|
||||||
Dacă
în Occident, ideea statului național a fost mai timpurie (secolele
XV-XVI), în Orient, lucrurile capătă contur în acest sens abia în
secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În aceste secole, cei mai luminați
dintre greci, cehi, slovaci, croați, polonezi, lituanieni, estonieni,
letoni, ucraineni, români, bulgari, sârbi și alții - adică dintre acele
popoare care nu aveau state naționale sau state naționale moderne și
unitare - au fost animați de ideea națională, imitând ceea ce francezii,
englezii, spaniolii și alții făcuseră mai devreme. Cei mai mari
intelectuali și politicieni ai acestor neamuri au înțeles un lucru
elementar: fără stat național, popoarele lor riscau să fie înghițite de
imperiile rapace, să fie deznaționalizate sau silite să emigreze.
Românii, care până la 1859 aveau doar două state autonome, supuse
Porții, restul, adică mai mult de jumătate dintre ei, fiind risipiți în
Imperiul Țarist, în Imperiul Otoman și mai ales în Imperiul Habsburgic,
au înțeles prin elitele lor că nu aveau altă alternativă decât unirea.
Revoluția Română de la 1848-1849 a trasat programul de dezvoltare a
românilor și de formare și consolidare a României până la 1918.
Prin
urmare, după 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau
încă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea o națiune modernă, s-a
dovedit a fi unitatea politică națională. Au înțeles atunci conducătorii
(dar nu numai ei) românilor că orice națiune merita să aibă propriul
său stat unitar, privit drept cadru de conservare și dezvoltare a
corpului național, în ansamblu, și al fiecărui individ care compunea
acest corp. Imperiile multinaționale dădeau semne de oboseală, nu se mai
puteau menține prin preceptele lor medievale depășite, prin absolutism
și neoabsolutism, prin soluții parțiale și prin reforme controlate, care
nemulțumeau grav popoarele asuprite.
După
1848, dorința masivă de unire a românilor într-un stat național, a fost
conjugată cu acțiunile pe plan internațional, de obținere a sprijinului
marilor puteri. Românii știau că, fără suportul unora dintre marile
puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes și că unirea
trebuia făcută în etape, cum aveau să procedeze și italienii și
germanii. Era clar că, înainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de
străini, trebuia format un nucleu de stat național din Moldova și Țara
Românească, care erau state cvasi-independente, aflate doar formal sub
suzeranitatea otomană. Unirea românilor într-un stat național a cuprins
următoarele etape:
1) 1848-1859-1866: unirea Moldovei și Țării Românești într-un stat, numit oficial România și reformat după principiile occidentale; 2) 1877-1878-1881: Războiul pentru independența României și lupta pentru recunoașterea oficială a independenței absolute a țării pe plan internațional; unirea Dobrogei cu România și proclamarea țării drept regat; 3) 1914-1918-1920: participarea românilor și a României la Primul Război Mondial; unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei; recunoașterea pe plan internațional a statului național unitar român în granițele sale istorice.
Jumătatea
secolului XIX și deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe
națiuni o epocă de formare sau de consolidare a unității lor politice.
Așa a fost cazul germanilor, italienilor, românilor, dar și al
americanilor, care, în urma Războiului Civil, au evitat secesiunea și au
întărit forța națiunii lor.
„Ora astrală" a românilor a fost anul 1918, când, prin aplicarea dreptului la autodeterminare - oficializat în urma declarației președintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918 - s-au unit provinciile istorice cu Regatul României. Actele înfăptuite în 1918 au fost recunoscute oficial de către marile puteri la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920. Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) și cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan internațional, ceea ce poporul român decisese în anul 1918, adică noua componență a țării și noile granițe ale României. Numai Rusia Sovietică (din 1922, U.R.S.S.), absentă la conferința de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o, în schimb, marile puteri occidentale. Noul cadru politic-teritorial din Europa Centrală a creat, după 1918, condițiile favorabile dezvoltării națiunilor, dar a conținut și germenele unor rivalități și contradicții, acutizate o dată cu accentuarea revizionismului. Oricum, în 1919-1920, pentru prima oară în istoric, marile puteri au ținut seama și de voința popoarelor, nu numai de propriile interese, când au aprobat noua arhitectură a Europei. Această arhitectură, în ciuda modificărilor mari pe care le-a suferit după Al Doilea Război Mondial, este validă în linii mari și astăzi. După căderea comunismului, configurația de la 1919-1920 s-a șubrezit pe alocuri și s-a consolidat în alte locuri.
Acestea
sunt faptele. Firește, regimul comunist din România - o ordine de stat
adusă la noi pe tancurile sovietice și continuată de anumiți români - a
avut o atitudine paradoxală în prezentarea istoriei românilor și mai
ales a formării statului național: de la internaționalismul proletar (în
timpul căruia până și numele de român era uneori prohibit) s-a ajuns la
naționalismul comunist și la regimul comunist de model aproape asiatic;
în acești 10-15 ani, istoria României a devenit albă, imaculată, și
exclusiv glorioasă, iar „geniul Carpaților" a ajuns să fie plasat în
fruntea voievozilor etc.
De
aceea, românii, au intrat în epoca de libertate cu un mare handicap în
raport cu vecinii din alte țări foste socialiste. Niciunii dintre
vecinii României, cu excepția popoarelor trăitoare în U.R.S.S., nu
avuseseră un asemenea regim. Ca urmare, după 1989, a urmat o descătușare
sui generis care a adus mari suferințe, iar pe tărâmul istoriei a
condus la căderea, de multe ori, în extrema cealaltă, adică la ideea că -
din moment ce comunismul îi mințise pe români prin glorificarea
trecutului și prezentului - aceștia nu fuseserăm buni de nimic
niciodată.
Reconstituirea
vieții trecute, cu scopul cunoașterii veridice a ceea ce a fost, se
face numai prin intermediul specialiștilor (al istoricilor de meserie),
cu metodele consacrate și prin apelul la izvoare. Altminteri,
redesenarea trecutului prin stimularea imaginației poate să însemne
orice, numai istorie nu. Astăzi, la un secol de la Marele Război,
memoria comunităților recheamă trecutul la apel și mai ales anii
1914-1920. Natural, în toți anii s-a întâmplat câte ceva important, așa
că rememorarea nu poate fi în niciun fel caducă.
De
exemplu, în august 1916, România intra în luptă împotriva
Austro-Ungariei (și, implicit, a Germaniei și aliaților lor), cu gândul
la eliberarea milioanelor de români din Transilvania, Banat, Crișana,
Banat, Maramureș și Bucovina. Însă decizia din 14 august 1916, când
regele a convocat Consiliul de Coroană ca să anunțe calea de urmat, nu a
fost ușoară. S-au confruntat pe față cele două grupări - e drept,
inegale - ambele cu dorința de apărare a intereselor țării. Marele om
politic Petre Carp - revoltat și mânios pe rege când acesta și-a expus
și motivat opțiunea pentru Antanta - a proferat vorbe grele (dorința ca
armata română să fie învinsă; trimiterea fiilor săi în război, dar în
armata germană etc.) și i-a adus aminte suveranului că face parte
dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat.
Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile,
azi uitate de mulți: „Domnule Carp, ați greșit când ați vorbit de
interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât
interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă.
Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură
chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el
corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului... Dinastia va urma
soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai
presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău
ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii
nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o
dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic
pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care
acest popor i-a încredințat-o". Acestea sunt vorbe și fapte ale unui mare om de stat român, demne de memoria colectivă și demne de urmat și astăzi.
Prin
urmare, în august 1916, România declara război Austro-Ungariei, în
conformitate cu înțelegerile secrete semnate cu Antanta. Acum începeau
și dramele multor militari români transilvani, bănățeni, crișeni,
maramureșeni etc., obligați să lupte contra românilor din Regat, drame
sublimate literar de Liviu Rebreanu în „Pădurea spânzuraților", dar și
de alții, prin alte mijloace. În 1916-1917, după ocuparea Țării
Românești și a Bucureștilor, după mutarea autorităților centrale la
Iași, după rezistența curajoasă de la Mărăști, Mărășești și Oituz, era
cât pe ce să fim șterși complet de pe hartă, prinși între amenințarea
Puterilor Centrale și a celei estice (de la un timp bolșevice). Anul
1918, cu puține umbre și cu multe lumini, a adus împlinirea statului
național român. Menționăm că în acei ani - 1918 și precedenții - s-au
pregătit destrămarea imperiilor multinaționale și emanciparea popoarelor
frustrate după secole de asuprire. Astfel, din vechile imperii rus,
german și austro-ungar, s-au născut ori au renăscut în forme noi
Polonia, Cehoslovacia, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (numit,
din 1929, Iugoslavia), România, Austria, Ungaria, Germania, țările
baltice. În cazul României, situația este similară, dar și deosebită în
raport cu exemplele menționate. În vreme ce viitoarea Iugoslavie și
Cehoslovacia erau state multinaționale, Austria și Germania state
naționale federale, Ungaria, România, Polonia, Lituania, Letonia,
Estonia etc. erau state de tip național unitar, cu majorități absolute
deținute de popoarele care le dădeau numele.
Toate
aceste schimbări fundamentale, așa cum nu mai cunoscuse harta Europei
de la Pacea Westfalică (1648) încoace, s-au înfăptuit după reguli
precise, agreate de comunitatea internațională, și au fost apoi aprobate
(cu anumite ajustări, acolo unde au decis puterile învingătoare) prin
Conferința de Pace de la Paris, din anii 1919-1920. Modificările
teritoriale și politice de amploare, petrecute în anii războiului și,
mai ales în 1918-1920, au două componente, una internă și cealaltă
internațională. Componenta internă ține de dorința majorităților etnice
(considerate anterior minorități) din anumite regiuni de a trăi în state
proprii sau în state locuite de aceleași etnii, adică de a crea
condiții pentru ca marea majoritate a polonezilor să trăiască în
Polonia, marea majoritate a cehilor în Cehia, a slovacilor în Slovacia, a
ungurilor în Ungaria, a românilor în România etc. Firește, erau și voci
care doreau ca toți polonezii să trăiască în Polonia, ca toți cehii să
trăiască în Cehia ș.a.m.d., ceea ce era imposibil; după cum erau alții
care sperau să păstreze, în forme adaptate, vechile imperii rebotezate
și cosmetizate, ceea ce era iarăși imposibil. Este drept că această
dorință de unitate națională ocrotită de state naționale era ultima
etapă a evoluției mișcărilor de emancipare, fiindcă anterior, timp de
circa două secole, naționalitățile au dorit doar egalitatea cu națiunile
dominante, fără să ceară neapărat expressis verbis frângerea acestor
imperii și formarea statelor naționale unitare.
Românii
cuprinși în Imperiul Habsburgic (iar de la 1867, într-o formă sui
generis a acestuia, numită Austro-Ungaria), dar și cei din Imperiul
Țarist, s-au încadrat, alături de polonezi, cehi, slovaci, croați,
sârbi, baltici, finlandezi, ucraineni etc., în această evoluție, fără
mari deosebiri ori particularități. În anul 1918, lucrurile s-au
precipitat peste tot în regiune, mai ales după ce Rusia a produs cea mai
mare schimbare de regim politic din istoria sa, defectând și încheind
apoi un tratat separat de pace. Românii, în noile condiții, s-au
organizat, și-au ales propriile organe reprezentative - politice și
militare (de ordine publică) – și, acolo unde s-a putut, au preluat
controlul local asupra teritoriului. Anumite astfel de organisme
reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internațională ca
legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (în sens
larg, adică vechiul voievodat, cu Banatul, Crișana, Sătmarul,
Maramureșul). Aceste foruri erau „Sfatul Țării" (la Chișinău, în 27
martie/9 aprilie 1918), „Congresul General al Bucovinei" (la Cernăuți,
în 15/28 noiembrie 1918) și „Marea Adunare Națională", prin cei 1228 de
delegați cu drept de vot (la Alba Iulia, în 18 noiembrie/1 decembrie
1918).
Toate
aceste acte de voință ale națiunii române au fost apoi aprobate de
către forul mondial recunoscut să facă acest lucru, anume de către
Conferința Păcii de la Paris, din anii 1919-1920. Cealaltă conferință de
pace, de după Al Doilea Război Mondial, din anii 1946-1947, a confirmat
din nou decizia luată de români în 1918 și ratificată în 1919-1920,
exceptând răpirile teritoriale făcute de regimul comunist stalinist în
timpul și la finele războiului (nordul Bucovinei, ținutul Herța și
Basarabia).
Majoritatea
istoricilor români și străini - cu inerente variațiuni - prezintă
succesiunea faptelor de mai sus în același fel, rezervându-și opinii
proprii în interpretări. Astăzi, în contextul celor o sută de ani
trecuți de la declanșarea și desfășurarea Primului Război Mondial,
aproape toate popoarele rememorează evenimentele de atunci, care au
condus, prin anii 1917-1920, la schimbări teritoriale și etnice majore,
rezultate, în mare parte, din mișcarea de emancipare națională și din
prăbușirea imperiilor multinaționale (cel puțin în raport cu formele în
care existaseră anterior). La finele anului 1918, România avea aproape
300 000 de km pătrați și circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel
o putere regională de prim rang. În acest stat, majoritatea absolută a
populației o dețineau românii, aproape trei sferturi din populație
(circa 73%), minoritățile fiind formate din maghiari (8%), germani (4%),
evrei (4%), grupuri de slavi și alții.
Firește,
de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre
marile schimbări de la finele Primului Război Mondial, învingătorii
fiind, în linii mari, mulțumiți și laudativi față de acele evoluții, iar
învinșii fiind critici și dornici de revanșă. În țările succesoare
imperiilor destrămate, tonul istoricilor, al intelectualilor în general
și al opiniei publice a fost unul plin de entuziasm, de bucurie față de
realizarea edificiilor naționale și chiar triumfalist, în anumite
perioade. Aceasta era vocea majorității, fiindcă reprezentanții
minorităților (mai ales ai acelor minorități foste odinioară majorități)
au fost, în cea mai mare parte, reținuți, dacă nu ostili și opozanți
direcți. Schematizările privează, desigur, realitatea de bogăția și
varietatea detaliilor, de paleta largă a situațiilor de nuanță. Astfel,
au fost atunci chiar și români care (ca și unii cehi, polonezi, croați,
unguri etc.) nu au vrut destrămarea monarhiei habsburgice, din varii
motive, de la oportunitatea personală până la credința că viața lor sau a
națiunii române ar fi trebuit să se dezvolte în cadre occidentale, nu
„balcanice". Ceea ce este însă clar atestat și dovedit, fără nicio
putință de tăgadă, este faptul că majoritatea românilor au dorit să facă
parte din România, că au format Regatul României Mari și că acesta a
fost recunoscut pe plan internațional, prin tratate.
Între
anii 1848 și 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mișcări
europene erau cele de emancipare națională, de obținere a libertăților
democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a
statelor după criterii etno-naționale. Așa au procedat aproape toate
națiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră
acest lucru anterior. Aceasta era tendința cea mai avansată în acel
moment! Nimeni nu vorbea de uniunea europeană, de globalizare, de
autonomia teritorială a minorităților sau de eliminarea discriminărilor
pe criterii religioase.
Românii
- în marea lor majoritate - au fost antrenați atunci să lupte pentru
formarea statului lor național, așa cum au procedat italienii, germanii,
polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii
etc. Nu făcut-o nici mai bine și nici mai rău decât alții. Nu au fost,
în această luptă a lor, nici mai conștienți sau mai entuziaști, dar nici
mai apatici sau mai reticenți decât alții, decât vecinii lor. Firește,
este absurd să susținem că toți românii au participat la mișcarea pentru
unire sau că toți au dorit cu ardoare unirea. Totodată, este nerealist
și incorect să spunem că unirea de la 1918 s-a făcut în condiții ideale,
cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile și că nu
au fost încălcate atunci drepturile și valorile nimănui. Dar și mai
incorect este să pretindem că românii - la modul general - nu au dorit
unirea, că ei erau atrași mai degrabă de civilizația superioară apuseană
decât de Vechiul Regat, că un mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit
și ar fi acționat în numele lor.
Toate
datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor din
acele provincii au dorit unirea cu România și că au exprimat ferm acest
lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci. Mai mult,
comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a
românilor, formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile decise de
români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în
Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii
membri ai lor au și susținut apartenența la România. Dar ei - românii -
au fost conduși mereu de elite și nu au rămas nicio clipă fără elite.
Aceasta le-a fost salvarea. Conducătorii, desprinși din popor, se ghidau
după aspirațiile poporului, le justificau și le susțineau, iar poporul
își urma conducătorii.
De aceea, revin la vorbele înțeleptului Mihail Kogălniceanu: „Unirea națiunea a făcut-o!".
E vorba de națiunea română de oricând și de oriunde. Unirea i-a
coagulat pe români și în formele de manifestare ale vieții lor
cotidiene, de aceea unirea trebuie făurită, re-făurită și re-trăită
mereu și mai ales acum la un secol de la împlinirea României Întregite.
Unirea nu este un dat, ci este o grea cucerire, iar cuceririle nu se
lasă de izbeliște, ci se apără, se ocrotesc și se primenesc în fiecare
zi, după exemplul generațiilor trecute.
Notă: Discurs rostit în data de 18 septembrie 2018 la Conferinţa internaţională „România şi evenimentele istorice din perioada 1914-1920. Desăvârşirea Marii Uniri şi Întregirea României" de la Ateneul Român.
|
| Cum s-a înfăptuit România - reflecții la un secol de la 1918 |  |
 |
 |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu