https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/comunitatile-evreiesti-din-nordul-moldovei-in-evul-mediu
O problemă deosebit de incitantă, dar în același timp dificilă pentru orice cercetător al istoriei evreilor, este cea a originii și vechimii acestui neam în spațiul românesc, o chestiune ce a provocat vii controverse, fiind vehiculate mai multe ipoteze, cu mai multă sau mai puțină acoperire documentară.
Unii autori au propus
teza existenței unor comunități evreiești încă din perioada domniei lui
Decebal sau a stăpânirii romane la nord de Dunăre, considerată
îndoielnică de către unii cărturari evrei și aprig combătută de către
Hasdeu, Eminescu sau Iorga [1]. În perioada colonizării romane și a
marilor migrații, conform mărturiilor arheologice, prezențele evreiești
la nord de Dunăre au fost sporadice și nu avem dovezi ale existenței
unor comunități evreiești stabile. Și în așa-numitul „ev mediu
întunecat” (perioada de la formarea poporului român până la constituirea
statelor feudale românești), se menține aceeași stare de fapt, mai ales
în Moldova și Țara Românească (de altfel, mărturiile despre spațiul
românesc sunt destul de puține în această perioadă) [2].
Primele
mărturii despre evreii din nordul Moldovei Numărul informațiilor despre
evrei în perioada ce a premers secolului al XV-lea a fost mic,
referindu-se, în special, la negustori aflați în tranzit, folosind
drumurile comerciale ce străbăteau Moldova și Țara Românească și făceau
legătura între Peninsula Balcanică și spațiul polon și germanic, de la
Constantinopol spre Cracovia, Danzig și Leipzig (Lipsca), artere foarte
uzitate în această perioadă.
Documentele
arată că numărul evreilor stabiliți în Țările Române a fost unul destul
de mic, inferior celui al armenilor, cea mai importantă minoritate din
Moldova de până la începutul secolului al XVIII-lea. Dacă în Țara
Românească evreii ce s-au stabilit aici erau de origine sefardă, sosiți
din sudul Dunării, ce vorbeau o limbă numită „ladino”, cu rădăcini în
Spania, în Moldova, evreii au fost de tipul „askenazim”.
După
opinia unor cercetători precum Moses Schwarzfeld, Lazăr Șăineanu,
Constantin Rezachevici, ei ar fi urmași ai chazarilor, popor asiatic ce a
îmbrățișat religia mozaică și care au fondat un mare imperiu, ce se
întindea din stepele mongolice până la granițele Europei. Chazarii s-au
convertit la iudaism în jurul anului 730, sub conducerea chaganului
Bulan și cei care au avut un rol determinant în acestă convertire au
fost medicii, sfetnicii și tălmacii evrei de la curtea acestuia [3].
Benjamin de Tudela oferă informații despre negustorii evrei din Țările Române
Să
amintim faptul că această teză a provocat vii controverse în epocă,
Lazăr Șăineanu, reputat filolog, fost elev strălucit al lui B.P. Hasdeu,
a fost acuzat de către V.A. Urechia că prin această teză se alătură
teoriei lui Roesler (împotriva continuității românești în spațiul
carpato-danubiano-pontic) și conform căreia românii nu sunt cei mai
vechi locuitori ai acestui spațiu (în acest caz, evreii chazari ar fi
mai vechi). A fost suficient ca Lazăr Șăineanu să nu mai întrunească
voturile necesare împământenirii individuale, în ciuda valorii sale
științifice.
Constantin Matasă,
cunoscutul preot-arheolog, fondatorul muzeului de istorie și arheologie
al județului Neamț, consideră ipoteza lui Lazăr Șăineanu că uriașii sunt
o reminescență de la tătariichazari nejustificată. El consideră că
despre „jidovi sau urieși” s-a păstrat o tradiție a românilor din
vechime, care credeau că „jidovii cei vechi”, de care auziseră ei din
Sfânta Scriptură, trăiseră cândva pe la începutul lumii, treipatru sute
de ani și cu siguranță erau niște „urieși” [5].
Un
cercetător al mitologiei românești din perioada interbelică, Marcel
Olinescu, a căutat mărturii despre vechile credințe referitoare la
„jidovi și urieși”. Țăranul român credea că: „Cei dintâi oameni, pe care i-a făcut Dumnezeu au fost jidovi. Chiar și Adam a fost jidov”. […] “Jidovii
aceștia erau oameni foarte mari, uriași. Capul unui uriaș era cât un
munte, picioarele erau groase ca poloboacele și nu călcau decât din
munte în munte. […] Urieșii au trăit înainte de vremea noastră cu mult, dar au murit toți, la potop. […] Erau
așa de mari încât gospodăria unuia era cât o țară și dacă, de-o pildă,
cel din Moldova avea nevoie de-un ceaun ca să facă mămăligă, făcea un
pas până la vecinul din Țara Ungurească de-i lua ceaunul. […] Toate
măgurile din Moldova și Țara Românească sunt morminte de uriași, dar
uriașii le închinau Diavolului. Când se deschide o movilă se mai găsesc
oase de-a lor neputrezite încă și comori neprețuite” [6].
Fantezia
românului a fost mare și lucrările de mitologie o confirmă (deși sunt
destul de puține și aparțin în marea lor majoritate perioadei
interbelice) și jidovii și uriașii au atras atenția acestor autori. În
continuare, această opinie referitoare la „jidovi-tătari-urieși” rămâne
una controversată și de domeniul ipotezei în lipsa unor documente certe
care să certifice legătura dintre tătarii-chazari și jidovi.
Între tradiție și confirmări documentare
Tradițiile obștilor evreiești,
păstrate de secole și preluate de către cronicari și istorici precum
Iacob Psantir, Iuliu Barasch, Josef Kaufman, J.B. Brociner, Elias,
Wilhelm și Moses Schwarzfeld, Ițhac Niemirower, Ițic Kara-Șfarț, M.A.
Halevy, Pincu Pascal și alții, menționează existența unor comunități, a
unor sinagogi încă din timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), Ștefan
cel Mare (1457- 1504) sau Petru Rareș (1527-1538; 1541-1546), dar
hrisoavele de mulțumire sau de întărire a unor privilegii nu s-au găsit.
Cercetările arheologice n-au confirmat existența unor sinagogi în
orașele Moldovei din secolele al XV-XVI- lea, nici în Roman, nici în
Botoșani, Piatra sau Târgu-Neamț. Informații despre negustorii evrei
oferă Benjamin de Tudela, prin descrierea itinerarului său pe marele
drum comercial al Orientului Europei, când a străbătut și Țările Române.
Mărturiile sale atestă prezența comercianților israeliți prin Moldova
secolului al XII-lea (1192).
B.P.
Hașdeu amintește și el existența unor neguțători evrei într-un document
datat din secolul al XIII-lea [7]. The Standard Jewish Encyclopedia
afirmă prezența unor comunități de evrei în Moldova anului 1349,
askenazi sosiți din Polonia și care practicau comerțul, dar o confirmare
din rândul documentelor românești nu există, iar cimitire cu pietre
tombale anterioare sfârșitului de secol al XVI-lea nu s-au aflat.
Nicolae Iorga este și mai categoric, consideră că primele grupuri mai
însemnate de evrei s-au stabilit în Moldova abia în secolul al
XVIII-lea.
Cercetările sale sunt
însă, de multe ori subiective, dată fiind poziția sa antisemită
antebelică și deseori, insuficient de bine documentate, istorici de mai
târziu scoțând la iveală hrisoave și inscripții care dovedesc existența
unor sinagogi și cimitire din secolul al XVII-lea. Nicolae Iorga
menționează existența unei comunități israelite în sudul Basarabiei, la
Cetatea Albă, încă din secolul al XIV-lea, dar se insistă pe rolul
comercial pe care îl deținea acest oraș [8].
De la începutul secolului al XVII-lea, datează primele „chemări
oficiale”, adresate de domnii Moldovei negustorilor evrei din Polonia
spre a veni și a se așeza în Moldova, unde să-și practice meșteșugul.
Primul domnitor care a adresat o „chemare” negustorilor evrei din Liov a
fost Ștefan Tomșa, la 1612, fiind urmat în acest demers de Gh. Ghica,
dar luptele pentru tron, imixtiunea turcească în treburile interne ale
Moldovei, conflictele dintre Radu Mihnea și Movilești, au făcut ca
această ,,invitație să nu aibă prea mult folos” [9]. Înainte de secolul
al XVII-lea, sunt puține toponimele care să amintească de evrei sau
chazari.
În ținutul Cernăuți, este
atestat un sat numit „Jidești” (Jâdești – jid, jidan însemnând evreu,
termen de proveniență slavă), la 1481, iar în ținutul Neamț același
toponim este întâlnit într-un hrisov la 1438, de asemenea, în aceeași
regiune este menționat și „Pârâul Jidanului” – un afluent al Bicazului
și topice ce denumesc „Jidovina” în satele Urzici și Târpești [10]. La
fel, sunt menționate documentar și toponime care ar putea avea legătură
cu prezența chazarilor. Sunt întâlnite în ținuturile Hotin, Hârlău și
Fălciu, în documente de la sfârșitul secolului al XV-lea (Coziacii,
Cozărecii, Cozareuții, Cozăști) [11].
Ștefan cel Mare și urmașii săi
Deși tradițiile comunităților
evreiești amintesc de privilegii obținute de la Ștefan cel Mare,
documentele vremii amintesc rar de evrei, ei putând fi negustori, precum
cei „veniți după comerțul lor” în Moldova, din Polonia sau Imperiul
Otoman, la 1473, voievodul arestându-i înaintea ridicării sale
antiotomane [12]. De asemenea, la curtea sa au sosit din partea lui
Mengli Ghirai din Crimeea și de la Uzun Hassan, hanul turcoman al
Persiei, doi medici evrei, care au îndeplinit și funcțiuni diplomatice.
Despre ultimul, Isac-beg, sosit la Suceava în 1473, trimis al hanului
persan și al Veneției spre a intermedia o alianță antiotomană, se spunea
că este de „natione hispanus, fidem autem haebreus” [13].
Ștefan cel Mare cu fiul său Bogdan (Biserica Sântilie din Suceava)
Nicolae
Iorga, cercetând scrierile călătorilor străini în Țările Române, afla
din lucrarea unui anonim autor venețian, despre un medic evreu aflat la
curtea lui Ștefan cel Mare, pe lângă doi din Apus, lor alăturându-se și
Matei de Murano, un concitadin de-al său [14]. Medicul evreu care a
îngrijit pe Ștefan cel Mare va apărea în drama Apus de soare a lui Barbu
Ștefănescu- Delavrancea, cu numele de „doctorul Șmil”. Rabinul și
cronicarul Elia ben Elkana Capsali menționa în Cronica Turciei (1523) că
Ștefan cel Mare a arestat și maltratat niște negustori evrei turci
aflați în Moldova în 1476, faptul constituindu-se ca un preludiu al
ridicării sale antiotomane.
Cronicarul considera că expediția sultanului Mahomed al II-lea din anul
1476 (iunie-august) s-ar fi datorat cererii marilor negustori și
bancheri evrei din Istambul impresionați de drama conetnicilor lor [15].
Această ipoteză a cronicarului evreo-turc nu pare a avea o mare doză de
certitudine, căci campania sultanală care a avut ca momente centrale
lupta de Valea Albă și asediile nereușite ale Cetății Neamțului și
Sucevei a fost o consecință a victoriei moldovene de la Vaslui din 1475.
Medicul venețian Matei de Murano scria că la Iași a aflat negustori
evrei sosiți din Crimeea, ce susțineau comerțul cu Moldova [16].
Legendele evreiești amintesc de existența unor lăcașuri de cult
evreiești la Roman și Piatra Neamț, în timpul lui Bogdan al III-lea și
al lui Petru Rareș [17]. O sinagogă presupune implicit și existența unei
comunități capabile să o ridice și să o întrețină. Dar, documentele
interne moldovenești nu o confirmă. În timpul domniei lui Petru Rareș,
se scrie despre negustorii evrei din Polonia, care au importat cantități
importante de piei și vite, de multe ori ocolind atât vama polonă cât
și cea moldovenească, păgubind visteriile de importante sume de bani,
ceea ce a provocat reacția energică a negustorilor poloni nemulțumiți de
monopolul instituit de comercianții evrei ce provocau scumpete, și a
lui Petru Rareș, care a luat măsuri împotriva lor [18].
Evreii sefarzi
Cronicarul polon Martin Bielski
consemna stabilirea unor poloni convertiți la iudaism în „târgușoarele”
Moldovei, pe la 1540 [19]. Este perioada în care documentele vremii
rețin conflictele dintre negustorii din Moldova și cei din Liov sau
Vladimir, amintindu-se jalbe și confiscări de mărfuri. Despre domnul
Despot Vodă se spunea că a avut o politică tolerantă față de minorități,
conform raportului agenților imperiali Ioan Belsius și Marcus Bergovicz
(8 aprilie 1562) către Maximilian I. Se spunea că rostește hotărâri
drepte: „judecăți de cea mai mare nepărtinire și păzește dreptatea
față de tot neamul de oameni care sunt aici, de mai multe feluri și de
mii de chipuri: armeni, evrei, greci, moldoveni” [20].
La
București, în această perioadă se închegase o mică comunitate sefardă,
despre care a pomenit și marele rabin al Salonicului, Samuel de Medina
[21]. Evreii sefarzi erau descendenții evreilor expulzați din Spania și
au venit în spațiul românesc din țările balcanice. Se individualizau
prin tradițiile lor spaniole, prin portul de tip oriental, prin limba
lor numită „ladino”, o spaniolă (mai precis dialectul castilian) cu
amestec de cuvinte ebraice și aspectul fizic meridional.
În Moldova, prezența evreilor sefarzi a fost mai puțin însemnată, fiind
amintite doar câteva personalități ale acestui neam: Solomon ben Arayo,
Josef Solomon del Medigo sau Solomon Askenazi, zis Tedescki. Acesta din
urmă, în ciuda numelui, sosește la Iași, la curtea lui Petru Șchiopul,
din Imperiul Otoman, unde slujise ca medic la curtea sultanului [22]. Să
amintim și pe Iosif Conian, un alt medic sefard recunoscut în epoca sa,
a cărui piatră de mormânt din cimitirul Ciurchi conține un epitaf
lămuritor: „Aici odihnește savantul, înțeleptul, medicul iscusit,
învățătorul nostru, seniorul Iosif Conian, sefard, care a decedat în
ziua de joi 5 Heșva 493” (octombrie 1732) [23].
Medici iscusiți
Faptul că evreii s-au îndeletnicit
cu medicina, fiind recunoscuți pentru iscusința lor în acest domeniu, o
dovedește faptul că, pe lângă medicii evrei de la curtea lui Ștefan cel
Mare și Petru Șchiopul, sunt menționați și cei care au funcționat în
serviciul lui Vasile Lupu (avea un medic evreu, Cohen, care l-a servit
până la moarte), Constantin Brâncoveanu (medicul său personal era Avram
Jidovul, care l-a urmat și în Imperiul Otoman), iar I.S. del Medigo
(1591-1655), după o perioadă de ucenicie pe lângă Solomon ben Arayo
(unde a învățat „știință după știință”), ajunge medic al familiei
Radziwill în Polonia [24].
Interesant
este faptul că Petru Șchiopul s-a căsătorit în taină, la 1591, cu
țiitoarea sa, o evreică trecută la creștinism, Irina Botezata, „o femeie
frumoasă, dar de condiție joasă”. El a cerut discreție totală privind
acest mariaj, ținând cont de prejudecățile existente în societatea
moldavă a acelor vremi [25]. B.P. Hasdeu publică în 1862, un document
din 1579, din timpul aceluiași domnitor, prin care este atestat faptul
că acesta i-a gonit pe negustorii evrei din Moldova pe motiv că
desfășurau comerț neonest cu vite [26].
Petru
Șchiopul anunța pe negustorii lioveni, la 8 ianuarie 1579, că „am
alungat pe evrei de pe pământul nostru”, referindu-se la negustorii
originari din Polonia, care cumpărau vite direct de la proprietari
aducând astfel, prejudicii negustorilor moldoveni, în sprijinul cărora
ia voievodul amintita măsură [27]. Să remarcăm faptul că voievodul a
împrumutat bani de la greci, dar și de la evreii din Constantinopol și
este amintit un anume Moise, fiul lui Eliezer, care își primește banii
de la gelepii din Galați și apoi chiar de la domnie.
În
1582, îl aflăm în relații bune cu medicii evrei de la Constantinopol,
Beneviste și Solomon ben Nathan Aschenazi, ultimul fiind un adversar al
lui Don Josef Nassi [28]. Unul dintre evreii cu mare putere în Europa
acelor vremuri a fost evreul sefard de origine portugheză, Josef Nassi,
din familia Mendez, care a obținut din partea sultanului Selim al II-lea
rangul de duce de Naxos și al Cicladelor. Acesta a fost o persoană
foarte influentă la Poarta otomană între 1566-1575. El a fost
beneficiarul monopolului comerțului cu vin în Moldova. A intervenit în
sprijinul domniilor lui Despot-Vodă, Alexandru Lăpușneanu (a doua
domnie) sau a lui Ioan-Vodă cel Viteaz, fiind propus chiar el pentru
această demnitate, dar a refuzat-o [29].
Implicarea în viața economică
Spre sfârșitul secolului al XVI-lea
implicarea evreilor în viața economică a „țărilor române
extracarpatice” (termen folosit de Nicolae Iorga pentru Moldova și Țara
Românească) se accentuează, atât prin sefarzii ce întrețineau bogate
legături comerciale cu ținuturile sud-dunărene, cât și prin askenazii ce
își desfășurau activitatea în spațiul polono-lituanian și rusesc. Un
călător străin prin Moldova anului 1593-1594, geograful italian Giovani
Antonio Magini, scria în lucrarea sa, Geographia sive descrizione
universalle della terra, publicată la Veneția în 1596: „În Moldova se
află mulți armeni, evrei, unguri, sași și raguzani, care dețin tot
negoțul. Căci aceștia sunt cei care exportă grâul și vinul în Rusia și
în Polonia și tot astfel piei, cergi, ceară, miere, pastramă de vită,
unt, legume la Constantinopol. Domnul percepe taxe mari” [30].
C.C.
Giurescu considera că: „Este probabil că vor fi existat negustori de
acest neam și la Chilia și în centrele mai însemnate, Suceava, Siret,
Iași, Hotin, după cum e probabil să fi fost și unii hangii, de-a lungul
marelui drum de comerț, spre a îngădui călătorilor evrei, mâncare și
odihnă în condițiile cerute de credința lor” [31].
Pe
fondul ridicării antiotomane, urmând exemplul lui Mihai Viteazu, Aron
Tiranul, domnitorul Moldovei, arestează și ucide 19 creditori
evrei-turci prezenți la curtea sa și care au susținut cu împrumuturi
preluarea domniei de către acesta. Se spune despre el că a făcut mari
datorii în prima sa domnie și când a fost mazilit au intervenit pentru
reînscăunarea sa creditorii ce nu-și recuperaseră banii. Printre cei
care l-au sprijinit a fost și medicul evreu al lui Sinan Pașa, care l-a
împrumutat cu 4.000 de taleri.
Mihai Viteazul a avut o atitudine ostilă față de creditorii evrei-turci
S-a spus că Aron Vodă a
fost sprijinit de Solomon Aschenazi, una dintre cele mai influente
persoane de la Poarta otomană [32]. Se pare că nu este primul caz când
domnitorii români apelează la serviciile cămătarilor evrei aflați la
Istambul, printre cei care au obținut astfel de credite fiind și Iancu
Sasul (1579-1582). El a folosit și bani împrumutați de la negustori
evrei lioveni [33].
Nicolae Iorga scria: „La
bursa caftanelor și a cârjelor din Constantinopol, juca finanța
evreiască un rol din ce în ce mai considerabil, cu cât creșteau numărul
pretendenților la vreun scaun domnesc, mazili, beizadele veritabile ori
simpli aventurieri ambițioși, pe care mirajul domniei le făcea să
contracteze cele mai nesocotite sarcini pecuniare față de gelepi și
cămătari” [34].
În timpul lui
Ieremia Movilă, evreii care tranzitau Moldova între Istanbul și Polonia
și-au continuat activitatea. În 1600, după relatările lui G.A. Magini și
G. Botero, aflându-se în fața atacului lui Mihai Viteazu, voievodul
moldovean aflat în retragere a perceput taxe suplimentare de la
negustorii evrei, aceleași de fapt, instituindu-se și pentru
comercianții greci și armeni. G. Botero spunea că negoțul îl fac „vechii
armeni sau mai noii sași și evrei” și că, în principal, consta în grâne
și vinuri.
Un alt călător străin,
Cristofor Bruti, agent papal trimis ca să combată protestantismul ce
începuse să pătrundă în mijlocul străinilor din Moldova lui Despot- Vodă
și Iancu Sasul, remarca faptul că negoțul cu Polonia era efectuat de
către negustorii evrei poloni, ce veneau cu mărfurile lor (chiar și bere
din Camenița) în iarmaroacele de la hotare. În timpul răscoalei
antiotomane a morlacului Gaspar Grațiani, din 1620, au fost uciși
creditorii evrei-turci, la fel ca în timpul lui Aron Vodă [35].
Se pare că la sfârșitul secolului al XVI-lea se constituie și prima
obște evreiască, cea de la Iași, dată fiind importanța comercială și
administrativă ce și-a căpătat-o orașul și care ar fi fost sefardă. Cea
mai veche piatră tombală ar data din jurul anului 1610. Iacob Psantir a
cercetat vechile inscripții tombale din cimitirele Moldovei și considera
că o piatră funerară din cimitirul Ciurchi ar fi avut 410 ani când o
aflase el, în 1869, dar A. Levy, cunoscut predicator de la Iași, i-a
sugerat să o privească cu îndoială, datorită neclarității sale. Alte
inscripții tombale vechi cercetate de cronicarul evreu au fost: cea din
Bacău, cu o vechime de 173 de ani, una din Botoșani, cu o vechime de 150
de ani și o alta din Moinești, veche de 137 de ani [36].
Dar,
până la această dată, prezențele evreiești în Moldova sunt sporadice.
Ele aparțin neguțătorilor, aflați în tranzit, puțini fiind cei care se
stabilesc, datorită, mai ales, instabilității politice, nici chiar
chemarea domnească a lui Ștefan Tomșa din 1612, care s-a adresat
negustorilor poloni, armeni, evrei din Lemberg nu a adus un număr
însemnat de negustori alogeni în Moldova [37].
Nicolae Iorga considera că: „Astfel am ajuns la 1.600 fără a găsi mențiunea unui element evreiesc așezat în părțile noastre”.
Este dispus să recunoască o obște sefardă la Iași, aflată în strânsă
legătură cu Constantinopolul, dacă aici a locuit Solomon ben Arayo, la
care vine în jurul anului 1618, evreul candiot, I.S. del Medigo [38].
Evreii din Moldova după primele chemări domnești (după 1612)
Negustorii străini au ocolit
Moldova lui Ștefan Tomșa datorită războaielor pentru tron ce au tulburat
domnia sa, continuate apoi de Movilești și Radu Mihnea, dar când
situația a devenit mai prielnică și-au reluat activitatea. Este și
remarca lui Bonnicio de Malta, călugăr minorit, care, la 1632, îi
menționa pe „turci, tătari și evrei, dar, sunt în trecere pentru negoț, nu pentru treburile stăpânilor lor” [39].
Numărul călătorilor străini care străbat Moldova și scriu despre ea se
mărește și operele lor contribuie la conturarea unei imagini a lumii
moldave din secolul al XVII-lea, în cadrul căreia evreii își caută locul
lor. Foarte importantă ni se pare călătoria lui Iosif Solomon del
Medigo, de la începutul secolului al XVII-lea, amintită în documentele
vremii, reluată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de H.S. Brüker
[40]. I.S. del Medigo sosește în Moldova la 1618, la Iași, venind din
Istanbul. Era evreu sefard, fost elev al lui Galileo Galilei, care mai
stă o perioadă și pe lângă marele cărturar Solomon ben Arayo, recunoscut
ca o personalitate a timpului.
Mai
apoi, alege calea Poloniei funcționând ca medic pe lângă puternica
familie Radziwill. A fost considerat o personalitate a Renașterii,
devenind celebru ca filosof, matematician, medic. Unul dintre discipolii
săi a scris într-o biografie a marelui învățat: „Maestrul plecă de
acolo spre Polonia. Aflându-se în orașul Iași, din Valahia, întâlni
acolo un om sfânt al lui Dumnezeu, medicul Rabi Solomon ben Arayo, care
se ocupa cu știința Cabalei de mai bine de 40 de ani, compunând cărți
despre ea...” [41].
„Curentul antiiudaic- scripturar”
Și Țara Românească și Moldova
cunosc o relativă stabilitate politică prin domniile lui Matei Basarab
și Vasile Lupu, care au dus la o revigorare economică, la care și evreii
au pornit a contribui. În această perioadă situația evreilor începe a
fi reglementată prin așa numitele „pravile”, de inspirație bizantină și
cu un caracter discriminatoriu pentru evrei, dar și pentru alți alogeni,
în special pentru cei care nu erau creștini ortodocși. A început ceea
ce istoricii evrei ai chestiunii au numit „curentul
antiiudaic-scripturar”, biserica ortodoxă manifestându- se în aceste
coordonate și de-a lungul secolelor următoare, până în perioada
interbelică.
Cartea românească de
învățătură, tipărită la Iași în 1646 și Pravila de la Govora, 1640,
conțineau astfel de măsuri antievreiești: - nu accepta jurământul
evreului: ”nici eretic, nici ovreiu, nu mărturisește împotriva creștinului”; - se interziceau legăturile de orice fel între creștini și evrei; - se va arunca anatema asupra celui care „va face taină cu evreii și le va zice frate sau va mânca cu dânșii fiind de altă seminție” etc [42].
Domnitorul Vasile Lupu, socrul lui Timuș
Îndreptarea legii, din 1652, prelua aceleași măsuri restrictive privind
legăturile dintre creștini și evrei, accentuând drepturile pe care le
puteau obține evreii botezați (dregătorii, pământ) [43]. Nicolo Barzi,
călător prin Moldova anului 1630, remarca exclusivismul ce caracteriza
lumea ortodoxă moldavă: în cazul unei căsătorii inter-religioase: „domnul îndată poruncea să i se pună pe cap un cerc înroșit în foc, de aramă, și deci, îl omora în felul acesta”.
Despre moldoveanul acelor timpuri, Paul Beke, iezuit maghiar, paroh în Iași, remarca la 1644: „este primitor, ospătând mai ales pe cel care cunoaște limba stăpânului”. Turcul Evlia Celebi spunea: „românii trăiesc în bune relații cu cei din neamul armenesc, nu le plac însă deloc evreii” [44].
Dar, în ciuda acestor măsuri și stări de fapt, evreii aleg calea
Moldovei. Cel ce îi silește la imigrare este hatmanul cazacilor, Bohdan
Hmelnițcki, care prin acțiunile sale, adevărate pogromuri, a distrus
așezările evreiești (ștetl), de pe Nistru, Podolia și Rusia Roșie.
Începută inițial ca o mobilizare antiotomană, răscoala cazacilor
zaporojeni ortodocși și a tătarilor crâmleni îndreptată împotriva
nobilimii polone și a evreimii, considerată sprijinitoare a Coroanei și
Seimului, a determinat un exod masiv al israeliților spre Moldova. Aici
au sosit, în noiembrie 1649, primii evrei fugiți de furia cazacilor.
Nathan Hanover a scăpat, împreună cu alți conetnici, fugind spre Bălți
și Iași, ascunzându-se la Mănăstirea Socola. Acesta, viitorul rabin al
Iașului, un cărturar cunoscut în întreaga lume evreiască, își descria
peripețiile într-o lucrare apărută în 1653 la Veneția. În acea cronică
el mărturisea: „Răsculații au făcut ravagii pe tot cuprinsul
Poloniei, Rusiei și Lituaniei. Au fost torturați mulți nobili și evrei.
Unii dintre ei au reușit să fugă la Brody, Lemberg, Bălți; alții s-au
ascuns la Mănăstirea Socola. Multe vieți au fost secerate de ciumă.
Oastea lui Hmelnițcki pătrunzând și în Vlahia a provocat mari prădăciuni
și a pedepsit pe acei localnici care i-a ascuns pe nobilii și pe evreii
eliberați din captivitate”.
Încă de la sfărșitul anului 1649, hanul Crimeii se adresa lui Vasile Lupu precum că: „de pe pământul lituanian au fugit, la el în Moldova, mulți jidovi cu averile lor”. El cerea predarea lor trimișilor săi. Domnul Moldovei îi va răspunde că: „În Moldova sunt puțini jidovi, negustori, dar aceștia nu pot fi predați” [45].
Să
remarcăm din cele citate până acum că moldovenii i-au adăpostit pe
evrei, fapt pe care-l va remarca și L. Șăineanu și, de asemenea, că în
Moldova, erau puțini evrei, în marea lor majoritate negustori.
„Iudeo-ctonul” Timuș Hmelnițki
Nicolae Iorga scria în Istoria evreilor în țerile noastre, din anul 1913: „Într-adevăr,
nici o constatare de evreu în Moldova și Țara Românească nu se
întâlnește până la epoca lui Vasile Lupu, când războiul de desrobire
economică a cazacilor poloni aruncă în Modova pe unii dintre
exploatatorii lor evrei, ca arendași și cămătari, cum a aflat-o un
călător sirian din gura unuia dintre fugari, Iancăl. Paul din Alep află,
în 1654, de la un evreu refugiat la Iași, Enachi (Iancăl), precum că,
Bohdan și Timuș i-au tiranizat și masacrat «mai rău decât Vespasian în
antichitate»” [46].
Episodul
„căzăcesc” din istoria evreilor a continuat, Timuș, fiul lui Bohdan,
dovedindu-se un adevărat „iudeo-octon”, faima sa, amplificată și de
tovarășii săi, îl făcea omorâtorul a șapte mii de evrei, uciși „cu sabia
și cu mâna lui”. Timuș Hmelnițcki obține mâna domniței Ruxandra, fiica
lui Vasile Lupu, iar nunta sa din 1652 a fost un nou prilej de
persecuții antievreiești. Peste 60 de evrei n-au reușit să se ascundă la
timpul potrivit și au fost prinși de cazaci și eliberați în schimbul
unor importante despăgubiri. Se spunea: „...oastea căzăcească stătea
sub vii și făcea locuitorilor mari pagube, pentru care evreii se
ascunseră, căci acei pe care-i prindeau, trebuiau să se răscumpere scump
de la dânșii” [47].
Faptul că
în Iașul anului 1652, 60 de evrei au fost capturați, denotă faptul că
obștea lor era destul de mare. De altfel, acțiunile antisemite au
continuat și în timpul luptelor dintre Vasile Lupu sprijinit de cazacii
ginerelui său și Gheorghe Ștefan, viitorul domn. Ele s-au soldat cu
arestări, răscumpărări, botezuri forțate [48].
Paul din Alep își notase: „Cazacii
îi băgau în turnuri și-i chinuiau acolo nopți întregi, pentru ca să-i
facă să spună averile lor; inimile ni se umpleau de amărăciune la
plânsul atâtor femei și copii”. Tot el arată sprijinul acordat de
patriarhul Antiohiei, Macarie, evreilor din Iași (Paul din Alep era
secretarul patriarhului și l-a însoțit într-o călătorie în statele
ortodoxe dunărene pentru adunare de fonduri pentru o biserică saracă,
cea a Antiohiei): „O mare spaimă și groază căzu atunci peste turci și
peste evrei, pe care cazacii îi jefuiră și-i tratară cu atâta cruzime,
încât ar fi pierit cu desăvârșire dacă domnul nostru patriarhul nu i-ar
fi apărat” [49].
Creșterea influenței
În 1657, orașul Soroca și târgul Ștefănești mai erau încă „ținute de evrei care se refugiaseră aici, parte din Polonia, parte din Ucraina, când i-au alungat cazacii din țara lor” [50]. În perioada 1655-1660, datorită „potopului de oști străine din Polonia”,
noi contingente de evrei askenazi se așează în Moldova. Este perioada
în care se încheagă primele comunități evreiești din Moldova: Iași (se
pare că până la această dată a ființat o mică obște sefardă), Dorohoi,
Ștefănești, Botoșani, Târgu Neamț, Roman, Piatra Neamț [51].
În
Moldova acelor vremuri, cea mai importantă minoritate era cea
armenească, ce grupa negustori iscusiți, amintiți de hrisoave și
scrierile călătorilor străini încă din secolul al XIV-lea, care a
ridicat biserici, porți, cartiere, în Târgu Neamț, la Piatra-Neamț,
Roman sau Iași, unde armenii erau mai mulți și mai puternici economic ca
evreii. Dar, la 1670, evreii din Iași sunt îndeajuns de înstăriți spre a
ridica o sinagogă în mahalaua Curelarilor, cu un cimitir situat pe
malul Bahluiului, cu pietre de mormânt datând din prima jumătate a
secolului al XVII-lea [52].
Înainte
de 1700 se consideră că mai apar sinagogi și comunități în Piatra-Neamț
și Târgu Neamț, unde sunt amintiți și negustori evrei cu putere
economică însemnată (după cum o arată prezența lor între notabilitățile
târgurilor) [53]. Evreii sosiți în Moldova și-au continuat
îndeletnicirile tradiționale, în special comerțul, și astfel îi aflăm
printre „orândarii” și negustorii țării.
La
1663, la Iași, evreii vindeau vin cumpărat de la țăranii moldoveni
[54]. Nicolae Iorga descoperea într-un hrisov al anului 1654 pe „cel dintâi orândar evreu din Moldova, Moscu Jidovu”,
pe moșia Cantacuzinilor, în ținutul Iași. Acesta a luat de la
proprietarul locului, Popricani, pe Jijia, vistiernicul Iordache
Cantacuzino, dreptul de „a vâna heleșteul”. Iar în 1670, în sudul Moldovei, la Stoiești, lângă Focșani, este menționat „Lazăr orândariul”,
ce deținea casă și pivniță. Se pare că este același „Lazăr orândariul”,
evreu din Țara Moldovei la 1706, având povarna sa [55].
Un
anume Moisă Doftorul este consemnat în 1657, destul de înstărit încât
cumpără o casă la Iași cu 100 galbeni. Marco Bandini, misionarul catolic
aflat la 1644 la curtea lui Vasile Lupu, află aici un medic de origine
iudaică [56]. În 1657, același Moscu Jidovul, este unul dintre martorii
cu greutate într-un proces ținut în târgul Scheia [57]. La Târgu Neamț,
în 1637, un anume Lupu Jidov, își înscrie numele între notabilitățile
orașului într-o scrisoare adresată Episcopiei din Rădăuți, document
descoperit de episcopul Melchisedec [58]. La Câmpulung, în 1684, se
vorbește despre casa unui evreu [59]. În sudul Moldovei, la Focșani, la
1698, funcționa o mică sinagogă. În 1691, în același târg activa un
orândar evreu, cu casă, pământ, povarnă, pe care le-a ținut până în 1706
[60].
La Botoșani în 1710-1711 se
aflau mai mulți evrei [61]. Un călugăr minorit, Antonio Angelini di
Campi, rămâne impresionat de cosmopolitismul orașului Iași la 1682, în
care găsește: „mare mulțime de turci, armeni, evrei, tătari, greci, seamănă cu un oraș din Pentapolis”. E.H. Schneider von Weismantel, într-o Scurtă descriere a Moldovei, de la sfârșitul secolului al XVII-lea, scrie: „Dar,
în acele orașe se mai găsesc și negustori cinstiți, însă cei mai mulți
sunt greci și armeni; mai trăiesc acum în țară mulți turci și evrei”.
La 1701, starețul rus Leontie nota: „La
Iași sunt și mulți turci cu negoț și trăiesc mulți evrei aici. Iar
evreii iau cu arendă de la domni izvoarele de păcură, de aceea păcura
este scumpă: o dohotniță plină costă 4 grivne”. Tot în această perioadă, Johann Wendel Bardili, care întreprinde o Călătorie în Moldova, scrie „înăuntrul
orașuli Iași locuiesc turcii, iar în suburbii, armenii și evreii,
cărora li se îngăduie celebrarea cultului lor religios înăuntrul caselor
lor particulare” [62].
Orașul
Iași, devenit capitală a Moldovei, s-a transformat într-un centru
polarizator al evreimii moldovene, aici înființându-se prima comunitate,
era cel mai mare oraș al provinciei și aici a activat ca rabin Nathan
Hanover, cunoscut ca predicator și cărturar, ce întreținea relații cu
marile personalități ale lumii evreiești europene. În anul 1686, este
pomenită și o „școală evreiască”, ca punct de reper pentru o casă: „în mahalaua Curălarilor, lângă școala jidovească” [63].
Baș-staroste, hahambașă, roș-medina...
În 1703, la Bârlad, este menționat
un „baș-staroste de jidovi”, scutit de dările celorlalți evrei [64].
Breslele evreilor s-au format la început de secol al XVIII-lea,
concomitent în toate Țările Române, după cum o dovedesc hrisoavele
timpului. Tot la începutul acestui secol se instituia hahambășia, care
avea putere religioasă în amândouă Țările Române, cu sediul la Iași,
fondată la inițiativa Porții otomane și care a funcționat până în 1834,
când domnitorul Mihail Sturdza o desființează la sugestia puterii
protectoare, Rusia.
În 1719, Rabi
Naftuli Cohen este numit hahambașă, demnitatea fiind ereditară. I-au
urmat Bețael, fiul său, care a fost înlocuit datorită impopularității
sale, coreligionarii săi plângându- se domnului Constantin Mavrocordat,
în locul său, nepotul Isaac, primește înalta demnitate împreună cu
scutiri pentru evrei. Bețael intrase în conflict cu obștea ieșeană din
cauza unor neînțelegeri de natură fiscală.
Domnitorul, printr-un pitac domnesc da dreptate reclamanților: „Să nu dea nici un ban afară de milostenii ce vor da cu voia lor”, iar lui Bețael se adresa: „De mi-ar jălui mai mult, apăi n-a fi bine de tine”
[65]. Breasla evreilor, instituită la fel ca cea a armenilor, era
condusă de un staroste, conducătorul laic al întregii Moldove fiind
marele staroste – „roș medina”. Șeful religios al unei comunități era
rabinul, ce datora ascultare marelui rabin - hahambașa. Ei vegheau ca
instituțiile obștii să funcționeze, având în grijă și plătirea taxelor.
Despre
evrei se spunea întotdeauna că erau foarte bogați, dar, se pare că nu
este cazul evreilor moldoveni de până la 1700, căci domnitorii țării
apelau la zarafi evrei de la Liov și Istambul, așa cum au făcut Gheorghe
Ștefan, Radu Leon, Iliaș Alexandru sau o familie boierească din ținutul
Covurlui, care împrumută bani de la un evreu din Istanbul [66]. Abia la
1703, un căpitan domnesc împrumută bani de la un evreu din Moldova,
lăsând zălog jumătatea unui sat. Din rândul evreilor s-au ridicat
adevărate dinastii de bancheri, precum Șaraga și Daniel, la Iași [67].
Principala îndeletnicire a evreilor însă, a fost comerțul, mare sau
mărunt. De asemenea, luau în arendă crâșme, velnițe, podgorii, pivnițe,
poduri, vămi. La 1701, vama de la Soroca, pe Nistru, era arendată de
evrei [68].
Mulți dintre ei s-au
stabilit și în secuime, venind din Polonia. În 1668, 1676, 1691 îi aflăm
la Gheorghieni susținând împreună cu armenii comerțul cu Moldova prin
pasul Bicaz spre Piatra și prin pasul Tulgheș spre Târgu Neamț [69]. În
această perioadă evreii din Moldova nu au suferit importante restricții,
ba au primit și privilegii.
Urmărind
legislația de până la instaurarea regimului fanariot se poate observa
că privilegiile și restricțiile au alternat. Un cercetător în istoria
evreilor în spațiul românesc consemna pe domnitorii care au instituit
măsuri restrictive pentru populația israelită din Moldova: Ștefan al
IV-lea – în 1526; Petru Șchiopul – în 1579; Grigore Ghica – în 1776;
Scarlat Calimachi – în codul său din 1742 [70].
D.
Cantemir Amintim și pe voievozii care au adresat „chemări domnești” și
au avut o atitudine binevoitoare față de ei: Ștefan Tomșa – la 1612; Gh.
Ghica – 1659; Grigore Ghica – 1736; Constantin Mavrocordat – 1742 [71].
Domnitorul Antioh Cantemir, în anul 1699, scrie voievodului polon de la
Kiev pentru o evreică din Iași, să nu fie păgubită de câteva zeci de
taleri datorați de unii tunari din garnizoana polonă a Cetății Neamțului
[72].
Ce spune Dimitrie Cantemir
Evreii s-au stabilit, în general,
în mediul citadin, date fiind îndeletnicirile îmbrățișate și
restricțiile privind posesia de pământ și imobile la sate. Dimitrie
Cantemir, ultimul domn pământean înainte de fanarioți, îi descrie în
lucrarea Descrierea Moldovei, apărută în 1717, la Amsterdam, dar
referindu-se la realități anterioare anului 1711: „Sunt socotiți
supuși și sunt obligați să plătească o dajdie anuală deosebită, mai mare
decât cea obișnuită; ei nu practică nici o meserie în afară de negoț și
crâșmărit și pot avea sinagogi, dar din lemn, nu din piatră”. Referindu-se la străinii de pe teritoriul Moldovei, remarca: „Nu
au altă îndeletnicire decât neguțătoria și să țină hanuri. Căci
neguțătorii străini – turci, evrei, armeni, greci – pe care noi avem
obicei a-i numi gelepi, au apucat în mână, din pricina trândăviei alor
noștri, toată neguțătoria Moldovei […] Evreii nu practică nici o meserie
în afară de negoț și crâșmărit” [73].
Dimitrie Cantemir îi descrie pe evrei în “Descrierea Moldovei”
În afara pricinii enunțate mai sus, alt motiv pentru care românii nu
practicau comerțul era faptul că-l considerau „lucru de ocară” [74]. Tot
Dimitrie Cantemir exprima o realitate a acelor vremuri: „Să omoare sau
să prade un turc, un tătar sau un evreu socotesc că nu este un păcat și
cu atât mai puțin o fărădelege” [75]. Călătorii străini de mai târziu
ilustrau și ei aceleași fapte, în care negustorii evrei sunt atacați,
abatele Boscovich pomenind despre un „drum al furilor”, situat în nordul
Moldovei, existent încă la sfârșitul secolului al XVIII-lea [76].
În 1710, se deschide șirul „calomniilor de sânge” – acuzațiile de „omor
ritual” (veche prejudecată medievală caracteristică întregului spațiu
european conform căreia evreii foloseau sânge de copil creștin la
facerea azimei pascale) – la Piatra-Neamț, soldat cu arestări,
maltratări, doar intervenția lui Dimitrie Cantemir liniștind situația.
Ele au continuat până în timpul lui Al.I. Cuza, la Piatra și Târgu
Neamț, Iași, Roman, Bârlad, Galați, Răpciuni (ținutul Neamț). La
originea lor s-au aflat acuzațiile călugărilor români, greci sau
renegați evrei, locuitori lipoveni, poloni, români sau greci.
Acest
fapt a fost caracteristic orașelor cosmopolite, în special, Galați-ul,
unde negustorii creștini se simțeau amenințați de concurența evreilor.
În ciuda acestei situații, imigrația evreiască începe să capete
consistență, în secolul al XVIII-lea, ridicându-se mai multe târguri și
târgușoare, la fondarea cărora contribuția evreilor a fost însemnată. Se
constituie comunitățile evreiești din orașele Moldovei, în special în
ținuturile sale nordice, datorită căii urmate de imigrația lor, dinspre
Galiția, Bucovina și Polonia.
NOTE
1. Moses Schwarzfeld, Ochire asupra istoriei evreilor din România, Tipografia E. Wiegand, București, 1887, p. 8, și Sanie S., Vitcu D. (coord.), Studia et acta historiae iudaeorum Romaniae, vol. I,Ed. Hasefer, București, 1985, p. 64
2. C. Rezachievici, Evreii în Țările Române în Evul Mediu, în ,,Magazin istoric”, aug., nr. 8, 1995, p. 54 și S. Costachie, Evreii din România – studiu de geografie umană, Ed. Universității București, 2004, p. 51
3. L. Șăineanu, Studii folclorice, Academia Română, București, 2003, p. 131
4. T. Solomovici, Romania Judaica, vol. I, Ed. Teșu, București, 2005, p. 137
5. C. Matasă, Palatul Cnejilor, Ed. Cartea Românească, București, 1933, p. 79
6. M. Olinescu, Mitologie românească, Ed. Casa Școalelor, București, 1944, pp. 71-73
7. * * - Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România, vol. I, Ed. Hasefer, București, 1986
8. S. Costachie, Evreii din România – studiu de geografie umană, p. 43, citează din The Standard Jewish Encyclopedia și C. Rezachevici, op . cit., p. 69
9. E. Schwarzfeld, Din istoria evreilor. Impopularea, reimpopularea și întemeierea târgurilor și târgușoarelor din Moldova, Ed. U.E.P., București, 1914, p. 114
10 * * * - Tezaurul toponimic al României, vol I, partea I, Ed. Academiei Române, București, 1991, p. 615
11. C. Rezachevici, op. cit., nr. 8, august, 1995, p. 67.
12. * * * - Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România (I.M.E.R.), vol. I, Ed. Hasefer, București, 1986, p. 141
13. V. Neumann, Istoria evreilor din România, Ed. Amarcord, Timișoara, 1996, p. 37, și M.A. Halevy, Relațiile lui Ștefan cel Mare cu evreii, în ,,Anuar de Studii Iudaice”, vol. II, București, 1929, pp. 40-41
14. I.M.E.R., I, p. 12
15. T. Șolomovici, Istoria evreilor din România, Ed. Teșu, București, 2005, pp. 53-54
16. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, București, 1981, p. 97
17. J. Kaufman, Cronica comunităților evreiești din județul Neamț, Ed. Record, Piatra Neamț, 1929, vol. I, p. 31
18. C. Rezachevici, op.cit., nr. 9, septembrie, 1995, p. 81
19. ibidem
20. I.M.E.R., I, p. 35
21. E. Schwarzfeld, în ,,Revue des etudes juives’’, XXIII, nr. 25, 1886, p. 128
22. I.M.E.R., vol.II, partea a II-a, Ed. Hasefer, București, 1990, p. 345
23. I. Mitican, Din Tîrgul Cucului la Piața Unirii, Ed. Tehnopress, Iași, 2004, p. 152
24. J. Kaufman, op.cit., vol. I, p. 54 și T. Șolomovici, Istoria evreilor din România, p. 58
25. D.H. Mazilu, Voievodul dincolo de sala tronului, Ed. Polirom, Iași, 2003, p. 497
26. B.P. Hasdeu, Publicistică politică, Ed. Saeculum, București, 2003, Vol. II, p. 261
27. B.P. Hasdeu, Istoria toleranței religioase în România, Ed. Saeculum, București, 1992, p. 34
28. Th. Codrescu, Uricariul, X, p. 113
29. I. M. E. R., vol. I, doc. nr. 51, pp. 41-42 și V. Neuman, op.cit., p. 36
30. N. Iorga, Istoria evreilor în Țerile noastre, ,,Analele Academiei Române Memoriile Secției Istorice, tom XXXVI, București, 1913, p. 38 și „Egalitatea”, XXX, 1914, p. 73
31. C.C. Giurescu, Târguri sau orașe ori cetăți moldovene, București, 1967, p. 95
32. I.M.E.R., I, p. 66
33. C. Rezachevici, op.cit., nr. 9, septembrie, 1995, p. 80
34. N. Iorga, Istoria evreilor din Țerile noastre, p. 43
35. I.M.E.R., vol.I, p. 120 și N. Iorga, Istoria evreilor din Țerile noastre, p. 590
36. Iacob Psantir, În memoria Zionului, în „Evreii din România în texte istoriografice”, Ed. Hasefer, București, 2000, p. 53
37. I.M.E.R., vol. I, p. 80
38. N. Iorga, Note istorice privitoare la evrei în țerile nostre, în „Revista pentru Istorie, Arheologie și Filologie, nr. III, 1926
39. I.M.E.R., vol.I, p. 120
40. Pincu Pascal, Aspecte din viața spirituală a evreilor din Târgu Neamț și împrejurimi, în ,,Anuarul Grupului Școlar Gh. Cartianu’’, Piatra Neamț, VII, 2003, p. 164
41. T. Șolomovici, Istoria evreilor din România, p. 58
42. G. Asandului, Evreii din România, 1866-1938, Ed. Institutul european, Iași, 2003, p. 31
43. ibidem
44. I.M.E.R., vol.III, partea I, Ed. Hasefer, București, 1999, p. 57 și * * * - Călători străini despre țările române, vol. V, Ed. Știițifică și Enciclopedică, București, 1973, p. 279, * * * - Călători străini despre țările române, vol.VI, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 717
45. C. Rezachievici, op.cit., nr. 10, oct. 1995, p. 82 și urm.
46. N. Iorga, Istoria evreilor din Țerile noastre, p. 43
47. I.M.E.R., I, pp. 102-103
48. I.M.E.R., I, p. 146
49. * * * - Călători străini despre țările române, vol. VI, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 815
50. A. Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română, Ed. Humanitas, București, 2004, p. 217
51. I. Kara Schwarz, op.cit., p. 375
52. I. Kara, Stela Cheptea, Inscripții ebraice, Iași, 1994, p. 61
53. J. Kaufman, op.cit., vol. I, p. 135
54. N. Iorga, Istoria comerțului românesc, Tiparul românesc, București, 1925, vol. I, p. 197
55. N. Iorga, Studii și documente, IV, p. 32
56. N. Iorga, Românii prin călători, vol.III, Ed. Cartea Românească, 1935, București, p. 76
57. N. Iorga, Istoria comerțului românesc, Tiparul românesc, București, 1925, vol. I, p. 276
58. Ep. Melehisedec, Cronica Romanului, București, 1875, vol. II, pp. 230-236
59. C. Rezachievici, op. cit., septembrie, 1995
60. N. Iorga, Istoria comerțului românesc, op. cit., vol. II, p. 105
61. I.M.E.R., vol.I, p.120
62. ibidem și * * * - Călători străini despre Țările Române, vol VIII, p. 349, 189, 268
63. I. Mitican, Din Târgul Cucului la Piața Unirii, Ed. Tehnopress, Iași, 2004, p. 14
64. G. Asandului. op.cit., p. 35
65. N. Iorga, Studii și documente, VI, pp. 294-295
66. L. Rotman, Școala israelită română, Ed. Hasefer, București, 1999, p. 49
67. ibidem
68. N. Iorga, Istoria industriilor la români, Ed. Tiparul românesc, București, 1927, p. 173
69. T. Chindea, Contribuții la istoria românilor din Giurgeul-Ciucului, Ed. Kahan, Gheorghieni, 1929, p. 104
70. S. Costachie, Evreii din România - aspecte geografice, p. 95
71. C. Rezachevici, op cit., nr. 10, oct. 1995, p. 81
72. D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Minerva, București, 1981, p. 200
73. ibidem
74. ibidem, p. 276
75. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 433
76. I. M. E. R., vol. II, partea II, p. 523
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu