Un medic roman a
avut curajul sa ia cuvantul in fata Papei Francisc, in cadrul Sinodului
episcopilor de la Roma. Prin discursul ei, dr. Anca Maria Cernea
a combatut poziţiile publice ale Suveranului Pontif şi a denunţat
„marxismul cultural” care afectează din ce în ce tot mai mult şi
Biserica Catolică.
Dr. Anca Maria Cernea, medic specialist în
medicină generală la Centrul Medical de Diagnostic si Tratament al
spitalului Dr. Victor Babes, reprezentantă a Asociației Medicilor
Catolici din București, a participat ca auditor la Sinodul episcopilor
catolici dedicat familiei de la Roma. Vineri, 16 octombrie 2015 în Sala
sinodală, în prezenţa Papei Francisc, aceasta a avut o intervenţie în
care l-a contrazis pe liderul Bisericii Catolice în privinţa
„inegalităţii veniturilor” şi a „schimbărilor climatice”. Dacă Papa
numea cele două fenomene printre principalele probleme ale omenirii,
medicul român afirmă că problema este păcatul, iar misiunea Bisericii
este mântuirea sufletelor, scrie episcopiabucuresti.ro.
Discursul susţinut de dr. Anca Maria Cernea:
„Sanctitatea Voastră, Părinți Sinodali, frați și surori,
Reprezint Asociația Medicilor Catolici din București. Aparțin Bisericii Greco-Catolice din România.
Tatăl meu a fost un lider politic creștin,
închis de comuniști timp de 17 ani. Părinții mei se logodiseră, dar
nunta lor a avut loc abia după 17 ani. Mama l-a așteptat pe tata în toți
acei ani, deși nici măcar nu știa dacă el mai era în viață. Au fost
fideli în mod eroic lui Dumnezeu și legământului lor. Exemplul lor arată
că harul lui Dumnezeu poate învinge situații sociale îngrozitoare,
precum și sărăcia materială.
Noi, ca medici catolici, care apără viața și
familia, vedem această bătălie ca fiind una spirituală. Sărăcia
materială și consumismul nu sunt principalele cauze ale crizei familiei.
Cauza principală a revoluției sexuale și culturale este ideologică.
Maica Domnului de la Fatima a spus că
rătăcirile Rusiei se vor răspândi în întreaga lume. Aceasta s-a făcut
mai întâi sub o formă violentă, marxismul clasic, prin uciderea a zeci
de milioane de oameni. Acum se face mai ales prin marxismul cultural.
Există o continuitate între revoluția sexuală a lui Lenin, Gramsci,
școala de la Frankfurt și ideologia actuală a drepturilor „gay” și a
genului. Marxismul clasic pretindea restructurarea societății printr-o
preluare violentă a proprietății.
Citeste si:
Papa Francisc: Vom sfarsi prin a ne distruge BANII si goana dupa PROFIT!
Familia crestina se schimba DIN TEMELII! Papa Francisc accepta CONCUBINI si HOMOSEXUALI!
Acum revoluția merge mai adânc, încercând să redefinească familia, identitatea sexuală și natura umană.
Această ideologie se autointitulează
„progresistă”. Dar ea nu este altceva decât vechea ofertă a șarpelui, ca
omul să preia controlul, să-i ia locul lui Dumnezeu, să caute mântuirea
aici, în această lume. Este o rătăcire de natură religioasă, gnostică.
Datoria păstorilor este să o recunoască și să avertizeze turma în
privința acestui pericol.
„Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și
dreptatea Lui și toate acestea vi se vor adăuga vouă.” Misiunea
Bisericii este mântuirea sufletelor. Răul, în această lume, vine din
păcat. Nu din „inegalitatea veniturilor” sau din „schimbările
climatice”.
Soluția este: Evanghelizarea. Convertirea. Nu
creșterea controlului guvernamental. Nu guvernul mondial. Aceștia sunt
astăzi principalii agenți care impun marxismul cultural națiunilor
noastre, sub forma controlului populației, a sănătății reproductive, a
drepturilor gay, a educației gender etc.
Lumea de azi are nevoie nu de îngrădirea libertății, ci de libertatea adevărată: eliberarea de păcat. Mântuirea.
Biserica noastră a fost suprimată de ocupația
sovietică. Dar niciunul dintre cei 12 episcopi ai noștri nu și-a trădat
comuniunea cu Sfântul Părinte. Biserica noastră a supraviețuit datorită
hotărârii lor și exemplului lor de rezistență față de teroare și
închisori. Episcopii noștri au cerut oamenilor să nu cedeze lumii. Să nu
coopereze cu comuniștii.
Acum noi avem nevoie ca Roma să spună lumii:
„Faceți pocăință și întoarceți-vă la Dumnezeu, căci s-a apropiat
împărăția cerurilor.”
Nu doar noi, laicii catolici, dar și mulți
creștin-ortodocși sunt îngrijorați și se roagă pentru acest Sinod.
Pentru că, spun ei, dacă Biserica Catolică cedează în fața spiritului
lumii acesteia, celorlalți creștini le va fi foarte greu să-i reziste.”
(Sursa: episcopiabucuresti.ro)
Onoarea regăsită a „colonelului-dactilografă”
Într-o
zi, pe la începutul anilor ’60, sosind acasă, tatăl meu ne-a anuntat:
“L-am întâlnit pe stradă pe colonelul Spaimă. Suntem invitaţi la o
cafea, duminică după masă”.
“Curios nume! Şi în plus mai e şi
colonel!”, mă gândeam eu, cu mintea mea de copil. Mă asteptam să văd un
fel de Moş Teacă, apretat şi colţuros, cu atitudini cazone, obişnuit să
bage frica în răcani şi mulţumit să vadă soldatii tremurând în faţa lui.
Spre marea mea uimire, am dat peste un
om blând, destul de mic de statură şi cu o aparenţă mai degrabă firavă,
cu ochi plini de lumină, de un calm impunător şi cu o voce caldă,
însoţită de un uşor accent moldovenesc. E drept că, după cum am înţeles
din discuţia acelei după-amieze de vară, tatăl meu şi Costică, aşa cum
l’am cunoscut în continuare, erau prieteni de aproape o jumătate de veac
şi, drept să spun, nu’l prea imaginam pe tatăl meu amic cu un militar
băţos.
Prietenia lor a început la Galaţi,
putină vreme înaintea Primului Război Mondial. Costică era fiul
dogarului Petrache Spaimă, care locuia pe malui râpei, la o aruncătură
de băţ de tipografia “Moldova”, de pe Strada Mare.
“Directorul tehnic”, s’ar spune azi, de
fapt sufletul şi motorul acestei imprimerii, era bunicul meu, care
“fabricase” doi zurbagii, tatăl meu, Ionel, şi fratele lui geamăn,
Aurel. Costică, prietenul tatălui meu, avea şi el un frate, pe care îl
chema tot Ionel. În plus, tatăl lor, Petrache Spaimă, avea atelierul,
bineînţeles, pe strada Dogarilor şi toată trupa de copii, care îşi dădea
întâlnire în magazia prăvăliei, făcea să se ridice în aer nori de praf
din rumeguşul de pe podea, când se luau la trântă.
Tot acolo, pe strada Dogarilor, locuia prietenul lor comun, fiul unui meşteşugar grec, care se numea Spiros Vanghelatu. Intr’o zi de iarnă, spre sfârsitul Primului Război Mondial, copiii care se jucau pe stradă, în zăpadă, au văzut trecând în fugă pe Dl. Vanghelatu, purtându-l în braţe pe Spiros, care urla ca din gură de şarpe. Pe urmă au aflat că prietenul lor, care găsise câteva amorse de cartuşe neexplodate, intrase în bucătăria familiei ca să se încălzească, lângă cuptor. Sub efectul căldurii din sobă, amorsele au explodat şi i-au smuls patru degete de la mâna stângă.
Într’un oraş atât de cosmopolit, cum
erau Galaţii la începutul secolului trecut, copiii se grupau deseori
după originea lor etnică. Şi desigur că diferitele “bande” terminau prin
a se părui fără milă. Costică, cu un tată român şi o mamă grecoaică,
era un fel de punte de legătură între cele două grupuri. Probabil că
această necesitate vitală de a explica unora şi altora poziţiile
respective, i-a dezvoltat simţul pedagogic, care urma să’l ajute atât de
mult în activitatea lui profesională.
După ce a absolvit cu mare succes liceul
“Vasile Alecsandri” din Galaţi, Costică s’a îndreptat spre Şcoala de
ofiţeri de Infanterie şi, la sfârsitul stagiului tradiţional de trei ani
la regiment, a devenit ofiţer-instructor în diferite şcoli, cum era cea
pe care o absolvise, sau Liceul Militar din Iaşi.
Calităţile de calm, tact, sobrietate şi
profesionalism ale instructorului Constantin Spaimă au fost descrise,
mulţi ani mai târziu, în amintirile lor, de foştii lui elevi, din care
mulţi s’au distins pe câmpurile de luptă al celui de-al Doilea Război
Mondial. De exemplu, dintre cei treizeci de ofiţeri absolvenţi ai
promoţiei 1937 din Liceul Militar Iaşi, zece au căzut seceraţi de focul
inamicului.
În 1938, căpitanul Spaimă trece de la
instrucţia teoretică la cea practică, devenind comandantul unei companii
din Regimentul 11 Dorobanţi în oraşul său de baştină.
După trei ani de pregătire practică, a
venit şi ziua încleştării supreme. Regimentul 11 a fost desemnat să
atace pe direcţia Oancea-Cahul, trecând Prutul la 50 Km nord de Galaţi.
 |
| Colonelul Spaimă și frații Adrian și Ionel Rozei |
Iată cum povestea fostul comandant Spaimă, după 50 ani, prima bătălie a războiului care deabea începuse:
“După o prealabilă pregătire de
artilerie, la miezul nopţii, companiile de puşcaşi au trecut Prutul prin
apă, fără a reuşi să ajungă pe celălalt mal, la Cahul, unde trebuia să
facă un cap de pod. De la Oancea la Cahul era o şosea în rambleu, în
care se găseau cazemate cu tunuri anticar si mitraliere ce n’au putut fi
anihilate de pregătirea noastră de artilerie. În plus, în dreapta şi în
stânga şoselei, erau numai bălţi, în care şi-au găsit moartea zeci de
oameni, în frunte cu comandanţii lor. Îmi aduc aminte că, la un moment
dat, un sublocotenent de rezervă înalt, fost învăţător, Damian, rămas
fără pluton (toţi muriseră), s’a apropiat de mine, cu automatul în mână,
şi m’a întrebat: “Ce să fac, domnule căpitan?”. N’am apucat să’i arăt
unde să ocupe poziţia de tragere, că s’a prăbusit secerat de o rafală,
din care două gloanţe mi-au trecut şi mie prin veston, peste umăr.
Păstrez şi acum acea bucată de postav ciuruită de gloanţe. Aşadar,
operaţia n’a reuşit. Colonelul Petre Manu a fost înlocuit de la comanda
regimentului, iar noi am fost scoşi din luptă, pentru reorganizare şi
refacere”.
După mai putin de trei săptămâni,
Regimentul 11 Dorobanţi este trimis din nou pe linia frontului la
Ţiganca, într’o zonă tot atât de dificilă.
În focul luptei, după ce a reuşit să
stabilească un cap de pod pe malul stâng al Prutului, comandantul
Batalionului 1, maiorul Nistorescu, este rănit şi evacuat. Căpitanul
Spaimă preia “din mers” direcţia operaţiilor şi ordonă un atac susţinut
înspre dealurile Epureni, Ţiganca şi Gheltosu. Mulţumită priceperii, dar
mai ales calmului şi determinării conducătorului lor, soldaţii
batalionului reuşesc să cucerească obiectivele desemnate şi, cu ajutorul
forţelor venite din linia a doua, îşi continuă ofensiva în direcţia
Dalnic.
Rolul determinant al căpitanului Spaimă
în reuşita acestei acţiuni este descris în certificatul eliberat în
iulie 1990 care spune: “Prin Decretul Regal nr.2886 din 17/10/1941,
certificăm că domnului Spaimă Constantin i s’a conferit Ordinul “Mihai
Viteazul” clasa III-a, pentru priceperea şi calmul deosebit cu care a
condus Batalionul 1 în zilele de 8-14 iulie, la atacul Dealului Epureni,
prin manevre judicios concepute, sfărâmând rezistenţa inamică de pe
Dealul Ţiganca*. A reuşit să captureze circa 100 de prizonieri, 4
mitraliere, mai multe puşti mitraliere şi un tun A.C.”.
Şi Costică adaugă cu modestie: “Acţiunea
batalionului meu a condus la decorarea cu acelaşi ordin de război a
Drapelului de luptă al regimentului şi al diviziei din care făceam
parte”.
Luptele pentru cucerirea Basarabiei au
continuat tot atât de înverşunate. De altfel, după întoarcerea
regimentului de la Odessa, rămăseseră în viaţă numai trei ofiţeri,
printre care şi căpitanul Spaimă, care revine la Scoala Superioară de
Război, ca ofiţer-elev.
Trei ani mai târziu, câteva zile înainte
de 23 august 1944, Constantin Spaimă este comandantul militar al unui
oraş din nordul Moldovei. Încercuit de Armata Sovietică, garnizoana nu
cedează în faţa tăvălugului rus.
Pe 24 august, armatele române şi
sovietice devenite aliate, căpitanul Spaimă propune autorităţilor
militare ruse să negocieze condiţiile predării oraşului, în schimbul
liberii treceri ale trupelor române încercuite. Conducătorii militari
sovietici sunt de acord, înţelegerea e încheiată, armistiţiul este
sărbătorit cu o “masă tovărăşească” şi, în aceeaşi zi, ofiţerii români…
sunt arestaţi şi expediaţi în Siberia!
Încep doi ani de exil crunt, dincolo de
Cercul Polar, unde un oarecare respect pentru aceşti ofiţeri, în fond
prizonieri politici, pentru că arestaţi după armistiţiu, face ca
autorităţile sovietice să nu’i oblige să muncească. În lungile zile de
asteptare ale unei ipotetice eliberări, Costică învaţă sa sculpteze,
utilizând materialele locale, oase de animale sau lemnul copacilor din
regiune. Chiar şi astăzi, pe noptiera din dormitor, se găseste o mică
placă de lemn, sculptată în surghiun, reprezentând un fir de
lăcrămioară. Cele două flori, aplecate, par că protejează fotografiile
sotiei, Catina, şi a fiului său, Rodin, care îl asteptau în ţară.
În 1946, după doi ani de deportare,
întors în România, Costică îşi reia activitatea în cadrul Marelui Stat
Major, la Comandamentul Trupelor Ministerului de Interne şi în
conducerea şcolilor de ofiţeri. Mai apoi, Constantin Spaimă este ridicat
la gradul de colonel.
Însă lanțul injustiţiilor, pregătit de
regimul absurd care se instala de manieră progresivă, începea să se
strângă în jurul strălucitului ofiţer.
Într’o zi, în 1949, pe când era plecat
în misiune în Transilvania, sosește la casa colonelului Spaimă un mesaj,
dintre cele mai anodine, invitându-l să se prezinte la Ministerul de
Interne. La întoarcerea din voiaj, în ciuda sfaturilor prietenilor,
Costică, învăţat să respecte cuvântul autorităţilor, se prezintă la
cabinetul ministrului, unde este… arestat pe loc şi trimis la “Canal”.
Urmează patru ani de detenţie, fără
judecată, fără condamnare, pentru simplul motiv că, în 1943, lucrase în
cadrul Marelui Stat Major, timp de trei luni, la Serviciul Informaţii,
în departamentul ce se ocupa de coduri şi cifrarea mesajelor!
Acolo, la “Canal”, a aflat Costică, prin
veştile care circulau printre detinuţi, despre condamnarea la moarte şi
execuţia prietenului său din copilărie, inginerul Aurel Rozei, unchiul
meu.
Până într’o noapte când, transportat cu
ochii legaţi, fără nici o explicaţie, a fost abandonat în colţul străzii
din Bucureşti, unde locuia!
Bineînțeles că, după o astfel de
“aventură” şi cu un dosar de cadre atât de “pătat”, Costică nu mai putea
face parte din “valoroasa Armată a Republicii Populare Române”!
Singura posibilitate de a’şi câştiga
existenţa era să lucreze într’o cooperativă, la primăria raionului său,
ca… “dactilografă”. Instalat sub scara primăriei, Costică petrecea cele
opt ore de lucru zilnice într’o adevărată cuşcă de lemn cu geamuri. Ceea
ce era, totuşi foarte bine, faţă de alt coleg, tot militar, cunoscut
sub porecla de “colonelul-lustragiu”!
Chiar şi în aceste condiţii vitrege,
firea omenoasă a lui Costică, răbdarea lui şi calmul proverbial l’au
ajutat să’şi creeze o “clientelă”. Mulţi oameni amărâţi, care veneau la
primărie spre a depune cereri în pricinile care îi preocupau, se adresau
de preferinţă lui Costică, îi explicau problemele care îi aduceau acolo
şi el îi ajuta să’şi facă demersurile, atât de complicate peste tot,
dar, mai ales, în “paradisul comunist”.
Aşa au trecut zeci de ani, până când “colonelul-dactilografă” a ieşit la pensie.
În toată această vreme de suferinţă, ne
vedeam deseori cu familia lui Costică Spaimă, cu soţia şi fiul său şi
visam împreună la alte locuri sau vremuri mai bune. Într’o zi, Rodin,
care era acum student, a apărut cu un superb costum nou-nouţ.
“Unde ai găsit aşa o stofă de calitate?”, l’a întrebat tatăl meu pe Costică.
“E pelerina uniformei Ordinului “Mihai Viteazul”, i’a răspuns acesta, cu un zâmbet cam amar în colţul gurii.
Noroc că ne-am consolat repede cu baclavaua făcută de Catina, mare specialistă a bucătăriei greceşti!
 |
| Colonelul Spaimà cu familia sa și Ionel Rozei |
Au trecut aproape treizeci de ani de la
plecarea noastră din ţară, până când, la mijlocul anilor ’90, tatăl meu
s’a întors pentru prima oară în România.
Între timp aflasem din scrisorile pe
care tatăl meu le primea regulat dela Costică -mereu acelaşi scris
ordonat şi caligrafic, cu informaţii precise şi didactice – că, după
1990, i s’a redat titlul de colonel, ba chiar fusese avansat general, cu
toate drepturile de vechime aferente. Ba chiar, în 1995, oraşul
Bucureşti l-a numit “cetăţean de onoare”.
În luna Aprilie 1995, l-am sunat la
telefon şi i-am anunţat sosirea tatălui meu la Bucureşti. Ne-a invitat
imediat la masă, cu ocazia primei zile de Paşti, împreună cu Spiros
Vanghelatu. Copilul ce altădată se jucase cu amorsele care au explodat,
devenit între timp un binecunoscut avocat, era acum, la aproape 90 ani,
consilierul juridic al Uniunii grecilor din România.
Când Costică ne-a deschis uşa casei, cu
aceeaşi ţinută distinsă şi impunătoare ca şi altădată, primul lucru care
mi-a sărit în ochi, de pe reverul vestei de sărbătoare, a fost crucea
de Cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul”.
Şi, nu ştiu de ce, ochii mi s’au umezit când Costică l’a sărutat pe tatăl meu pe amândoi obrajii!
Din păcate, după câtiva ani, Costică
ne-a părăsit. Însă fotografia lui, îmbrăcat cu pelerina de
general-cavaler, se găseşte în permanenţă pe biroul tatălui meu.
Adrian Irvin Rozei, Paris, iulie 2002
* Numărul datat “August 2006” al
revistei “Magazin istoric” publica pe trei pagini istoria Cimitirului de
onoare al eroilor români dela Ţiganca, unde-şi dorm somnul de veci mai
bine de 1000 soldaţi căzuţi în luptele pentru recucerirea Basarabiei. Pe
1 iunie 2006 a avut loc o ceremonie oficială cu ocazia încheierii
lucrărilor de restaurare a cimitirului, în prezenţa Regelui Mihai,
ultimul şef de stat în viaţă din perioada celui de-al II-lea Război mondial.
