Treceți la conținutul principal

Adevăruri pe care nu o să le găsiți în presa „sistemului”! Dialog „la gura sobei” cu istoricul Corvin Lupu


Editorial
Investigații
Ancheta

Început
Posted by justițiarul 4 decembrie 2016
Decembrie 1989: „Pleacă ai noștri, vin ai noștri” (I)
– Dialoguri neconvenționale
Apropierea sfârșiturilor de an ne inspiră nevoia de bilanțuri, pe de o parte și de reflecții, pe de altă parte. Prin tradiție, românii, popor de țărani, își ordonau gândurile în această perioadă de început a iernii, după culesul porumbului și punerea recoltelor la adăpost.
Apoi, apropierea sfârșiturilor de an ne readuc în memorie acel decembrie însângerat, de la care multor români le-au rămas mai multe întrebări decât răspunsuri. În anii electorali, confruntarea politică extinde bilanțurile, referirile întinzându-se adeseori pe întreaga perioadă post-comunistă. Opinia publică își pune mereu întrebările „ce a fost bine?”, „ce a fost rău?”, „ce se putea face?” Inevitabil se ajunge și la întrebarea „ce trebuie făcut în continuare?” L-am abordat pe profesorul universitar Corvin Lupu la o discuție pe tema evoluției României post-decembriste și a stadiului în care se găsesc evoluțiile și involuțiile societății românești.
Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, cu ce propuneți să începem discuția noastră?
Corvin Lupu: Dacă pornim discuția de la rădăcina evenimentelor, adică din 22 decembrie 1989, trebuie să pornim investigația de la cei care dețineau puterea.
Marius Albin Marinescu: Bine, atunci pornim discuția de la Ceaușescu, sau de la poporul român?
Corvin Lupu: Eu nu aș porni discuția nici de la Ceaușescu și nici de la poporul român, pentru că ei dețineau puterea doar aparent. De fapt, puterea o dețineau structurile de forță: în primul rând, Securitatea, în al doilea rând, Armata și în al treilea rând, Miliția. Nici astăzi, puterea nu este deținută decât aparent de politicieni, în realitate ea fiind deținută de cei care dețin informația și care, prin informație, controlează Justiția, Parchetul, Poliția și presa.
Marius Albin Marinescu: Dar și deținătorii informației sunt conduși de președintele României, care este om politic.
Corvin Lupu: Da, președintele este om politic, deci este „om”, este supus greșelilor, iar cei care dețin informația îi cunosc aceste greșeli, i le pot valorifica și pot oricând să-l distrugă, dacă nu-l mai pot folosi. Le lângă aceasta, nu uitați că serviciile țin în mâna lor și viața președintelui.
Marius Albin Marinescu: Interesant. Ce aveți în vedere când faceți această ierarhie a instituțiilor care dețineau puterea în decembrie 1989?
Corvin Lupu: Poate să pară discutabil faptul că am poziționat Securitatea înaintea Armatei în ierarhia de putere din timpul evenimentelor din decembrie 1989. Am avut în vedere faptul că Securitatea deținea controlul absolut asupra sediului puterii și a tuturor informațiilor din întreaga țară. Securitatea avea și forțe speciale de luptă, deosebit de bine instruite. Mă refer la Trupele de Securitate, la Direcția a V-a de Securitate și Gardă și la U.S.L.A. Dacă Armata ar fi vrut să ia puterea singură, împotriva voinței Securității, care prezumăm că s-ar fi poziționat de partea lui Ceaușescu, ceea ce nu a fost cazul, ar fi trebuit să bombardeze sediul C.C. al P.C.R., ceea ce nu se poate decide cu ușurință, iar marii planificatori externi care acționau pentru acapararea României nu doreau acest lucru. În acest caz, Ceaușescu, dacă ar fi fost apărat, avea posibilitatea retragerii în buncărul antiatomic, blindat, unde avea comunicații cu toată țara, cu toate unitățile M.Ap.N. și ale M.I., care îi mai erau devotate lui și miniștrilor Milea și Nuţă. Acolo, în buncăr, avea hrană, apă și oxigen pentru mai multe luni de zile și, astfel, cei care ar fi încercat să cucerească puterea ar fi eșuat. Nu era simplu să-l ataci pe Ceaușescu bombardând sediul C.C. al P.C.R., în situația în care Securitatea l-ar fi apărat, conform obligațiilor legale pe care le avea.
Când am afirmat că Securitatea deținea puterea cea mai mare, am mai avut în vedere și faptul că instituția îi avea în mâna ei atât pe conducătorul statului, cât și pe toți demnitarii țării, care erau păziți/„protejați” și monitorizați continuu de cadre de securitate. Aceasta este valabil inclusiv pentru ministrul Apărării. Așa a fost posibil ca ministrul Vasile Milea, în 22 decembrie 1989, „apărat” de căpitanul de securitate Vătămănescu, să fie asasinat și Securitatea, împreună cu trădătorii din Armată să dea lovitura de stat și să-l aresteze pe comandantul suprem, șeful statului.
Apoi, dacă Securitatea ar fi respectat legislația și l-ar fi apărat pe Ceaușescu, nu aveau loc acele evenimente tragice și, probabil, marii planificatori externi ar fi trebuit să renunțe pe moment la proiect, sau să adopte un alt plan de preluare a controlului asupra României, ceea ce nu era chiar ușor. În acest caz, trebuia acționat pe calea armelor sau a bombardamentelor, ca în Iugoslavia, dar asta era cu atât mai greu cu cât Uniunea Sovietică declarase întregii Lumi, prin vocea președintelui Gorbaciov, că nu va mai interveni armat în țările din zona ei de influență. Un atac militar din partea Occidentului, de asemenea nu era convenabil, statele occidentale pozând în luptători pentru pace, democrație și umanism. Oricum, în acest caz, în care România ar fi fost atacată convențional, poporul român ar fi înțeles că miza este acapararea economiei țării, ar fi înțeles care este „prietenia” reală a străinilor, ce trebuie făcut și multe alte lucruri, pe care, după 22 decembrie 1989 și până în prezent, o mare parte dintre români nu le-au înțeles, iar unii, nu le înțeleg nici astăzi. Poporul român  nu a fost pregătit să-și apere patria. Comuniștii i-au învățat pe români să-și apere numai regimul politic, care este trecător și i-au lăsat neinformați și nepregătiți pentru marile încercări care s-au abătut asupra lor după decembrie 1989. Poporul român a înțeles că apărarea patriei înseamnă apărarea regimului politic ceaușist, iar când regimul politic nu le-a mai plăcut l-au lăsat de izbeliște cu țară cu tot.
Dar, deja am călcat adânc pe linia istoriei contrafactuale, cea care „ne spune” ce ar fi fost, dacă ar fi fost, altfel decât a fost, ceea ce nu îmi place deloc, pentru că nu are legătură cu știința istorică. Acestea sunt un fel de povești.
Marius Albin Marinescu: Ați pomenit de bombardarea Iugoslaviei. De ce credeți că a vrut Occidentul să distrugă această țară?
Corvin Lupu: Occidentul, aflat în criză cronică de supraproducție, făurise proiectul de acaparare a estului Europei și de transformare a lui într-o piață mare de desfacere a produselor, pe care să o controleze puterile occidentale. Pentru aceasta trebuiau distruse economiile naționale ale statelor din această jumătate estică de continent. Acest proiect se putea implementa cel mai ușor și repede prin supunerea acestor țări cu regim socialist de stat, prin aducerea lor în starea de periferie internă a U.E. și a N.A.T.O. Cu alte cuvinte, să „le aducă la lanț”. Or, Iugoslavia ducea o politică de independență și nu accepta „aducerea la lanțul” organismelor supranaționale. Occidentul invitase Iugoslavia, cu mulți ani în urmă, să facă parte din U.E. și din N.A.T.O., dar Belgradul a refuzat, la fel cum procedase și în cazul solicitărilor Tratatului de la Varșovia și a C.A.E.R.-ului. Iugoslavia a dus politica ei tradițională de independență. Ea nu voia să-și predea economia pe mâna corporațiilor internaționale care să i-o lichideze, cum s-a întâmplat în România și a rezistat cât a putut. Nici după repetatele dezmembrări, Serbia nu a dorit să adere la U.E. Nici astăzi nu vrea. Ca să scape de presiunea „rechinilor” occidentali,  a mimat jocul de-a aderarea, care are susținătorii ei, dar Serbia profundă vrea să fie liberă. Iugoslavia s-a bazat exagerat de mult în faptul că fusese aliata S.U.A., a Marii Britanii și a U.R.S.S., în timpul celei de a doua conflagrații mondiale, s-a încrezut în tratatul solid pe care îl avea cu Kremlinul, datând de un secol și jumătate, tratat care a suferit diverse actualizări și s-a mai bazat pe faptul că Occidentul va respecta Actul Final al Conferinței O.S.C.E. de la Helsinki, semnat în august 1975 de 32 de state europene, la care s-au alăturat S.U.A. și Canada, prin care semnatarii s-au angajat să respecte independența și suveranitatea tuturor statelor, neamestecul în treburile interne ale altor state și statu-quo-ul teritorial, în conformitate cu prevederile Tratatului de Pace de la Paris (1947). Or, Occidentul a încălcat grav și cu o brutalitate primitivă dreptul internațional pe care a jurat să îl respecte, iar Rusia, condusă de bețivul Boris Elţân, nu și-a respectat angajamentele față de această țară. În seara de 23 martie 1999, în jurul orei 19.00, televiziunea de la Moscova a relatat despre întâlnirea dintre președintele Boris Elţân și președintele F.M.I., Michel Camdessus, acesta din urmă anunțând că F.M.I. oferă Rusiei un împrumut nerambursabil în valoare de 17,5 miliarde de dolari. În aceeași seară, la ora 21.00, avioanele N.A.T.O. bombardau Iugoslavia! Acesta a fost prețul cu care Elţân i-a vândut pe iugoslavi…. După ce Uniunea Sovietică și-a trădat aliații/supușii și apoi s-a dezmembrat, Federația Rusă, moștenitoarea tratatelor încheiate de fosta Uniune Sovietică, a ajuns pe mâna lui Boris Elţân pe care, în anul 2014, președintele Vladimir Putin l-a numit „trădător”, ca și pe Gorbaciov, de altfel.
Marius Albin Marinescu: Dorința de libertate și de independență națională, s-a pedepsit crunt…
Corvin Lupu: Da, așa este. Dar s-a mai pedepsit încă ceva. S-au pedepsit performanțele excepționale economico-financiare, sociale, culturale, educative, sportive și din alte domenii ale țării, din perioada ei comunistă, când țara avea indicatorii economico-sociali binișor peste media Uniunii Europene. Iugoslavia adoptase de mulți ani doctrina „O țară, două sisteme”, cea care, mai târziu, avea să conducă la performanțele social-economice excepționale ale Chinei comunisto-capitaliste. Cu alte cuvinte, s-a distrus o țară comunistă, realmente ca o floare, pentru că dăuna grav propagandei occidentale, care susținea că în comunism nu se poate performa. După părerea mea, în viitor, statele independente nu vor mai acționa dogmatic, ci vor implementa politici aparținând unor doctrine și regimuri politice diferite. Ideologia strâmtă, rigidă,  este desuetă.
Ca să scurtez răspunsul la problema ridicată de dumneavoastră, domnule director, Occidentul nu suporta să propage popoarelor cât de rău este comunismul, iar Iugoslavia să demonstreze că acel regim era atunci și unul liber și unul eficient economic și unul care oferea nivel de trai ridicat întregului popor, nu numai unei minorități. Acel regim oferea un viitor poporului iugoslav și era, din multe puncte de vedere, superior regimului iudeo-capitalist din S.U.A. și din vestul-Europei. Orice anticomunist trebuie să recunoască realitatea istorică a fostei „zivela Iugoslavia”, ca să o parafrazez pe celebra solistă de muzică pop, Lepa Brena. Iugoslavia a fost o țară mijlocie, dar de mare succes. A reușit în proiectele sale de țară fără să îngenuncheze în fața nimănui.
Marius Albin Marinescu: Ați vorbit despre „poporul iugoslav”, la singular. De ce nu ați folosit expresia „popoarele iugoslave”?
Când m-am exprimat cu formula „poporul iugoslav”, i-am avut în vedere pe sârbi, croați, bosniaci, herțegovinieni, muntenegreni și sloveni, care sunt toți de același sânge, slavi sudici trecuți în anul 602 peste Dunăre, așezați în vestul Peninsulei Balcanice și amestecați cu tracii băștinași. Pe parcursul istoriei, după Marea Schismă a Creștinismului din 1054, sârbii și muntenegrenii au rămas racordați la Patriarhia Ortodoxă, croații, herțegovinienii și slovenii, care au fost sub dominație austriacă și influență italiană au trecut la catolicism, iar bosniacii, care au făcut parte din pașalâc, au îmbrățișat religia musulmană. Dar repet, toți sunt de același sânge și vorbesc limba sârbo-croată. Desigur, în Iugoslavia trăiau și locuitori de alte etnii, dintre care macedonenii și albanezii erau cei mai importanți. Pentru noi importanți au fost cei 500.000 de etnici români care au rămas în Banatul zis „sârbesc”, dar locuit majoritar de români. Iugoslavia nu le-a recunoscut drepturile naționale românilor, i-a oprimat și a dus o politică de asimilare forțată, astfel că astăzi doar aprox. 200.000 se mai declară români…
Marius Albin Marinescu: Statul român nu a reușit să-și ocrotească conaționalii din afara granițelor.
Corvin Lupu: Da, a fost un eșec istoric pe această linie. La sfârșitul primului război mondial, când s-a încheiat pacea, regina Maria și diplomații români au obținut România Mare cuprinzând și întregul Banat, inclusiv pe cel Sârbesc. Sârbii au protestat vehement pe lângă Marile Puteri și pe lângă guvernul de la București. Unii dintre politicienii români, în frunte cu Take Ionescu, fost ministru de Finanțe și de Externe, unul dintre cei mai mari politicieni români din toate timpurile, au fost de părere să se cedeze și să se lase Banatul Sârbesc Iugoslaviei, pentru ca această țară să devină singurul vecin prieten al României. Cu toți ceilalți aveam dispute teritoriale și neînțelegeri, mai mari sau mai mici. Privind retrospectiv, cred că nu a fost cea mai înțeleaptă decizie politică aceea de a abandona jumătate de milion de români și teritoriile lor, dar, desigur, a fost mult mai greu de luat decizia atunci, la cald, în vâltoarea evenimentelor. Astăzi, noi emitem judecăți de valoare la rece, liniștit, după un secol.
Marius Albin Marinescu: V-ați referit la propaganda occidentală anticomunistă care se făcea în timpul Războiului rece. După dezmembrarea Uniunii Sovietice, această propagandă și-a schimbat direcția, orientându-se în direcția promovării globalismului, a internaționalismului mondialist găunos, distrugător al națiunilor europene. Cine îl combătea, era imediat taxat drept comunist. Acest mondialism este cel care a fost înfierat de către noul președinte ales al S.U.A. Pentru mine a fost o surpriză și o revelație să-l aud pe Donald Trump declarând că se va opune acestei doctrine politice globaliste și că va susține o Europă a națiunilor.
Corvin Lupu: Da, este un proiect grandios, așa cum a fost el prezentat succint în compania electorală din S.U.A. El reprezintă un deziderat al multor popoare, al majorităților etnice din statele europene și a vechilor americani, acei urmași ai coloniștilor, cei care au construit America cu lopata, târnăcopul și hârlețul, iar acum, din munca lor, se dau ajutoarele sociale pentru milioane multe de emigranți hispanici și pentru tot felul de venetici, majoritatea intrați clandestin în țară. Nu este un proiect ușor de implementat. Proiectul va întâmpina o teribilă adversitate din partea evreimii internaționale. Asta nu o poate face singur Donald Trump, cu toată determinarea pe care a arătat-o în campania electorală. Dacă acele componente puternice, neevreiești, din servicii și cu grupările de evrei creștini și cu toți cei care i-au fost alături în lupta cu uriașa forță din spatele lui Hillary Clinton, îl vor susține și pe această linie, sunt șanse, dar nu știu dacă două mandate prezidențiale vor fi suficiente. Evreimea a pătruns adânc în societatea americană și a ținut-o captivă din interior. Să vedem ce va fi după 20 ianuarie. În orice caz, cu o asemenea linie politică, S.U.A. pot să câștige din nou de partea lor opinia publică internațională, care este majoritar antievreiască, neagreând modelul lor de acaparare și de traficare a muncii altora. Președintele ales a mai spus ceva important, anume că statele care nu se vor alinia cursului pe care îl vor proiecta S.U.A., vor avea probleme. Rămâne de văzut în anii viitori în ce măsură aceste proiecte vor putea prinde viață.
Revenind la România regimului socialist de stat, sistemul a fost bine conceput pentru apărare, dar nu a fost asigurat împotriva situației că șefii Securității trădează, încalcă legislația și se alătură agresorilor străini. Ceaușescu nu avea deloc încredere în Securitate, dar nu a găsit soluții pentru evitarea prăbușirii lui și a țării. Or, odată cu el, s-a prăbușit România în ansamblul ei, nu numai Ceaușeștii, în sensul că țara și-a pierdut libertatea națională, i-a fost lichidată sau acaparată economia, apoi resursele naturale, apoi mare parte din resursa umană, creșterea demografică etc. etc.
Marius Albin Marinescu: Da, de acord, dar în schimbul libertății naționale pierdute, cetățenii au primit drepturi individuale pe care nu le aveau în regimul trecut.
Corvin Lupu: Au primit unele drepturi și au pierdut altele. Este cert că libertatea de circulație și libertatea cuvântului au fost două drepturi foarte importante, pe care comuniștii nu le-au dat românilor și care, după 1989, odată obținute, i-au făcut pe cei mai mulți să se simtă liberi, fericiți și să ignore faptul că, prin mijloace subtile, perverse, li se luau bogățiile, li se umbla în toate sertarele, li se afectau multe resorturi intime ale națiunii, li se tăiau una câte una pârghiile prin care țara s-ar fi putut elibera de sub dominația străină, într-un cuvânt li se lua viitorul.
Ulterior, încet, încet, românii au început să vadă că au pierdut mult. Au văzut că au ajuns din nou să aibă cea mai mare mortalitate infantilă  din Europa, cei mai mulți tuberculoși și cea mai mare descreștere demografică din Europa, în paralel cu situația în care țiganii au cea mai mare creștere demografică dintre toate popoarele europene, ceea ce va conduce la schimbarea raportului etnic, iar România va deveni țara romilor. Cu riscul să fiu etichetat drept „rasist”, eu afirm cu tărie că aceasta este cea mai mare nenorocire din istoria națională a românilor, respectiv aceea de a deveni o minoritate etnică în fosta lor țară, iar majoritari să nu fie unguri, germani, francezi sau englezi, ci țiganii! Această politică a fost programată încă din primii ani post-comuniști. Sub comuniști, nu se dădeau ajutoare sociale, ci se ofereau locuri de muncă și nu se dădeau alocații pentru copii decât angajaților. Țiganii care nu munceau, nu primeau nici alocații de copii. Primeai bani dacă munceai. După lovitura de stat, țiganul Ion Iliescu le-a oferit tuturor țiganilor din România ajutoare sociale fără muncă, iar apoi le-a încurajat creșterea demografică oferindu-le alocații pentru copii celor care nu munceau, ci trăiau din furturi și din alte infracțiuni. După decembrie 1989, țiganii au cunoscut o importantă creștere demografică față de perioada anterioară. Cu cât mai mulți copii fac țiganii, cu atât pot trăi fără muncă mai ușor. Ajutoarele sociale și alocațiile de copii întrețin majoritatea țiganilor adulți din România. Din munca românilor, se întreține țigănimea din România… Pentru etnia română, această politică este una distrugătoare.
Marius Albin Marinescu: Opinia publică are încă îndoieli și există multă lume care mai crede că Securitatea, de fapt, l-ar fi apărat pe Ceaușescu până în ultima clipă.
Corvin Lupu: Opinia publică a fost bombardată cu atât de multe teze, majoritatea false, încât este firesc să nu mai știe ce să creadă, sau să-și formeze păreri greșite. Realitatea este că Securitatea a acționat în ultimele ei două decenii de existență duplicitar. Pe de o parte, mima devotament total față de Ceaușescu și reprima manifestările de nemulțumiri sociale, altele decât cele pe care „le patrona” ea, prin inducerea fricii în rândul românilor și, mai rar prin măsuri mai dure.
Pe de altă parte, Securitatea acționa mână în mână cu planificatorii sovietici ai Planului „Dniestr”, planul de răsturnare de la putere a lui Ceaușescu și de înlocuire a lui cu un lider devotat Moscovei și cataliza acțiunile anticeaușiste. Securitatea acționa subtil dar direct pentru încurajarea declanșării unei revolte populare care să favorizeze plănuita lovitură de stat. Artizanii finali ai acestei „lucrări” au fost generalul Iulian Vlad, „braț la braț” cu generalul Victor Athanasie Stănculescu, până după scoaterea lui Ceaușescu din sediul puterii, când între ei s-a produs o ruptură, datorată ordinelor primite de Stănculescu de a acționa pentru a lua țara de sub controlul Securității.
Problema de astăzi a opiniei publice din România este că toate forțele care conduc România, și cele externe și cele interne, mențin uriașa minciună a „revoluției neprihănite”, a „emanaților” și a „eroilor” din stradă și a schimbării regimului ca urmare a „voinței suverane a poporului”. Povești nemuritoare pe care istoricul Cristian Troncotă le-a numit „tezele din decembrie”, cu vădită nuanță peiorativă. O parte a presei este și ea complice la operațiunea de continuare a manipulării poporului, invitându-i la „reconstituirea adevărului” pe actorii implicați în evenimente și vinovați de multe rele, pe procurorii militari care, în loc să afle și să scrie adevărul în motivarea dosarelor, au ascuns adevărul și-l ascund și acuma. Nu poți să afli adevărul despre crimele din 1989 numindu-i să le investigheze pe reprezentanții celor care au comis faptele reprobabile. Adevărul despre decembrie 1989 dezavantajează grav pe reprezentanții regimului politic instaurat după arestarea și asasinarea lui Ceaușescu, regim care, din aproape în aproape, s-a perpetuat până astăzi.
De asemenea, sunt promovați în acțiunea de „aflare a adevărului” reprezentanții revoluționarilor și/sau „revoluționarilor”. Timp de 27 de ani, revoluționarii /„revoluționarii” au încasat indemnizații grase, au primit gratuit terenuri intravilane, scutire de impozite pe afaceri și pe salarii, scutire de taxe de școlarizare pentru copii, locuri de veci gratuite și au fost tratați în societate ca niște eroi. Acești revoluționari/„revoluționari” au adoptat tactica lor și nu admit existența nici unui complot intern sau extern, ci doar rolul decisiv și integral al acțiunii lor din stradă. După părerea mea și a multor altor cunoscători, a ieșit la lumină fără putință de tăgadă, că, pe de o parte, acești revoluționari/„revoluționari” au fost doar figuranți folosiți într-o piesă de teatru regizată, iar pe de altă parte, unii dintre ei, numeroși, au fost deconspirați de C.N.S.A.S. ca fiind agenți ai Securității. Numărul acestora din urmă este foarte mare în punctele „cheie”.
După anul 1997, când s-au verificat de către autoritățile regimului politic al Convenției Democratice listele de revoluționari, s-a constatat că mii de oameni erau falși revoluționari și au fost scoși de pe liste. Dar, noua conducere a revoluționarilor a început să adune dosare cu cereri ale altor „revoluționari”, să le aprobe și să le dea drepturile bănești și toate celelalte, în locul celor care au fost deposedați de calitatea de revoluționar. După anul 2001 și după anul 2005,  au avut loc noi verificări ale listelor de revoluționari și s-a constatat că mii de alți oameni trebuie radiați de pe liste. Au fost și anchete, trimiteri în judecată etc. Cu toate acestea, falșilor revoluționari nu le-a imputat nimeni uriașele prejudicii aduse bugetului de stat, bugetelor locale și patrimoniului local afectat de împroprietăririle care s-au făcut. Regimul „ticăloșit” nu dorea să renunțe la această armată de profitori care țin ascuns adevărul și pe criminalii din decembrie 1989 și din perioada următoare, mulți dintre ei purtând pe umeri stele cu mare greutate. Dar, important este că fenomenul falșilor revoluționari nu este decât o altă pagină a marelui fals care a fost „revoluția” română. Prea multe aspecte s-au bazat pe minciună. Armata de falși revoluționari a fost necesară F.S.N. și derivatelor sale (P.D.S.R., P.D., P.L.D., P.D.L., P.S.D.), să se legitimeze în fața opiniei publice și a istoriei false pe care a născocit-o conducerea F.S.N. Fiecare regim politic continuator al F.S.N. a dorit să aservească în folos politic propriu această masă de manevră gălăgioasă, care respinge agresiv tezele reale ale loviturii de stat dată prin conlucrarea serviciilor secrete străine cu trădătorii din interiorul României și faptul că ei, cei care au fost în stradă, nu au fost decât pionii necesari proiectării unor imagini falsificate. Pe banii poporului român, în anul 2004, s-a înființat Institutul Revoluției Române, cuprinzând un număr de 25 de membri numiți pe viață (!) de președintele Ion Iliescu, în ultimul an al ultimului său mandat, astfel ca acești noi profitori de salarii obținute foarte ușor să apere „tezele din decembrie” și să scoată la lumină „verzi și uscate”, numai adevărul să-l țină ascuns.
Marius Albin Marinescu: După părerea multora, cărțile dumneavoastră, cu deosebire „Trădarea Securității în decembrie 1989”, dau răspuns majorității întrebărilor care anterior apariției lor erau fără răspuns.
Corvin Lupu: Eu am scris cu foarte multă „bună credință” aceste cărți, am investit timp îndelungat pentru a pătrunde în cât mai multe dintre grotele în care actorii din decembrie 1989 au ascuns adevărurile despre evenimentele care au condus la jefuirea și înstrăinarea României. Am sacrificat multe pentru a scrie adevărurile dureroase din aceste cărți. Inclusiv legături cu oameni. Mi-am făcut mulți dușmani. Unii capi influenți ai fostei Securități m-au reclamat la S.R.I. și au cerut să fiu pedepsit.
Marius Albin Marinescu: V-au reclamat la Sibiu sau la București?
Corvin Lupu: M-au reclamat și la Direcția Județeană de Informații Sibiu și în centrala SRI. Dar despre asta nu vreau să vorbesc acum.
Marius Albin Marinescu: Practic, după câte am reținut explicit din lucrările dumneavoastră, Ceaușescu era prizonier în mâna Securității, iar Ion Iliescu și feseniștii săi au fost lăsați de Securitate să ajungă la putere, după care noii conducători s-au întors împotriva Securității…
Corvin Lupu: Ca să ne justificăm titlul articolului-interviu al nostru în fața cititorilor, am să prezint un clișeu al evenimentelor. În ziua de 22 decembrie 1989, în primele ore ale după-amiezii, la Televiziunea Română, devenită instantaneu „Liberă”, ca urmare a faptului că generalul Iulian Vlad a dat ordin ca instituția să fie pusă la dispoziția conspiratorilor, a apărut pe ecran Ion Iliescu. Telespectatorii îl credeau român de sânge și român de simțiri și credeau în el, ulterior dovedindu-se că nu era nici una, nici alta și n-a fost nici de bună credință pentru poporul român. Cu aplomb, Iliescu a înfierat securiștii, i-a declarat o clică de teroriști ceaușiști și le-a cerut ca în „ultimul ceas” să treacă „de partea poporului”, adică a trădătorilor din grupul din care făcea el parte. Prin aceasta el spunea explicit că până atunci Securitatea nu ar fi fost „de partea poporului”, deci n-ar fi acționat împotriva lui Ceaușescu, ceea ce era o minciună sfruntată. De aici a început marea derută legată de Securitate. Paradoxal, în ciuda acestei cuvântări manipulatorii, deși l-a văzut pe Iliescu vorbind la televiziune, generalul Vlad a telefonat la direcția de protocol a Securității și a ordonat să i se trimită tovarășului Iliescu ceai și sandwich-uri, pentru că nu a mâncat nimic toată ziua. Plecase „mult iubitul și stimatul conducător” Nicolae Ceaușescu (mai corect spus, fusese arestat) și venise „și mai iubitul și mai stimatul conducător” Ion Ilici Iliescu, mai corect spus fusese adus de ofițerul de securitate Florin Velicu, cel care l-a luat cu mașina pe „emanat” și l-a dus la Televiziune și la Ministerul Apărării, unde i s-a predat puterea în prezența reprezentanților instituțiilor de forță ale României.
Marius Albin Marinescu: Discursul lui Ion Iliescu a fost urmat și de alte discursuri ale altor „revoluționari” care mișunau prin fața ecranului, care erau îndreptate tot împotriva Securității. Dar, în acest timp, Corneliu Coposu și alți români care nu făceau parte din conspirație au fost opriți la ușa televiziunii și nu li s-a permis intrarea. Poporul avea voie să-i vadă doar pe cei pe care serviciile secrete străine, cu concursul celor românești, îi stabiliseră să preia conducerea țării.
Corvin Lupu: În istoria „de cumetrie”, fiecare vede poporul ca fiind cel mai bine reprezentat de grupul din care face el parte. Privitorii Televiziunii Române „Libere” chiar au crezut că începe o epocă în care Securitatea, care era după părerea lor, criminală, formată din torționari, duplicitari și trădători, va fi înlăturată total. Faptul că în stradă se striga „Jos Securitatea!”, le întărea telespectatorilor această convingere. Convingerea s-a consolidat când, ieșind pe străzi, după ce focul de arme s-a mai liniștit, o parte a populației a văzut că pe zidurile unor orașe ale României au apărut lozinci ca „Securiști, activiști, mina vă așteaptă!” sau „Moarte securiștilor!”. Cu atâta convingere s-a proiectat în societate ideea că noul regim este unul antisecurist, încât reprezentanți ai minerilor din Valea Jiului au luat poziție publică spunând că ei nu-i vor primi pe securiști să lucreze în mină, pentru că minele României nu sunt batalion disciplinar pentru securiști.
Marius Albin Marinescu: Da, așa este. Atunci, în decembrie 1989 și imediat după aceea, Iliescu a menținut discursul anti-Securitate și direcția discursurilor sale și ale „oracolului din Dămăroaia”, Silviu Brucan, a fost preluată de întreaga clasă politică și de sutele de ziare apărute fulgerător. Cum au evoluat raporturile între  Securitate și noua putere?
Corvin Lupu: Noua putere, în frunte cu Ion Iliescu, nu avea cum să aibă încredere în securiști, pentru că știa cum îl trădaseră pe Ceaușescu, știa cum i-a ocrotit pe ei, pe conspiratori, mimând că îi supraveghează pentru a-i reprima, în timp ce Securitatea îi supraveghea pentru a-i folosi și a-i dirija împotriva lui Ceaușescu. „Românii” Brucan, Iliescu și Măgureanu au primit în secret din partea Securității pașapoarte cu care au circulat în străinătate pentru a face legătura cu serviciile secrete care urmau să fie implicate în acțiunea împotriva României, care s-a dovedit o agresiune neconvențională, un adevărat război.
După ce conspiratorii l-au avut pe Ceaușescu în mână și după ce l-au asasinat, au trecut la confiscarea puterii Securității și folosirea ei în favoarea noii puteri politice. Pentru aceasta au lucrat etapizat. Mai întâi, l-au folosit în continuare pe generalul Vlad la comanda Securității, timp de opt zile. Acesta a preluat imediat conducerea întregului Minister de Interne.
Marius Albin Marinescu: A întregului Minister de Interne, nu numai a Securității?
Corvin Lupu: Da, a întregului Minister de Interne. În după-amiaza de 22 decembrie, din ordinul generalului Vlad, a fost arestat ministrul Tudor Postelnicu. Cel care l-a arestat a fost procurorul militar fost securist Dan Voinea, fără aprobările necesare. Pentru a aresta un ministru, în legislația de atunci, era nevoie ca procurorul să aibă mandatul procurorului general, Nicolae Popovici, care, la rândul său, avea nevoie de aprobare de la conducerea țării. Asta era legea. Nicolae Popovici dăduse ordin tuturor procurorilor din Procuratura Generală să rămână în birourile din sediu și să aștepte dispoziții. Dan Voinea, împreună cu alți doi colegi, Mircea Levanovici și Ovidius Păun, au încălcat ordinul și s-au pus la dispoziția generalului Vlad. La ordin, însoțiți de „revoluționari”, care erau de fapt agenți ai Securității, l-au adus pe Postelnicu în biroul din care comanda generalul Iulian Vlad și i l-au aruncat la picioare, ca pe un trofeu. Postelnicu l-a salutat pe subalternul său Iulian Vlad,, dar acesta nu i-a răspuns… În dimineața aceleiași zile de 22 decembrie, generalul Vlad vorbise la telefon cu generalul Emil Macri, omul său de încredere, cu care fusese în tinerețe la cursuri în Uniunea Sovietică. Macri era la Timișoara. După discuția cu generalul Vlad, Macri i-a dat ordin colonelului Filip Teodorescu să-i aducă un pistol mitralieră de la ofițerul de serviciu, intenționând să-l împuște pe generalul Constantin Nuţă, secretar de stat în Ministerul de Interne și șef al Inspectoratului general al Miliției. Dar Nuţă plecase din sediu cu o mașină a Miliției condusă de ofițerul Viorel Bucur. În 1991, Viorel Bucur, actor important al evenimentelor de la Timișoara, eliberat din penitenciar, a devenit student la Facultatea de Drept „Simion Bărnuțiu” din Sibiu și mi-a atras atenția asupra unor derulări ale evenimentelor din Timișoara pe care, ulterior, le-am verificat și s-au dovedit adevărate. Pe Nuţă nu l-au omorât la Timișoara, ci l-au omorât doborând elicopterul în care îl legaseră fedeleș de scaune, împreună cu unul din adjuncții săi, generalul Velicu Mihalea, pentru a-i trimite la București. Dosarul morții lui Nuţă a fost finalizat cu mistificarea adevărului, ca toate dosarele Justiției Militare, cea care a executat ordinele de ascundere a adevărului, date de noua putere.
Astfel, prin eliminarea lui Postelnicu și a lui Nuţă, generalul Vlad a rămas „jupânul” Ministerului de Interne, minister în care, până la arestarea „jupânului” s-au întâmplat foarte multe evenimente năprasnice, toți cei care nu s-au raliat total și necondiționat acțiunii puciștilor fiind pedepsiți fără milă. Dar acest lucru nu a fost foarte îmbucurător pentru noii guvernanți, care doreau ei puterea, nu doreau creșterea puterii generalului Vlad.
Conspiratorii au bulversat activitatea Securității, pentru a-i diminua influența. Prima componentă desființată a fost Direcția a IV-a de Contrainformații Militare, apoi Direcția a V-a de Securitate și Gardă și U.M. 0110, unitate de contraspionaj pe spațiul U.R.S.S. și al țărilor socialiste. În primul rând au fost vizați și eliminați, unii prin moarte, cei care nu au acționat de partea conspiratorilor și care au respectat consemnele și regulamentele în vigoare la data evenimentelor.
În 31 decembrie 1989 au fost arestați patru dintre cei mai importanți șefi ai Securității, generalii Iulian Vlad, Aristotel Stamatoiu, Gianu Bucurescu și Gheorghe Vasile. Arestarea securiștilor are multe dedesubturi, cu multe componente. Securitatea l-a arestat pe Ceaușescu și l-a predat conspiratorilor, împreună cu puterea politică, dar nu le-a predat și miliardele de dolari pe care le ținea ascunse în diverse conturi, din diverse bănci. Banii fuseseră ascunși de Ceaușescu pentru ca să nu poată fi folosiți pentru aprovizionarea populației cu alimente și cu bunuri de larg consum și au continuat să rămână ascunși. Dacă populația ar fi fost aprovizionată, putere de cumpărare exista, șomaj nu exista, populația nu s-ar fi răsculat și tot proiectul ar fi fost compromis.
Marius Albin Marinescu: Unde erau banii aceștia? 
Corvin Lupu: În primăvara anului 2014, când C.S.A.T. a dispus desecretizarea documentelor fostei Întreprinderi de Comerț Exterior „Dunărea”. Patru miliarde de dolari se găseau, jumătate în conturi deschise la „Bancorex”, pe numele întreprinderii, cealaltă jumătate din bani, în conturi deschise la alte bănci românești și străine. În afara acestora, Securitatea mai avea un număr de 332 de ofițeri care dețineau și calitatea de „directori de credit” pentru conturi în care se găseau alte multe miliarde de dolari, sumele depuse fiind pe numele lor de persoane fizice. După 22 decembrie, după anunțul „desființării Securității”, gogoriță a conspiratorilor și mai ales după 31 decembrie 1989, conturile inițiale au fost înlocuite cu altele și s-a produs o bulversare organizatorică a I.C.E. „Dunărea”, transformată în societatea „Crescent” care a favorizat ascunderea mai bună a sumelor fostei Securități.
(Va urma)
A consemnat Marius Albin Marinescu
Posted by justițiarul
 „Pleacă ai noștri, vin ai noștri”. De la Securitate la alte servicii de informații (II)
– Dialoguri neconvenționale
Marius Albin Marinescu: S-ar putea ca unii dintre cititorii noștri să fie derutați. Ați afirmat în prima parte a interviului că miliardele de dolari existente în conturi ale Securității au fost ascunse „de Ceaușescu”. Au fost ascunse față de el, adică să nu fie cunoscute de Ceaușescu, sau el le-a ascuns?
Corvin Lupu: Da, aveți dreptate, nu am fost explicit, în măsură suficientă. Sensul afirmației mele a fost că șefii Departamentului Securității Statului, ai Centrului de Informații Externe și ai I.C.E. „Dunărea” au ținut ascunși și au plimbat acești bani prin conturi ale diverselor bănci pentru ca Ceaușescu și guvernul să nu știe de existența lor și să nu-i poată folosi pentru a înlătura criza alimentară, energetică și de bunuri de larg consum cu care se confrunta România. Principalii șefi și decidenți ai celor trei structuri erau generalii Iulian Vlad și Aristotel Stamatoiu și colonelul Constantin Rotaru, ultimul fiind ultimul director al I.C.E. „Dunărea”, ulterior promovat director adjunct al S.I.E. și avansat până la gradul de general cu patru stele.
Criza era mare, dar indusă artificial. Depozitele Ministerului Comerțului Interior și cele ale Rezervelor de Stat erau arhipline, iar magazinele erau goale-goluțe și românii nu aveau ce mânca. Depozitele de carburanți ale țării erau arhipline, iar românilor li se dădea benzina raționalizat. Întreruperile livrării de curent electric produceau pagube economico-sociale foarte mari, nu aduceau nici un fel de economii, dar ele se făceau continuu, în scopul de a-i exaspera pe români. Țara avea și bani mulți și produse de toate felurile, dar era ținută într-o criză greu suportabilă de majoritatea locuitorilor țării. Aceste agresiuni împotriva populației au creat cadrul necesar și suficient pentru ca să se amorseze o revoltă populară, care, nefiind prevenită în nici un fel de către cei care trebuiau să o prevină în teren, a făcut posibilă o evoluție a evenimentelor care a catalizat lovitura de stat și preluarea puterii de către agentura străină din România. În ziua de 22 decembrie 1989, după două decenii și jumătate de independență națională, România a ajuns din nou sub controlul politic, militar și informativ al Uniunii Sovietice gorbacioviste și, după cum am mai arătat, etnicii români de la vârful conducerii de stat au fost înlocuiți cu minoritari etnici, evrei, țigani și unguri, exact ca în perioada de după al doilea război mondial, cu mențiunea că atunci, totuși, primii doi șefi, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Petru Groza erau etnici români.
Marius Albin Marinescu: Cum a ajuns însă Securitatea să controleze aceste sume uriașe de bani ai țării?
Corvin Lupu: Conform sarcinilor primite de la Ceaușescu, despre care avea cunoștință și Guvernul, Securitatea trebuia să plaseze pe piața internațională produsele de export ale României, în cele mai avantajoase condiții de preț, să facă exporturi de armament, unele cu încălcarea unor prevederi internaționale, sau în zone de conflict supuse embargoului, să vândă diamante sintetice pe piața neagră etc. Securitatea trebuia să plaseze pe piață și produsele de mare căutare, dar și produsele greu vandabile. Adeseori, ofițerii de securitate externă ai I.C.E. „Dunărea” făceau contrabandă cu aprobare. Această importantă implicare a Securității în activități guvernamentale, altele decât cele prevăzute de legislația ei, a abătut-o de la rolul ei de asiguratoare a securității statului și de culegătoare de informații, aducând-o în poziția de gestionară a „borcanului cu miere” al țării și transformând ofițerii de securitate în adevărați bișnițari. Conform sarcinilor primite, Securitatea trebuia să-și rețină anumite procente din vânzările pe care le efectua. În realitate, Securitatea reținea în conturile I.C.E. Dunărea sume mult mai mari decât cele cuvenite.
Apoi, mai era o formă prin care Securitatea obținea sume importante de valută din exporturile României. Multe întreprinderi mari exportatoare aveau contabilii șefi ofițeri acoperiți de securitate, sub motivația asigurării secretelor și protecției informative a datelor, în cadrul activităților de cooperare economică internațională. Cu ajutorul acestor contabili (ofițeri acoperiți sau agenți), se făcuse și următoarea practică. Produsul principal al întreprinderii se vindea și sumele erau evidențiate în contul principal „la vedere” al întreprinderii. Dar întreprinderile mai produceau și piese de schimb, sau alte componente decât produsul principal. Din vânzarea acestora se obțineau sume importante de bani care erau evidențiate în conturi secrete deschise pe numele unor directori de credit, sume care nu erau vărsate la bugetul de stat ci păstrate în conservare. Majoritatea acestor sume au fost plimbate prin diverse conturi pe numele unor ofițeri de securitate directori de cont și sustrase după 22 decembrie 1989.
Marius Albin Marinescu: Ceea ce ne spuneți dumneavoastră este un  rezumat foarte coerent și concis al evenimentelor. Este ca o definiție a evenimentelor. Dar această pagină de istorie rămâne una dintre cele mai controversate din întreaga istorie a României. Unii dintre cei care vorbesc despre evenimentele din decembrie 1989, inclusiv istorici, prezintă lucrurile diferit, afirmând că securiștii ar fi fost niște eroi, în frunte cu generalul Vlad. Astfel este Alex Mihai Stoenescu, care afirmă că generalul Vlad a cooperat cu generalul Gușă și împreună au scăpat țara de război civil, de dezmembrare și de invazia armatei sovietice. De asemenea, Aurel Rogojan vorbește despre generalul Vlad de parcă ar vorbi despre Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare
Corvin Lupu: Aveți dreptate. Sunt și istorici care afirmă aceste lucruri, dar nici Alex Mihai Stoenescu și nici Aurel Rogojan nu sunt istorici. Stoenescu este subinginer în domeniul metalurgiei. Asta nu l-a oprit să scrie o carte bună despre evenimentele din decembrie 1989. O carte bună pentru că este vastă și prezintă multe aspecte importante, dar, în același timp, ocolește momente esențiale ale evenimentelor, cele care pot să-l facă pe cititor să înțeleagă adevărurile interzise: trădarea generalului Vlad, trădarea generalului Gușă, asasinarea generalului Milea, cooperarea dintre Securitate și conspiratorii grupului Iliescu&Co, cooperarea trădătorilor din România cu serviciile străine de informații, criza indusă din România, conflictul profund dintre Securitate și Ceaușescu, protejarea de către Securitate a grupului de opozanți condus de Ion Iliescu, rolul aparatului de agenți și informatori ai Securității în evenimentele din decembrie 1989, ce s-a întâmplat cu arhivele Securității și multe altele. Alex Mihai Stoenescu, informator de bază al Securității, a fost ajutat de șefi importanți ai instituției să scrie o carte vastă, din care să rezulte că rolul decisiv în derularea evenimentelor din C.C. al P.C.R. l-a jucat doar generalul Stănculescu, că armata a tras în popor, fără nuanțări și cu asta gata. Mai departe, în opinia manipulatorilor, românii vor mai avea dreptul să afle mai multe adevăruri doar după 50 de ani. Ion Ilici Iliescu i-a întrebat pe români de ce se grăbesc să afle adevărul despre decembrie 1989, că nu s-a aflat încă cine l-a omorât pe Kennedy. Deci, să nu se grăbească.
O componentă a manipulării este și menținerea problematicii evenimentelor din decembrie 1989 doar asupra răspunsurilor la întrebarea „Cine a tras în noi?”, cu cele două derivate ale sale, înainte și după ziua de 22 decembrie. Când analizăm un război, o lovitură de stat, nu cercetăm doar cine a tras cu pușca. Sunt lucruri mult mai importante. Oamenii cei mai importanți nu sunt cei care au tras în stradă. Desigur, pentru omul de rând, neavizat, morții sunt cel mai important lucru. În evenimente au murit mai puțin de jumătate din oamenii care au murit în accidente de circulație pe parcursul unui an. Pentru ansamblul evenimentelor, sunt mult mai importante urmările evenimentelor, ce se întâmplă cu națiunea, cu baza materială a societății, cu bogățiile naturale, cu dezvoltarea științifică și tehnologică, cu problemele de securitate națională în diverse domenii, cu viața și viitorul milioanelor de români care nu au murit etc. Nu putem restrânge judecata istoriei României la cei 1.600 de morți, din care aprox. 500 au fost militari, unii dintre aceștia, efectiv împușcându-se între ei.
Marius Albin Marinescu: Este destul de greu să spui familiilor că morții lor nu sunt cei mai importanți…
Corvin Lupu: Aveți dreptate. Pentru familiile morților acele decese sunt cele mai importante. Sunt tragedii care marchează, de regulă, două, chiar trei generații ale respectivei familii. Dar istoria are totuși criterii pe care le apreciază ca fiind mai importante, decât morțile individuale.
Marius Albin Marinescu: Totuși, aceștia sunt eroi ai luptei pentru libertăți individuale. Ei erau convinși că fac bine, nu credeau că se va ajunge unde s-a ajuns. Unii chiar erau dispuși să se sacrifice.
Corvin Lupu: Eu nu vreau să îi minimalizez pe cei care au avut curajul să iasă în stradă înainte de 22 decembrie, care au ieșit de bună credință, neștiind că se raliază unei mișcări declanșată intenționat de anumite forțe, pentru a se putea desfășura anumite operațiuni care să conducă la lovitura de stat. Mulți dintre ei erau convinși că fac bine ceea ce fac. Fiecare are părerile lui. Mulți erau convinși că cel mai mare rău în societate este să nu se găsească la magazin alimente, carburant la benzinării, hârtie igienică etc. Foarte puțini să gândeau că poate fi și mai rău, iar răul să devină unul atât de profund încât să pună în pericol viitorul națiunii, existența românilor ca majoritari în țara lor și chiar existența națiunii române în formula etnică în care s-a constituit. Nu vreau să precizez și să comentez calitatea umană foarte scăzută a majorității celor care au ieșit în stradă în prima parte a evenimentelor. Majoritatea oamenilor de calitate care au ieșit în stradă, au ieșit în 22 decembrie, după arestarea lui Ceaușescu, deghizată în „fugă”, când la TVR „Liberă” deja se vorbea despre „criminalul” Ceaușescu și toate cele care se spuneau. Atunci au prins curaj cu toții și le-a venit dorința de a fi și ei în stradă, mulți construindu-și atunci biografii anticomuniste și anticeaușiste, pe care, de fapt, nu le-au avut niciodată.
Cât despre „eroismul revoluționarilor”, la care v-ați referit dumneavoastră, eu am anumite rezerve. Au fost oameni care au fost împușcați prin fereastră în timp ce erau în casă sau la birou, au fost oameni împușcați în timp ce fugeau să se ascundă, au fost oameni care au fost împușcați pentru că, din greșeală, au văzut ceva sau pe cineva ce nu trebuiau să vadă, unii au fost împușcați din ricoșeuri, practic, întâmplător, n-a vrut nimeni să-i omoare, iar unii militari s-au împușcat între ei din prostie și pentru că nu au fost instruiți pentru acest gen de evenimente etc. Toți aceștia au fost declarați „eroi” și au primit toate drepturile acordate prin lege eroilor. Eu cred că s-a demonetizat tare calitatea de „erou”. Erou poți să fii doar atunci când ai o realizare deosebită, ieșită din comun, fie pe timp de război, sau de pace. Simpla prezență în stradă, sau faptul că ai dat foc unei case, sau i-ai dat în cap unui soldat care-și făcea datoria într-un anumit loc, faptul că ai omorât un milițian pe care tu l-ai declarat, prin abuz, „terorist”, nu ar trebui să confere calitatea de erou nimănui. Printr-o politizare excesivă și din dorința puterii F.S.N.-iste de a se legitima și de a-și lărgi cercul de aderenți, s-a făcut această inflație de „eroi”. Dar toți acești „eroi” susțin sus și tare că în decembrie 1989 a avut loc o revoluție curată, că ei, cei din stradă, au făcut totul, l-au dat jos pe Ceaușescu, au schimbat regimul, au dat libertate, au introdus democrația etc. Pentru aceasta sunt utili regimului politic, iar acesta îi plătește, îi susține și îi folosește pentru perpetuarea minciunii și manipulării românilor. Ei sunt, alături de profitorii regimului și de o parte a presei corul asurzitor care face să nu se audă adevărul despre acele evenimente sângeroase și antinaționale.
Marius Albin Marinescu: Am urmărit și anul acesta emisiuni de televiziune dedicate evenimentelor din decembrie 1989, în care au venit numeroși invitați care au fost rugați să scoată adevărul al lumină. Mie mi s-a părut că telespectatorii obișnuiți, cei care nu sunt cunoscători ai evenimentelor, care nu s-au preocupat de ele, nu au înțeles nimic și, după fiecare asemenea emisiune, confuzia crește, în loc să se limpezească apele.
Corvin Lupu: Am văzut și eu câteva emisiuni de acest fel. Cele văzute de mine au fost foarte slabe. Producătorii au adus laolaltă în emisiune securiști, revoluționari cu acte, politicieni, foști consilieri prezidențiali și propagandiști ai regimului euro-atlantic. I-au adunat pe toți „cu lopata” și fiecare a prezentat lucrurile din perspectivă proprie, politizând la maximum și contrazicându-se. Securiștii vor continua să ascundă mizeriile pe care le-au făcut în cursul marii trădări din acele evenimente, magistrații militari vinovați că nu au rezolvat dosarele și au ascuns adevărurile vor încerca să le îngroape în continuare, cadrele din armată vor continua să-i acuze pe securiști și pe milițieni, aceștia din urmă vor continua să-i acuze pe M.Ap.N.-iști, iar „revoluționarii” vor continua să o țină pe a lor, păstrându-și indemnizațiile și toate celelalte drepturi. Or, avem de a face cu un eveniment istoric, cu un pronunțat caracter militar și cu puternice implicații juridice. Când judecăm acest eveniment, trebuie să lăsăm politica de o parte. Trebuie să călcăm pe tărâmul istoriei, milităriei și dreptului. Societatea nu se poate închista în păreri politice și să se limiteze la ele. După politicieni, este bine numai ce fac ei, tot ce fac cei de alte orientări este greșit, orice eveniment și fenomen care se petrece în afara tezelor respectivei grupări politice nu este important, sau este greșit, sau este dăunător, fiind demn doar de a fi combătut. Ar trebui să înțelegem că pentru a devoala un eveniment istoric trebuie să facem un exercițiu de eliberare de sub chingile politicii. În caz contrar, manipularea va continua și va dispărea o întreagă generație fără să înțeleagă ce li s-a întâmplat. Cu alte cuvinte, vor muri proști!
Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, să revenim la evoluția raporturilor Securității cu noua putere după arestarea unor capi ai instituției, în 31 decembrie 1989, la care v-ați referit.
Corvin Lupu: Campania mediatică anti-Securitate, declanșată la amiaza zilei de 22 decembrie 1989, a avut urmări foarte importante. Ea a fost declanșată din interesul evident al noii puteri de a acapara puterea pe care o deținea Securitatea. Concomitent, în aceeași zi, au fost arestați majoritatea ofițerilor Direcției a IV-a de Contrainformații Militare, cei care monitorizau unitățile M.Ap.N. Raportul de forțe se inversase și acum Armata „făcea jocurile”. Trupele de Securitate fuseseră și ele preluate de M.Ap.N. și militarilor acestei structuri importante li se dăduseră uniforme M.Ap.N. Direcția a V-a a fost desființată, iar cadrele ei au fost aspirate de alte structuri.
Ion Iliescu nu avea încredere în Securitate. Acuzele grave de terorism și crime, proferate împotriva Securității, făcute în contextul stării de necesitate pe întregul cuprins al țării, comunicată în numele lui Nicolae Ceaușescu, care nu mai avea, de fapt, puterea, care a fost prelungită până în luna februarie 1990, i-a îngrozit pe securiști și „i-a paralizat”. Oricare dintre ei se putea aștepta să fie acuzat de terorism și împușcat.
În 26 decembrie 1989, „românul” Ion Iliescu a constituit o nouă structură de pază a președintelui și a demnitarilor și l-a numit în fruntea ei pe „românul” Naghi. Punctele cheie le-au preluat minoritarii. Securitatea era paralizată. În primele luni după instalarea noii puteri, cadrele de securitate veneau la serviciu, nu făceau nimic în teren, făceau consemnări la birou, se informau din presă și de la cunoștințe și încasau salariile.
În acest timp, instituțiile administrative și economice importante ale țării, societatea românească în ansamblul ei, erau acaparate de oamenii serviciilor secrete străine. Mulți dintre cei care strigau în stradă „Jos Securitatea!” nu aveau în vedere crimele odioase comise de Securitate în anumite perioade, nici frica băgată în oasele românilor în perioada ceaușistă, nici trădarea jegoasă a lui Ceaușescu, timp de 20 de ani, nici trădarea țării în decembrie 1989, prin pactizare cu serviciile secrete străine și cu trădătorii din Armată și din Partidul Comunist, ci aveau în vedere viitorul, în care România, rămasă fără „câini de pază” să poată fi furată cărămidă cu cărămidă. Despre unele din ororile Securității, cei care strigau „Jos Securitatea!” nici nu știau, iar despre gravitatea rămânerii țării fără sistem de apărare, nu pricepeau.
Cert este că majoritatea acumulărilor țării din perioada în care protecția a fost asigurată de Securitate a fost însușită chiar de securiști, deci putem spune că au apărat țara decenii la rând pentru a-și putea însuși roadele muncii românilor, în primul rând banii din conturile țării pe care le administrau directorii de credit, care erau absolut toți ofițeri de securitate. Avea și Armata situații similare, dar mișca sume mult mai mici. Principalul director de credit din M.Ap.N. era generalul Victor Athanasie Stănculescu, răspunzător de exporturile de armament ale „Romtehnica” S.A., pe numele căruia erau deschise conturi ale statului român.
Marius Albin Marinescu: Un moment interesant a fost arestarea securiștilor…
Corvin Lupu: Da. Arestarea unor ofițeri de securitate și plimbarea lor prin închisori a avut mai multe temeiuri. Pe de o parte, acest fapt era un unguent pentru moralul celor pe care Brucan i-a numit ”stupid people”. Pe de altă parte, a fost o formă de presiune asupra Securității. Generalul Militaru și-a asumat „represiunea” împotriva Securității, în perioada 22 decembrie 1989-16 februarie 1990, „represiune” ulterior continuată de generalul Stănculescu (16 februarie-15 iunie 1990). Ulterior, după negocieri și „reabilitarea” ofițerilor de securitate în ansamblul lor, Ion Iliescu va fi recunoscut de securiști ca fiind cel care i-a salvat, iar ei îl vor susține pe parcursul tuturor celor trei mandate ale sale. Aici avem de a face cu un alt paradox. Securitatea a fost declarată instituție criminală și desființată, dar majoritatea zdrobitoare a  componenților ei, ofițeri, subofițeri, maiștri militari și angajați civili au fost găsiți corespunzători pentru a fi încadrați în noile servicii de informații, S.R.I., S.I.E., S.P.P., D.G.I.A., S.I.P.A., S.T.S. și în serviciile secrete ale M.I.
Apoi, domnule director, prezența securiștilor în închisori, alături de diverși alți ofițeri superiori, alături de membri ai Comitetului Politic Executiv, ai membrilor clanului Ceaușescu, ai altor persoane importante care din diverse motive au ajuns în spatele gratiilor, a fost o posibilitate de a se obține informații foarte prețioase pentru noua putere. De asemenea, securiștii închiși, mai ales cei cu funcții importante, au fost puși la adăpost de furia populară. Prezența lor în închisori adormea „vigilența” celor care începeau să aibă suspiciuni privitoare la cooperarea noii puteri cu fosta Securitate și suspiciunea că, de fapt, Securitatea nu a fost desființată, cum s-a spus, ci ea continuă să funcționeze, cu mijloacele și rețelele pe care le avusese și înaintea loviturii de stat. Acest lucru era de fapt marea realitate.
Marius Albin Marinescu: Cum au suportat cadrele de securitate presiunea pe care noua putere o punea asupra lor?
Corvin Lupu: Greu. Foarte greu. Cel mai greu a fost pentru lucrătorii de la baza Securității, care nu aveau informații despre ce se întâmplă la vârf. Foarte puțini cunoșteau cooperarea ascunsă a șefilor Securității cu noua putere, în care Securitate avea și reprezentanți, cei mai cunoscuți de opinia publică fiind Dumitru Mazilu, Gelu Voican-Voiculescu sau Mihai Montanu. Cadrele de securitate trăiau o mare frustrare. Ei susținuseră noua putere, îl dărâmaseră pe Ceaușescu, încălcaseră grav legislația țării și nu au făcut munca preventivă care ar fi făcut imposibilă acțiunea provocatorilor străini, pătrunderea în România a unui număr impresionant de agenți străini și declanșarea revoltei populare. După toate acestea, au fost acuzați pe nedrept că l-ar fi apărat pe Ceaușescu, că ar fi acționat împotriva poporului, că ei sunt asasinii morților din stradă etc. Acest lucru era foarte greu de suportat și în primele luni după 22 decembrie 1989 supărarea marii majorități a cadrelor de securitate a fost foarte mare. Din această cauză, printre altele, în aceste prime luni de după decembrie 1989, securiștii au sustras și/sau distrus o serie de înscrisuri din arhiva centrală și documente din dosarele operative aflate în lucru la diverse unități centrale și locale ale D.S.S.
Marius Albin Marinescu: Nu intra în obligațiile cadrelor de securitate să distrugă documentele secrete?
Corvin Lupu: Conform regulamentelor speciale ale Securității, în cazul în care avea loc o lovitură de stat și inamicul străin prelua puterea, direct sau prin intermediul trădătorilor interni, cum a fost cazul în România, șeful D.S.S. era obligat să ordone distrugerea arhivei Securității. Or, generalul Vlad nu a dat ordin pentru Operațiunea „Jarul”, cum se numea ea codificat. În schimb, au fost sustrase și/sau distruse o serie de arhive. Unele dosare s-au sustras în scop de folosire ulterioară a lor, în șantaj și în multe alte obiective. În 22 decembrie, din multe unități ale Securității ofițerii scoteau dosare. În 22 decembrie 1989, arhiva Direcției a V-a a Securității, care cuprindea dosarele privitoare la toți demnitarii statului și la diplomați și rezidenți străini aflați în contact cu demnitari români, aflată într-o clădire de lângă fostul sediu al fostului C.C. al P.C.R., a fost ridicată și încărcată în camioane și ascunsă într-un loc secret, după care un ofițer M.Ap.N. a dat ordin de deschidere a focului de artilerie asupra clădirii, cu tunurile de pe tancuri. Astfel, s-a acreditat ideea că arhiva a dispărut în incendiu, dar, din păcate, în acel incendiu au dispărut documente științifice și culturale de o valoare inestimabilă ale Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, aflată în imediata vecinătate. S-a pierdut fondul bibliotecii alcătuit din cărți rare. Au fost distruse peste 500.000 de volume, hărți rare și aproape 3.700 de manuscrise ale unor personalități titanice ale culturii române, cum ar fi Eminescu, Caragiale, Coșbuc, Blaga, Eliade, Maiorescu… Se ştie cine a dat ordin, cine a tras în bibliotecă, dar nu se vrea adevărul. Degeaba a dat C.E.D.O. rezoluții. Militarii ţin un jurnal de bord al unităţii în care sunt consemnate echipajele tancurilor,  ce muniţie s-a folosit, unde s-a tras. Conspiratorii au prevăzut şi distrugerea Palatului Republicii şi au luat toate operele de artă şi le-au ascuns la subsol, cu intenția de a le sustrage. Cele din ipsos sau de marmură nu au fost duse la subsol, pentru că erau erau prea grele. Executanții ordinului de bombardare au fost avansați în grade și în funcții mari.
Marius Albin Marinescu: Cum a încercat Securitatea să iasă din această situație de presiune uriașă pe care noua putere o exercita împotriva ei?
Corvin Lupu: Pe de o parte, cadrele de securitate au încercat, mai ales la nivel central, să explice noii puteri cât de util este un serviciu de informații și de securitate și să coopereze disciplinat, pe de altă parte, au avut loc și acțiuni potrivnice noii puteri, făcute „la disperare”. Acesta era modelul practicat de Securitate: duplicitatea. Alt model nici nu știau să practice.
Marius Albin Marinescu: Să înțeleg prin aceasta că nivelul de performanță în Securitate era modest?
Corvin Lupu: Nu vreau să spun că nivelul general al cadrelor din Securitate era modest. Erau mulți ofițeri valoroși în aparatul de securitate. Din punctul de vedere al instituției se performa, respectiv se îndeplineau misiunile ordonate, dar asta se datora cu deosebire legislației de atunci, controlului general al societății, care permitea identificarea din fașă a oricărei acțiuni potrivnice legislației și intereselor statului. Cu toate acestea, chiar generalul Iulian Vlad a recunoscut într-un raport din 31 martie 1990, înaintat lui Ion Iliescu, că Securitatea era deprofesionalizată și a accentuat în lungi pasaje această realitate. Pentru cei interesați, memoriul a fost publicat de istoricul Cristian Troncotă în ediția a II-a a cărții domniei sale „Duplicitarii”.
Marius Albin Marinescu: Știu că pe dumneavoastră s-au supărat tare unii foști șefi ai fostei Securități, dar pe generalul Vlad nu s-au supărat că i-a catalogat drept deprofosionalizați?
Corvin Lupu: Nu, pe generalul Vlad mulți foști securiști îl prezintă opiniei publice ca pe un erou. Aceste aprecieri au o țintă precisă: dacă generalul Vlad a fost erou, atunci Securitatea care l-a urmat orbește, cu excepțiile de rigoare, a fost o sumă de eroi și merită recunoștința poporului român și, eventual, scuze pentru că, la un moment dat, unii români s-au îndoit de bunele sale intenții și de realizările ei. În subsidiar, în cercuri închise de ofițeri, generalul Vlad este și criticat pentru unele măsuri pe care le-a luat și pentru altele, pe care nu le-a luat. La o festivitate, respectiv la o întâlnire a unei promoții de absolvenți ai fostei școli de ofițeri de securitate, un ofițer superior s-a ridicat și i s-a adresat generalului Vlad cu apelativul „Trădătorule!” Generalul Vlad a plecat, iar reuniunea a fost compromisă.
Generalul Vlad s-a supărat pe mine, după o relație bună care a durat decenii la rând, pentru că am devoalat momentul istoric din decembrie 1989. Înainte de apariția cărții mele Trădarea Securității în decembrie 1989, generalul Vlad nu a avut ieșiri publice privitoare la acele evenimente istorice. Deloc. După apariția și răspândirea destul de mare a cărții mele, a simțit nevoia să iasă și a organizat tot felul de manifestări prin universități și biblioteci județene, cu ajutorul fostei rețele a Direcției a I-a a D.S.S., care mai are oameni peste tot în țară. La început a negat tot ce scria în cartea mea, susținând că este falsă „de la un capăt la altul” și cea mai urâtă carte care a ținut-o el în mână. Acum, după un an, fiind un om cult, a înțeles că nu merge cu minciuna în această formă și și-a nuanțat discursul. Recent, într-o cuvântare ținută la Galați, a fost întrebat de un student dacă în decembrie 1989 a fost revoluție sau lovitură de stat. Iulian Vlad a spus „Scurt: Nu a fost o revoluție! A fost o lovitură de stat!” și a menționat că lovitura de stat s-a dat „cu participarea Securității”. Eu am fost sigur că adevărul promovat de mine în cărți va învinge, mai devreme sau mai târziu. Problema „adevărului” este că puterea politică din România îl respinge și continuă să afirme „tezele din decembrie” ale lui Iliescu&Co.
Marius Albin Marinescu: Ce făceau ofițerii de securitate în închisoare?
Corvin Lupu: Făceau ceea ce știau ei să facă: adunau informații și exercitau presiuni împotriva noii puteri pentru a fi eliberați și repuși în drepturi. Colonelul Filip Teodorescu, arestat în 22 decembrie 1989, a fost numit prim-adjunct al directorului S.R.I., în primăvara anului 1990 și a mai rămas în penitenciar timp de încă un an de zile. De acolo, îmbrăcat în zeghe, semna numirea de directori ai structurilor județene de resort și dădea ordine rețelelor. După numărul mare de parteneri de celulă pe care i-a avut, toți deținuți „de lux”, foști conducători ai țării, ofițeri superiori de diverse arme etc., desigur că prezența lui Filip Teodorescu în penitenciar a avut rațiuni informative importante. Așa se explică faptul că a mai fost necesar ca Filip Teodorescu să rămână deghizat în deținut timp de peste un an de zile, el fiind, de fapt, prim-adjunct al directorului S.R.I.
Un caz interesant este cel al lt. col. Gheorghe Atudoroaie, fost adjunct al șefului Securității Județului Timiș. A fost arestat în 22 decembrie 1989 și eliberat a doua zi pentru a fi trimis în diverse misiuni secrete. Apoi, a fost readus în penitenciar, în 17 ianuarie 1990, și băgat în celula în care era încarcerat colonelul Petre Moraru, fost adjunct al Inspectorului General al Miliției, generalul Constantin Nuță, care respectase legislația în vigoare și ordinele comandanților săi (Ceaușescu, Milea, Nuță), fapt pentru care era pe cea mai neagră dintre liste, fiind asasinat în celulă în ziua de 31 ianuarie 1990. Imediat după moartea lui Petre Moraru, despre care oficial s-a spus că s-ar fi sinucis prin spânzurare, lt.col. Gheorghe Atudoroaie a fost eliberat, reangajat, a ajuns general, șef de diviziune în S.R.I. și în alte funcții importante, ajungând să dețină toate dosarele de cadre ale S.R.I.-ului pro-sovietic din era Măgureanu și a contribuit la recuperarea în activitate a unui mare număr de foști ofițeri de securitate.
În penitenciar și generalul Vlad a fost consultat în legătură cu reorganizarea serviciilor secrete românești, a dat numeroase sfaturi noilor servicii secrete și a fost operat de colecist în cele mai bune condiții. Când a ieșit din închisoare și m-a vizitat la Sibiu, era într-o stare fizică bună și mânca un regim normal. Toți securiștii au fost tratați ca parteneri ai noii puteri, fără nici o asemănare cu tratamentul aplicat de securitate adversarilor politici din perioada dictaturii iudeo-bolșevice. Radu Tinu și el fost adjunct al șefului Securității Timiș și-a permis din penitenciar chiar să-l amenințe voalat pe generalul Stănculescu, cu ocazia uneia din scrisorile în care îi cerea să-l elibereze. De asemenea, făcea presiuni și aluzii de șantaj la adresa procurorului general adjunct al României, care era și șeful Procuraturilor Militare, generalul de justiție militară Gheorghe Diaconescu.
Oricum am privi lucrurile, prezența unor ofițeri de securitate în penitenciare, ofițeri care au reprezentat un procent foarte mic raportat la totalul efectivelor instituției, pe de o parte, a fost o acțiune necesară creării unei imagini false, mimându-se desființarea Securității și crearea unui nou regim politic democratic și uman lipsit de poliție politică. Din acest punct de vedere, am putea conchide că niște securiști au fost plimbați prin închisoare pentru moralul celor pe care Brucan i-a numit ”stupid people”!
Pe de altă parte, cum am mai spus, ținând în închisori „grei” ai Securității, precum Vlad, Stamatoiu, Bucurescu, Teodorescu și alții, Securitatea, „calul nărăvaș”, cum o numise Ceaușescu, era „îmblânzită” și adusă, pentru moment la lanțul F.S.N.-ului. Ulterior, serviciile de informații se vor elibera de acest „lanț” și își vor crește mereu puterea, depășind-o pe cea a politicienilor, controlând ele întreaga societate, scăpând ele de controlul societății, care, de fapt, este imposibil de efectuat și atingându-și propriile aspirații, cele pe care Ceaușescu nu a vrut niciodată să li le ofere.
(Va urma)
A consemnat Marius Albin Marinescu

3 Comments
  1. Dan Cristian Ionescu
Posted decembrie 22, 2016 at 5:41 AM
Il rog pe dl. Corvin Lupu, care cred ca stie ca il apreciez, sa nu se supere daca postez aici textul de mai jos, pentru a ma putea duce linistit sa ma culc:
RUȘINE SĂ ÎȚI FIE, MARE PARTE A POPORULUI ROMÂN!
Este ora 5 dimineața – dar nu de asta să îți fie rușine, nu este vina ta. Eu sînt extrem de obosit. Astăzi (adică de fapt ieri), am făcut un efort pe care nu speram să-l reușesc, dar l-am reușit. Mi-am îndeplinit datoria de a mă duce în Piața Universității, acolo unde armata (ceea care ucisese revoluționarii), comemora moartea acestora, cu uniforme de gală, muzică de fanfară și coroane de flori. M-am bucurat să reîntîlnesc cîțiva dintre foștii colegi de idealuri (din București, sau veniți din Timișoara ori din altă parte a țării). Am prins și ceremonia de la Sala Dalles, la crucea lui Mihai Gîtlan, primul tînăr ucis în București, fiul prietenului meu, Ion Gîtlan. Apoi, s-a întîmplat să ne întîlnim și cîțiva dintre scriitorii interziși în România, făcînd schimb de opinii, dar și de cărți. Într-un tîrziu, am ajuns acasă înghețat de frig, rupt de oboseală și mort de foame. Dar să nu îți fie rușine pentru așa ceva, căci nici asta nu este vina ta.
Cind am vazut însă ca au fost postate listele cu noii parlamentari, mi-a trecut foamea! Căci tu, popor român, ducîndu-te la vot, ai trimis din nou în parlament trădătorii țării ori, neducîndu-te la vot, ai împiedicat intrarea în parlament a patrioților! Da, mă refer la faptul ca electoratul român a retrimis în parlament (pe lîngă mulți din cei cu probleme penale) pe cei care au votat legea nr. 217/2015. O sa spuneți că am o obsesie cu această lege – nu, nu este o obsesie! Pentru mine este un punct de referința. Să votezi această lege, înseamnă să batjocorești istoria acestui popor, să-i batjocorești eroii, să falsifici istoria Țării, înseamnă că o mînă de trădători de țară au îngenuncheat un întreg popor în fața dușmanilor săi! Dar iată ca poporul i-a retrimis pe mulți în parlament! Cu așa popor, așa conducători!
Am scris că am venit înghețat – m-am încălzit, am scris că am venit flamînd – nu mi-a trecut, fiindcă uite, de fapt mi-a trecut foamea și nu pot mînca, am scris ca am venit obosit – aceasta este explicația pentru situația incompletă pe care o prezint mai jos.
Fără nici o ordine alfabetică, fară a separa pe partide (fiindcă mulți și-au schimbat apartenența politică) și fără a evidenția separat pe cele două camere (fiindcă și aici au fost schimbări de la o cameră la alta), vă dau numele a 80 de trădători de țară pe care POPORUL i-a retrimis în parlament (menționez că în această listă nu intră reprezentanții minorităților naționale, obișnuielnic trădători).
Deci.
Silistru Doina, Andronescu Ecaterina, Deneș Ioan, Bădălău Niculae, Rotaru Ion, Bodog Florian-Dorel, Crețu Gabriela, Federovici Doina-Elena, Moga Nicolae, Nicolae Șerban, Fifor Mihai-Viorel, Pop Gheorghe, Arcaș Viorel, Corlățean Titus, Movilă Petru, Tomac Eugen, Calotă Florică Ică, Avram Constantin, Cătăniciu Steluța-Gustica, Florea Damian, Gavrilescu Grațiela Leocadia, Gerea Andrei-Dominic (unul dintre cei 3 inițiatori ai legii!), Alexe Costel, Andronache Gabriel, Cherecheș Florică, Cozmanciuc Corneliu-Mugurel, Cupșa Ioan, Dobre Victor-Paul, Gheorghe Andrei Daniel, Gheorghe Tinel, Ionescu George, Nicoară Romeo-Florin, Nicolăescu Gheorghe Eugen, Palăr Ionel, Turcan Raluca, Tușa Adriana Diana, Varga Vasile, Voicu Mihai Alexandru, Zamfir Daniel-Cătălin, Bănicioiu Nicolae, Bejinariu Eugen, Birchall Anna, Bucura-Oprescu Simona, Buicu Corneliu-Florin, Căprar Dorel-Gheorghe, Ciocan Dan, Ciofu Tamara-Dorina, Ciolacu Ion-Marcel, Ciuhodaru Tudor, Dîrzu Ioan, Dobre Mircea-Titus, Dragnea Nicolae-Liviu, Drăghici Mircea Gheorghe, Găină Mihăiță, Iancu Iulian, Iordache Florin, Itu Cornel, Marica Petru-Sorin, Matei Călin-Vasile-Andrei, Mocioalcă Ion, Moldovan Carmen-Ileana, Munteanu Ioan, Nicolicea Eugen, Nistor Laurențiu, Nosa Iuliu, Pană Adriana-Doina, Petric Octavian, Plumb Rovana, Pop Georgian, Rădulescu Cătălin-Marian, Roșca Lucreția, Solomon Adrian, Stativă Irinel-Ioan, Stănescu Alexandru, Steriu Valeriu-Andrei, Șimon Gheorghe, Șova Lucian, Ștefan Viorel, Tudose Mihai, Vlase Petru Gabriel, Weber Mihai.
Iată 80 de nume de trădători de neam și țară pe care poporul i-a trimis din nou în parlament să își continue programul. Dar, repet, fără mijloacele necesare și frînt de oboseală, eu am reușit să identific doar aceste 80 de nume. Sper ca cineva cu mai multe abilități, cu mai multe informații și cu mai multă răbdare, să ne poată oferi tabloul complet. Deocamdată, eu am sentimentul datoriei împlinite – motiv pentru care cred că este cazul să dorm vreo 24 de ore. Ceea ce vă zic și vouă: românii, dormiți liniștiți, are cine să vegheze pentru voi – parlamentul!
  1. Dec
Posted decembrie 23, 2016 at 12:22 AM
Felicitari domnule profesor! Abia astept urmatorul serial!; ne luminati pus si simplu.
  1. Jan Valjean
Posted decembrie 23, 2016 at 10:40 AM
Dle. Dan Cristian Ionescu, de ce lipseste din lista dv. de tradatori numele lui Traian Basescu? Nu trebuia sa-l treceti pe prima poz. pe acest ticalos, securist si tradator ?
Posted by justiţiarul în 3 ianuarie 2017
      „Pleacă ai noștri, vin ai noștri”. De la Securitate la alte servicii de informații (III)
Marius Albin Marinescu: Domnule profesor Corvin Lupu, în discuția noastră trecută ați menționat scurt că, după 22 decembrie 1989, Ion Iliescu a adus Securitatea „la lanț” și ați menționat și faptul că ofițerii de securitate au căutat să iasă din această situație. Dați-ne un exemplu de acțiune de ieșire din strânsura „lanțului”.
Corvin Lupu: La începutul lunii ianuarie 1990, situația cadrelor din Securitate părea fără ieșire. Comandanții Securității erau în închisoare. Chiar dacă li se promitea că situația lor se va rezolva favorabil și li se făceau concesii, constând în drept la pachete, în vizite ale familiilor etc., neîncrederea ofițerilor de securitate ajunsese foarte mare. Ei se temeau că grupul Iliescu își va consolida puterea și își va crea alte structuri informative bazate pe cadre din M.Ap.N., se vor recruta alți ofițeri, iar ei vor fi sacrificați și abandonați în mâna fioroasă a străzii, dornică de răzbunări.
Ofițerul de securitate cel mai sus poziționat în noua putere politică a fost colonelul Dumitru Mazilu. I se construise în fals o imagine de disident. El fusese trimis ca funcționar la O.N.U. cu rang înalt și retras de la post, sub motivația de a fi fost agent al serviciilor de informații ale S.U.A. În seara de 21 decembrie 1989, a fost ridicat de o mașină a Securității și ținut peste noapte într-un loc de detenție, iar în dimineața de 22 decembrie, din ordinul generalului Vlad, a fost adus înapoi la casa lui. O plimbare care l-a făcut „disident”, apt pentru funcția înaltă de prim-adjunct al președintelui C.F.S.N., pe care a primit-o în seara de 27 decembrie 1989.
Mulți observatori ai evenimentelor au interpretat că Securitatea făcea un joc dublu, „la două capete”, dar, de fapt, nu juca decât la „un capăt”, cel al eliminării lui Ceaușescu și al constituirii unei noi puteri dorită de marile puteri. În acest timp, așa cum arăt, Securitatea fabrica falși disidenți dintre oamenii ei de încredere, pe care, în baza „disidenței”, să-i propulseze în noua putere, pe care dorea să o controleze.
Marius Albin Marinescu: Această aspirație este tipică tuturor serviciilor de informații. În cea mai mare parte a Lumii, în epoca contemporană, a existat o luptă între conducerea politică și serviciile secrete. Asta se întâmplă și astăzi la noi. Această realitate importantă ar putea constitui subiectul unei alte discuții.
Corvin Lupu: În 12 ianuarie 1990, are loc o manifestație aparent spontană în Piața Victoriei din București, la care participanții au acuzat noua putere că nu pedepsește vinovații pentru crimele de la „revoluție” și au cerut anularea decretului de abolire a pedepsei cu moartea, manifestându-și suspiciunea că pedeapsa cu moartea s-a abolit pentru a se salva criminalii din decembrie 1989. Conducerea F.S.N.-ului a ieșit în stradă între manifestanți. A vorbit Petre Roman, care a repetat că noul guvern va conduce doar o scurtă perioadă de timp, asigurând alimentarea și încălzirea populației până la alegerile libere pe care le va organiza, după care F.S.N. se va retrage. Oamenii nu păreau convinși. A vorbit și Gelu Voican-Voiculescu, dar nu a reușit nici el să liniștească strada. A luat cuvântul și Ion Iliescu, care a fost fluierat, iar unii au strigat „Jos Iliescu!” Cine puteau fi provocatorii acestei răzmerițe? Poporul încă nu era supărat pe noua conducere. Nu fusese luată nici o măsură majoră care să creeze nemulțumiri populare. Li se dăduse mâncare, căldură, benzină la liber și oamenii mergeau mai mult la cârciumi decât la fabrici. Poporul știa atunci că Iliescu&Co stau puțin la conducere, organizează alegeri libere și pleacă. Practic, securiștii erau singura categorie socială de mari nemulțumiți și frustrați de faptul că fuseseră trădați de către cei pentru care ei îl trădaseră pe Ceaușescu. Este cert că acolo în piață nemulțumirile formulate erau întreținute de fosta Securitate. După cuvântarea lui Iliescu, are loc o încercare de „lovitură de teatru”: colonelul de securitate Dumitru Mazilu, trece de partea demonstranților, se suie pe tanc, ia cuvântul și întreabă mulțimea: „Îl vreți pe Iliescu jos? Bine! Atunci Jos Iliescu!!!” Pentru ca trecerea lui de partea străzii să fie legitimată, colonelul Dumitru Mazilu rostește cu convingere lozinca: „Moarte securiștilor!” Prin acest gest, el a abandonat tabăra F.S.N.-ului. Lucrurile au degenerat și, surprinzător, ca la un semn, în foarte puține minute, Piața Victoriei s-a umplut cu noi participanți la demonstrație, de ordinul miilor, care se manifestau zgomotos în favoarea grupului Iliescu, îl bruiau pe Mazilu și au înclinat balanța în favoarea „marelui Ilici”.
După puțin timp, în aceeași seară, la televiziune, Dumitru Mazilu și-a anunțat demisia din funcție, în prezența lui Ion Iliescu, care, cu viclenia și falsitatea-i cunoscute, a declarat că regretă demisia colegului său. După încă 16 zile, Dumitru Mazilu și-a anunțat ieșirea din viața politică. După părerea mea, domnule director Albin Marinescu, în 12 ianuarie 1990, Dumitru Mazilu a fost în misiune. Cu toate că a strigat din toți rărunchii „Moarte securiștilor!”, a fost respectat ulterior de mulți colegi de breaslă și sistemul controlat de servicii l-a menținut în poziția de profesor universitar și conducător de doctorate la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”. Misiunea lui Dumitru Mazilu a eșuat, pentru moment, dar este cert că Securitatea a continuat să caute soluții, acționând duplicitar pe aceleași două căi: arătându-și utilitatea pentru noul regim și încercând să aducă grupul Iliescu în dificultate cât mai mare, pentru a-l determina să apeleze la serviciile Securității și să-l determine să permită acesteia să obțină din nou măcar atribuțiile și influența pe care o avusese în societate în perioada dictaturii de dezvoltare.
Marius Albin Marinescu: Oare cine să fi fost miile de oameni care au venit în Piața Victoriei cu întârziere, pe finalul demonstrației, după ce Ion Iliescu, Petre Roman și Gelu Voican-Voiculescu eșuaseră în a-i liniști pe demonstranți?
Corvin Lupu: Eu cred că cel puțin o parte din acei oameni ar putea să fie miile de luptători sovietici pătrunși în România cu complicitatea Securității, Direcției de Informații a Armatei și a Comandamentului Trupelor de Grăniceri, înaintea evenimentelor din decembrie 1989. Acești luptători au rămas în România până în octombrie 1990, când în urma unui raport scris de generalul Mihai Caraman, pe atunci director al S.I.E., prim-ministrul Petre Roman, recuperat definitiv de serviciile secrete franceze, a solicitat ambasadorului U.R.S.S., Evgheni Tjajelnikov, să-și retragă efectivele. Cu acest prilej, ambasadorul sovietic a declarat că le va retrage fără nici o problemă, dar că respectivele efective au rămas în România la dorința noii puteri. Păi, domnule director, ce alte nevoi l-ar fi determinat pe Ion Iliescu să dorească menținerea luptătorilor sovietici în România, altele decât menținerea la putere, în condițiile în care noile servicii secrete erau încă firave și se bazau tot pe o parte din cadrele fostei Securități. Aceste zeci de mii de luptători erau în majoritate proveniți din R.S.S. Moldovenească și din zonele românești din R.S.S. Ucraineană, vorbitori de limbă română.
Marius Albin Marinescu: Oricum, și această demonstrație din 12 ianuarie 1990 s-a desfășurat tot sub fluturul drapelelor României cu stema decupată.
Corvin Lupu: Să vă spun ceva. Într-o zi, în vara anului 1989, la sediul Arhivei Securității, a sosit intempestiv generalul Iulian Vlad. Era un eveniment. El inspira deopotrivă respect și teamă. De regulă, cerea să i se aducă unele dosare la birou, nu mergea personal la arhivă. I s-a dat raportul, după care a solicitat să i se aducă dosarul Imre Naghi, al revoluției maghiare din 1956. S-a așezat la biroul unui ofițer-cercetător, a dat deoparte lucrurile acestuia, a pus dosarul în locul lor și l-a parcurs. Ofițerul-cercetător a rămas alături de generalul Vlad, pregătit să-i pună la dispoziție tot ce avea nevoie. Pe o foaie de hârtie și-a făcut anumite notițe. S-a oprit îndelung la drapelul Ungariei din care răsculații din toamna anului 1956 au decupat stema comunistă de atunci a țării, respectiv Stema Rákosi. Pe foaia lui de hârtie, generalul Vlad a notat: „decuparea stemei”… Este cert că generalul Vlad s-a pregătit temeinic și din timp pentru evenimentele din decembrie 1989. Și-a făcut temele foarte bine…
Marius Albin Marinescu: Foarte interesant. Unde au stat ascunși acești luptători sovietici?
Corvin Lupu: În diverse unități ale M.Ap.N., ale S.R.I., ale S.I.E. și ale M.I. În mod normal, acum, redeschizându-se dosarele „revoluției” și ale mineriadei din 13-15 iunie 1990, la cererea C.E.D.O., dacă s-ar dori aflarea adevărului, s-ar ancheta și această chestiune. Ar trebui anchetați cei din Comandamentul Serviciilor Armatei care erau activi în anii 1989-1990, atât în centrală, cât și ofițerii de intendență din unități, ca și ofițerii de resort de la toate instituțiile menționate. Mulți dintre cei care i-au încazarmat pe sovietici și pe mineri trăiesc și ar trebui să fie audiați. Nu se poate ca toată lumea să mintă. Acești ofițeri de intendență știau exact câte porții suplimentare de mâncare au livrat, câte paturi au pregătit etc. Nu se poate ca nimeni să nu vrea să spună adevărul în fața organelor de cercetare competente ale țării.
Marius Albin Marinescu: Credeți că ar fi posibil să se cerceteze acest fapt?
Corvin Lupu: Eu nu cred că regimul politic actual are interes. Din contră. Trădătorii și criminalii din decembrie 1989 și din perioada următoare s-au perpetuat la putere, sunt profitorii prăbușirii României și nu vor să răscolească propria mizerie. Pe de altă parte, eu nu cred că ar fi posibil pentru că NU există independență în Justiție și, cum am început să arăt, oamenii compromiși în mizeria evenimentelor din decembrie 1989 și de după aceea, inclusiv în lanțul de crime politice care s-au săvârșit în România post-ceaușistă au fost promovați în grade și în funcții mari, primind pe umeri stele mari după stele mari, protecție și privilegii. Dosarele „revoluției” au fost gestionate de cei vinovați de crimele revoluției și de complicii lor. Sper că îmi dați voie să exprim părerea mea că și asasinarea Ceaușeștilor a constat în două crime. În acest moment, dosarul „revoluției” este gestionat de nepotul fostului șef al Comandamentul Serviciilor Armatei, cel implicat direct în cazarea, hrănirea și echiparea la M.Ap.N. a luptătorilor aduși în București, ca și în alte orașe, cu misiuni speciale, inclusiv a minerilor, cu ocazia mineriadelor. Anterior, cei mai mulți ani, dosarul a fost gestionat și tergiversat la maximum posibil de impostorul Dan Voinea, participant direct la marea mizerie din decembrie 1989 și de după aceea. Cum să afle românii adevărul de la Voinea? El va da opiniei publice doar informații false, sau trunchiate, toate menite să ascundă adevărul evenimentelor, eventual să identifice ca vinovați pe unii dintre cei care între timp au murit, sau diverși militari de grade mici, din stradă.
Vedeți dumneavoastră, se redeschide dosarul „revoluției” pentru a se cerceta cine i-a omorât pe cei din stradă, de parcă trăgătorii aceia ar fi persoanele importante în evenimente. Posibil să se afle adevărul ar fi doar dacă recunoașterea acestuia ar fi ordonată de consilierii de la Washington, cei care conduc armata și serviciile noastre. În rest, cum am mai spus, se va face joc de picioare, vor mai fi învinuiți unii, care vor nega, se vor indica mărturii și vinovății care se vor împiedica de faptul că unii dintre actorii evenimentelor sunt morți etc.
Nu vedeți, domnule director, privitor la dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1989, principalii vinovați, cei care conduceau România și controlau absolut tot sistemul, președintele și prim-ministrul, respectiv Iliescu și Roman, susțin cu tupeul extraordinar care-i caracterizează că nu sunt vinovați de nimic, n-au nici o implicare și vinovat este doar ministrul de Interne de atunci, generalul M.Ap.N. Chițac, care este mort de mulți ani. Iliescu spune că nu are nimic să-și reproșeze. Roman face confuzii intenționate pentru a deruta opinia publică, aducând aminte de faptul că el însuși a fost o victimă a minerilor. Dar, după cum știți, el a fost o victimă a minerilor în septembrie 1991. În iunie 1990, era încă de aceeași parte a baricadei cu Iliescu și susținea venirea minerilor. Într-o ședință din 12 iunie 1990, Petre Roman a aprobat personal Planul de evacuare a Pieței Universității. Cumnatul său, colonelul Dimitrie („Kuki”) Borislavski a fost unul dintre cei care i-au condus pe mineri și pe cei îmbrăcați în ținută de mineri la obiectivele care au fost atacate de aceștia, Universitate, sediul P.N.Ț.C.D. etc.
Acest tupeu nu este românesc. Este tupeu post-comunist de minoritari etnici. Hai să nu mai dăm vina pe români pentru toate mizeriile astea. Iliescu și Roman nu sunt români nici de sânge, nici de simțiri! În 2014, Iliescu a scris o carte de amintiri în care continuă seria minciunilor pe care le-a afirmat privitoare la faptul că bunicul său evreu, Vasili Ivanovici, ar fi fost de fapt român și reia teza falsă a rudeniilor sale din Tilișca (jud. Sibiu), fără să menționeze nimic de mama sa care era țigancă din neamul căldărarilor și nici de a doua soție a tatălui său, care era tot țigancă din Baia Mare, soră bună cu mama viitorului „rege” al țiganilor, Ion Cioabă.
În aceste condiții, rămâne tot pe noi, pe istoricii neangajați și necontrolați de „sistemul ticăloșit” și care mai avem și un pic de curaj, să scriem adevărul despre acele evenimente. Din acest punct de vedere, eu mi-am cam făcut datoria. Dacă se dorește, cercetarea evenimentelor poate începe și de la cărțile mele, în acest caz, procurorii trebuind să purceadă la transformarea informațiilor din carte în probe judiciare. Actualul general Ilie Botoș, cel care a primit dosarul „revoluției” spre rezolvare, sau spre nerezolvare (vom vedea!), m-a convins cu ani în urmă și l-am angajat la mine la facultate să conducă un program masteral de studii de securitate, unic în țară, numit Securitate judiciară, restricționat pentru civili, în care masteranzii învățau în principal chiar această problemă a transformării informației în probă. Le-am predat și eu ore acestor masteranzi de la Securitate judiciară.
Marius Albin Marinescu: Cine erau acești masteranzi?
Corvin Lupu: Erau ofițeri acoperiți din parchete. Dacă procurorii militari ar vrea să afle adevărul despre evenimente din decembrie 1989, ar trebui să înceapă cu începutul și să cerceteze cine a permis ca mii de agenți străini să intre în România și să se deplaseze nestingheriți în lungul și în latul țării, apoi să cerceteze cine nu a făcut munca preventivă și a permis să se destabilizeze România, apoi să cerceteze cine nu a apărat sediile puterii, lăsându-le pe mâna străzii, inclusiv a unor infractori de drept comun, începând cu sediul C.C. al P.C.R., cine a dat foc, cine i-a ucis în primul rând pe militari, ulterior pe unii dintre cei din stradă, cine nu a respectat legislația și nu și-a făcut datoria conform stării de necesitate de atunci etc. Aceste cercetări nu ar trebui să aibă nici o nuanță politică. Ele nu pot să plece de la premisa că tot ce s-a făcut împotriva vechiului regim este bine și tot ce s-a făcut respectându-se legile de atunci este rău. Trebuie o judecată juridică, nu una politică, cum fac magistrații noștri militari și civili, a căror activitate nu are nimic în comun cu independența Justiției, mult trâmbițată, dar inexistentă. De aceea este ticăloșit regimul actual și trebuie reformat, altfel crapă! Crăpăm toți odată cu el…
Marius Albin Marinescu: Să revenim la evenimentele din 1990. Cum a mai reacționat Securitatea la presiunea pusă de noul regim pe oamenii ei?
Corvin Lupu: Una din marile supărări ale cadrelor fostei Securități era faptul că la centru exista o influență mare a ministrului Militaru și a generalului Logofătu, cel împuternicit încă din 22 decembrie să răspundă de preluarea Securității de către Armată. Din calitatea de comandant al Academiei Militare, Logofătu fusese unul dintre cei care au orchestrat diversiunile criminale care au condus la numeroși morți și răniți și era cunoscut că nu-i agreează pe securiști. Tocmai el a fost numit să-i „stăpânească”. În același timp, ministrul Militaru reactivase un mare număr de generali și colonei care fuseseră trecuți în rezervă în perioada ceaușistă, ca urmare a certitudinilor, în unele cazuri și doar a suspiciunilor, în alte cazuri, de colaboraționism cu sovieticii. Toți aceștia aveau ură pe Securitate, instituția care îi deconspirase. Cel care oprimase cel mai mult Securitatea fusese ministrul Militaru, cel care a și contribuit direct la moartea mai multor ofițeri importanți de securitate și care crease o mare parte a diversiunilor în urma cărora au avut loc morți năprasnice, dintre care, la Otopeni, una dintre diversiuni a reprezentat un adevărat măcel. Eu am mai publicat despre aceste diversiuni „teroriste”.
Modalitatea de declanșare a diversiunilor era simplă. Unități ale Trupelor de Securitate erau atenționate de noii lor șefi din M.Ap.N. că există informații certe că într-un anumit loc acționează sau urmează să acționeze teroriști, iar subunități de trupe de securitate erau trimise în respectivul loc pentru a neutraliza acei teroriști. Concomitent, unor unități/subunități M.Ap.N. li se dădea informația că în respectivele locuri acționează teroriști și li se cerea să-i elimine. Asemenea situații s-au petrecut în mai multe zone ale țării, ceea ce ne-a făcut să credem că într-adevăr a existat un plan de declanșare a unui război civil în România, având ca principali adversari M.Ap.N și M.I. Eu nu am găsit argumente zdrobitoare în direcția existenței unui asemenea plan. Orice cunoscător își dă seama că un proiect de acest gen ar fi fost agreat de multe forțe, cel puțin de către statele vecine care aveau în decembrie 1989 aspirații teritoriale ferme și dovedite: Ungaria, Iugoslavia și Bulgaria, dar această realitate nu este suficientă pentru a argumenta științific existența unui asemenea proiect. Este cert că în primele două zile după arestarea lui Ceaușescu, 22 și 23 decembrie, aceste diversiuni au avut ca unul din scopurile principale și compromiterea, neutralizarea și capturarea comandanților rămași loiali lui Nicolae Ceaușescu și legislației de atunci: Nuță, Trosca, Mihalea, Moraru. Toți au fost uciși fără milă, ca și Milea. Alte explicații logice și coerente s-au dat afirmându-se că, de fapt, nu s-a dorit un război civil în toată regula, ci s-a dorit crearea unui cadru de insecuritate care să justifice menținerea stării de necesitate pe întregul teritoriu al țării, justificarea „necesității” de a-l asasina pe Ceaușescu și de a ține poporul în casă, la televizor, unde erau bine manipulați, timp în care Iliescu&Co să-și consolideze puterea și să-i elimine pe posibilii veleitari în ale conducerii României. Starea de necesitate s-a prelungit până în februarie 1990.
Marius Albin Marinescu: Starea de necesitate a fost decretată de Ceaușescu.
Corvin Lupu: Starea de necesitate s-a decretat într-un moment în care, practic, Ceaușescu nu mai controla puterea, nu mai avea mijloace de comunicații și nu mai era liber. Ea a fost decretată de puciști, cu complicitatea lui Silviu Curticeanu, colaborator al conspiratorilor, pentru a avea argumente să acționeze împotriva oricărei persoane sau grup social care s-ar fi opus „emanaților”.
Marius Albin Marinescu: Acest gen de diversiune la care v-ați referit dumneavoastră s-a întâlnit și la Sibiu.
Corvin Lupu: Da, în 22 decembrie, începând cu ora 10.30, diversiunea a fost folosită împotriva Miliției, ca urmare a ordinelor primite de locotenent-colonelul comandant al Garnizoanei Sibiu, Aurel Dragomir, de la generalii puciști Hortopan și Stănculescu, sub motivația că Miliția și principalii ei comandanți (Nuță, Mihalea, Moraru) nu a trecut de partea „poporului”, adică a conspiratorilor. Lt-col. Dragomir a părăsit imediat punctul de comandă nr. 2, situat la Spitalul Militar din Sibiu, de unde purtase convorbirile cu șefii puciștilor care au preluat comanda Armatei după împușcarea lui Milea și s-a întors la sediul U.M. 01512 (astăzi Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”) unde a ordonat ferm: „Luptăm cu Miliția!” În acest timp, cadrele de miliție disperate dădeau telefoane și încercau să se refugieze la U.M. 01512. Șefii Miliției Municipale l-au sunat pe ofițerul de securitate C.I. al U.M. 01512, lt. col. Mircea Lomnășan, care i-a sfătuit pe milițieni să treacă strada și să se adăpostească la unitatea M.Ap.N. În paralel, tuturor militarilor M.Ap.N. din unitate li s-a spus că vor fi atacați de Miliție și să tragă în Miliție și în milițieni. A urmat un măcel împotriva milițienilor, 23 dintre ei fiind uciși și mulți alții răniți, bătuți, torturați, arestați și ținuți în bazin etc. În clădire s-a tras cu tunul, cu aruncătoare de grenade și cu mitralierele.
Marius Albin Marinescu: Cu securiștii se războiau mai puțin.
Corvin Lupu: La Sibiu, ca și la București, în primele ore ale confruntărilor între M.Ap.N. și M.I., comandantul Aurel Dragomir nu a ordonat acțiuni împotriva Securității, care fusese prima instituție care a acționat împotriva lui Ceaușescu și devenise partenera lui Stănculescu în arestarea lui Ceaușescu și a comandanților rămași loiali lui. În 22 decembrie 1989, între orele 8.30 și 14.00, în toată țara, Armata și Securitatea au acționat în comun, în cea mai bună înțelegere. După ora 14 și ceva, când a vorbit Iliescu la televiziune despre securiști ca fiind o clică de teroriști, de criminali ceaușiști, a început presiunea militară asupra Securității și a început și să se tragă în clădirea acesteia din Sibiu, cât și presiunea pusă pe Securitate prin răspândirea de acuzații false, unele dintre ele chiar de domeniul fantasmagoriilor. În toată țara, sub pretextul pericolului pe care îl genera faptul că șefii Inspectoratului General al Miliției nu trecuseră de partea conspiratorilor, cu excepția unuia dintre adjuncți, generalul Romeo Câmpeanu, ofițer de securitate loial lui Iulian Vlad, Stănculescu a ordonat supravegherea sediilor M.I. și punerea lor sub pază militară, ceea ce a intimidat cadrele și a fost o garanție a „loialității” lor față de puciști și față de noua putere. Referindu-mă la „fantasmagorii”, am în vedere zvonurile potrivit cărora securiștii circulau prin tunele cunoscute doar de ei și, din loc în loc, ridicau capacele canalelor, mai omorau niște trecători pașnici și-și continuau drumul. Apoi, nebunia cu mini-submarinele construite pentru ape de mică adâncime cu care securiștii s-ar fi deplasat pe Cibin și alte prostii colosale care circulau în oraș. Enormitățile care au fost rostite de iudeo-„revoluționarii” din televiziune, în frunte cu Brateș (apa otrăvită, centrul de sânge aruncat în aer etc), au fost crezute de majoritatea populației orașului Sibiu și a țării. Nu mai este cazul să vă amintesc faptul că la TVR „Liberă”,  Brateș&Co, cu camerele de luat vederi, au luat de fapt vederea românilor și i-au orbit. În acest fel, ura împotriva Securității, acumulată în jumătate de secol, s-a mărit exponențial.
A doua zi, pe 23 decembrie, a avut loc diversiunea din Cimitirul Municipal din Sibiu, victime căzând două echipaje A.B.I. ale Trupelor de Securitate.
În orice caz, diversiunile au fost coordonate de noua putere a lui Ion Iliescu și puse în executare de ministrul Militaru (nume real Lepădat, țigan). Ele au fost îndreptate împotriva unor forțe ale M.I., cu scopul evident de a le determina pe acestea să reacționeze și, în acest fel, să se poată „dovedi” că M.I.-ul este cel care a tras, a ucis, a produs fenomenul terorist-diversionist, a produs uriașele daune materiale etc.
Marius Albin Marinescu: Aici cred că ați atins un punct important al discuției noastre. Înțeleg că sunteți de părere că răspunderea pentru fenomenul terorist-diversionist de după 22 decembrie 1989 aparține conducerii țării, respectiv lui Iliescu, Brucan, Roman, Militaru etc.
Corvin Lupu: Categoric! În momentul în care au trebuit să dea declarații despre ororile comise în România în primele zile de după 22 decembrie, unii dintre făptuitori au acreditat ideea că între 22 și 27 decembrie ar fi fost „vid de putere”, deci, nu răspunde nimeni. Or, nu a fost nici un moment vid de putere. Din clipa în care Ceaușeștilor li s-au întrerupt legăturile telefonice, li s-a blocat accesul în buncărul prezidențial, lui Ceaușescu i s-a tăiat sonorul de la stația prin care a dorit să se adreseze poporului de la balconul etajului I al sediului C.C. al P.C.R. și din clipa în care ofițerii Direcției a V-a i-au înconjurat cu opt luptători și i-au băgat în lift pentru a-i scoate pe acoperiș și a-i duce cu elicopterul, din acel moment toată puterea a fost gestionată de Armată și de Ministerul de Interne, prin generalii Stănculescu, Ștefan Gușe și Iulian Vlad. Degeaba au apăsat Ceaușeștii pe butoane să oprească liftul și s-au blocat între etaje… Era „liftul istoriei”! Puciștii erau deciși să-l scoată cu forța din sediul puterii și să-l ducă la moarte. Din acel moment, Stănculescu cu Armata și Vlad cu Securitatea au neutralizat comandanții loiali lui Ceaușescu, i-au omorât, iar la începutul după-amiezii, la sediul M.Ap.N., în prezența reprezentanților tuturor instituțiilor de forță din România, Ion Iliescu a fost investit cu șefia statului, iar generalul Militaru cu șefia Armatei. În sediul M.Ap.N. se aflau generalii sovietici Mihailov și Bociaev, cei care au inspirat principalele decizii ale acelei zile memorabile.
Marius Albin Marinescu: Cum a reacționat Stănculescu la numirea generalului Militaru?
Corvin Lupu: Este cert că decizia au luat-o marii planificatori de la Moscova. De altfel, în dimineața de 22 decembrie, 25 de minute după împușcarea lui Milea, respectiv la ora 9.00, la sediul M.Ap.N. au ajuns generalii sovietici Mihailov și Bociaev, cei care au inspirat principalele decizii ale acelei zile memorabile. Traducerea a fost asigurată de colonelul Lupoi, tatăl căpitanului „revoluționar” Lupoi, ulterior ministru, care a vorbit de mai multe ori la televiziune în acele zile, erijând-u-se în reprezentant al Armatei. Dar, translatorul i-a comunicat fiului său decizia sovietică de numire a lui Militaru, iar tânărul, pe atunci, Mihai Lupoi a fugit la televiziune și l-a anunțat pe generalul Militaru ca fiind noul ministru al Apărării, cea mai importantă funcție în acele momente.
Marius Albin Marinescu: Nu cumva șeful Securității era cel mai important?
Corvin Lupu: Șeful Securității a fost cel mai important după rănirea lui Milea, cât timp l-a avut pe Ceaușescu în mâna sa. După ce l-a predat pe Ceaușescu celor de la armată și după intrarea Securității în subordinea M.Ap.N., generalul Vlad și-a pierdut mult din influență, cu atât mai mult cu cât tuturor le era frică de el și-l considerau incomod că știa totul despre toți. Vlad a continuat să comande, transmițând ordinele noii puteri, până în 31 decembrie 1989, când a fost arestat ritualic, derutant, arestare cu multe semnificații ascunse.
Marius Albin Marinescu:  V-am întrerupt.
Corvin Lupu: Cel care l-a informat pe Stănculescu că nu el va fi numit ministrul Apărării, a fost Ion Iliescu. După mulți ani, Stănculescu a declarat că sovieticii l-au impus pe Militaru în funcția de ministru al Apărării Naționale. Stănculescu avea ambii bunici de sex masculin de etnie rusă. Fuseseră ofițeri, unul general, altul colonel în armata țaristă și, după revoluția bolșevică, s-au refugiat în România și s-au căsătorit cu românce. Au fost oameni bogați. Unul dintre bunici a fost chiar înrudit pe departe cu țarul Nicolae al II-lea. Totuși, generalul Stănculescu nu a avut dificultăți de cadre. Este posibil ca în perioada interbelică bunicii săi să fi fost contactați de serviciile române de informații și, mai mult ca sigur, ei să fi cooperat cu statul român, inclusiv după 1945. Nu am cercetat situația aceasta și nu este sigur că s-au mai păstrat documente. Din arhivele secrete s-a furat mult… Generalul Stănculescu a fost recrutat ca informator al Securității de către generalul Constantin Nuță, în perioada în care acesta comanda Direcția a IV-a de Contrainformații Militare a D.S.S. Generalul Ștefan Alexie, un apropiat al generalului Vlad, ne povestea că în anul 1989, la nunta fiului generalului Stamatoiu, la Cercul Militar Național, soția lui Victor Athanasie Stănculescu se lăuda cu bijuteriile țariste pe care le purta la gât, urechi și mâini. Atunci nu știa că va fi omorâtă… În ciuda relației cu sovieticii și a rolului foarte mare pe care l-a jucat în evenimentele din decembrie 1989, dosarul de securitate al lui Stănculescu menționa relațiile sale foarte strânse cu unul dintre rezidenții de la București ai serviciului britanic de spionaj MI-6, reprezentantul firmei Rolls Royce, cetățeanul britanic de etnie română George Pop, cu care generalul avea întâlniri neraportate, ceea ce contravenea regulamentului. Agentura sovietică de la București l-a considerat mereu pe Stănculescu ca fiind agent britanic, de aceea au căutat să-l scoată din Armată și să-l numească la Ministerul Economiei.
Pe această linie, mai este ceva important de semnalat, anume doborârea pe 28 decembrie 1989 a unei aeronave AN-24, avându-l la bord pe spionul britanic Ian Henry Perry, care acționa sub acoperirea de jurnalist.
Marius Albin Marinescu:  Poate relatați acest moment foarte important al evenimentelor. Cred că îi interesează pe cititorii noștri.
Corvin Lupu: Pe 28 decembrie 1989, echipajul aeronavei AN-24 a companiei TAROM compus din Chifor Ioan (38 ani), pilot-comandant, Valter Jurcovan (31 de ani), copilot, Moldoveanu Mihai (35 ani), instructor de zbor, Marghidan Elena (35 ani), însoţitoare de bord, Bănică Petre (41 ani), însoţitor de bord şi Cristea Gelu (33 ani), mecanic de bord, a decolat de la aeroportul Internațional Bucureşti-Otopeni, cu destinaţia Belgrad. Prin ordin al noii conduceri a țării, spațiul aerian al României era închis. Nici un aparat nu avea voie să se ridice de la sol. Antiaeriana avea ordin să doboare orice aparat detectat de radare. Cursa a fost solicitată de gl. Stănculescu, sub pretextul nevoii aducerii de sânge din Iugoslavia, invocându-se în mod neadevărat că „dictatorii-criminali” au făcut un mare număr de victime și spitalele din România nu mai aveau sânge pentru operații și transfuzii. În avion se mai afla şi agentul britanic Ian Henry Perry (24 de ani), sub acoperire de fotoreporter la ziarul britanic „Sunday Times”. De la Belgrad, Perry urma să schimbe avionul, cu unul pentru Londra. Se bănuieşte că britanicul avea asupra sa câteva casete video, filmate de el în timpul evenimentelor, alte casete video realizate în Bucureşti de mai mulţi corespondenţi străini și înscrisuri. Grupul de mai mulți agenți britanici, din care făcea parte Ian Henry Perry a  acționat în București. Perry a fost și în sediul C.C. al P.C.R. Agenții britanici au locuit în Hotelul „Intercontinental”. Nu puteau pleca toți cu avionul, pentru a nu atrage atenția autorităților militare române și serviciilor străine. Ei l-au desemnat pe Perry să scoată din țară materialele culese, după care, probabil, intenționau să părăsească România pe alte căi. La scurt timp după decolare, deşi zborul era ordonat de gl. Stănculescu, iar avionul se afla pe calea aeriană indicată în planul de zbor, avionul TAROM a fost doborât de o rachetă AA, la 50 km de București. Epava avionului a fost găsită în pădurea Mălinoasa, în apropierea comunei Vişina din județul Dâmboviţa, la 12 km nord-vest de divizionul 182 Rachete AA – Boteni. M.Ap.N. și Parchetul Militar au refuzat orice fel de anchetă, în ciuda solicitărilor repetate ale familiilor celor decedați, încălcându-și obligațiile stabilite prin legile în vigoare. Câteva mențiuni sunt importante. Din după-amiaza de 22 decembrie 1989, gl. Nicolae Militaru era ministrul Apărării. El ar fi fost cel împuternicit să dea ordinul de zbor și de atenționare a forțelor AA ale Aviației Militare. Gl. Stănculescu ocupase funcția de șef al Direcției de Înzestrare a Armatei, iar ulterior de ministru al Economiei. Este cert că Militaru nu a susținut în evenimente serviciile britanice, el fiind racordat la cele sovietice. Stănculescu, în schimb, după cum am relatat anterior, fusese în atenția contraspionajului românesc pentru legături neraportate cu serviciile secrete britanice. El conspirase cu generalii ruși și le promisese să-și trădeze țara, ceea ce a și făcut. Le promisese în vara anului 1989, la Balaton, fapt pe care l-a recunoscut în finalul vieții. Sovieticii nu agreau ca serviciile britanice să culeagă informații din România, din proximitatea K.G.B./G.R.U. și privitor la evenimente în care serviciile sovietice erau puternic ancorate, într-o țară pe care o considerau ca fiind „de drept” în sfera lor de influență, ceea ce era adevărat. Aici trebuie căutată cheia doborârii avionului AN-24 al Companiei TAROM.
Marius Albin Marinescu:  Interesant.
Corvin Lupu: Dar am făcut lungi divagații și ne-am abătut de la firul discuției. Revenind la reacția Securității în fața presiunii noii puteri și a „lanțului” cu care o legase aceasta, în lunile următoare loviturii de stat, un moment important a fost cel din zilele de 16-19 februarie 1990.
În 16 februarie 1990 a fost destituit generalul Nicolae Militaru din funcția de ministru al Apărării Naționale. Destituirea sa a fost operațiune condusă din umbră de generalul Stănculescu, dar nici unele cadre ale fostei Securități nu au fost străine de aceste manevre. Rolul decisiv l-a avut Comitetul de Acțiune pentru Democratizarea Armatei (C.A.D.A.), care a fost o formă de revoltă în interiorul Armatei, fapt interzis prin lege, dar tolerat tacit. C.A.D.A. a cerut destituirea ministrului Militaru și amenința cu extinderea revoltei, ceea ce putea deveni foarte periculos pentru stabilitatea internă a țării, în condițiile în care aveau loc multe mișcări de stradă și în care în întreprinderi nu se prea lucra, străzile orașelor erau pline de oameni de la periferia societății, restaurantele erau pline de pierde-vară, care ușor puteau și ei ieși în stradă, iar situația putea scăpa de sub control. Destituirea lui Militaru și numirea lui Stănculescu a fost dorită și de Securitate. Unul dintre oamenii Securității care a acționat în direcția influențării deciziei de eliberare din funcție a lui Militaru a fost Gelu Voican-Voiculescu. În 12 februarie 1990 el a avut o întâlnire cu membrii C.A.D.A. care a fost filmată și transmisă la televiziune, în ciuda opoziției conducerii țării. Ofițerii din C.A.D.A. au făcut impresie bună, au prezentat nemulțumirile lor și au făcut ca eliberarea din funcție a lui Militaru să fie agreată de opinia publică. Destituirea lui Nicolae Militaru a fost susținută și de locotenent-colonelul M.Ap.N. Mircea Chelaru, generalul de astăzi, care pe atunci comanda Direcția a III-a de Contraspionaj a Securității și aderase la C.A.D.A. În ziua de 5 iunie 1990, C.A.D.A. a recunoscut că a acționat pentru destituirea generalului Militaru.
Dar cea mai mare încercare prin care a trecut gruparea Iliescu a fost manifestația din Piața Universității, din perioada 22 aprilie-15 iunie 1990. În data de 22 aprilie 1990, un grup de bărbați, care ulterior nu s-au mai manifestat în prima linie, au blocat Piața Universității și au declarat-o zonă liberă de neo-comunism, ceea ce era o dovadă a caracterului anti-Iliescu al manifestării. Ulterior, s-au strâns în piață mii de oameni de bună-credință, care nu făceau parte din nici un complot, care nu aveau cunoștință de conflictul surd între conducerea de stat și cadrele fostei Securități. Cadrele fostei Securități erau nemulțumite de marginalizarea unora dintre colegii lor, de campania mediatică împotriva Securității și de faptul că noua instituție a S.R.I., în acea etapă istorică, nu avea nici pe departe influența fostei Securități, iar cadrele S.R.I. nu aveau încă nici pe departe privilegiile de care se bucuraseră pe timpul regimului trecut.
Până la publicarea unei lucrări ce cercetare aplicată a evenimentelor din primăvara anului 1990, pot să vă spun că Securitatea a fost implicată tare în declanșarea și în desfășurarea acelor evenimente din Piața Universității.
După înființarea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, au fost desecretizate unele dintre dosarele de colaboratori ai Securității ai multor personaje active în Piața Universității. Nu am să mai dau o listă cu nume, chiar dacă ea este verificabilă, pentru că nu doresc să atrag reacțiile unuia sau altuia, pentru că și așa am spus destule. Am să mă rezum la două nume, Marian Munteanu, cel care a deschis balconul clădirii Universității pentru vorbitori, el fiind președintele Ligii Studenților din Universitatea din București și la Stelian Tănase, viitorul președinte al GDS, grup preponderent evreiesc, înființat de Silviu Brucan (Saul Brukner) și finanțat de Soros, director al Realitatea TV și al Televiziunii Române. Degeaba neagă Marian Munteanu, are dosar de informator din 1988. La fel și mulți, mulți alți „piețari” activi.
Ca urmare a evenimentelor deosebit de destabilizatoare pentru conducerea țării și a nevoii de control informativ asupra teritoriului țării, colonelul Filip Teodorescu a fost numit de Iliescu și de Măgureanu prim-adjunct al directorului S.R.I. și împuternicit cu reconstituirea și lărgirea rețelelor informative, ceea ce a rezolvat situația de serviciu a majorității zdrobitoare a foștilor securiști. Tot în această perioadă a negocierilor între Securitate și Iliescu, generalul Vasile Ionel, șeful Statului Major General, agent important al G.R.U., despre care Stănculescu a spus că era șeful agenturii G.R.U. în România, a ieșit public, inclusiv la TVR „Liberă” și a reabilitat ofițerii de securitate în bloc, ceea ce a fost un semnal evident de schimbare a orientării noii puteri față de Securitate și o pace nedeclarată a F.S.N. cu aceasta. Din acel moment, securiștii s-au aliniat în spatele lui Ion Iliescu, uitând că acesta i-a scuipat și i-a făcut teroriști și criminali. Această aliniere nedemnă în spatele principalului asasin al celor aprox. o mie de morți de după arestarea lui Nicolae Ceaușescu, poate fi interpretată și ca pe o recunoaștere tacită a acuzațiilor pe care li le-a adus Ion Iliescu, cel pe care ei îl apăraseră în ultimii ani ceaușiști, acuzații formulate public începând cu amiaza zilei de 22 decembrie. Din acel moment, toate forțele implicate în „revoluție” și-au dat mâna în scopul ascunderii adevărului despre evenimente. În paralel, pe nevăzute, „pe sub masă”, își mai dădeau lovituri, aruncând vina unii pe alții.
Încheierea „cu succes” a negocierilor dintre reprezentanții fostei Securități și noua putere a condus la o tentativă a unor grupări de a încheia manifestația continuă din Piața Universității. Unul dintre cei mai vocali susținători ai ei, Marian Munteanu, a propus încetarea manifestației, imediat după alegerile din 20 mai 1990. Alte grupări nu au fost de acord cu oprirea manifestației, dorind continuarea ei și răsturnarea de la putere a lui Ion Iliescu.
Implicat în fenomen a fost și procurorul militar Dan Voinea, fost ofițer de securitate, care a influențat o serie de grupuri și asociații de revoluționari, care au creat diversiuni, care au continuat manifestația și după ce Iliescu a fost ales cu majoritate zdrobitoare, în „duminica orbului”. Acești revoluționari în spatele cărora se afla procurorul Dan Voinea au instigat la violență și au devenit nucleul dur al pieței, care, pe de o parte, au compromis demonstranții pașnici și, pe de altă parte, l-au adus în mare dificultate pe Iliescu, „obligându-l” să apeleze la foștii securiști și la mineri și să admită că trebuie să-i reevalueze pe securiști, să-i încadreze pe toți în noile servicii. Eu evaluez acțiunea procurorului Dan Voinea ca fiind utilă voinței lui Ion Iliescu de a reprima cu brutalitate fenomenul Piața Universității, pentru a descuraja în viitor astfel de acțiuni de stradă și a fost de folos și foștilor securiști, în efortul lor de a deveni utili, pentru a reurca „în scări”.
Violențele din piață, care, după cum se vede, nu au aparținut majorității de bună-credință a luptătorilor anticomuniști, l-au „îndreptățit” pe Ion Iliescu să aducă minerii, armata, poliția și pe aceia dintre securiști care îi erau devotați și să reprime sângeros manifestația. Generalul Stănculescu, deși era ministru în funcție al Apărării a preferat să stea în străinătate, iar generalul Vasile Ionel a susținut că i-ar fi cerut lui Iliescu să nu implice armata în represiune, dar Iliescu nu l-a ascultat. Cu ocazia represiunii, câțiva dintre agenții Securității care au întreținut presiunea asupra lui Iliescu au fost pedepsiți crunt, inclusiv Marian Munteanu, unii fiind bătuți, alții arestați și întemnițați.
Una dintre mizeriile regimului iudeo-bolșevicului Iliescu, transformat peste noapte în iudeo-capitalist, privitoare la fenomenul Piața Universității a fost acuzația fantezistă și repetată potrivit căreia Piața Universității a fost o creație legionară. De altfel, după cum o țară întreagă a avut ocazia să vadă, regimul politic actual continuă să se lupte cu fantomele Mișcării Legionare, cu uriașa sa moștenire culturală, morală și națională, promovând falsul privitor la istoria ei și o legislație punitivă nedemocratică și fățiș antiromânească.
(Va urma)
A consemnat Marius Albin MARINESCU
Episoadele anterioare:
Posted by justiţiarul 12 ianuarie 2017
Pleacă ai noștri, vin ai noștri”. De la Securitate la alte servicii de informații (IV)
Marius Albin Marinescu: Domnule profesor Corvin Lupu, din discuția noastră de până acum, printre multe altele, tragem concluzia că Securitatea a fost implicată în toate operațiunile, în tot ce s-a întâmplat în decembrie 1989 și după aceea. Așa să fie?
Corvin Lupu: Da, domnule director. Ca și astăzi, cu trei decenii în urmă serviciile secrete erau implicate în supravegherea evenimentelor care se petreceau în întreaga societate și a tuturor persoanelor care aveau un rol în societate și puteau influența gândirea sau acțiunea altor persoane. Toate instituțiile din țară aveau, ca și astăzi, ofițeri de obiectiv, știau primii toate inițiativele pe care trebuiau să le susțină sau să le deturneze, în funcție de deciziile șefilor. Când îi auziți pe unii foști sau actuali ofițeri de informații că afirmă că Securitatea nu ar fi știut ce se întâmplă, că nu ar fi fost implicați, că nu au nici un amestec etc., să nu-i credeți! În momentul în care le scăpa ceva, era deranj mare! Se făceau anchete, se verifica dacă s-a încălcat consemnul, dacă a fost neglijență în serviciu, dacă rețeaua a transmis informații deformate etc.
În finalul discuției noastre trecute, am vorbit despre fenomenul Piața Universității. Un asemenea fenomen de amploare, petrecut în centrul capitalei, în perioada 22 aprilie-15 iunie 1990, deci timp de aproape două luni, nu putea să aibă loc fără ca serviciile să fie acolo, implicate din plin, cu atât mai mult cu cât era vorba despre intenția declarată a unor mase mari de oameni de a răsturna conducerea țării, fie ea și ilegitimă. Apoi, au fost implicați agenți ai mai multor servicii de informații. Era o chestiune importantă. Era vorba de cine va stăpâni România, o țară dintre cele mai bogate din Europa, ale cărei evoluții post-ceaușiste deschideau larg perspectiva corporațiilor internaționale de a o transforma în colonie, din punctul occidental de vedere și mai era vorba de perspectiva nedorită de agentura sovietică de a pierde din nou influența în această țară, care fusese arondată în zona de influență a Kremlinului, la sfârșitul celui de al doilea război mondial, iar după 18-20 de ani Dej și Ceaușescu au făcut-o independentă. Or, tratatele între Aliații învingători în al doilea război mondial au fost semnate pentru eternitate, nu pentru o perioadă determinată de timp. De aceea, în anul 2014, în Rusia, a fost postat pe internet un interviu al președintelui Vladimir Putin care a făcut referiri explicite la înțelegerile Aliaților de după al doilea război mondial privitoare la sferele de influență și a exprimat clar ideea: „noi vrem înapoi ceea ce este al nostru”. Textul interviului a fost tradus de un traducător al M.Ap.N. și l-am primit și eu. Între timp, căutându-l și găsindu-l în arhivă, am constatat că a fost șters de administratorii site-urilor, care sunt cei care asigură cenzura internetului în societatea „democratică” și „liberă” creată de actualul regim politic euro-atlantic.
Marius Albin Marinescu: Ați ajuns într-un punct foarte important. Numeroși analiști politici de pe multe meridiane spun că este foarte posibil ca în viitorul apropiat S.U.A. să rediscute cu Federația Rusă aceste probleme, ceea ce interesează mult România.
Corvin Lupu: Roata istoriei se învârte mereu. Eu nu pot spune ce urmează să se întâmple. Pot, eventual, să știu ce a fost și ce este astăzi. Cert este că românii au fost mințiți mult și când li s-a spus că politica de integrare euro-atlantică este un proces ireversibil. Nu, domnule director, nimic în istorie nu este ireversibil. Totul are față și verso. Unii dintre cei care au fost împuterniciți să conducă România și care au vorbit despre ireversibilitatea politicii de integrare euro-atlantică nici măcar nu se rușinează, nu-și cer scuze de la poporul român pe care l-au mințit în mod repetat. De la Petre Roman, Andrei Pleșu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, chiar și Iliescu, la „deontologii” regimului euro-atlantic, foști consilieri prezidențiali propagandiști penibili, la „marii” intelectuali manipulatori, Tismăneanu, Liiceanu, soroșișto-brucaniștii din G.D.S. și mulți alții.

D
Silviu Brucan și George Sörös în ianuarie 1990, când au înființat Grupul de Dialog Social.
in păcate, această falsă ireversibilitate a integrării euro-atlantice a fost susținută și de numeroși profesori universitari, de la care așteptările societății sunt cu totul altele. Eu mă pun în pielea lor și nu știu cum mai dau profesorii cu ochii de foștii lor studenți, pe stradă, la întâlniri etc. după ce le-au spus prostii și i-au învățat greșit. Ei nu au fost cu nimic mai buni decât propagandiștii comuniști care vorbeau în anii ’50-’60 de spre ireversibilitatea trecerii omenirii la comunism, raiul pe pământ. Nu știu dacă vă închipuiți câte cursuri de integrare euro-atlantică s-au predat în universități și în licee, în regim obligatoriu, susținându-se aberația ireversibilității politicii euro-atlantice.
R
Silviu Brucan (Saul Bruckner) și Gabriel Liiceanu
evenim la 1990. Dintre participanții la manifestația „maraton” din Piața Universității, și la mineriada din 13-15 iunie 1990 care i-a pus capăt, doar persoane foarte avizate puteau, în acel moment, să înțeleagă ceea ce se întâmplă.
Cei care, la așa numita „revoluție”, au trecut prin stradă/au stat în stradă/au acționat în stradă și care sunt siguri că ei știu ce s-a întâmplat pentru că au fost acolo în calitate de manifestanți/demonstranți/privitori/cunoștințe cu alții asemenea afirmă că au văzut totul și știu totul. Nu, domnule director, stând s-au acționând în stradă, într-un colț dintr-un anumit oraș, NU înțelegi fondul unor evenimente complexe cum sunt loviturile de stat sau operațiunile rezultate din acțiunile concertate ale mai multor servicii secrete. Dacă toți cei din stradă ar fi atât de geniali și ar înțelege totul, ar fi nenorocire, pentru că popoarele nu ar mai putea fi manipulate și stăpânite de diriguitorii Lumii. A stăpâni popoarele Lumii, șapte miliarde de oameni, este cea mai grea problemă a politicii mondiale. Oamenii din stradă sunt utili pentru conducători doar atâta timp cât pot fi manipulați, sau cât timp cu ajutorul prezenței/acțiunii lor în stradă pot fi manipulate alte grupuri de oameni, cum ar fi telespectatorii, de exemplu. Un număr mare de oameni care solicită în stradă un anumit lucru, fie el cât de ilegal sau dăunător, poate să justifice și să dea legitimitate oricărei ilegitimități. Interpretând politic, orice acțiune cât de ilegală și de distrugătoare pentru popoare și pentru statele care le diriguiesc poate fi interpretată drept un act de eroism. Cu toate acestea, sunt mulți participanți la evenimentele despre care am povestit noi, cele din decembrie 1989, din Piața Universității, din aprilie-iunie 1990, sau de la mineriada din 13-15 iunie 1990, care susțin sus și tare că ei știu totul pentru că au fost acolo. Contrazic, nu le vine să creadă că fără ca ei să simtă, alături de ei, se întâmplau lucruri importante etc. Acești ignoranți sunt și ei utili manipulatorilor și folosiți împotriva celor care devoalează operațiuni, scot la lumină adevăruri și devin incomozi. În această situație, acești participanți la evenimente devin  un cor care pe alocuri ajunge asurzitor și acoperă glasurile incomode pentru putere, în ansamblu, sau pentru componente ale ei. Iar când acești pioni participanți, obțin și importante drepturi materiale, cum a fost cazul cu răniții, urmașii morților și cu cei cu „contribuții foarte importante” în decembrie 1989, atunci glasul lor devine și mai sonor.
Deci așa, domnule director, serviciile secrete sunt prezente la toate manifestările importante din societate. Astăzi, mai mult decât în anii 1989-1990, serviciile s-au perfecționat, s-au supra-dimensionat, au achiziționat tehnică extrem de performantă, încât chiar nu le scapă nimic.
Marius Albin Marinescu: Vă referiți la S.R.I.?
Corvin Lupu: Nu numai la S.R.I., ci și la S.I.E., care are rezidenți în toate instituțiile din interiorul României. Nu poți să culegi informații externe privitoare la România, dacă nu stăpânești informativ interiorul țării. Desigur, toate celelalte servicii de informații, al M.I., S.P.P.-ul, S.T.S.-ul, ca și  D.G.I.A., sunt dotate și foarte eficiente. Eu cred și sper că ele  vor sluji țara cu devotament și în situații dramatice, nu vor mai trăda cum au făcut-o conducătorii din fosta Securitate și din fosta D.I.A., în perioada ceaușistă. Desigur, actualele servicii de informații acționează, cel puțin deocamdată, în cadrul creat de Comunitatea Informativă a N.A.T.O., sub coordonare străină și cu prezența în România a unor consilieri și „șefi de stații” care le supraveghează, le îndrumă și, uneori, le ordonă. Prin intermediul serviciilor comandă și D.N.A., o parte a Înaltei Curți de Casație și Justiție și alte structuri, care sunt instituții mult mai mult politice decât juridice. Magistrații nu pot să-și ocupe funcțiile fără avizul S.R.I. sau dacă avizul se ridică. Totdeauna puterea o deține cel care te avizează și care îți propune revocarea.
Domnule director, eu fac afirmații grave, dar adevărate. Ca profesor universitar, ca redactor șef de reviste și în mai multe alte calități pe care le-am deținut pe parcursul vieții, am simțit totdeauna obligația de a spune adevărul, cu orice preț! Și pentru adevăr am avut de suferit și cred că o să mai am, dar nu vreau să vă vorbesc astăzi despre aceste aspecte.
Revin. România nu mai este nici suverană și nici independentă. Din acest punct de vedere, Constituția nu mai corespunde realității politice actuale. Ea ar trebui modificată și, în textul care precizează în mod fals că România este o țară suverană și independentă, ar trebui precizat că statul român trebuie să acționeze pentru ca să atingă obiectivul ca România să devină din nou suverană și independentă.
Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, știu câteva din aspectele la care vă referiți, respectiv câteva din necazurile pe care le-ați avut. Dar ați fost un învingător, și cu evreii și cu fostul rector Oprean și cu alții din „sistemul ticăloșit”. Și eu am luptat mult pentru adevăr și m-am trezit împroșcat cu minciuni pentru compromiterea mea sau târât prin tribunale din cauza celor scrise de mine sau de colegii mei la adresa infractorilor, în special a celor cu „gulere albe”. Nu aveam bani pentru cohorte de avocați, fiindcă trebuia să mă judec prin toată țara în zeci de procese de calomnie prin presă cu oameni puternici și bogați, deranjați de adevărurile dureroase publicate în rețeaua de presă „Justițiarul”. Am învățat autodidact Dreptul penal ca să mă pot apăra în instanțe și mi-am câștigat singur toate procesele prin proba verității. Haideți să revenim și să ne spuneți cum au evoluat serviciile secrete după mineriada din 13-15 iunie 1990?
Corvin Lupu: Mineriada a fost o zdruncinare foarte puternică a societății românești. Ea i-a trezit la realitate și pe unii cetățeni care mai credeau în democrația propovăduită de „emanați”. În același timp, mineriada i-a radicalizat și i-a fidelizat pe mulți dintre susținătorii lui Ion Iliescu, iar societatea a rămas scindată pentru foarte mulți ani înainte. În acest context, ca urmare a „încheierii păcii” între fosta Securitate și Ion Iliescu&Co, foștii securiști au reintrat în activitate intens și au reluat penetrarea societății, acordând prioritate partidelor politice „istorice”, foștilor legionari, intelectualilor, bisericilor de toate confesiunile. La asta se pricepeau cel mai bine și în acest domeniu, al poliției politice, dețineau o arhivă bogată, putând porni fără handicap orice investigație și penetrare informativă. Desigur, au monitorizat atent și F.S.N.-ul.
În această perioadă, iunie 1990 – august/septembrie 1991, serviciile românești au rămas racordate la cooperarea cu serviciile sovietice de informații. Consilier pentru Apărare, Siguranță Națională și Ordine Publică a fost generalul Ioan Talpeș, care a coordonat activitatea tuturor serviciilor, până în 1992, când a fost înlocuit de generalul Vasile Ionel, fost agent G.R.U. în România. S.R.I.-ul nu l-a agreat deloc pe Talpeș și nici nu i-a lăsat acces în nucleul vital al serviciului.
Începând din primăvara anului 1990, relațiile dintre Ion Iliescu și Mihail Gorbaciov, au intrat într-un con de umbră, sfârșind prin a se răci, la sfârșitul lunii august – începutul lunii septembrie 1991. Aceasta s-a datorat faptului că în 19 august 1991 Ion Iliescu a purtat o convorbire telefonică cu prim-ministrul sovietic Ghenadi Ianaev, politicianul cel mai important dintre puciști. Cei doi fuseseră colegi de studii la Moscova. Iliescu a fost singurul șef de stat din lume care i-a felicitat pe puciștii sovietici, de orientare conservatoare stalinist-brejnievistă, pentru că au organizat și au dat puci-ul din acea zi și l-au doborât de la putere pe Mihail Gorbaciov. Prin această atitudine a lui Ion Iliescu, s-a dovedit din nou că cine a trădat o dată, trădează și a doua oară. Ceaușeștii l-au susținut și l-au promovat pe Iliescu până la nivelul de secretar al C.C. al P.C.R., iar Gorbaciov l-a făcut președintele României.
După această convorbire telefonică, Ion Iliescu a fost identificat ca fiind un susținător al liniei politice conservatoare, cea pe care a cunoscut-o direct în anii studiilor de la Moscova, linia politică agreată de anturajul său din Uniunea Sovietică, de prietenii de care era legat din anii ’50. Linia politică a lui Ianaev propunea menținerea controlului sovietic asupra zonei de influență, iar Iliescu vedea în aceasta asigurarea securității naționale a României într-o formă de continuitate. Această imagine de conservator comunist a lui Iliescu l-a dezamăgit pe Gorbaciov care credea că Iliescu este un perestroikist devotat, dar a dezamăgit și pe noua „stea” a politicii Rusiei, naționalistul rus Boris Elțân, care, ulterior, l-a ținut pe Iliescu „la distanță”, până la sfârșitul prematur al mandatului său prezidențial, în 1999. Vladimir Putin, președinte începând din 1999, la rândul său naționalist rus, bineînțeles, în sensul bun al cuvântului, nu l-a agreat nici el pe Iliescu.
Marius Albin Marinescu: Am observat remarca dumneavoastră „…bineînțeles, în sensul bun al cuvântului…”, pentru a vă delimita de globaliștii care interpretează fals și susțin că a fi naționalist este ceva rău, ceva condamnabil, ceva împotriva democrației. Oare de ce l-a părăsit Iliescu pe Gorbaciov, cel care îl promovase la conducerea României?
Corvin Lupu: Iliescu l-a părăsit pe Gorbaciov, poate, convins că liderii comuniști conservatori se vor menține la putere, iar Gorbaciov era terminat politic. Apoi, vedeți că printre cei șase lideri care au preluat conducerea U.R.S.S. cu ocazia puci-ului, era și președintele K.G.B., Vladimir Kriucikov. Acest lucru a dat consistență puci-ului. Alături de el, au participat la puci prim-ministrul, vicepreședintele U.R.S.S., ministrul de Interne și ministrul Apărării. Deci, puciștii erau oameni cu nume și cu funcții foarte grele, ceea ce le dădea credibilitate. Dar nu toate structurile K.G.B.-ului, ale Armatei și ale Miliției au fost de partea conservatorilor. Cea mai importantă forță militară care i-a combătut pe conservatori a fost aviația militară, comandată de mareșalul Pavel Grachov, cu ale sale trupe de desant, cele care i-au și arestat pe puciști.
Naționaliștii au ajuns să reprezinte o forță politică și populară consistentă în societatea din Rusia. După 1917, poporul rus a ajuns sub stăpânirea autocrată a evreilor bolșevici, care l-au asuprit cumplit. Rușii au fost cei prigoniți, aruncați în gulag, iar minoritarii, în frunte cu evreii, au preluat conducerea societății. Acest lucru a durat foarte multă vreme. În 1964, când ucraineanul Hrușciov a fost înlăturat printr-o lovitură de stat, a ajuns secretar general mareșalul Leonid Ilici Brejnev, care era etnic rus. Dar el nu a înlăturat minoritățile naționale din numeroasele structuri politice, administrative și militare ale U.R.S.S. Era un conservator care milita pentru internaționalismul proletar, foarte asemănător cu globalizarea evreiască din zona occidentală de influență. Internaționaliștii se bazau mult pe minorități, propovăduind răspândirea comunismului pe tot Globul. Naționaliștii ruși, care militau pentru o Rusie a rușilor, au fost cei care, sub conducerea lui Boris Elțân și a mareșalului Pavel Grachov, i-au înlăturat pe conservatori de la putere, l-au împins pe Gorbaciov „pe linie moartă” și au eliberat Federația Rusă de sub stăpânirea suprastructurii numită Uniunea Sovietică, cea care a și fost desființată oficial, în 23 decembrie 1991. Aș mai spune că eu cred că pe Iliescu l-a influențat și colegialitatea cu pucistul Ghenadi Ianaev și, poate, conținutul convorbirii lor telefonice cu acesta, din 19 august 1991, când Ianaev era încă sigur de reușita puci-ului și de menținerea la putere.
Cu toate că relațiile lor s-au răcit, în anul 2010, Gorbaciov a venit la București și a apărut public alături de Ion Iliescu, inclusiv la televiziune. În România se cristalizase ideea loviturii de stat din decembrie 1989 și Gorbaciov venise să ne mai mintă o dată și să ne spună că a fost revoluție curată și că U.R.S.S. nu a avut nici o implicare.
Marius Albin Marinescu: În anul 2010 ați publicat și dumneavoastră cartea „România în decembrie 1989. De la revolta populară la lovitura de stat”, care a oferit numeroase clarificări.
Corvin Lupu: Da. Prin înfrângerea puciștilor, Federația Rusă s-a eliberat de sub stăpânirea Uniunii Sovietice, care obliga Rusia să-și pună la bătaie toate bogățiile pentru a întreține celelalte paisprezece republici unionale care, după accentuarea crizei în U.R.S.S., încheiau fiecare an financiar „în roșu”. După opt ani, abia, căderea P.I.B.-ului Rusiei s-a oprit, iar apoi, după preluarea președinției de către Vladimir Putin, Dimitri Medvedev și noua echipă foarte puternică și profesionistă, timp de 15 ani, Rusia s-a dezvoltat și a crescut din punct de vedere organizatoric, administrativ, economic și militar. Conflictele din Ucraina și redeschiderea Războiului rece, au condus și la acele sancțiuni împotriva Rusiei, care sunt văzute de o mare parte a Rusiei și nu numai, ca un sabotaj al Occidentului, dar Rusia merge mai departe. Dar statele din U.E., poate cu excepția Germaniei, au fost și ele grav afectate de sancțiunile impuse de Rusia. Între acestea se află și România. În fine, este o altă discuție și vă propun să ne oprim.
(Va urma)
A consemnat Marius Albin MARINESCU
Episoadele anterioare:
Posted by justițiarul 28 ianuarie 2017
Marius Albin Marinescu: Reluăm discuția noastră de ultima oară. Atunci, aproape de final v-am întrerupt. Vorbeați despre răcirea relațiilor româno-sovietice începând cu primăvara anului 1990. Poate ne mai spuneți ceva.
Corvin Lupu: Prima parte a anului 1990 a fost foarte grea pentru președintele Ion Iliescu. Problematica de securitate în condițiile desființării Tratatului de la Varșovia, ale conflictului româno-maghiar acutizat de evenimentele de la Târgu-Mureș, din martie 1990, ale conflictului cu Securitatea, continuat și după înființarea oficială a S.R.I, în condițiile de criză create de fenomenul Piața Universității, în cele ale alegerilor din mai 1990, ale mineriadei din 13-15 iunie, toate acestea și altele au fost momente care au creat o multitudine de probleme lui Ion Iliescu.
Pe lângă acestea, Iliescu spera ca U.R.S.S. să continue să controleze sfera ei de influență din centrul și estul Europei, iar România să fie sub protecția Moscovei. Pentru aceasta, atât Iliescu, cât și serviciile de informații, au făcut eforturi, în direcția bunei colaborări cu sovieticii. În fruntea armatei, poliției și serviciilor de informații au fost numiți oameni devotați relației cu U.R.S.S.: la Statul Major General, generalul Vasile Ionel, la S.R.I., director Măgureanu, prim-adjunct Filip Teodorescu, la S.I.E., director a fost numit generalul Mihai Caraman, la M.I. generalul Jean Moldoveanu, securist evreu, dovedit ca agent sovietic. Astfel de oameni au fost plasați peste tot, în punctele „cheie” ale societății românești.
Atât conducerea României, cât și conducerea Uniunii Sovietice doreau încheierea unui tratat politic bilateral care să clarifice relațiile româno-sovietice. Liderii români doreau să obțină protecția sovietică avută în primele două decenii de „lagăr sovietic”, din perioada de dinaintea promovării politicii de independență de către Dej și Ceaușescu. Liderii de la Kremlin doreau să-și consolideze influența politică și informativă în România, chiar dacă erau dispuși să cedeze o mare parte din influența economică Occidentului. Gorbaciov dorea și  recunoașterea de către România a apartenenței la Uniunea Sovietică a teritoriilor românești ocupate în vara anului 1940: nordul Bucovinei, Basarabia și Ținutul Herța, adică dorea să se prevadă explicit în tratat recunoașterea frontierelor dintre cele două țări, așa cum erau ele la ora semnării tratatului. Dacă ar fi obținut aceste obiective politico-diplomatice în raporturile cu România, Gorbaciov și-ar fi consolidat imaginea și puterea la Moscova, unde era tot mai mult contestat, cu deosebire de către adversarii săi conservatori staliniști, dar și de către naționaliști, mai ales la nivelul instituțiilor de putere și al Partidului Comunist.
Iliescu și-a dat seama că acest tratat este un act de trădare națională și că semnarea lui îi va compromite cariera și, implicit, puterea, la care el, care nu are copii, ținea mai mult decât la orice pe această lume. De aceea el a și ezitat, a tras mult de timp, ca să mă exprim așa, până a „ajuns cuțitul la os”, în primăvara anului 1991. În 5 aprilie 1991, în vinerea dinaintea Paștilor, vinerea „Mare”, la Moscova, Ion Iliescu a semnat împreună cu Mihail Gorbaciov Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi amiciție între România şi U.R.S.S., care prevedea recunoașterea de către România a frontierelor existente, deci a apartenenței fostelor ei teritorii la Uniunea Sovietică. Prin semnarea documentului de către Ion Iliescu, România devenea singura țară din centrul și estul Europei care avea un tratat cu U.R.S.S., în noile condiții geopolitice configurate de Acordul din Malta (2-3 decembrie 1989).
Semnarea tratatului româno-sovietic a fost urmată de o întâlnire în doi a lui Mihail Gorbaciov și Ion Iliescu. Stenograma întâlnirii a fost publicată, după mulți ani, în presa noastră (Stenograma discuției Mihail Gorbaciov – Ion Iliescu, Moscova, 5 aprilie 1991, în „Ziua”, 17 noiembrie 2004). În cadrul acestei întâlniri, printre altele, Mihail Gorbaciov, care dăduse faliment cu linia sa politică și se afla „pe ultima sută”, a declarat: „Occidentul vrea să ne pună pe butuci şi pe noi, şi pe voi, pentru ca după aceea să ne cumpere totul pe nimic”, la care Ion Iliescu a replicat: „forţele duşmănoase interne şi externe cooperează.
 Marius Albin Marinescu: Cred că este foarte importantă această discuție. Ea dovedește că Ion Iliescu era informat și conștient de pericolul pierderii de către România și români a bazei materiale a societății, a resurselor naturale și a tot ceea ce au acaparat străinii în țara noastră, „pe nimic”, cum spunea Gorbaciov.
Corvin Lupu: Exact.
Marius Albin Marinescu: Și cu toate că a fost conștient de aceste lucruri în mandatul său prezidențial din 2000-2004, a lăsat să se înstrăineze o mare parte din avuția națională și nouă ne spunea și el și prim-ministrul Adrian Năstase că este bine să le dăm străinilor tot ce ne cer!
Corvin Lupu: Conducătorii (anti-)României argumentau cu necesitatea de a ceda economia și suveranitatea în schimbul aderării. În România nu s-au pus niciodată „pe masă” toate condițiile pe care urma să le îndeplinim și prețul efectiv pe care urma să-l plătim. Totul trebuie să aibă un preț cunoscut și acceptat. Nimic nu trebuie făcut în istorie „cu orice preț”. Sunt și prețuri falimentare. Din păcate conducătorii nu vor fi judecați și pedepsiți decât de istorici și, sperăm, pe lumea cealaltă, deși, poate, înainte de a da socoteală pe lumea cealaltă, ar fi trebuit să dea socoteală și pe lumea aceasta. Din păcate, o prea mare parte a opiniei publice nu conștientizează că ceea ce s-a pierdut este foarte greu reparabil sau, în parte, ireparabil, afectate fiind generațiile viitoare, inclusiv copiii care încă nu s-au născut și care au fost, în timpul generației noastre, pur și simplu jefuiți, nu numai de bunuri materiale, de resurse naturale, de pământ etc., dar poporul român a pierdut o mare parte a zestrei sale genetice superioare, prin exodul de valori fără precedent în istorie și s-au creat premisele ca românii să ajungă în curând o etnie minoritară într-o țară majoritar țigănească. Acest exod de valori ridicate prin efortul României a fost determinat cu multă abilitate de către planificatori, prin ecranarea șanselor de care aveau românii nevoie în țara lor.
Marius Albin Marinescu: Să revenim la Tratatul dintre România și U.R.S.S.
Corvin Lupu: Imediat după semnarea tratatului, Partidul Comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a salutat călduros acest eveniment româno-sovietic. Secretarul C.C. al P.C.M., Ion Guțu, a declarat că documentul încheiat de către președinții Iliescu şi Gorbaciov a înlăturat posibilitatea „odiosului” scenariu al unirii Republicii Moldova cu România.
În același timp, în articolul patru al tratatului se prevedea ca România și U.R.S.S. să nu adere la alianțe ce vor fi îndreptate una împotriva alteia, ceea ce ar fi eliminat posibilitatea aderării României la N.A.T.O. Or, poporul român, în mare parte, ca urmare a influenței extraordinare a mesajelor transmise de posturile occidentale de radio, care au fost foarte iubite de români, credea atunci că o eventuală aderare a României la structurile occidentale ar însemna accesul nostru în Sfântul Rai. Din acest punct de vedere, așa cum am mai spus, eu cred că aderarea la structurile euro-atlantice a fost o etapă deosebit de utilă experienței istorice a poporului român. Ea trebuia parcursă, în ciuda pierderilor uriașe suferite de România.
Marius Albin Marinescu: Există analiști care au apreciat că aceste pierderi au depășit pierderile României în cele două războaie mondiale, plus cutremurul din 1977.
Corvin Lupu: Am văzut și eu acele evaluări. Știu că profesorul universitar Ilie Șerbănescu, fost ministru al Economiei, a făcut calcule privitor la această chestiune. În vara anului trecut, mi-a povestit cum l-au dat afară de la TV „Antena-3” pentru că a avut discursuri apreciate a fi fost „antisistem”.
Revenind la discuția anterioară, Ion Iliescu era îngrijorat de desființarea Tratatului de la Varșovia, care se produsese practic cu o lună și două zile mai devreme de semnarea tratatului, desființare care avea să se legalizeze printr-un act final, în iulie 1991, la Praga. România a fost ultima țară care a semnat desființarea Tratatului de la Varșovia. Plecaseră toți și mai rămăsesem numai noi! Pentru Iliescu, tratatul cu sovieticii avea menirea de a compensa deficitul de securitate pe care îl declanșase desființarea Tratatului de la Varșovia. Ion Iliescu vedea securitatea României asigurată tot alături de Uniunea Sovietică, el având cunoștință de configurarea sferelor de influență, care, o spun din nou, au fost încheiate pentru eternitate și instinctul îl trimitea tot la Moscova.
Pentru a deveni lege și a intra în circuitul de drept internațional, tratatul trebuia aprobat în Parlament. Prim-ministrul de atunci, Petre Roman, susține ca s-ar fi opus ratificării tratatului de către Parlament și l-ar fi convins în acest sens și pe Ion Iliescu. Cel care s-a opus categoric tratatului a fost Corneliu Mănescu, care era președintele Comisiei de politică externă a Senatului României. Într-o discuție purtată cu președintele de atunci al Senatului, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu a spus că ratificarea tratatului înseamnă recunoașterea neapartenenței la România a teritoriilor ocupate de sovietici în vara anului 1940, ceea ce i se părea inacceptabil, cu toate că el a avut relații foarte strânse cu diplomația sovietică, principalul motiv pentru care a fost marginalizat de Ceaușescu.
După ce tratatul româno-sovietic nu a putut fost ratificat și Parlamentul a încheiat sesiunea parlamentară 1990-1991 și puciul din 19-21 august 1991 a eșuat în parte, partea sovietică a fost nemulțumită. Gorbaciov știa că Iliescu avea toată puterea în mână.
Ulterior, Ion Iliescu a făcut însă un alt gest care a compensat în favoarea Moscovei faptul că tratatul nu a fost ratificat. Mă refer la faptul că la doar câteva ore după ce, la 27 august 1991, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și-a declarat independența, Ion Iliescu a recunoscut Moldova ca stat suveran și independent. Gestul are două conotații. Ion Iliescu și susținătorii lui au afirmat că prin aceasta România a recunoscut ieșirea Republicii Moldova de sub tutela Moscovei, pas înainte pe calea reunificării cu România. În același timp, unii patrioți români, de pe ambele maluri ale Prutului au interpretat gestul conducerii României ca pe unul inspirat de Moscova și îndreptat împotriva „podului cu flori” și a voinței multor români de reunire a Moldovei de peste Prut cu România. Recunoașterea Moldovei ca stat suveran și independent semnifica recunoașterea României că acest teritoriu nu aparține României. Patrioții români de la baza societății, așteptau ca Iliescu să proclame unirea Republicii Moldova cu România.
Cert este că în cei 26 de ani trecuți de la aceste evenimente, forțele potrivnice unirii românilor de pe cele două maluri ale Prutului au fost totdeauna mai puternice. Cei 180 de ani de stăpânire rusească și sovietică asupra Basarabiei au produs efecte care nu pot fi ignorate. Politica de „dare a ceasului înapoi” este greu de realizat și nu are doar urmări pozitive, cel puțin în această etapă a istoriei. Lucrurile se pot schimba, în viitor, dacă cele două supraputeri, Rusia și, mai ales, S.U.A. vor duce o politică de sprijinire a unei Europe a națiunilor, care să repună etniile majoritare în drepturi prioritare, în cadrul unor state suverane, așa cum se prevede în proiectul european al președintelui Donald Trump.
În orice caz, orice efort pe această linie a unificării Republicii Moldova cu România, așa cum am mai spus în altă discuție a noastră, nu trebuie făcut în adversitate cu Rusia, ci doar alături de Rusia. Românii unioniști din Moldova vor avea șanse să fie ascultați și sprijiniți doar ca aliați ai Rusiei, în nici un caz ca adversari ai ei. Linia lor politică actuală, de adversitate față de Rusia, este defectuoasă și nu are șanse de izbândă. Din contră, poate fi chiar factor de risc pentru securitatea Moldovei.
Marius Albin Marinescu: Cum s-au poziționat serviciile secrete față de acest tratat româno-sovietic din 1991?
Corvin Lupu: Serviciile secrete l-au informat pe Ion Iliescu că în rândul parlamentarilor, cu deosebire în rândul celor din Comisia de politică externă, există reticențe față de semnarea tratatului și că va fi greu ca el să treacă. Acești parlamentari care se opuneau ratificării erau de părere că semnarea tratatului nu era oportună până când nu se limpezea situația Uniunii Sovietice, care scârțâia din toate încheieturile și se afla în pragul dezmembrării, eveniment care s-a întâmplat, după cum am arătat, în luna decembrie a aceluiași an.
În septembrie 1991, în conducerea de la București se cristalizaseră în F.S.N. două tendințe diferite și opuse: gruparea lui Ion Iliescu, de sorginte moscovită și gruparea lui Petre Roman, care dorea să ducă România în brațele Occidentului. Amândouă grupările erau sub influență/control evreiesc. Adversitatea celor doi foști aliați a devenit mare. Astfel, F.S.N.-ul s-a desfăcut în două grupări, P.D.S.R. și P.D., iar fesenismul s-a perpetuat, umbrind partidele istorice, penetrate de noile servicii și de fosta agentură a fostei Securități, infiltrată printre rândurile vechilor militanți ai partidelor. Partidele istorice au decăzut și pentru că și-au deturnat propriile lor foste linii politice remarcabile, promovate la timpul potrivit. Țărăniștii au uitat de fostul lor naționalism sănătos și l-au abandonat, iar liberalii au abandonat total doctrina prin care, o lungă perioadă istorică, au obținut cele mai mari succese ale lor și ale României: „Prin noi înșine!” Abandonându-și doctrina tradițională, partidele istorice au „sângerat” continuu, îndreptându-se spre o moarte destul de rapidă, mă refer la țărăniști și la P.S.D.R.-ul lui Sergiu Cunescu și spre o moarte lentă a liberalilor, care au sfârșit prin a se topi în marea familie a popularilor europeni, iar apoi, după căsătoria contra naturii cu P.D.L., astăzi din liberali mai rămânând doar denumirea partidului și multă mediocritate și fripturism.
Ca urmare a acestei scindări din F.S.N., președintele Iliescu, care ajunsese să fie foarte tare susținut de fosta Securitate, a organizat o nouă mineriadă, prin care a înlăturat de la putere întregul guvern Petre Roman și l-a înlocuit cu un „guvernul meu”, ca să folosesc un termen la modă în mass-media românească din anul recent încheiat, guvern condus de Theodor Stolojan, personaj agreat de Iliescu și alcătuit din același aluat.
Marius Albin Marinescu: Cum au ajuns ofițerii fostei Securități să-l agreeze și să-l susțină pe Ion Iliescu, după ce acesta i-a etichetat ca fiind „teroriști”, „criminali”, „ceaușiști” etc., după ce le-a condamnat unii dintre conducători, i-a pus sub cizma M.Ap.N., iar pe unii i-a dat afară?
Corvin Lupu: Cu multă abilitate, Ion Iliescu a reușit, încă din anul 1990, să dea impresia securiștilor că el i-a salvat de la moartea pe care le-a pregătit-o generalul Militaru și alți conducători din M.Ap.N., că el i-a scos din pușcării, că el i-a repus în muncă în noile servicii de informații, că el le-a redat privilegiile etc. Aceasta i-a îmbunat pe securiști și i-a făcut să-l susțină. Nu trebuie să neglijăm nici tendința generală tradițională a militarilor de a se alinia în spatele lui Vodă. Asta până la un punct, pentru că, din când în când, ei îl elimină pe Vodă, într-un fel, sau în altul, respectiv prin moarte, prin înlăturare brutală fără să-l ucidă, sau mai subtil, prin mijloace „acoperite”. Ceaușescu, Cuza-Vodă și Emil Constantinescu sunt exemple pentru fiecare din cele trei variante. Emil Constantinescu (Kazbich) ne-a spus că l-a „învins Securitatea”, ceea ce este real.
În orice caz, evenimentele din anul 1991, au găsit România poziționată șubred, cu o conducere contestată în Occident, ca urmare a mineriadelor și a eforturilor lui Ion Iliescu de a nu părăsi „barca” Moscovei.
(Va urma)
A consemnat Marius Albin MARINESCU
Episoadele anterioare:

Posted by justițiarul
Anul 1992 a amplificat debusolarea României. Lipsa de perspective de moment, pentru asigurarea securității României prin poziționarea alături de Federația Rusă era o realitate care producea îngrijorare în rândul conducerii filo-moscovite de la București. La această îngrijorare se adăuga presiunea exercitată de Occident, datorită nemulțumirii față de faptul că nu reușiseră încă decât lichidarea unei părți din economia României, dar nu și acapararea marilor întreprinderi și a resurselor naturale ale țării.
Tratatul de la Varșovia se desființase, iar Uniunea Sovietică se dezmembrase. Oligarhii evrei se aruncaseră ca niște păsări de pradă asupra Rusiei, profitând de frământările din interiorul puterii de la Kremlin și de starea de beție cvazi-constantă în care se găsea președintele Elțân. În ciuda atașamentului său vechi și puternic, față de Rusia, Ion Iliescu nu se mai simțea în siguranță sub umbrela acestei puteri aflată în criză.
În aceste condiții, după mai multe tatonări, mesaje și întâlniri ale unor înalți demnitari români cu conducători ai N.A.T.O., în februarie 1992, a avut loc vizita la București a secretarului general al organizației, Manfred Woerner. Când s-a ajuns la discutarea perspectivei aderării României la N.A.T.O., secretarul general a declarat deschis că acest lucru nu va fi posibil atâta timp cât în fruntea serviciilor române de informații se află agenți ai K.G.B. și atâta timp cât România nu predă serviciilor occidentale rețelele de agenți răspândite în lumea occidentală.
Ca urmare a solicitărilor lui Manfred Woerner, pe parcursul anului 1992 au fost eliberați din funcție prim-adjunctul directorului S.R.I., col. Filip Teodorescu, care coordona rețelele operative ale serviciului și gl. Mihai Caraman, dovedit încă din anii 1970 ca fiind agent al K.G.B. și cunoscut ca atare și la Washington. În același timp, el a fost un colaborator important al serviciilor secrete franceze,  motiv pentru care fusese susținut și de Petre Roman să devină director al spionajului românesc. În fruntea S.I.E. a fost numit generalul M.Ap.N. Ioan Talpeș, persoană agreată la Washington, încă de pe timpul regimului ceaușist. Virgil Măgureanu (Imre Asztalosz) a fost acceptat în continuare, deși era fost agent sovietic, datorită faptului că era minoritar etnic și pentru că a făcut constant favoruri de punere la dispoziția S.U.A. și a agenților serviciilor evreiești a unor informații și documente secrete.
Operațiunea de livrare către unii dintre foștii adversari ai României de pe frontul invizibil a rețelelor și multor documente secrete a fost, de fapt, un act de trădare a intereselor profunde ale țării. Fiecare țară care-și apără interesele își apără și secretele, indiferent de schimbările de orientare ideologică și de alianțe. Ideologia și alianțele sunt trecătoare, se schimbă periodic, dar interesele profunde ale țării ar trebui să rămână perpetue, să nu fie scoase la mezat și să fie livrate vrac, în schimbul unor interese trecătoare, de moment istoric. Așa au procedat mereu în istorie statele care au reușit să-și conserve puterea și odată cu ea interesele. Totul trebuie să aibă un preț și sunt secrete adânci ale statului, care-i conferă acestuia multă putere, care nu ar trebui negociate cu nimeni, pentru nici un motiv. Celor interesați să afle mai multe despre aceste frământări ale serviciilor române de informații externe, le recomand cartea colonelului (r) Cornel Nemeți, Ultimul curier ilegal. Amintirile unui spion român, o carte vastă, care prezintă partea vizibilă a aisbergului care a însemnat fenomenul trecerii S.I.E. din subordinea României în cea a Occidentului, fenomen care, după cum este cunoscut, s-a întâmplat și cu toate celelalte servicii secrete din România.
În anul 1993, a fost inițiat în România programul Mil-to-Mil, program de cooperare în domeniul apărării cu Statele Unite ale Americii și s-a înființat o echipă de legătură între U.S. Forces Command Europe (EUCOM) și armata română. O mulțime de ofițeri ai armatei române, inclusiv de informații militare au fost invitați în S.U.A. și așezați pe șinele noii direcții de orientare politico-militară a României. Adoptând această nouă orientare politică, armata și serviciile secrete n-au mai conservat linia național-românească promovată înainte de 1989. De altfel, propaganda noului regim, susținută de conducătorii de etnii minoritare ai României, a făcut ca ideea de „patriotism” să fie asimilată comunismului și securismului, iar prin abuz de interpretare lingvistică, termenii de „național” și „naționalism” au primit conotații negative. Prin exces de discriminare pozitivă, minoritățile naționale au preluat întâietatea în societate, în domeniul promovării în societate, în publicații, în mass-media, în punctele „cheie” din administrația centrală și, în multe județe, locală. Serviciile secrete, românizate, în cea mai mare parte, în anii regimului ceaușist, au încadrat din nou un mare număr de ofițeri minoritari etnici, mai ales evrei, țigani și unguri. La Academia de Informații, una din probele foarte importante este limba străină, care se dă la alegere. Examinarea este foarte exigentă, dat fiind și concurența foarte mare. Toți candidații de etnie maghiară își aleg limba maternă ca limbă străină și obțin aproape toți nota zece, devansează majoritatea românilor, care obțin greu note de opt și nouă și devin ofițeri de informații. Cât despre loialitatea acestora față de statul național unitar român și față de românism, personal, am îndoieli mari.
Începând cu anul 1992, un rol important în consolidarea relațiilor militare și informative româno-americane l-a avut colectivul condus de Larry L. Wats, un prieten al României, care a studiat la facultățile de Istorie din Iași și din Cluj, în anii 1980, iar după lovitura de stat din decembrie 1989 a fost avansat, devenind consilier pentru problemele de reformă a serviciilor secrete și ale armatei pe lângă Președinția României. Larry L. Watts este un foarte valoros istoric, cărțile sale fiind adevărate tratate de istorie contemporană a României, aducând în circuitul istoriografic documente din foarte importante arhive străine, la care istoricii români nu au avut acces.
În anii care au urmat, la Moscova, regimul lui Boris Elțân a dat faliment, în ciuda „injecțiilor” financiare primite din partea regimului iudeo-globalist occidental. Dau doar două exemple de sprijin occidental pentru regimul Elțân. În 1996, Elțân a primit cadou din partea S.U.A. 10 miliarde de dolari, ca să-și asigure un nou mandat de președinte al Federației Ruse. Oculta mondială și S.U.A. erau mulțumite că Rusia continua să decadă și susținea această „evoluție”, Elțân fiind un „demn” continuator al lui Mihail Gorbaciov, cel pe care președintele Vladimir Putin l-a numit sec, în anul 2014: „trădător”. În martie 1999, Rusia a primit un „împrumut nerambursabil” de 17,5 miliarde de $ din partea F.M.I., prețul cu care Boris Elțân și-a dat acordul pentru bombardarea și distrugerea Iugoslaviei, o crimă internațională de mari proporții a N.A.T.O., care a compromis grav organizația, în ochii opiniei publice mondiale. A fost pentru prima oară când N.A.T.O. s-a transformat dintr-o organizație militară defensivă, într-o organizație politico-militară agresivă. Acest lucru, chiar dacă a fost ignorat, de cei care dețineau puterea în statele N.A.T.O., a produs efecte. Aceste efecte, ca și altele de acest fel, s-au tot adunat în timp și s-au „contorizat”, contribuind la pierderea prestigiului internațional al S.U.A., a supuselor sale din N.A.T.O. și a regimului iudeo-globalist, în ansamblul său.
Teama de agresivitatea S.U.A. și a N.A.T.O. a dus la coagularea unor organizații politico-militare și economice adverse. Mă refer la „Shanhai-5”, la B.R.I.C.S. şi la parteneriatul estic. Toate acestea au contribuit mult la schimbarea radicală de sitem politic de la Washington, din noiembrie 2016, în urma căreia regimul politic iudeo-globalist a fost înlocuit cu un regim politic național-protecționist.
În anul 1999, după 17 ani de regrese continue ale Rusiei, Complexul Militaro-Industrial de la Moscova a decis să-l înlăture pe Boris Elțân și să preia puterea direct prin intermediul celui care fusese pregătit în acest sens: Vladimir Putin. Evoluția acestuia, de la spion, la șef de unitate externă acoperită de spionaj, la viceprimar al Sankt-Petersburgului, la președinte al Serviciului Federal de Securitate al Rusiei și apoi de prim-ministru al Federației Ruse, i-a permis să cunoască toate problemele celei mai mari țări din lume și să numească în funcții „cheie” din administrație, armată și F.S.B. colaboratori de încredere.
În anul 1999, lupta dintre politicienii din Rusia, pe de o parte și serviciile secrete, luptă care s-a manifestat începând cu anii 1920, a fost tranșată în favoarea serviciilor secrete și a Complexului Militaro-Industrial, ceea ce a avut ca efect redresarea rapidă a Rusiei și intrarea ei pe un trend ascendent de dezvoltare administrativă, organizatorică, economică, militară, informativă, diplomatică și spațială. Lupta partidelor politice între ele și a serviciilor secrete împotriva partidelor s-a încheiat și a încetat să mai erodeze societatea din Rusia. Opoziția, controlată de putere, nu a mai putut frâna eforturile puterii de a consolida Rusia.
Printre acțiunile externe promovate de Rusia, a fost și acțiunea de recuperare a terenului pierdut pe frontul secret în estul Europei. În România, începând cu anul 2001, conducerea S.R.I. a fost preluată de Radu Timofte, în timpul căruia, structurile provenite din fosta Securitate au preluat un control foarte mare al instituției. În același timp, în centrala S.R.I. „mirosea tare a K.G.B.”, ca să-l citez pe un istoric al serviciilor noastre secrete. Cu toate acestea, S.R.I., ca și D.G.I.A. și S.I.E. au avut un rol foarte mare în aderarea României la N.A.T.O. și la U.E. După părerea mea, rolul serviciilor secrete pe această linie a fost mai mare decât rolul politicienilor și interesele celor două organizații supranaționale au fost atinse în măsură mai mare cu ajutorul serviciilor secrete din România, decât cu cel al politicienilor.
Încet, încet, serviciile secrete au obținut puterea, influența și privilegiile pe care Ceaușescu nu a vrut să li le dea și pentru care l-au înlăturat și l-au asasinat. Dimensiunea serviciilor a explodat, doar S.R.I. singur ajungând la efective de mai bine de trei ori mai mari decât cele ale fostei Securități ceaușiste. Din punct de vedere tehnic, superioritatea s.R.I. față de fosta Securitate este zdrobitoare. Controlul asupra societății s-a accentuat. Practic, serviciile secrete s-au scufundat și au cuprins întreaga societate. Tehnica modernă de supraveghere s-a răspândit în toată țara. Ofițeri de obiectiv au fost plasați pe lângă toate instituțiile. Orice influență sau control a organelor de putere locală asupra serviciilor secrete a fost înlăturată. S.R.I. și S.I.E. au ajuns să se subordoneze doar președintelui, prevederea legală potrivit căreia Parlamentul ar fi cel care controlează serviciile fiind aplicată formal, practic neputând fi aplicată. Principiile conspirativității și compartimentării muncii fac acest control și mai dificil. Președinții României nu pot controla aceste servicii, din multe cauze pe care o să le abordăm cu alt prilej. Nici o numire în funcții de conducere, la nivel central sau local, nu se face decât cu avizul S.R.I. De asemenea, avizul S.R.I. este obligatoriu pentru intrarea în magistratură. Desigur, calea inversă este și ea valabilă, respectiv retragerea avizului S.R.I. conduce la pierderea funcției sau calității deținute. Un rol important în activitatea principalelor servicii la țării îl reprezintă companiile pe care le dețin acestea, companii care au rolul de a finanța suplimentar operațiunile necesare a fi desfășurate, în țară sau în străinătate. Pe linie informativă, nimeni nu poate controla care dintre informații ajung la beneficiarii legali și care rămân în posesia serviciului pentru a fi folosite în folosul puterii acestora. Or, este dovedit că este bună încrederea, dar mult mai bun ar fi controlul, dacă acesta ar fi posibil, ceea ce, în sistemul organizatoric actual, nu este posibil.
Cu ocazia vizitei lui Ion Iliescu la Washington, în vara anului 2003, s-au luat decizii importante privitoare la viitorul serviciilor secrete din România, țară care urma să adere la N.A.T.O., în aprilie 2004. Practic, prin intrarea în comunitatea informativă a N.A.T.O. serviciile secrete românești intrau sub controlul și îndrumarea celor americane. Cu acest prilej, i s-a cerut lui Iliescu să dea un semnal de obediență și de apreciere pentru trădătorii români din Securitate care au defectat în favoarea S.U.A. Astfel, Mihai Pacepa și Mircea Răceanu, doi trădători, ambii minoritari etnici, au fost decorați de președintele României. Trădarea era încurajată în continuare, de la cel mai înalt nivel, ceea ce a produs efecte de mentalitate deosebit de dăunătoare la nivelul zecilor de mii de cadre ale serviciilor secrete românești. Regimul de la Washington a cerut decorarea trădătorilor având în vedere viitorul controlului american asupra României, când urma să aibă nevoie de cât mai mulți Pacepa și cât mai mulți Răceanu.
Stațiile C.I.A. și F.B.I. din București au fost instalate în cele mai luxoase și reprezentative sedii. Stația C.I.A. ocupă etajele superioare ale Casei Poporului, după mărime fiind al doilea sediu al C.I.A. din întreaga lume.
În perioada care a urmat, la care nu ne vom mai referi în rândurile de față, serviciile secrete din România nu au putut/acționat/evitat/dorit să contracareze fenomenele dezastruoase din viața social-economică a României. Mă refer la înstrăinarea de dimensiuni colosale a bazei materiale a societății românești, a companiilor, a resurselor naturale, a pământului, a resursei umane etc. Aceste fenomene au evoluat până când, la sfârșitul anului 2015 capitalul autohton din România s-a restrâns la doar 12%, capitalul străin reprezentând 88%, conform I.N.S. La fel de grav mi se pare faptul că cele 12 procente românești din economie contribuiau cu 60% din venitul național, iar cele 88 de procente de capital străin contribuiau doar cu 40%. Toate acestea s-au petrecut pe fondul în care investițiile străine din România au avut un procent foarte redus. Marile companii străine din România au fost împroprietărite cu baza materială a societății românești creată în anii dictaturii de dezvoltare și/sau investite cu dreptul de a exploata resursele naturale ale țării. Aportul lor la dezvoltare a fost infim, comparativ cu câștigurile fabuloase obținute.
De asemenea, sub conducerea șefilor de stații ai serviciilor secrete americane, serviciile secrete românești, împreună cu Parchetele și cu A.N.A.F. (noul monstru al abuzurilor împotriva românilor) nu au reușit să controleze fenomenul corupției. În schimb, sub masca luptei împotriva corupției, au practicat o poliție politică agresivă, îndreptată împotriva etnicilor români, mai ales a celor animați de sentimente naționale și a unor oameni de afaceri susținători ai liniei naționale românești. De asemenea, au fost afectați și eliminați din piață oameni de afaceri de etnie română ale căror afaceri au fost dorite de a fi preluate de către companii străine, sau de către puternice forțe interne. Marele număr de afaceri ale unor etnici români care au fost ruinate de A.N.A.F.-ul sereizat, în favoarea extinderii mediului străin de afaceri, a condus la restrângerea continuă a capitalului românesc din România, care era și așa firav.
Lipsa oricărei răspunderi a magistraților a distrus cvazi-total justiția și a eliminat promovarea adevărului și a dreptății în societate. Această realitate a fost dovedită într-un număr impresionant de cazuri, o parte din ele fiind relevate de mass media și, de asemenea, s-a răspândit în societate și prin viu grai. Familii întregi au fost nimicite prin mijloace care au depășit cu mult abuzurile din epoca ceaușistă.
Serviciile secrete nu au contribuit la stoparea jefuirii României de către companiile multinaționale. Afirmația că serviciile secrete din România, sub coordonarea consilierilor străini, prin intermediul parchetelor, al instanțelor și al A.N.A.F.-ului devenit prizonier al S.R.I., i-au lovit pe români și i-au ocrotit pe străini, este o realitate care nu mai poate fi pusă la îndoială.
Serviciile secrete din România s-au implicat în lupta politică și în acțiunile de stradă, începând din zilele lui decembrie 1989,  la mineriade, în manifestația/revoltă de șapte săptămâni din Piața Universității, la adunări populare de imagine etc., până astăzi. Nici unul dintre directorii serviciilor secrete din România nu a recunoscut această realitate, toți mințind poporul că nu au nici un amestec în politică, or amestecul în politică reprezintă principala activitate a unora dintre servicii, cum ar fi S.R.I. În timp, lumea s-a deșteptat și a înțeles multe aspecte din această implicare în politică a serviciilor secrete, ceea ce va crea în viitor convulsii tot mai mari în societatea românească.
Înaintea alegerilor prezidențiale din 2014, un veteran al muncii de informații, întrebat fiind „cine va câștiga alegerile?”, a răspuns că: „va câștiga acela pe care îl vom susține noi”. Serviciile secrete nu au primit prin lege aceste atribuții și nu este în interes național ca menirea lor să fie stabilirea câștigătorilor în alegeri, după cum solicită metropolele care ne stăpânesc, care vor să-și impună slugoii la conducerea țării. Pe această linie, referind-u-mă doar la informațiile apărute în spațiul public, cred că se pot pune la mare îndoială cel puțin rezultatele unor alegeri precum cele prezidențiale din 2000 (când se pare că a câștigat Vadim Tudor și s-au inversat cifrele), din 2004 (când mai mult ca sigur că a câștigat Adrian Năstase) și din 2009 (când a câștigat Mircea Geoană și s-au adus un număr impresionant de buletine de vot din străinătate, pe bază de fals, cum s-a acreditat în presă și câștigător a fost anunțat Traian Băsescu). O altă manipulare colosală în care au fost implicate serviciile secrete a fost falsificarea rezultatelor referendumului pentru modificarea Constituției din noiembrie 2003.
Nu mă mai refer la „revoluția Facebook” din anul 2014, care a fost o lucrare eminamente a serviciilor secrete, de influențare și de manipulare foarte subtilă a opiniei publice din România, în vederea înscăunării la Cotroceni a favoritului Germaniei și al regimului iudeo-globalist occidental, KlausWerner Johannis.
(Va urma)
Prof. univ. dr. Corvin LUPU
Posted by justițiarul
Reluarea activităților de poliție politică represivă în România
După anul 2004, serviciile secrete din România au intrat total sub controlul celor ale S.U.A., ca urmare a integrării lor în Comunitatea Informativă a N.A.T.O. De asemenea, după anul 2007, ca urmare a aderării României la U.E., serviciile secrete din România au strâns relațiile de colaborare și cu serviciile secrete ale puterilor occidentale europene. În acțiunile de cooperare cu aceste servicii secrete și în luarea onor decizii operative, serviciile secrete românești nu au avut poziție de egalitate, ci de subordonare.
Această evoluție a avut urmări negative, din punctul de vedere al intereselor românești profunde. Când spun interese românești profunde, mă refer la necesitatea țării de a avea servicii de informații subordonate exclusiv statului român, care să coopereze cu aliații externi doar pe direcții determinate, de interes comun, care să apere secretele României fără să le ofere nimănui altcuiva, decât în situația în care interesele naționale cele mai importante, de termen lung și foarte lung, ar fi necesitat înstrăinarea/schimbul/vânzarea unora dintre informații.
Când spun interese naționale de termen lung și foarte lung, mă refer la asigurarea teritoriului național, menținerea majoritară a etniei române, respectiv menținerea României ca țară a românilor (așa cum a fost ea constituită la 1859 și, mai ales, la 1918 și recunoscută internațional), apărarea resurselor naturale pentru a fi menținute și exploatate numai în interesul românilor, stoparea exodului populației țării de etnie română, apărarea pământului și a pădurilor țării, apărarea mediului, apărarea suveranității și independenței naționale și altele.
Sub umbrela șefilor de stații ai serviciilor secrete americane, competența serviciilor de informații din România a crescut mereu și, totodată, au crescut efectivele, dotarea tehnică și bugetele lor. Serviciile de informații au primit, prin diverse acte normative, unele neconstituționale, atribuții de decizie în toate domeniile de activitate. Astfel, serviciile de informații avizează toate numirile în funcții, atât la centru, cât și în județe. Dacă D.G.I.A., D.I.P.I./D.G.I.P.I. și S.I.E. au avizat și avizează doar numirile în  ministerele de resort, respectiv, M.Ap.N., M.I. și Ministerul de Externe, S.R.I. și-a extins competențele asupra întregii societăți, avizând, refuzând să dea avizul sau ridicând avizul pentru persoanele care ocupă sau urmează să ocupe funcții de directori de deconcentrate din județe și până la numirile de la nivelul ministerelor și guvernului, B.N.R., Curții de Conturi, autorităților centrale de stat, inclusiv pentru toți magistrații. Ofițerii de obiectiv au ajuns extrem de influenți, șefii instituțiilor pe care le „protejează” acești ofițeri S.R.I. nu îndrăznesc să le ignore „sfaturile” de a promova sau de a nu promova pe unii și pe alții. Ofițerii acoperiți au împânzit societatea românească, în toate domeniile importante de activitate.
Pe măsură ce puterea serviciilor de informații a crescut, abuzurile în societate s-au înmulțit, proporțional cu această creștere de putere și de bogăție. Acest lucru a fost tot mai vizibil, pe măsura trecerii timpului. Au fost situații când la nivelul Parlamentului au fost concepute proiecte care urmăreau să apere drepturi și libertăți cetățenești, de natură să îngrădească puterea serviciilor și, dintr-o dată, au fost deschise, ca la foc automat, dosare împotriva parlamentarilor implicați în promovarea acelor proiecte. Astăzi, în ciuda afirmațiilor mincinoase care se fac în spațiul public, este evident că D.N.A. a devenit o anexă de anchete penale a S.R.I., a devenit de fapt fosta Direcție a VI-a de Cercetări penale a fostei Securități, predecesoarea/„mama” S.R.I., chiar dacă S.R.I. nu se recunoaște oficial ca fiind continuatoare a Securității. În schimb, S.R.I. medaliază cu medalia de aur pe foștii șefi ai Securității și le oferă unora dintre ei case/vile conspirative ca să locuiască în ele.
În ciuda repetatelor negări de implicare politică, făcute în mod mincinos de directorii politici ai S.R.I., ca și de șefa D.N.A., implicarea politică este uriașă, iar „sistemul ticăloșit” pe care l-a definit fostul președinte Traian Băsescu, este reprezentat în primul rând de „binom”, alianța pe bază de protocol secret între S.R.I., pe prima treaptă și D.N.A., executantul de pe treapta a doua. Sperăm ca „binomul” să-și fi încheiat activitatea, odată cu Decizia Curții Constituționale care a legiferat, dacă mai era nevoie, că S.R.I. nu are voie să se implice în activități de anchete penale și în activitatea judecătorească. Se va putea S.R.I. împăca cu ideea de a-și abandona o parte foarte importantă din putere? Este o întrebare la care este greu de răspuns, fără să trebuiască fie să nu acorzi serviciului prezumția de nevinovăție, fie să răspunzi la întrebare acordându-i o încredere pe care istoria serviciului nu o justifică.
O activitate la fel de murdară ca și abuzurile dovedite ale D.N.A. se petrece la A.N.A.F., instituție militarizată de S.R.I., care a devenit un mecanism odios de distrugere a oamenilor de afaceri români, cu deosebire a celor de etnie română. Sute de ofițeri S.R.I. au fost plantați în A.N.A.F., în toată țara. Unii nu au nici cele mai elementare cunoștințe de control fiscal, ei întocmind doar actele în conformitate cu ordinele primite, după modelul din arenele romane de gladiatori: degetul în sus al șefilor din serviciul secret înseamnă salvarea societății economice protejată de serviciu și pe patronul ei, iar cele mai multe semne sunt cele făcute cu degetul în jos: lichidarea românilor ajunși în dizgrație, de cele mai multe ori din motive politice sau de ordin subiectiv!!
Pentru a putea săvârși abuzuri în voie, funcționarii din A.N.A.F.-ul devenit diviziune a S.R.I. au primit imunități pe baza unor acte normative neconstituționale, care nu au fost cercetate de Curtea Constituțională, de Avocatul Poporului, de Parlament. Ele nu s-au regăsit nici în atenția presei, ceea ce este o mirare și o scăpare. Așa s-a ajuns ca inspectorii din A.N.A.F. să facă controale abuzive, întinse pe durate de timp îndelungate, în afara cadrului legal și să consemneze ireal în actele de control. Știu bine un caz în care, negăsind nimic, au controlat o firmă mică timp de șase luni, în care timp au ocupat un birou și au cerut zilnic situații, acte, declarații etc., blocând activitatea firmei și emanând o tensiune psihică neproductivă asupra administratorului și a personalului. Ba mai mult, au chemat pe cei controlați și prin alte județe, unde s-au făcut controale încrucișate. De câte ori erau întrebați ce mai vor și când termină controlul ei răspundeau invariabil că se vor opri când li se va da ordin, iar privitor la actul de control, spuneau că va fi redactat după cum li se va da ordin! Administratorul stupefiat, a întrebat dacă se va consemna în actul de control ce s-a găsit în teren, inspectorul a răspuns „Nu. Vom consemna cum se va da ordin!” Unul dintre controlori este ofițer S.R.I. M-a interesat acest aspect și m-am documentat personal. Pentru a califica această politică de „control” A.N.A.F., nu am termeni academici în care să mă pot exprima la adresa lor și nu doresc să trec la injuriile pe care le merită aparținătorii „sistemului ticăloșit” la care mă refer. Desigur că făcând asemenea abuzuri la cererea poliției politice represive, acești anafisto-securiști, mulți dintre ei fără valoare profesională, au putut să-și promoveze propriile interese, majoritatea constând în acumulări de ordin material.
Aceasta este o realitate pe care mulți oameni simpli nu o percep încă, ei fiind convinși că orice om care este cercetat și lovit de A.N.A.F., ca și de D.N.A., este un infractor. Dar cum minciuna nu are picioare lungi, chiar și cei care nu au înțeles, chiar și cei cu „creierele spălate”, vor ajunge să înțeleagă adevărul, unii mai devreme, alții mai târziu.
Aceste câteva aspecte pe care le-am prezentat mai sus sunt principalele motive care m-au determinat să afirm în articolul trecut publicat în „Justițiarul” că serviciile de informații au nevoie de o resetare importantă, așa cum a cunoscut Securitatea regimului socialist de stat în perioada 1965-1968, în 1973, în 1978 și după 22 decembrie 1989, când, pentru anumite perioade de timp, ea a fost adusă, în mare parte, dar nu total, în „matca” ei.
Într-un stat național unitar suveran și independent, așa cum a fost el configurat de Constituția din 1991, modificată și adăugită în 2003, serviciile de informații ar trebui să fie doar culegătoare de informații pentru beneficiarii stabiliți de decidenții politici și atât. Nimic mai mult.
Vorbind despre „resetarea serviciilor de informații” am în vedere câteva aspecte. Demilitarizarea serviciilor de informații, cu excepția D.G.I.A. și a S.P.P., este foarte utilă. La fel, este utilă menținerea militarizată a ofițerilor de informații din interiorul penitenciarelor și a celor care activează pe lângă Poliția de Frontieră. Apoi, puternica Brigadă Antiteroristă a S.R.I. nu-și are locul pe lângă acest serviciu. Ea trebuie să rămână un beneficiar de informații, dar își are mult mai bine locul în cadrul Jandarmeriei sau al M.Ap.N. De asemenea, puternica diviziune de surse deschise a S.R.I. nu are ce să fie militarizată și ar trebui să fie în subordinea Guvernului. Cine are nevoie ca doamnele care culeg informații din presă și de pe internet să mânuiască armament, să facă poligon, să cheltuiască resurse cu uniforme, armament și instrucție?  De asemenea, S.T.S.-ul nu se justifică deloc a fi militarizat, ca și D.G.I.P.I. Demilitarizarea ar aduce economii foarte mari la buget, pentru că acești oameni desfășoară activități civile, dar sunt salarizați, echipați, instruiți, înarmați și pensionați în regim de militari.
Serviciile de informații ale României desfășoară importante activități de informații externe. O mică parte dintre ele sunt realmente folositoare statului român. Majoritatea informațiilor sunt folositoare „partenerilor strategici”, „aliaților” din U.E. și din N.A.T.O., Israelului, Germaniei și altor state cu care cooperează aceste servicii. Chiar dacă, în unele cazuri, state străine au oferit sume de bani și aparatură de profil serviciilor românești pentru a fi ajutate să culeagă informații în diverse zone ale globului, acest lucru nu se justifică și nu ne ajută cu nimic. Strângerile de mână ale unora și altora nu au contribuit cu nimic la mersul înainte al României și nu au stopat coborârea continuă a țării, din multe puncte de vedere. Nici primele oferite unor conducători ai serviciilor  românești de către acei beneficiari, nu ajută România cu nimic. Puține din acele sume au rămas în România. Majoritatea sumelor acumulate de unii dintre profitorii din serviciile de informații se află în străinătate.
Dar fiindcă vorbim de bani, o altă chestiune care nu este în ordine este secretomania din jurul veniturilor legale ale cadrelor din serviciile de informații. Șefii serviciilor au venituri cu mult mai mari decât președintele României. La salariile de aprox. 3.000 de Euro/lunar se adaugă indemnizațiile de merit  care reprezintă 50% din salariu și numeroase prime, unele foarte mari. Aceste venituri ar trebui să fie transparente și să fie stabilite de Ministerul Muncii, cel care urmează să stabilească salariile și pensiile pentru întregul domeniu public al țării. Același lucru este valabil și pentru principalii colaboratori ai S.R.I., magistrații.
Încă de pe timpul comuniștilor, contraspionajul în domeniul economic a fost foarte dezvoltat, din punctul de vedere al efectivelor de resort. După 1990, s-a dezvoltat și mai mult acest compartiment. După cum am arătat în articolul trecut, din capitalul din România, doar un procent de 12% mai este românesc. Dar, în ciuda monitorizării companiilor străine, S.R.I. nu a putut/nu și-a propus/nu a vrut să stopeze jaful practicat de acestea, exportul ilegal al profiturilor și resurselor naturale, nu a destructurat cartelurile create pentru a controla prețurile produselor, nu a stopat înstrăinarea pământurilor, nu a blocat restituirile ilegale colosale și multe alte fenomene economice care au contribuit la sărăcirea României. Toate aceste fenomene negative au fost mascate prin propagandă de multiple feluri și prin argumentarea cu creșterea economică din țară. Creșterea economică mare de care se tot vorbește, nu a fost creștere economică propriu-zisă a României, ci a companiilor străine din România. De această creștere nu au beneficiat românii, ci străinii. Companiile străine s-au opus din răsputeri și la creșterea salariului minim pe economie, salariu care asigură doar un trai la limita subzistenței.
Resetarea serviciilor de informații ar trebui să conducă și la interdicția acestora de a gestiona companii economice, sub pretextul nevoilor de suplimentare a fondurilor pentru direcțiile de operații. Și S.R.I. și S.I.E. dețin companii economice prospere și beneficiază de fonduri a căror gestionare nu o controlează nimeni, în afara revizorilor interni ai serviciilor. Conducerea țării nu are cunoștință de activitatea acestor societăți, de modul în care sunt ele gestionate și fiscalizate. Mai mult decât atâta, serviciile de informații și-au creat companii înregistrate în alte state. Activitatea în jurul „borcanului cu miere” a devenit una dintre cele mai importante activități ale serviciilor de informații, când, de fapt, ele ar trebui să aibă cu totul alte preocupări, cum spuneam, doar pe acelea de a culege informații necesare țării.
Controlul serviciilor de informații nu a fost posibil până în prezent. Nici un președinte și nici o conducere a majorității parlamentare nu a avut curajul și posibilitățile necesare să aducă serviciile de informații sub controlul statului. Serviciile principale de informații ale țării, S.R.I. și S.I.E. sunt stat în stat. Ele nu au interesul ca Parlamentul, Președinția, sau Guvernul să fie foarte puternice. Din contră. Dacă aceste instituții ar fi puternice, ar aduce serviciile de informații sub puterea legii și sub controlul inexistent astăzi.
După ce societatea românească a reacționat dur și, cu sprijinul politicienilor, a blocat promovarea legii „big-brother” și după ce a fost depus un proiect care zace la Parlament, de demilitarizare a S.R.I., șefa D.N.A. a primit ordin să intensifice presiunea asupra clasei politice și a declarat personal că România nu trebuie condusă de „această clasă politică”. Această concepție este foarte dăunătoare. Există numeroase nemulțumiri față de lipsurile clasei politice românești și suntem de acord că ele trebuie remediate. Suntem de acord că trebuie sancționată corupția și alte fenomene infracționale, chiar și unele abateri cu caracter moral, dar nu putem renunța la clasa politică, atâta timp cât nu înlăturăm acest regim politic. Dacă România își va construi în viitor un alt regim politic, altul decât cel multipartid de astăzi, în care o conducere înțeleaptă își va alege din societate, „bob cu bob”, oameni de valoare și cu moralitate ridicată, este altceva, dar deocamdată nu este posibil acest lucru. România are probleme interne și externe pe care trebuie să și le rezolve alături de unii dintre actualii parteneri/aliați/țări cu care cooperează, în cadrul acestui regim politic și nu a altuia. România nu are forța și libertatea națională de natură să poată acționa pentru a se elibera de tarele sistemului euro-atlantic, tare care au pătruns-o în ultimele peste două decenii. Ca urmare, această clasă politică, cu bune și cu rele, trebuie să conducă România și în continuare, indiferent că vor sau nu vor cei care o împing pe șefa D.N.A. de la spate. De fapt lovind în clasa politică și slăbind-o „binomul” a devenit tot mai puternic și mai influent. Sub motivația și pretextul că actuala clasă politică este „fisurată”, nu putem accepta ideea că trebuie să fim conduși de procurori și de securiști. În același timp, lovind în clasa politică românească și slăbind-o, ea nu a fost capabilă să apere România de agresiunea extraordinară a companiilor economice străine și a serviciilor străine de informații. Aceasta a fost o altă miză mare a acțiunilor întreprinse la comandă internă și externă de „binom”.
Dimensiunea foarte mare a serviciilor de informații și bugetele pe măsură, la care ne-am mai referit în articole trecute, nu pare a fi în concordanță cu calitatea informațiilor pe care le oferă beneficiarilor îndrituiți prin lege. Prefecturile, consiliile județene, B.N.R., Curtea de Conturi, parchetele, Justiția, ministerele, Guvernul, Parlamentul, Președinția și alți beneficiari, nu au prin lege birouri de documente secrete în care să arhiveze informațiile primite de la serviciile de informații. Prin regulament, după ce sunt consultate de beneficiari, plicurile cu informații secrete se întorc la serviciul care a emis informările. În acest fel, nici un beneficiar de informații secrete nu poate să le evalueze utilitatea de ansamblu, anual sau pe altă unitate de timp. Nu se pot trage concluzii pe această linie. Au fost sau nu au fost utile informațiile? Câte informații au fost utile și câte nu au fost utile? Câte dintre informații au fost transmise tardiv, ne mai fiind în măsură să contribuie la bunul mers al instituției? Câte dintre informații s-au verificat ca fiind reale și câte au fost infirmate de evoluția evenimentelor etc? Un fost prefect al județului Sibiu îmi spunea că informările pe care le-a primit el în timpul mandatului erau tardive, „răsuflate” și lipsite de consistență, fiind lipsite de utilitate. El a spus acest lucru directorului Direcției de Informații Sibiu.
Un soft pentru această analiză este ușor de realizat și de utilizat. În lipsa posibilității de evaluare a utilității informațiilor, nu se poate trage nici o concluzie asupra utilității activității de control asupra serviciilor de informații. Fiecare direcție județeană de informații ar trebui evaluată de beneficiarii informațiilor, dar acești beneficiari nu au nici un cuvânt de spus privitor la calitatea muncii celor care îi informează. Evaluarea prin bilanțuri anuale a serviciilor de informații de către Parlament este ireală. De fapt, serviciile de informații se evaluează singure, își atribuie merite și laude și noi trebuie să îi credem pe cuvânt, pe încredere, nu pe control autentic. O butadă spune că „Este bună încrederea, dar mult mai bun este controlul!”
În aceste condiții, toate afirmațiile unor politicieni, oameni de presă, din administrație etc., potrivit cărora serviciile de informații ale României sunt de mare utilitate, sunt îndoielnice. Ele nu se bazează pe un control real, ci pe presupuneri, care nu sunt acoperite prin implicarea în realizări ale țării. În România realizări au avut doar străinii. Românii neavând realizări, putem afirma cu tărie că nici serviciile românești de informații nu au realizări. Ceea ce au făcut pentru „parteneri”/„aliați”/„prieteni”, nu se va pune în istorie în contul României.
Astfel, controlând societatea și coordonând poliția politică represivă, serviciile de informații au creat un sistem șchiop care le-au ajutat doar să facă absolut tot ce doresc și să nu dea socoteală nimănui.
În această situație au ajuns serviciile de informații, le ora când Curtea Constituțională a interzis S.R.I. să se mai implice în anchetele procurorilor și când a dezavuat acțiunea „binomului” împotriva Guvernului României, în februarie 2017.
Speranța în resetarea activității serviciilor de informații, care să stopeze abuzurile directe, sau pe cele săvârșite prin mâna lungă întinsă de  S.R.I. în instituții colaboratoare, doar aparent independente, moare ultima ! O speranța reală, în acest sens, ne-o dă și noul regim politic național-protecționist de la Washington, care, după primele sale acțiuni, ne apare de o moralitate mai ridicată decât regimul politic iudeo-liberalo-globalist, care a condus câteva decenii S.U.A.
În ceea ce mă privește pe mine, profesorul autor al acestor rânduri, nici cel mai prost dintre cei supărați pe rândurile de mai sus, nu mă poate considera un dușman al serviciilor de informații, ci doar un cetățean care dorește să spună adevărul, cum sunt și unii ofițeri S.R.I., inclusiv generali, care au înțeles să facă același lucru, cu speranța declarată într-o reformare în bine a coloanei vertebrale a societății românești.
Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Episoadele anterioare:
SFÂRŞIT

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

26 februarie 2014 Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană!

Editorial Porumbacu a scăpat porumbelul: Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană! Posted by on 26 februarie 2014 Partajare99 Constituţia României nu-i permite lui Iohannis Klaus Werner să ocupe funcţia de ministru, prim-ministru şi nici preşedinte al României, fiindcă are dublă cetăţenie!
  Lui Crin Antonescu i-a scăpat, în data de 23 februarie a.c., la emisiunea „După 20 de ani” a unei televiziuni private, o afirmaţie foarte gravă: „(…) câtă vreme şi Traian Băsescu vorbeşte despre faptul că, în condiţiile în care nu intrăm în Schengen din cauză că nu vrea Germania, prezenţa unui om, nu doar etnic german, ci şi cu cetăţenie germană, cum este Klaus Iohannis (…)” (http://www.romaniatv.net/crin-antonescu-arunca-in-aer-usl-mai-devreme-sau-mai-tarziu-klaus-iohannis-va-fi-premier-in-locul-lui-ponta_128519.html#ixzz2u8L8UnT0) Mai clar decât atât nu se poate: Klaus Werner Iohannis are cetăţenie germană! Păi, atunci cum…

Raluca Prelipceanu. Conferință- Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie

Conferința cu tema Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie susținută de doctor în științe economice Raluca Prelipceanu, a fost o surpriză totală pentru auditoriu. În primul rând deoarece Raluca Prelipceanu și-a luat masteratul și doctoratul la Sorbona cu o temă similară, în urma unei ample cercetări făcute direct pe teren, vreme de mai mulți ani, în mai multe țări europene, SUA și Canada, după care i s-a propus să lucreze la Banca Mondială sau ca înalt funcționar în domeniul economic la Bruxelles.
A refuzat, după ce s-a convins de duplicitatea și fariseismul acestor instituții și a revenit în România să ajute la reconstrucția economică a țării. Dezamăgirea a fost totală, întrucât, la nivelul ei de instrucție, nu s-a găsit un post în care să fie angajată ca să-și poată dovedi utilitatea și să-și câștige cinstit și demn o pâine. Așa se face că a intrat în monahism, la o mănăstire din apropierea orașului Câmpeni, pentru a putea să-și continue cercetările econo…

Biblioteca Digitala a Bucurestilor Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE