Mai bine ca afară?
După publicarea în
Certitudinea a articolului meu "Slăbiciunile
naţionalismului" (din 30.03.2018) domnul Manega m-a rugat să
dezvolt punctul 5, în care recomandam naţionaliştilor noştri să
treacă de la poziţia defensiv-nostalgică la critica decandeţei
antropologice produse cancerigen de progresismul occidental. Am
ezitat să răspund provocării, temându-mă că mesajul meu ar
putea fi folosit întru justificarea decadenţei româneşti-
complementare. Nu vreau să promovez holera ca leac împotriva
ciumei… dar nici invers. Aşa că voi vorbi fără menajamente, riscând să indispun pe toată lumea angajată în conflictul
naţionalism/cosmopolitism.
Cheia problemei este-
pentru mine- existenţialitatea organică colectivă. Pe care
Eminescu a intuit-o cu o profunzime/fineţe greu de egalat. (E drept
că pe vremea lui era ceva mai consistent de apărat- nesocotirea
prevenirilor sale producând deja involuţie organică).
Omul face parte din
agregări sociale, e angrenat în procese colective, care, alături
de firul individualităţii, intervin în plămădirea conştiinţei,
în fabricarea sensurilor. În ce măsură această integrare este
similară celei prin care celula biologică devine parte a unui
organism? Întrebarea aceasta fascinantă poate fi privită din
numeroase unghiuri, întoarsă pe numeroase feţe, despicată în
numeroase aspecte, abordată prin varii paradigme/ideologii, tratată
prin diverse metodologii. Francisco Varela a încercat (ca şi alţi
mari biologi) să înţeleagă raportul dintre dimensiunea colectivă
şi individuală a existenţialităţii celulare. Cum e posibil ca
metabolismul unei entităţi vii autonome ("autopoietic"-
spune Varela, adică lucrând în sensul conservării eului
înglobator al conţinutului său), să se supună fiziologic unei
supra-existenţe, la rîndul ei autopoietice? Ce determină reacţia
anticorpilor, care atacă celulele percepute ca străine?
În cazul agregărilor
umane, legăturile par mai slabe (chiar faţă de cele dintr-un
furnicar) ceea ce aduce un spor de flexibilitate, favorizând
plasticitatea pluri-existenţială. Libertatea creează posibilităţi
de multi-apartenenţă, de combinare, conflict sau interferenţă
între nivele diferite de participare la trăiri colective. Între
internaţionalism/ cosmopolitism/ europenism/ mondialism/ umanism şi
naţionalism/ tribalism/ regionalism/ familism manifestându-se o
competiţie acerbă întru integrarea/capturarea eului persoanelor (a
se vedea în acest sens filmul lui Pontecorvo —"Burn")
Regionalismul a stat în calea osmozelor naţionale, tribalitatea a
fost învinsă de statalitate. Adversarii naţionalismului înfierează
înregimentarea naţională a conştiinţelor doar pentru a le
disponibiliza furnicarului uman, distribuit mondial, în pânza de
paianjen controlată de stăpânii lumii.
Criticii ideologiilor
lucrează pentru ideologiile concurente. Propaganda găseşte uşor
consumatori, în căutare de formule justificative. Manipularea
întilneşte dorinţa fiecăruia de amăgire salvatoare de neant.
Avem nevoie de credinţă în rolurile prin care traversăm viaţa,
altfel nu le putem juca cu chef. Nu s-a găsit încă formula
plenitudinii lucide, distanţarea de-motivează. Ştefan Lupaşcu
spunea "Conştiinţa conştiinţei dăunează conştiinţei"….
Pragmaticii au învăţat arta de a ţese axiologia potrivită
oricărei reuşite practice. Odată intrat într-un joc, omul se
colorează în conformitate cu postura. Civilizaţia amăgirii este
limanul neliniştilor noastre.
Mulţi romani siliţi
să-şi ia lumea în cap din cauza comunismului şi post-comunismului
au devenit internaţionalişti. Nu au cum simpatiza naţionalismul.
Nu le face bine să fie percepuţi ca străini în locurile în care
s-au aciuat pentru a trăi mai bine. Mulţumiţi cu tainul cine ştie
cărei firme, trataţi cu un jug blînd, care le asigură un banal
trai tihnit, lecuiţi de aspiraţii donquijotești, de impulsiuni
prometeice, de convulsiunii sisifice, nu au nevoie de oglinzi
tulburătoare, de refractări prin trecut. Le prinde bine să poată
reveni, fără restricţii, când au nevoie sau chef nostalgic
rezidual, într-o Românie fără bariere, deschisă oricărui călător
sau întreprinzător, racordată modelului de afară, integrată
bişniţar, unde nimeni nu se mai poate simţi străin, pentru că
nimeni nu mai este înăuntru. Nu au făcut nimic, majoritatea,
pentru combaterea distrugerii ţării după 1990. Şi-au văzut
oportunist de interesele personale, evadând din zona sinistrată (în
unele cazuri- şi cu ceva pradă). Îi veţi vedea vorbind acum însă
de "eliberarea României" de înfruntarea vestigiilor
securisto-feseniste, combătând imaginarul "naţionalism"
al PSD- alături de mercenarii corporaţiilor care ne civilizează
taman. Se vor înţelege tot mai bine cu feciorii criminalilor care
ne-au alungat din ţară ca s-o jefuiască şi vândă (europenizaţi
pe la Stanford/Oxford, sau alte oficine ale farsei academice) care
ne-ar integra în orice sistem care le poate proteja averile cucerite
postdecembrist.Diaspora itinerantă, mafia uzurpatorilor statului
(lucrând şi ca agentură neocolonialistă), mercenarii semi-plătiţi
ai corporaţiilor-cam acestea sunt izvoarele actualului val de
cosmopolitism, care joacă rolul dizolvant pe care l-a avut odinioară
valul cotropirii fanariote sau evreieşti.
Din păcate, nici
forţele care mai incomodează procesul de distrugere a membranei
care închide chinuitul metabolism românesc… nu lucrează pentru o
cauză nobilă, ci mai curînd din inerţia putreziciunii interne.
Cei 30 de ani de post-comunism, cei 45 de ani de comunism (plus 25 de
ani de eşec interbelic) nu ne-au lăsat moştenire un metabolism/ o
specificitate fiziologică care să merite apărată- pentru
calităţile ei. Repertoriul sinistru al efectelor maimuţăririi
socialităţii străine- începute în secolul 19 şi experimentului
genocidar de reeducare-comunistă şi postcomunistă, racilele
produse de descurcare şi compromis, cohorta de turpitudini, laşităţi
şi ipocrizii- nu constituie o cauză nobilă. Şi totuşi- pentru că
sensul fiecăruia se extrage din experienţa vieţii sale- nu se
poate şterge acest veac de istorie, fără a rupe rădăcinile
fiinţării colective, fiinţării în colectivitate. Trecutul
nostru, asa cum a fost, constituie unicul referenţial autentic,
ne-artificial, sămânța din care ne este coaptă fiecăruia
conştiinţa. Una este să ne privim devenirea critic, luptând
pentru a transcende ce ne-a otrăvit/urâțit şi alta e să ne lăsm
resetaţi la zero (ca o memorie RAM), pentru a nu crea nici o
problemă încorporării noastre în maşinăria pe care o
implementează acum dumnezeii nechemaţi ai socialităţii (aceaiaşi-
în fond- care ne-au trecut şi prin experienţa comunistă).
Iată de ce mi-a fost
greu să scriu acest text. Nu mă alătur uşor unor categorii care
compun forţele naţionaliste româneşti actuale. Securisto-comuniști
nostalgici care profită de agresiunea internaţionalistă pentru a
retro-justifica - ca patriotic- regimul de exploatare şi alienare
care ne-a aruncat în actuala criză; habotnici
întunecoşi/mediocri/suficienţi care compromit aspiraţia
religioasă/ transcendentală/ spirituală menajând tarele unei
biserici parazitare/trădătoare; oportunişti care au pierdut alte
trenuri şi încearcă să urce în cel naţionalist- dacă va mai
merge; superficiali exaltaţi, în căutare de ocazii pentru exhibări
patetice- în cămaşa verde sau cravată roşie, mârlani care nu
şovăie dacă au ocazia să rupă ceva din trupul ţării dar
lăcrămează de dragul ei (de preferinţă- după câteva pahare)
etc. Dar chiar şi aceştia, din diverse motive, stau acum în
calea disoluţiei României în malaxorul mondializant ! Având tare
greu de digerat, sînt ultimul obstacol pentru caracatiţa pe cale
de a desfiinţa România…. Am ajuns să sper că puii ilieştilor
şi a victimelor lor nu se vor putea acomoda artei occidentalilor de
a parazita cu aparenţe de legitimitate, de a se domestici cu
aparenţe de libertate, de a trăi natural viaţa artificială.
Dacă aş crede, cu
probabilitate oricât de mică, în beneficitatea direcţiei actuale
de evoluţie a civilizaţiei de afară, aş mai putea spune (cu
tristeţea doliului): fie, să dispară fiinţa colectivă
românească, pentru că prea s-a covârșit de urâțenie, prea a
decăzut. Iar foştii românii să-şi refacă dimensiunea colectivă
a vieţii participînd la europenitate , mondialitate, umanitate etc.
Dar tot ce am înţeles din funcţionarea societăţii contemporane
mă face să privesc cu groază înghițirea României de o
civilizaţie dizolvată de complexitate, racordarea ei la organismul
muribund al unei specii devastate de patologie, cuprinsă de febra
auto-distrugerii antropologice- întru instalarea unei
existenţialităţi jalnice/odioase, post-umane. Sînt conştient că
atîta capilaritate trans-frontalieră, atâta comerţ şi
comunicare, atîta osmoză şi uniformizare, atîta
reproductibilitate şi specializare, atâta anti-autonomie- fac greu
de pus în funcţie vreo carantină protectoare, care să amâne
dezastrul- protejând un spaţiu naţional. Rezistenţa coerentă şi
organizată fiind greu de imaginat, rămâne ca zid inerţia
românilor rămaşi tributari vechilor dresaje, care a ajuns să
constituie o ultimă speranţă!
De aceea (dincolo de
problematica homosexualităţii) ţin pumnii celor ce vor încerca să
folosească referendumul privind familia pentru a arăta ca românii
nu sunt inca o turmă disciplinată, la cheremul tele-comenzilor
politice. Gestul lor colectiv de nesupunere, urmat -previzibil- de
nesocotirea voinţei colective, uşurînd conştientizarea adevăratei
feţe a regimului pe cale de a cotropi planeta. Zguduire puţin
probabilă, dar fără de care, mesajul: "Mai bine ca afară!"-
nu va fi auzit. Sclavii ce se cred liberi nu se revoltă.
Fabricarea mini-oamenilor care vor compune macro-Omul, va merge
nestingherit, dacă intelectualii nu încep războiul pentru sens cu
ideologii sistemului.
Trecerea la o luptă
colectivă de apărare, bazată pe înţelegerea situaţiei, pare
fantasmatică. Cine să explice românilor capcana în care a căzut
civilizaţia occidentală, bolnăvicios şi distructiv excrescentă,
rătăcită într-o labirinticitate ininteligibilă- care o pune la
dispoziţia reţelelor maşinale şi o împinge spre artificializarea
vieţii şi inteligenţei, sluţitor mercantilă şi acut amorală,
pilotată de o distrugătoare hulpăvie parşivă/perfidă care
exacerbează şi acoperă cu falsuri îndobitocitoare egoismul
animalic al luptei pentru supravieţuire? Cine să arate subiecţilor
noii îndoctrinări că în spatele revoluţiei tehnologice,
liberalismului pieţei, farsei democratice … stau aceleaşi
mobiluri care au alimentat experienţa comunistă şi permis tragedia
postcomunistă? Sau, dacă românii au început să întrezărească hâdoșenia sistemului, mascată cu norme, instituţii, teze şi
ritualuri- cine să îi convingă să nu treacă la un cinism
desăvârșit, văzându-și fără scrupule de interese şi bănuind
de rea credinţă înşelătoare pe oricine îi invită spre un front
invizibil, pentru a încerca evadarea spre un nou regim?
Iată dificultăţile
care mă silesc să amîn dezvoltarea lozincii "Mai bine ca
afară !"
Se vede că sarcina mă
depăşeşte. Poate se învrednicesc alţii?
Ioan Roşca 21.09.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu