Către IOAN
AUREL POP, scrisoare deschisă trimisă de Ion Coja
Stimate
domnule profesor IOAN AUREL POP, președinte al Academiei Române,
Îmi
fac datoria de a vă prezenta o situație excepțională care
privește în modul cel mai direct Academia Română, dar și
interese naționale de importanță majoră. Sunt convins că nu veți
trece cu vederea cele relatate mai jos și că veți reacționa cu
toată energia în apărarea dreptății și adevărului, a
intereselor naționale românești afectate într-un mod inadmisibil
pentru lumea în care ne străduim să trăim, pentru principiile de
organizare și de funcționare ale acestei lumi.
Iată,
pe scurt, faptele pe care funcția de președinte al Academiei Române
vă obligă să le cunoașteți și să decideți asupra unei reacții
potrivite:
Pe la
începutul anilor 90, colegul dumneavoastră Eugen Simion a fost
contactat de o persoană din Paris, fost secretar particular al
defunctului Wilhelm Filderman. Acesta i-a făcut cunoscut domnului
academician Eugen Simion faptul că se află în posesia unui
manuscris al cărui autor, Wilhelm Fiderman, i l-a încredințat
înainte de a muri (în 1963), cu indicația testamentară ca acest
manuscris să intre în posesia Academiei Române de îndată ce la
București va înceta guvernarea comunistă. Manuscrisul conținea un
Jurnal al lui Filderman, care, ca lider la Comunității
Evreiești din România, și-a consemnat în acest fel mărturia sa,
extrem de prețioasă, asupra celor petrecute în România în timpul
vieții sale. Acest prețios manuscris i-a fost oferit domnului
Eugen Simion spre a-l aduce la București, la proprietarul de drept
al Jurnalului, Academia Română.
Nu este
greu să ne dăm seama cât de prețioase sunt aceste mărturii, ale
„celui mai important evreu din Europa”, cum l-au caracterizat
evreii din Statele Unite ale Americii. După cum se știe, Wilhelm
Filderman a fost nevoit, după instaurarea regimului comunist în
România, să se refugieze în Occidentul democratic, unde și-a
trăit ultimii 15 ani. În acești ani de exil, Wilhelm Filderman nu
s-a rupt de Țara sa natală, a urmărit cu atenție cele ce se
petreceau în România și deseori a luat atitudine publică în
apărarea intereselor românești, a principiilor democratice, grav
încălcate de dictatura proletariatului instaurată la București
sub oblăduirea Armatei Roșii.
Avem
toate motivele să bănuim că mărturia expusă în Jurnal
de Wilhelm Filderman este de prim rang ca valoare documentară pentru
istoria evenimentelor petrecute în România, îndeosebi a
evenimentelor care au afectat viața evreilor din România, subiect
aflat în discuția specialiștilor în istoria recentă a României.
Din
păcate, domnul Eugen Simion s-a purtat excesiv de corect și nu și-a
luat răspunderea de a accepta donația în numele Academiei – se
pare că regulamentele Academiei au prevederi și restricții clare
în privința donațiilor de carte și manuscrise, ci a propus ca
domnia sa, când se va întoarce în Țară, să informeze conducerea
Academiei despre donația respectivă și abia după aceea să se
transfere textul în colecția de manuscrise a Academiei. Ceea ce s-a
și întâmplat, conducerea Academiei dându-și acordul pentru
acceptarea donației. Urmând ca la proxima ocazie domnul Eugen
Simion să-i facă o vizită la Paris celui ce deținea în păstrare
Jurnalul lui Filderman.
Nu știu
câte zile s-au scurs de la întrunirea conclavului academic care
și-a dat acordul și ziua când Eugen Simion s-a întors la Paris
după manuscrisul care intrase deja în posesia Academiei Române.
Ajuns la locuința fostului secretar al lui Filderman, Eugen Simion
află că între timp locuința respectivă fusese vandalizată de o
echipă de agenți – foarte probabil agenți Mossad, care au
pretins gazdei să le dea manuscrisul rămas de la Filderman, au
făcut și o percheziție să vadă ce alte obiecte / documente de
interes public mai deține bietul om, l-au bruscat, l-au amenințat,
l-au înspăimântat în asemenea hal că bietul om după câteva
zile s-a și stins din viață. A rămas în viață soția sa, dna
Sorina Berceanu, fostă colegă de facultate cu dl Eugen Simion, și
ea înspăimântată de moarte. Ulterior, prin surse indirecte, s-a
aflat că Jurnalul lui Filderman a ajuns la Yadvashem și se
află „sub șapte lacăte”!
Nu e
cazul să vă explic dumneavoastră care este importanța acestui
manuscris pentru aflarea adevărului în chestiunea Holocaustului din
Transnistria de care noi, românii, suntem acuzați. Filderman a
cunoscut în mod direct, nemijlocit, care a fost soarta evreilor
strămutați de mareșalul Ion Antonescu în Transnistria. Asupra
acestei chestiuni el s-a pronunțat public în două ocazii bine
cunoscute: în declarația ca martor în procesul „atacului de la
Ambasada română de la Berna” și în raportul prezentat la
Congresul Internațional de Demografie din 1957. În ambele documente
marele lider evreu care a fost Wilhelm Filderman prezintă o imagine
net favorabilă guvernării antonesciene, care nu ne poate lăsa
indiferenți, atât ca istorici, cât și ca simpli cetățeni care
aparținem poporului român. Suntem solidari cu trecutul istoric al
Neamului nostru cu condiția reconstituirii corecte a acestui trecut!
Mărturia lui Filderman este una dintre cele mai avizate, poate chiar
cea mai avizată și este un drept al nostru, al românilor și al
evreilor din România, să cunoaștem nemijlocit această mărturie.
Gestul
autorităților israeliene de a-și însuși manuscrisul Jurnalului
lăsat de Filderman cu limbă de moarte să intre în posesia
Academiei Române nu poate fi acceptat nicicum.
Drept
care, domnule președinte al Academiei Române, în calitatea Domniei
Voastre de beneficiar al voinței testamentare a autorului
Jurnalului, și în virtutea conștiinței clare a importanței
acestui Jurnal pentru o justă apreciere a prestației
românești în istoria lumii, vă solicit să declanșați
operațiunea de recuperare a manuscrisului sustras și însușit pe
nedrept într-un mod incalificabil de către autoritățile
istaeliene. Jurnalul lui Filderman aparține în fapt
poporului român, este un obiect de patrimoniu național românesc,
de o valoare unică prin forța sa probatorie într-o dispută care
nu poate lăsa indiferent pe niciun român, pe niciun evreu care,
într-un fel sau altul, a avut tangență cu societatea românească,
cu ospitalitatea românească.
Las la
aprecierea Domniei Voastre ce urmează să faceți acum, după ce ați
luat cunoștință de cazul prezentat mai sus! Îmi îngădui să vă
sugerez câțiva din pașii pe care, după mintea mea, ar urma să-i
faceți. Iată-i:
- o
discuție cu dl academician Eugen Simion, încheiată cu o declarație
notarială, inatacabilă juridic, a acestuia;
-
prezentarea cazului la toți membrii Academiei și consultarea
acestora asupra celor ce urmează a întreprinde Prezidiul Academiei;
-
contactarea dnei Sorina Berceanu la Paris, dacă mai este în viață,
și obținerea de la dînsa a unei declarații amănunțite asupra
Jurnalului;
- o
cercetare atentă a documentelor rămase în arhiva Academiei cu
privire la discuțiile purtate pe acest subiect atunci când s-a
decis acceptarea donației oferite post mortem de Wilhelm Filderman;
-
prezentarea acestui „dosar” către autoritățile românești, în
atenția guvernului, a ministerului de externe, a SRI, SIE etc., prin
care să solicitați acestor instituții sprijinul;
-
contactarea ambasadei Israelului și prezentarea cererii Academiei
Române privitoare la recuperarea Jurnalului;
-
mediatizarea cazului în datele sale sigure, indiscutabile.
A
trecut un sfert de veac de la producerea abuzului săvârșit de
autoritățile israeliene împotriva unor drepturi imprescriptibile
ale românilor, în primul rând împotriva dreptului la adevăr, a
cărui cunoaștere este împiedicată de autoritățile israeliene.
Domnule
președinte Ioan Aurel Pop,
Adaug
în anexă la această cerere un fragment din textul care circulă
sub titlul apocrif de „Testamentul lui Filderman”. Acest text ne
permite să bănuim care este sensul în care pledează mărturia lui
Filderman în discuțiile ce se poartă în legătură cu implicarea
noastră, a românilor, în fenomenul numit „Holocaustul din
Transnistria”.
Cu
convingerea că toate cele de mai sus vor stârni interesul și
implicarea domniei voastre, în conformitate cu îndatoririle ce vă
revin ca președinte al Academiei Române, vă asigur că intervenția
Dumneavoastră este nu numai legitimă, dar și pe placul oricărui
individ cu un minim simț al justiției, al respectului pentru
adevăr.
Cu
urări de bine, de reușită, de împlinire a proiectelor, al
dumneavoastră
Ion
Coja
*
Anexă
„Subsemnatul
Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din
Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților
Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români,
domiciliat actualmente în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at
71st St., declar următoarele:
În
opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați
români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la
14-15 februarie 1955, este produsul disperării în care întregul
popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a
terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța. În calitate
de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost
în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc
îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din
România. Și, întrucât eu consider că aici trebuie căutată
sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va
trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.
Pentru
a scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și
de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele
Sovietic, voi aminti doar câteva fapte.
A
fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un
regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de
agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este
că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în
România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste
ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale
acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui
Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că
teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data
de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri
draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această
organizație, și să restabilească ordinea în țară.
În
perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură
susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut
pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor
naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este
antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în
România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.
Am
fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români
și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist
în Europa.
Mareșalul
Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri
dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple:
– Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită
deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat
pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din
Ungaria, a căror viață era în pericol.
–
Grație
politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de
administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date
altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la
momentul oportun.
Menționez
acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a
avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a
demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar
când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de
Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare
să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor
lor interne.
Asemenea
situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară
aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi
România – administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți
aserviți ordinelor Kremlinului.
În
ansamblul său, populația românească a suferit și suferă cele
mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic. Ea a fost
lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate
toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare,
proprietatea imobiliară. Prin așa zise reforme monetare, a fost
supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu
speranța de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale,
necesare unei vieți omenești scăpate de sclavie. Regimul comunist
a distrus mai ales profesiunile liberale, privând zeci de mii de
oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși la
mizerie și la degradare.
Am
fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecuțiilor
politice dirijate de la centru împotriva oamenilor politici
democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a
judecăților fără justiție.
Omnipotența
și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din
teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor.
Cât
despre extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au
constituit subiect special al atenției din partea comuniștilor.
Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați
până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva evreilor s-a
manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care
voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia
i-au devenit obiect.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu