In
1997 Lucian Boia spargea gura targului cu Istorie si mit in constiinta
romaneasca, inaugurand curentul faimoasei demitizari a istoriei
nationale. Multi au uitat ca aceasta carte a fost scrisa inainte de
integrarea in Uniunea Europeana si NATO, si ca mesajul sau implicit, iar
uneori foarte explicit, era ca Romania nu se poate integra in
structurile euro-atlantice cat timp mai exista “nationalism” romanesc,
cat timp se valorizeaza “fondul autohton” si suferim in continuare de
“orientalism”. Suna cunoscut? Ba chiar foarte familiar – sunt tezele
strans imbratisate de “dreapta” romaneasca – aceasta monstruozitate
ideologica unica ce imbina ura bolsevica fata de popor si trecut cu
exaltarea “valorilor” Occidentului. Boia a continuat sa publice, intr-un
ritm ametitor, multe alte carti pe teme de istorie recenta care aveau
in comun, pe langa demitizare, o devalorizare autoflagelanta a orice
reper semnificativ din istoria reala sau din productia intelectuala
romaneasca a ultimelor doua secole. Mai rau de-atat, culminand cu
lucrarea De ce este Romania altfel (2012), pentru Boia pur si simplu noi
suntem un popor ciuntit, anormal, inferior, nu doar prin ce am
reprezentat in epoca moderna, ci prin tot trecutul nostru, mai ales prin
ceea ce ne este specific. Nu conteaza ca multe din aceste productii nu
se ridica la standardele minimale de stiintificitate cerute unor studii
in domeniu (istorie sau/si istoriografie), ele au devenit, pentru o buna
parte din publicul cititor din Romania, un NOU CANON, de fapt NOUL SI
UNICUL CANON de interpretare a istoriei si, mai grav, a ceea ce inseamna
Romania – trecut si prezent. Cum s-a intamplat acest lucru? Simplu.
O retea a promovat asiduu si sistematic
productiile lui Lucian Boia, facand din ele nu doar simple carti, ci
produse culturale bine marketate, care au format minti si curente. Este
vorba de editura Humanitas, de directorul acesteia, Gabriel Liiceanu,
precum si de eseistul Andrei Plesu. Un produs cultural nu e o simpla
carte – ci este un ansamblu de tehnici si de mijloace folosite pentru a
populariza, disemina si cultiva ideile cuprinse in carte in cadrul
publicului, intr-un mod programatic si constant. De aceea, nu doar
editura Humanitas este motorul principal al difuzarii, ci o intreaga
retea culturala care prin reviste, dezbateri (cum a fost, de pilda,
dezbaterea de la NEC-ul lui A. Plesu despre cartea De ce este Romania
altfel), lansari, emisiuni culturale reuseste sa capteze atentia si sa
concentreze intreaga atentie asupra produsului respectiv. Fara acest
suport “logistic”, cartea domnului Boia ar fi ramas o bizarerie
marginala, accesibila unui public restrans. Problema reala nu este ca
Boia a scris ce-a scris, sau ca domnii Liiceanu si Plesu coordoneaza cu
real succes managerial retele culturale, ci ca insista sa se pretinda
oameni de cultura cand, de fapt, ei sunt oameni de putere. Sunt “boieri
ai mintii” care controleaza, inca de la inceputul acestei Romanii
post-1989, resurse cheie materiale si simbolice care le permit sa
incadreze, influenteze si formeze “piata ideilor” romanesti. Boieri ai
mintii care pun in circulatie teze istoriografice anti-romanesti spuse
de povestitori si buni popularizatori ai istoriei ca Lucian Boia sau
Neagu Djuvara.
CUVÂNT ÎNAINTE LA EDITIA A II-A
Lucrarea de faţă este, în esenţă, o
recenzie supradimensionată, apărută la o dată anume (în 2002) şi, din
această perspectivă, pare să fi fost destinată unui moment precis din
trecut şi să nu prezinte interes ulterior. Ce rost are atunci o
reeditare sau o nouă ediţie? Este întrebarea pe care ne-am pus-o şi noi
atunci când directorul Editurii Enciclopedice, domnul Marcel Popa,
redactorul vechii ediţii, a venit cu propunerea reeditării, propunere
pentru care îi suntem, se înţelege, recunoscători. Am descoperit relativ
uşor, împreună, câteva argumente care să justifice întreprinderea. Mai
întâi, cartea istoricului Lucian Boia intitulată Istorie şi mit în
conştiinţa românească – cea care a pricinuit lucrarea noastră – nu s-a
oprit la o ediţie sau două, ci a continuat să fie republicată periodic,
în româneşte şi în alte limbi, în ţară şi peste hotare. Prin urmare, şi
cele spuse de noi despre acea carte sunt de actualitate şi pot stârni în
continuare interesul cititorilor. Mai mult, anumite idei din lucrarea
aceasta generală despre miturile istoriografice româneşti au fost
dezvoltate de autor în cărţi noi – variaţiuni pe aceeaşi temă – cu
accente diferite, dar gravitând toate către un sens.
În al doilea rând, aşa cum bănuiam şi
remarcam în 2002, opera în discuţie şi celelalte cărţi ale profesorului
Lucian Boia au produs roade, au creat emuli, au dat “direcţii de
cercetare”, mai ales în ambianţa Universităţii din Bucureşti, dar nu
numai. O serie de tineri studioşi din domeniul istoriei, aflaţi la
nivelul elaborării lucrărilor de licenţă – adică la începutul pregătirii
lor, la vârsta de circa 20 ani – în loc să reconstituie cu mijloace
specifice fragmente din trecut, caută cu sârg fel de fel de mituri
româneşti, cu precădere “naţionaliste” şi dezvoltă “teorii” în jurul
acestora, evidenţiind serii întregi de tare reale şi imaginare ale
poporului român. Acest fapt nu conţine nimic rău în sine, fiindcă,
parafrazând o zicere veche, nimic din ceea ce a fost în trecut nu se
cuvine să-i fie străin istoricului. Numai că- după cum se știe din
experienţa elementară a “meseriei de istoric”- nu se cade să ne începem
cariera cu studiul elementelor de conştiinţă, de imaginar, cu
metaistoria, cu istoria contrafactuală (la moda și ea astăzi), nici
măcar cu mitologia istorică. Prin studiul aşa-ziselor mituri din scrisul
istoric, tânărul cercetător analizează, compară şi critică, emite
judecăţi de valoare despre operele şi ideile confraţilor mai de demult
sau mai recenti, fără ca el însusi să aibă vreo creatie, să cerceteze
vreun izvor să ilumineze o epocă, o personalitate, o întâmplare
revolută. Or, până să putem ajunge la “fapte” de conştiinţă şi de
imaginar, este absolut necesar să ne exersăm mintea cu fapte brute din
trecut, refăcute după telmicile consacrate, învătate la facultate.
Procedând invers este ca și cum un artist plastic în formare ar urmări
să fie brusc deasupra lui Picasso, Dali sau Botero, fără să aibă habar
să facă un portret sau un peisaj după natură, fără să ştie ce este aceea
perspectivă sau să cunoască raportul dintre formă şi culoare. Până să
poţi îndrăzni şi reuşi să discerni ce este bun sau rău în operele
istoricilor, este de dorit să încerci tu însuti o cât de mică operă de
cercetare istorică în sensul reconstituirii, la modul clasic
(consacrat), a unui segment din trecut.
In al treilea rând, continuăm să credem
că mesajul general al lucrării în cauză, dar si al altora elaborate de
domnul Lucian Boia este – mai ales prin repetare și accentuare prea
apăsată, urmând regulile propagandei – esențialmente greșit. Critica
naţionalismului şi comunismului, la nivelul scrisului istoric românesc,
deplin necesară si justificată, nu trebuie să conducă la demolarea
valorilor românesti din toate timpurile, la diseminarea marasmului şi a
incertitudinii, la ura endemică faţă de orice produs autohton, de la
opere la oameni, de la idei la edificii, de la moravuri la idealuri. Or,
din păcate, lucrările profesorului Lucian Boia, asta fac! O simplă
privire asupra reacţiilor unor tineri, pe Facebook, în revistele
“avangardiste” (ca să fim eufemistici), în anumite cercuri de “cercetare
avansată” este suficientă: aproape adolescenţi, fără lecturi temeinice,
cei în cauză, amăgiţi de paginile exaltate, cursiv redactate,
atractive, uşor de citit, aparent logic argumentate ale istoricului
mentionat si ale elevilor Domniei Sale, cad uşor în extaz. Ei nu se mai
îndreaptă niciodată spre operele cronicarilor, spre Cantemir, spre Micu,
Şincai sau Maior, nici spre Bălcescu şi Kogălniceanu, nici spre Onciul
sau Panaitescu, nici spre Giurescu sau Oţetea, nici spre Dragomir ori
Prodan şi nici spre Iorga, mai ales spre Nicolae-Iorga“naţionalistul”
Iorga! Influenţaţi astfel, tinerii resping tot trecutul în bloc, îşi
condamnă toţi înaintaşii, lâncezesc în prezentul apăsător şi se
dezinteresează de viitorul incert. Aceste atitudini sunt şi rezultatul
propagandei făcute prin intermediul unor lucrări precum cea aflată în
atentie.
În al patrulea rând, replica noastră are
încă un rost şi din solidaritate de breaslă. Domnul Boia şi cei care-i
urmează au creat impresia – devenită, din păcate, convingere pentru unii
– că istoria, mai exact cercetarea istorică, nu are niciun rost,
fiindcă este falsă, şi mincinoasă, plină de mituri (termen folosit cu
sens peiorativ). Cu alte cuvinte, toată munca istoricilor de la Herodot
încoace, dar, mai ales, de la Grigore Ureche încoace, ar fi inutilă,
eronată, insidioasă, fără legătură cu adevărul faptelor petrecute în
trecut. Istoricii nu ar fi decât un fel de eseişti, care însăilează
gânduri personale – cu mai mult ori mai puţin stil – prostind lumea cu
idei preconcepute, servind numai interese proprii, de familie, de
partid, confesionale, religioase şi mai ales naţionaliste. Fireşte,
ideile acestea au prins şi pe fondul lipsei de cunoştinţe istorice şi
istoriografice în rândul publicului larg. Cine mai consideră azi studiul
trecutului fundamental pentru cultura generală, în condiţiile în care
istoria nu se mai predă în şcoli aproape deloc? De câte ori nu auzim –
la modul retoric sau serios – întrebarea: “Când veţi scrie odată, voi,
istoricii, istoria adevărată?” Iată că răspunsul a venit, dur şi fără
replică, prin domnul Boia: “Niciodată!” Ironia sorţii este că acest
răspuns este, în esenţă, corect, numai că, îmbrăcat în forma cinică dată
de cărţile Domniei Sale, devine mincinos! Istoria exact aşa cum a fost
nu mai poate fi reconstituită aievea de nimeni – în afară de Dumnezeu! –
dar oamenii tind şi au tins întotdeauna, prin specialişti, adică prin
istoricii de meserie, să se apropie cât mai mult de prezentul din
trecut. Cu alte cuvinte, prin metode specifice, care se aprofundează în
facultate, oamenii învaţă cum să studieze memoria colectivă, cum să
reînvie amintirile popoarelor, fără ostentaţie, cu respect pentru
adevăr, pentru acel adevăr care ne este nouă, oamenilor, îngăduit.
Domnul Lucian Boia vine cu o opinie care taie parcă în carne vie:
trecutul este mort, nu poate fi cunoscut şi devine, prin pana
istoricilor, plin de mituri, de idei preconcepute, de minciuni! Dar
trecutul este viaţă, este viaţă vie pentru cei care 1-au trăit, iar
oamenii au nevoie stringentă de amintiri din viaţă! Istoricii nu
inventează aceste amintiri, ci le reconstituie. Fireşte, sunt şi între
istorici fraudatori, dar unde nu sunt?! Există si chimisti care au
sustinut că nisipul poate deveni aur, există şi fizicieni care au crezut
în perpetuum mobile şi chiar au pretins că aceste iluzii au fost
realităţi descoperite de ei. Oare să fie, de aceea, toţi chimiştii şi
fizicienii demni de blam? Răspunsul acesta al nostru este şi un omagiu
adus generaţiilor de istorici români obişnuiţi (câţi dintre creatori
sunt genii?!), care s-au nevoit sincer cu studiul trecutului pentru a
lumina mintea poporului nostru. A vărsa venin asupra muncii şi misiunii
lor făcute cu bună credinţă- chiar dacă faptul este spectacular şi chiar
dacă aduce succes de librărie – este nu numai dizgraţios, dar şi imoral
şi fals.
Un alt motiv al reeditării acestui
răspuns este răspândirea neselectivă a ideilor domnului Boia în
străinătate. Marea majoritate a istoricilor străini nu sunt la curent cu
cercetările din cadrul istoriografiei româneşti şi preiau ceea ce scriu
despre noi reprezentanţii altor istoriografii, cu mai mare tradiţie, cu
mai mare priză, cu mai vechi reuşite de publicare în limbi de
circulaţie internaţională sau, pur şi simplu, care se bucură de mai mare
simpatie. De exemplu, în istoriografia gennană, istoricii maghiari – în
linii mari – au fost, sunt şi vor fi consideraţi de mai mare
credibilitate decât istoricii români. Faptul că lucrarea (lucrările)
domnului Lucian Boia a (au) fost preluată (preluate) cu atât de mare
entuziasm în mediile intelectuale ungare şi promovată (promovate) apoi
prin diverse canale a creat noi posibilităţi de distorsionare a
trecutului românesc. Traducerile în alte limbi şi distribuţia acestor
traduceri prin metode moderne de marketing au creat în Occident impresia
unui discurs istoriografic românesc total viciat de minciuni, a unei
culturi româneşti impregnate de naţionalism desuet şi periculos, a unei
identităţi româneşti false. În anii din urmă, am fost puşi în situaţia
să constatăm pe cont propriu, de mai multe ori, rezultatele acestei
păguboase propagande. Dăm numai un exemplu: am trimis recent în Germania
un mic studiu despre dublul nume etnic al poporului nostru, acela de
român-vlah, analog cu dublul nume al unui popor vecin, acela de
maghiar-ungur sau cu numele duble ale altor popoare (elen-grec,
deutsch-german, suomi-finlandez etc.); pornisem de la o chestiune
concretă, anume cinci documente de dinainte de 1441 în care Iancu de
Hunedoara este numit, în latineşte, Johannes Olah, ceea ce, evident, se
traduce în româneşte prin Ioan Românul; colegul german mi-a atras
atentia că identificarea termenului de “vlah” (aici, în varianta de
“olah”) cu etnonimul “român” este discutabilă şi că, din cărţile
domnului Boia, a înţeles că românii nu prea au nimic în comun cu Roma
sau cu românii, că “vlah” poate fi şi “cioban”, şi “ortodox”, că
termenulde “român” şi numele de “România” sunt recente etc. In altă
cuprindere, lansarea pe piaţă a ideilor domnului Lucian Boia, prin
mijlocirea unei edituri eficiente, cu o reţea de librării foarte extinsă
şi prin mijloace de difuzare în masă foarte răspândite a creat un mare
handicap istoricilor de profesie, care scriu prioritar, de regulă,
pentru cercuri restrânse de specialişti.
Acest handicap se referă şi la cartea
noastră de răspuns din 2002, publicată de Editura Enciclopedică. Am
constatat că lucrarea aceasta si cărţile altor istorici de profesie,
cercetători consacraţi ai trecutului, ajung greu la anumiţi destinatari
interesaţi. S-a creat, astfel, un imens dezechilibru între un anumit set
de opinii, care tind să reducă istoriografia românească la statutul de
poveste plină de mituri şi alt set de opinii, care acordă credibilitate
metodelor de cercetare utilizate cu scopul reconstituirii veridice a
trecutului. Nu este totuna – ca intelectual fără studii istorice de
specialitate – să citeşti numai cartea domnului Boia (cum s-a întâmplat,
în general, până acum) şi să rămâi 1mpresionat de ea sau să poţi citi
şi o replică a sa critică (oricare ar fi ea), spre a putea compara
opiniile şi a trage propriile concluzii. Credem, deboia aceea, că se
cuvine să se dea mai multor cititori şansa “să asculte şi cealaltă
parte” (Audiatur et altera pars ), după pilda dictonului latin. De
asemenea, istoricul Lucian Boia nu a explicat încă, în chip direct, de
ce a scris despre istoricii români şi despre evoluţia gândirii istorice
româneşti într-un mod cu totul diferit înainte de 1989. Atunci, într-o
serie de studii şi într-un volum masiv- un curs tipărit şi destinat
studenţilor de la cele trei mari universităţi din ţară (citat mai jos) –
Domnia Sa a urmărit dezvoltarea istoriografiei noastre pe curente de
gândire şi personalităţi, evidenţiind marile direcţii de cercetare
autohtonă care concordau cu mersul gândirii universale, se sincronizau
cu aceasta. De ce personalităţile româneşti, prezentate în chip pozitiv
până la 1989, devin acum brusc condamnabile, nesemnificative, impregnate
de mitologii şi tare ancestrale şi, mai ales, naţionaliste? Nu există,
în scrierea menţionată sau în altele, vreo cât de mică motivaţie a
acestei schimbări radicale de atitudine.
Dorim să atragem, de asemenea, atenţia
asupra metodei primejdioase de a extrage dintr-un imens material doar
acele exemple care servesc tezei elaborate în prealabil. Acest mod de a
proceda nu are nimic de a face cu cercetarea din domeniul istoriei. Prin
astfel de procedee, se poate “demonstra” orice. Reproşăm autorilor
acestui gen de lucrări – şi, implicit, autorului aflat în atenţie – că
nu precizează, începând chiar cu foaia de titlu, natura întreprinderilor
lor intelectuale. Era simplu ca istoricul Lucian Boia să-şi avertizeze
cititorii, eventual în cuvântul înainte, că nu elaborase o cercetare de
specialitate, cu toate metodele consacrate, ci un eseu cu propriile
opinii, gânduri, păreri, sugestii despre trecut, despre confraţi, despre
identitatea naţională, despre originile etnice, despre defectele
românilor etc. Era mult mai simplu şi mai onest! Aşa, se creează pentru
oamenii de rând şi chiar pentru intelectualii din afara câmpului
istoriei o imensă confuzie, aceea că, de la înălţimea catedrei de
istoria românilor de la cea dintâi universitate a României, Profesmul şi
Cercetătorul prin excelenţă vine cu tratate şi monografii serioase,
care răstoarnă toată munca predecesorilor. Iar predecesorii se cheamă
Iorga, Onciul, Panaitescu , Giurescu, Brătianu, Oţetea! Acest procedeu
este nu numai incorect, dar şi lipsit de onestitate. De altfel, mai
mulţi colegi, istorici de meserie, ne-au reproşat scrierea cărţii (a
“recenziei” de faţă), în sensul că nu trebuia să dăm atenţie unei cărţi
care nu are legătură directă cu istoria şi că, prin lucrarea aceasta, am
fi legitimat istoriceşte un gen, de tip istorica-literar, din afara
câmpului disciplinei noastre.
În acelaşi spirit, cartea profesorului
Boia, ca şi altele, păcătuieşte prin alt fel de omisiune, anume
comparatismul. Autorul – deşi ştie fără îndoială – “uită” să plaseze
“conştiinţa românească” în cadrul conștiinţei universale şi s-o
privească în comparaţie cu un număr de ”conștiințe” ale popoarelor şi
naţiunilor vecine, europene, mai mari ori mai mici. Putem asigura
cititorul că, urmărind acelaşi gen de probleme, selectate după aceleaşi
criterii aleatorii, vom ajunge la același gen de concluzii, precum cele
ale domnului Boia (care-i tratează pe români), şi în cazul “conştiinţei”
ungare, poloneze, ruseşti, germane, sârbeşti etc. Variaţiuni infinite
pe tema originilor, accente naționaliste privind originea nobilă, mituri
fondatoare eroice, exacerbarea calităţilor de apărători ai
civilizaţiei, ură şi dispreţ faţă de alte neamuri, faţă de străini în
general etc. sunt tot atâtea laitmotive care – urmând o idee
preconcepută – pot fi detaşate fără mari dificultăţi din istoria tuturor
popoarelor europene. Dacă profesorul Boia – supărat pe exagerările
naţionaliste din vremea Boia2comunismului si din alte epoci ale vieţii
românilor – ar fi vrut să le exhibeze în forme fruste în faţa
publicului, trebuia să le compare neapărat cu altele. Nu a făcut-o
deoarece comparaţia nu ar mai fi relevat, fireşte, singularitatea
noastră, nici nimicnicia noastră, nici spiritul demonic si distructiv,
care, chipurile, ne-ar caracteriza numai pe noi, românii. Tot în
corelaţie cu această privire comparativă, absentă în lucrarea
menţionată, nu am constatat în nicio istoriografie vecină vreo critică
atât de tranşantă precum cea a domnului Boia, menită să condamne
întunecata constiintă românească”. Fireste, nationalismul nostru
istoriografic de după 1975 (adică din ultimul deceniu şi jumătate de
comunism) a fost foarte pronunţat, întreg naţionalismul nostru de la
1800 încoace are accente grave, dar îi putem asigura pe cititori că
naţionalismele din istoriografiile ungară, rusă (şi sovietică), bulgară,
sîrbească, greacă etc. – derulate pe parcursul secolelor al XIX-lea şi
al-XX-lea – sunt cel puţin la fel de apăsate ca şi naţionalismul
românesc. Orice “analiză”, elaborată după metoda domnului Lucian Boia,
ar fi condus, fără niciun dubiu, la concluzii la fel de dure,
referitoare la “conştiinţele” ungară, rusă, bulgară, sârbească sau
greacă. Numai că, în cazurile invocate, nu a făcut nimeni vreo “analiză”
cu un asemenea ton şi cu atât de severe concluzii. În această situaţie,
mai ales după traducerea cărţii (cărţilor) domnului Boia în alte limbi,
fireşte că românii apar drept unici în “minciuna” lor, în “miturile”
lor, în “naţionalismul” lor…
În fine, notasem cu ocazia celei dintâi
ediţii din 2002 că, în vreme ce istoricii de profesie – cu puţine sau
nesemnificative excepţii – au primit cu mari rezerve lucrarea
(lucrările) despre miturile din istoriografia românească (şi civilizaţia
noastră în general) ale domnului Boia[1], intelectualii de alte
profesii i-au îmbrăţişat în întregime ideile şi chiar tonul. În anii din
urmă constatăm că nici neistoricii şi nici publicaţiile de cultură
(fără tentă prioritar istorică) nu mai exprimă atât de mult entuziasm
faţă de punctele de vedere elaborate de autorul aflat în atenţie şi
răspândite cu atâta succes de editura care-l sustine statomic. Chiar
unii dintre lăudătorii initiali ai cărţii aflate în discuţie şi-au
diminuat mult entuziasmul după apariţia următoarelor lucrări ale
aceluiaşi prolific autor, ba au dobândit chiar serioase accente critice.
Astfel, în numărul din februarie 2007 al periodicului “Dilemateca”,
Cătălin Avramescu- după ce constată cât de suspect de asemănătoare este
cartea domnului Boia Tinereţe fără bătrâneţe. Imaginarul longevităţii
din Antichitate până astăzi (Editura Humanitas, 2006, în două ediţii,
franceză şi română) cu articolul “Longevity” din Dictionary of the
History of Ideas, articol alcătuit Gerald J. Gruman- constată
următoarele:
“Luată în sine, cartea lui Lucian Boia
se parcurge ca o colecţie de conspecte. Eu nu am detectat în ea nicio
ipoteză notabilă, o interpretare excepţională sau vreo descoperire
arhivistică. Din punct de vedere strict informativ, însă, lucrarea nu e
deloc rea. Chiar o recomand. Asta daca nu aveţi cartea lui Gruman”.
Cam în acelaşi sens, Constantin Horea,
remarca în revista Pro Saeculum”, nr. 4, din 1 iunie 2009, într-o
recenzie a cărții Napoleon III cel neiubit (Editura Humanitas, 2008,
ediţia în limba română, precedată de una franceză):
“Lucian Boia dă un exemplu numai bun de
urmat de către tinerii istorici (câţi or mai fi și ei) referitor la cum
să (re)scrii istoria, adică nepărtinitor, fără patimă şi liberat de
orice pre-judecăţi. Însă, cercetarea “curată” şi profesionistă,
autorului, la fel ca în cazul altor cărţi ale domniei sale, nu aduce
nimic (esenţial) nou, nedescoperit, necercetat sau nedezbătut. Este
știut faptul, dar foarte puţin afirmat, că Lucian Boia, pe cât de
strălucit este ca gânditor/analist şi orator, pe atât de bun se arat în
calitate de compilator de informaţii. Distinsul profesor de la
Universitatea Bucureşti are acel geniu de a căuta exact acolo unde
trebuie, de a găsi și mmixa laolaltă ingredientele unei cărți reușite.
Mai mult, domnia sa are darul “spunerii” şi expunerii, un stil, prin
care reușește să cucerească şi cititorul nu prea pasionat de subiecte de
istorie”.
În fine, și mai recent (la 15 martie
2013, în suplimentul de cultura al ziarului on line Adevărul.ro),
academicianul şi ambasadorul Nicolae Manolescu scria:
“I-aş reproşa, din capul acului, cărţii
lui Lucian Boia De ce este România altfel? (Humanitas, 2012), care a
stârnit discuții pasionate, parti pris-ul vădit încă de la titlu: în
fond, România, ca orice tară este asa cum este”, nu neapărat “o ţară
care se încăpătâneazâ fie altfel”.
Despre felul “provocator” al domnului Boia de a scrie despre trecut, pomenitul critic şi istoric literar spune:
”Asa erau si cărtile mai vechi despre
miturile naţionale, aşa este și cea recentă (2011) consacrată elitelor
intelectuale româneşti dintre 1930 si 1950. Două sunt însusirile acestui
fel de a privi lucrurile. Una este demitizarea. Într-o istorie (şi
politică) şi într-o cultură deopotrivă mitizante, plecând urechea la
sirenele naţionalismului, studiile lui Boia sunt nişte binevenite duşuri
reci. Ele explică în mod convingător, deşi oarecum superficial, nu de
ce România e altfel, ci de ce este aşa cum este. A doua însuşire este
negativismul. Selectând de regulă doar un singur set de trăsături, Boia
colorează în negru şi adesea fără nuanţe portretul istoric, social,
politic sau moral al României. De aici provine ispita excpţiei, a lui
altfel. Când am comentat cartea despre elitele intelectuale, am semnalat
faptul că Boia şi-a ales “personajele”, aşa zicând, pe sprânceană,
adică exclusiv dintre acelea care îi slujeau ideea oportunismului
politic caracteristic intelectualului interbelic şi de imediat după al
doilea război. Cele care i-o contraziceau erau lăsate boia3deoparte. Tot
aşa procedează şi cu trăsăturile din care îşi alcătuieşte tabloul
istoric din De ce este România altfel? Are, e adevărat, prudenţa de a
sugera o alternativă, de a nu răspunde cu da sau nu, ci cu şi da, şi nu,
doar că alternativa conduce de obicei la concluzia echivocului naţional
ca o caracteristică a noastră esenţială. Negativă, fireşte!” Concluzia
criticului – coleg, de altminteri, cu profesorul Boia la Universitatea
din Bucureşti – este tranşantă: “Păcat de, nu puţinele, observaţii
corecte şi necesare dintr-o carte bine orientată când demitizează, dar
tendenţioasă printr-o izbitoare lipsă de empatie cu subiectul ei”.
Iată, prin urmare, că imensa cantitate
de producţie publicistică a domnului Boia – de cel puţin o carte pe an! –
stârneşte nedumeriri, rezerve şi critici şi în rândul altor oameni de
cultură, preocupaţi de mesajele pe care le trimit intelectualii de marcă
publicului larg. O raţiune principală, de fond, care ne-a îndemnat să
acceptăm propunerea de reeditare a acestei lucrări are, însă, o mai mare
gravitate. Este vorba despre ideea de bază care reiese dintr-un
interviu recent al domnului Boia şi care este pusă chiar în titlul
respectivului interviu: “Minciuna este mitul fondator al României
moderne“ (publicaţia online Adevărul.ro, din 17 ianuarie 2013). De aici
(din titlu), din tonul general, ca şi din textul interviului, se vede că
perspectiva negativistă a autorului s-a extins între timp de la
istoriografia românească (de la scrierile despre trecut şi de la autorii
lor) la trecutul însuşi. Cu alte cuvinte- crede profesorul Lucian Boia –
nu numai istoricii şi lucrările lor operează cu minciuni când se referă
la trecut, dar trecutul nostru însusi este o minciună! Convingerea
aceasta era, de altfel, evidentă si în lucrările mai recente, mai ales
în pomenita De ce este România altfel? Lăsăm la o parte implicaţiile
filosofice ale acestei poziţii şi ne aplecăm o clipă asupra mesajului
său istoric. Dacă minciuna stă la baza fondării României moderne,
înseamnă că țara aceasta nu are niciun rost! Cu alte cuvinte, domnul
Boia vrea să-i facă pe români să înţeleagă că proiectul şi realitatea
numite România sunt o iluzie, clădită pe fals şi că, în dreaptă
consecintă, această iluzie trebuie să dispară. Cum să înţelegem altfel
mesajul dat de distinsul ideolog? De aici, din acest memento venit de la
București, prin vocea unui distins profesor al primei universităţi
moderne din capitala ţării, şi până la grava afirmaţie, spusă cu năduf
de un alt ideolog (venit, de data aceasta, dinspre mass-media) din
Cluj-Napoca, din capitala Transilvaniei, acum câţiva ani – “M-am saturat
de România!” – nu este decât un pas. Diferenţa dintre cele două
discursuri nu este de gen, ci de grad, nu este de fond, ci de formă.
Este clar că cei doi – şi, din păcate, nu numai ei – au acumulat
cantităţi imense de rău interior, care se revarsă asupra comunităţii şi o
influențează.
Nu am vrea să fim înţeleşi greşit, deşi
acest lucru este aproape imposibil. Şi domnul profesor Lucian Boia poate
pretinde că este inteles greşit, de noi şi de alţii. Aşa se întâmplă,
din păcate prea adesea, în procesul de comunicare. Totuşi, spre a fi cât
mai clari, reiterăm aici cuvintele atribuite lui Voltaire, în Secolul
Luminilor, când înmugurea spiritul democratic modern, cuvinte rostite în
faţa unui oponent al său de idei: “Nu sunt de acord cu ceea ce spui,
dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spune”. Trebuie să fim
mulţumiţi că, după decenii de dictatură, exprimarea ideilor- atât cât
este omeneşte posibil – este liberă în România. De aceea, nu numai că
respectăm punctul de vedere al cărţii (cărţilor) domnului Boia, dar
suntem de partea celor care apără cu străşnicie dreptul Domnei Sale de a
se pronunţa ca atare. A respecta nu este însă totuna cu a aproba.
Respectăm dreptul domnului Boia de a crede si scrie că istoriografia
românească este o însăilare de mituri naţionliste, că istoricii şi
oamenii de cultură români în general au fost şi sunt laşi, că tot
trecutul nostru este ticălos etc., dar credem cu tărie că, în Cetate,
trebuie să fie libere să se auzite şi alte voci credibile, cu mijloace
similare celor de care dispune autorul citat. Suntem deplin de acord că,
după accentele naţionaliste care au traversat societatea românească în
deceniile comuniste şi nu numai, era nevoie stringentă de “duşurile
reci” – numite astfel de academicianul Nicolae Manolescu – trase asupra
“conştiinţei româneşti” contemporane de domnul Boia şi de elevii Domniei
Sale. Dar de ce era nevoie de negativism? De ce să ajungem la
tablourile cele mai negre despre noi înşine, de care se oripilează şi
mulţi dintre străinii care ne cunosc bine? De ce să ne autoflagelăm în
aşa măsură încât să îndemnăm la autodistrugere, în lipsa oricărei raze
de speranţă? Prin urmare, acceptăm demitizarea echilibrată, cu condiţia
ca după aceasta să urmeze nu negativismul, ci construcţia, proiectul de
îndreptare, speranţa de revenire la normalitate.
In această lume sunt peste 200 de
”naţiuni”, cum se spune la ONU, de fapt peste 200 de state. Intre
acestea, România este unul dintre ele, mic şi neînsemnat – zicem noi –
dar, în fapt, de mărime medie, cel puţin dacă este privit la scara
Europei. Azi, ţara noastră este parte a clubului select numit Uniunea
Europeană, fom1at din 28 de state. Se cam clatină acum acest “club
select” – mai ales după criza începută în 2008 – dar aceasta este o altă
chestiune. Ca suprafaţă şi populaţie, suntem pe locul şapte, după
Germania, Marea Britanie , Franţa, Italia, Spania şi Polonia, dar, după
indicii de calitate, suntem pe unul dintre ultimele locuri, în câteva
cazuri poate chiar pe ultimul. Fireşte că nu este bine, dar este,
totuşi, ceva! Faţă de Casandrele care ne prevesteau, după gulagul
comunist, o soartă eternă în “zona gri”, datorită aplecării noastre
ancestrale spre inactivitate, spre lirism sau spre Eminescu, realizarea
din 2007 – deşi nu se datorează neapărat performanţelor noastre ieşite
din comun- este notabilă. Cu trei ani înainte intraserăm în NATO, cu
mult entuziasm, convinşi că numai astfel puteam scăpa de teroarea
ameninţării răsăritene. Şi nu am greşit prea mult, din câte se vede! In
lume, inclusiv în raport cu indicatorii de conţinut, suntem între
primele 40-50 de state din cele 200. Nu este foarte bine, dar nici
catastrofal. Din experienţa noastră de peste trei decenii de cercetări
de arhivă şi de lecturi asidue de specialitate, îi putem asigura pe
cititori că românii şi România sunt ca toată lumea asta, privită în
general, nici mai buni şi nici mai răi. Natural, este bine să fim
criticaţi şi să ne criticăm, ca să ne cunoaştem mai bine şi să luăm
măsuri de îndreptare, să prosperăm, să lăsăm tinerilor şi urmaşilor
mesaje privind căile bune de urmat. Dar dacă întoarcem mesajul
naţionalist și şi triumfalist în unul complet negaţionist, folosind
tehnici insidioase, mai puţin sesizabile de publicul larg, spre ce ne
îndreptăm? Avem impresia că domnul Lucian Boia preschimbă cu 180 de
grade naționalismul glorios, de care unii dintre noi am avut parte tot
într-un de naţionalism, dar pe dos, un naţionalism al urii, al
întunericului, al lipsei de speranţă.
boia-liiceanuSpunându-ne – cu eleganţă,
este drept- că România însăşi (şi nu doar trecutul ei, nu doar istoricii
ei etc.) este o minciună, oare nu ne îndeamnă să părăsim acest “proiect
falit” numit România, să ne luăm lumea în cap, să mergem toţi în ţări
demne şi prospere, superioare, tenace, bune, primitoare? Este şi aceasta
o soluţie, pe care o adoptă mulţi români şi pe care nu o mai condamnă
nimeni. Bine că, în fine, avem libertatea (controlată) de a alege! Dar,
până şi în plin comunism, când demnitatea noastră individuală şi
colectiva era călcată în picioare, Radio Europa Liberă, militând pentru
intregirea familiilor românilor autoexilaţi în Occident, îşi începea
pledoariile cu memorabila frază: “Noi credem că locul românilor este in
România!”. Oare să nu mai fie locul românilor – răi şi ticăloşi, aşa cum
apar ei – în România? Sunt ţări europene -precum Irlanda înainte de
Primul Război Mondial sau Norvegia, în anii de după Al Doilea Război
Mondial- în care orice speranţă părea pierdută, în care oamenii o duceau
mai greu decât românii din aceeaşi vreme, în care migraţia se dovedea
singura salvare şi, totuşi, nimeni nu le-a spus acelor oameni că ţările
lor erau clădite pe minciună, că erau falite şi că trebuiau indubitabil
abandonate. Prin urmare, chiar dacă realitatea trecută şi prezentă ar fi
exact aşa de neagră cum scrie domnul Boia, de ce să omorâm viitorul?
Cum să ajungem să pustiim o ţară prin vorbe de spirit? Nu cunoaştem în
această lume popoare care să se fi supărat iremediabil pe propria ţară.
Sunt, natural, oameni nemulţumiţi, revoltaţi, dezamăgiţi, amărâţi,
trecuţi prin rele şi rămaşi fără speranţă, oameni care nu văd în jur
decât minciuna politicienilor, corupţia lor, îmbogăţirea unor semidocţi
prin jefuirea oamenilor de rând (care formează ţara, statul), dar cei
mai mulţi caută soluţii. Puţini spun că, pentru starea în care se este
de vină ţara însăşi, zestrea naţională păcătoasă sau starea decădere a
întregului popor român. Nemulţumiţii se supără, de pe un vecin, pe un
şef, pe un demnitar, pe preşedintele ţării, pe primul ministru, pe o
situaţie, pe un partid, pe o instituţie (de la guvern la parlament şi de
la fisc până la şcoala în care învaţă copilul copiii), dar nu pe
România. Insă, cu eforturi conjugate de genul făcute an de an de domnul
Boia, vom putea determina tot mai mulţi români să se supere pe ţara lor
şi să considere drept edenice toate celelalte ţări. Vorbeam despre un
naţionalism negativist, fiindcă o astfel de actiune va conduce
neîndoielnic la iubirea altor tări si la demonizarea propriei patrii. O
atare atitudine este menită să distrugă complet România, nu s-o
îndrepte. Nu am văzut în cărţile domnului Boia nicio speranţă de
îndreptare, niciun proiect alternativ pentru această ţară, nicio
strădanie de diseminare a încrederii într-o schimbare spre bine, pe baza
unui program, a unui set de valori, a unei morale noi. Or, dacă le
spunem mereu românilor că nu sunt buni de nimic, vor crede tot mai mult
asta şi se vor comporta precum oamenii de nimic!
Acestea sunt câteva dintre motivele
pentru care considerăm mesajele profesorului Boia nerealiste, neconforme
cu trecutul nostru şi nici cu interesele de viitor ale acestui popor.
Chiar dacă sunt atractiv prezentate, cu talent de orator – sau, poate,
tocmai de aceea – aceste idei induc o stare de blazare colectivă, bazată
pe extragerea din realitatea trecută şi prezentă numai a acelor
argumente care servesc scopului prestabilit. Aceasta nu înseamnă că
lucrările domnului Boia nu ar fi necesare într-un peisaj democratic, că
nu îi impresionează pe români, că nu le stârnesc admiraţia şi că nu le
ridică semne de întrebare. Tocmai de aceea, credem că se cuvin auzite în
Cetate şi alte voci. Numai astfel, românii vor putea compara şi
discerne şi nu se vor lăsa manipulaţi. Diversitatea de opinii subminează
somnul raţiunii, care, lăsat în voia lui, naşte monştri (Goya). Credem,
de asemenea, că ţara aceasta şi poporul acesta trebuie criticate în
chip necruţător, dar nu prin negarea tuturor realităţilor naţionale, ci
prin dimensionarea lor faţă de realele valori, prin păstrarea unui sens
al echilibrului. Proiectul României moderne a fost pus in practică,
treptat, abia de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, in urmă cu circa
150 de ani. Ce reprezintă un secol şi jumătate la scara istoriei? O
clipă! Haideţi să nu judecăm aşa de aspru “clipa” numită România şi să-i
dăm o şansă de viitor, prin oamenii ei. E singurul loc din lume pe
care-l avem ca grup uman şi trebuie să-l îndreptăm, să-l corectăm, să-l
preţuim şi nu să-l repudiem, demonizăm sau respingem. Suntem profesori
şi istorici ca şi distinsul intelectual Lucian Boia şi credem sincer în
misiunea de dascăl şi de cercetător. Domnul Boia ne spune că cercetarea
trecutului este fără rost şi că studiul şi învăţătura în general nu
valorează nimic aici, din moment ce România însăşi este clădită pe
minciună. Or, menirea cercetătorului în ale trecutului şi a profesorului
este cu totul alta, anume să-i deprindă pe tineri cu tehnicile cele mai
potrivite pentru reconstituirea veridică a trecutului şi să le
transmită- după experienţa atâtor generaţii -încrederea în viitor, în
locul de baştină şi de vieţuire, în forţa generatoare a grupului etnic
numit poporul român, în valorile morale universale etc. Dacă credinţa
negativistă a Domniei Sale este legitimă, atunci trebuie să fie la fel
de legitimă şi a noastră, realistă, născută din obsesia unui neam de
plugari, păstori şi preoţi de pe Câmpia Transilvaniei nordice, umiliţi
secole la rând de regimuri străine, obsesie legată de încrederea în
ştiinţa de carte, în valorile morale verificate, în munca tăcută, în
fine, în ţara aceasta întreagă, care (cum scria cândva Lucian Blaga)
“şi-a-mpins hotarele toate până la cer”.
Românii au făcut mari erori şi atunci
când au reconstituit trecutul, şi atunci când şi-au construit viaţa
trecută şi prezentă, dar aceste erori nu trebuie să-i determine să se
autoflageleze, să se demonizeze singuri şi să-şi ia lumea în cap. Este
cu mult mai cuminte ca erorile, odată constatate, recunoscute şi
analizate, să-i conducă spre boia6îndreptarea lucrurilor, spre proiecte
constructive, adecvate exigenţelor lumii contemporane. Ca dascăli şi
istorici, spre aceasta trebuie să tindem! Restul pot să fie exerciţii de
stil, eseuri, panseuri, discursuri politice, studii
filosofico-psihologice sau scenarii teribiliste- menite să ne aducă, pe
moment, faimă şi bani – dar nu pot constitui lecţii durabile de viaţă,
nici mesaje pentru viitor, adresate tinerilor în formare de către
profesorii lor. Or, domnul Boia a fost, din câte ştim, încă de la
începutul carierei, dascăl (asistent, lector, conferenţiar şi profesor)
la Universitatea din Bucureşti şi a transmis lecţii despre viaţa trecută
şi prezentă studenţilor. Dacă ar fi fost un filosof liber cugetător şi
liber profesionist, fără obligaţii la catedră, mesajele negative de
tipul Pe culmile disperării sau Schimbarea la faţă a României i-ar fi
putut aduce faima unui nou Cioran. Cu o condiţie însă, credem, anume
aceea de a proiecta spre viitor, în locul unui sumbru pesimism, ideea
posibilei renaşteri, aşa cum face încrâncenatul filosof pornit din
Mărginimea Sibiului şi rămas pentru vecie la Paris. Dăscălia şi misiunea
de istoric incumbă o anumită deontologie, o rigoare profesională
precisă, o metodologie consacrată a investigaţiei care, toate, trebuie
să aibă în vedere mereu formarea tinerilor, a oamenilor în general,
meniţi astăzi să înveţe de-a lungul întregii vieţi. Nu este vorba aici
despre naţionalismul sau despre patriotismul istoricului – despre care
s-a vorbit prea mult şi prea pătimaş – ci pur şi simplu despre mesajul
său uman, despre dragostea lui de viaţă şi de oameni. Spunem aceasta
pornind de la constatarea simplă că orice profesor şi, mai ales, orice
istoric, face până la urmă, într-o formă sau alta, educaţie.
Oricât de mult s-ar referi la trecut,
cărţile domnului Lucian Boia cu puţine excepţii – nu sunt opere
istorice, ci eseuri despre lumi revolute, despre mituri, despre idei şi
vise, despre români şi neromâni, despre personalităţi, despre oameni şi
grupuri de oameni etc. Ele sunt fascinante, ispititoare, pline de vervă,
cursive, ademenitoare, dar nu comunică adevăruri reieşite din
cercetarea sistematică a trecutului, ci impresii, opinii, gânduri,
păreri. Poate că se bucură de popularitate tocmai din acest motiv, al
apropierii lor de domeniul ficţiunii, al naraţiunii artistice, al
modului sui generis de operare cu imaginarul colectiv. Altminteri,
trecutul se bucură şi de alte tratări – acelea de specialitate –
efectuate cu ajutorul metodelor de cercetare consacrate în istorie şi
care pornesc de la analiza izvoarelor. Acest gen de analize se face
apelând la disciplinele (ştiinţele, metodele) auxiliare ale istoriei
care sunt arheologia clasică, medievală şi modernă, paleografia,
diplomatica, epigrafia, arhivistica, sigilografia, numismatica,
heraldica, medalistica şi altele, combinate cu filologia clasică şi
modernă, indispensabile pentru cunoaşterea limbilor izvoarelor istorice.
Cu ajutorul lor şi al deontologiei profesionale, istoricul se apropie
cel mai mult de reconstituirea trecutului, “aşa cum fost” (Leopold von
Ranke), fără să reuşească vreodată performanţa de a reface întocmai
tabloul vieţii de odinioară. Istoricii de meserie – scriind despre
trecut- scriu despre viaţa oamenilor care au fost şi-i învață pe oamenii
actuali nu să acuze ori să condamne (pentru aceasta, există foruri de
judecată, tribunale, experţi), ci să înţeleagă, să înveţe şi să iubească
omenirea, valorile umane, creaţia umană. Fireşte, punând accentul pe
trecutul unor locuri anume, istoricii îi deprind pe tineri şi cu iubirea
locului de naştere, a patriei (în sensul regiunii în care au trăit şi
au murit părinţii, moşii, strămoşii), a ţării. Ce poate fi rău în asta?
Numai iubindu-ţi patria poţi iubi şi patriile altora, respectând unii de
pretutindeni şi umanitatea în general. După 1989, mulţi au confundat
comunismul cu iubirea de patrie, au identificat naționalismul (în
înţelesul său vechi, de dragoste pentru propria națiune) cu xenofobia
(ura faţă de străini) şi i-au învăţat pe tineri că este ruşinos a crede
în patrie, în patriotism, în valorile transmise de strămoși.
Ii rugăm pe cititori să privească înjur
şi să compare. Să vadă cum raportează la ţara lor ruşii, sârbii,
ungurii, bulgarii, grecii. De asemenea, îi îndemnăm să sondeze
orizonturi mai îndepărtate, precum Statele Unite ale Americii, Franţa,
Olanda, Suedia, Norvegia, Finlanda, Irlanda, dar şi ţări ale Asiei,
Americii Latine şi chiar Africii. Peste tot, oamenii, în marea lor
majoritate, îşi iubesc patriile nu neapărat pentru că sunt mari, sau
bogate, sau prospere, ci pentru că sunt ale lor. România – bună-rea –
este a noastră şi de noi depinde dacă va fi mai primitoare şi mai
atractivă. Negativismul nu ne conduce însă spre asemenea idealuri –
fireşti pentru toate popoarele – ci spre renunţare, delăsare, letargie,
gelozie şi chiar ură. Dacă negăm ţara, ne negăm pe noi înşine, fiindcă
noi constituim ţara. Dacă România este o minciună, noi înşine suntem
astfel! Oare e posibil aşa ceva, să ne confundăm cu neantul, cu răul, cu
întunecimea? Nu credem că putem purcede pe o asemenea cale! Nu ne lasă
datina, nici morţii îngropaţi în locuri neştiute, nici arborii seculari
ai lui Horea şi Iancu din Apuseni, nici Cozia şi nici Voroneţul! Nu ne
lasă bunicii si străbunicii care au crezut sincer în proiectul numit
România şi l-au pus în practică, cu sângele şi cu sudoarea lor! Înainte
de a nimicnici şi ponegri România – care oferă multe motive pentru a fi
criticată! -, această Românie care există de un secol-un secol jumătate,
oare nu ar fi mai înţelept, ca istorici, să ne gândim la mileniul de
dezbinare şi de singurătate, în care ţăranii ardeleni treceau prin
vămile cucului, pe ascuns, ca să ajungă spre Ialomiţa şi Buzău ori spre
Dorne şi Rarău? După acea mare frângere şi risipire care ţinut aproape
zece secole, românii, cu ajutorul unei elite înţelepte responsabile, au
făurit ţara mare şi rotundă, exact cum alţii italienii, germanii,
polonezii etc. – şi-au făcut ţările lor. Tot din bucăţi. Fireşte, suntem
liberi să fim dezamăgiţi de rezultat, mai ales că nu ne- am ostenit
noi, generaţia noastră, cu această anevoioasă a ţării. Am preluat-o de-a
gata! Şi atunci- vă întreb - nu suntem prea grăbiţi cu negarea
absolută a României? Vă propunem- ca să ieşim din dilemă- să aşteptăm
măcar câteva secole spre a putea (eventual) nega edificiul nostru actual
şi a contrui altceva. Negarea de-acum se sprijină pe o perspectivă
şchioapă irelevantă. Nu se poate contrapune un veac de unitate unui
mileniu de singurătate şi dezbinare! Altminteri, ţara ne ţine pe toţi,
fiindcă toţi suntem ţara. Ea cere şi tributuri (de muncă onestă mai
întâi), dar şi critici (necruţătoare), spre a putea exista. Cu două
condiţii: tributurile să nu ne secătuiască tot şi criticile să nu ne
ucidă speranţa colectivă. Iar speranţa majorităţii românilor trebuie să
fie România, o Românie mai bună!
Note:
1 Recent, domnul Paul Nistor- istoric
reprezentativ din tânăra generaţie de la Iaşi – nota, despre o nouă
carte a domnului Lucian Boia, următoarele:
“Formula aleasă de Boia e în mod sigur
una care cutremură indiferenţa la lectură. Dar, ca şi în cazul
emisiunilor tv de tipul “senzaţional”, ea se pretează la o deconstrucţie
facilă. Care este, în mare, reţeta de succes a lui Boia? Îmbinarea unei
bune analize cu ipoteze şocante, cu frazele tari, deliberat exagerate.
Aducerea în prim plan a detaliilor deja ştiute de specialişti dar
neştiute de publicul larg, formularea unor concluzii catastrofice pe
marginea unor caracteristici de-a dreptul banale care se regăsesc la cel
puţin alte 6-7 naţiuni europene. Şi construirea unei utopii
atrăgătoare: alte decizii istorice ar fi adus un alt prezent”.
Sau:
“Din amărăciune probabil, alături de o
radiografie raţională şi profundă apar şi multe exagerări, concluzii
nerealiste şi chiar verdicte prezentate intenţionat drept ipoteze
şocante”.
Sau:
“Pe lângă exagerările de mai sus, unele
remarci sunt însă de-a dreptul răutăcioase si par să dea satisfacţie nu
adevărului istoric ci unor direcţii pur ideologice”. Sau: “In final,
care este formula de succes a domnului Boia? Este cea a istoriei
prezentate ca un blestem. Un destin implacabil a lovit acest spaţiu, o
predestinare grea, neîntâlnită în restul lumii, se resimte doar aici.
Aceasta exclude total speranţele şi idealurile de viitor şi lasă loc
doar resemnării colective”.
(în Contributors.ro, din 28 februarie 20 13).
Cluj-Napoca, 21 aprilie 2014
Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevarul si miturile, Ed. Enciclopedica, 2014,
Facebook Comments
