adevăr, cu toţii asemănători imaginilor pictate chiar de ei? Oare masele nu sînt ele îndreptăţite să spună, după ce au ascultat schimbul de calomnii dintre aceştia, că, la urma urmei, toţi au dreptate?“ (p. 234) 
„...ne repugnă să adoptăm limbajul atît de perimat şi de inadecvat care împarte lumea oamenilor politici în guvernanţi şi opozanţi. Termenul, totodată desuet şi ridicol, de «opozant» atribuie în mod arbitrar unor oameni rolul unic de contrazicători şi sabotori permanenţi ai acţiunii guvernamentale! În realitate, opoziţia nu ar trebui să fie decît celălalt termen al binomului constructiv care constituie mecanismul democraţiei. A nu ţine cîrma în mînă nu înseamnă numaidecît a fi contra acelora care o ţin.“ (p. 250) 
„Pentru a fi folositor cu eficacitate, un soldat trebuie să fie disciplinat, iar un om politic trebuie să fie liber.“ (p. 251) 
„Este întotdeauna preferabil de a avea alături de tine oameni liberi care să te apere de tine însuţi atît timp cît nu este prea tîrziu, decît de a dispune, în momentul înfrîngerii, de o gardă de pretorieni disciplinaţi, destinată să te apere de ţara ta.“ (p. 252) 
„În timp ce dictatura alunecă pe panta pieirii ei, suprimînd critica, democraţia îşi consumă prestigiul său şi pe acela al naţiunii, exagerînd-o.“ (p. 253)  
„Trebuie să se recunoască faptul că în toate ţările, chiar şi în statele cele mai evoluate, guvernul trebuie să exercite faţă de mase o funcţiune de educaţie. Din această funcţiune derivă atît ceea ce trebuie să facă guvernul pentru ca să ridice moralitatea vieţii publice, cît şi, mai ales, ce nu trebuie să facă niciodată. Orice educator este obligat să dea dovadă de decenţă şi să aibă o ţinută corespunzătoare rolului său. Tot aşa şi guvernul, deoarece abaterile sale faţă de morală au o rezonanţă particulară.“ (p. 275) 

A citit pentru dumneavoastră, Andrei Pleşu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu