JASSY (Jaschi): source - Jewish Enciclopedia 1906

Source : http://www.jewishencyclopedia.com/articles/8529-jassy-jaschi

Table of Contents

• The Cossack Revolt.
• In the Eighteenth Century.
• During the Nineteenth Century.
• Under the Sturzas and Dynasty Ghika.
• Organization.
• Statistics.

City of Rumania. Jassy contains the oldest and most important Jewish community of Moldavia, of which principality it was formerly the capital. Psantir has found in the old cemetery there stones with inscriptions dating back to 1467 and 1549. Jews were living at Jassy before it became the capital of Moldavia (1565), and their numbers certainly increased after that, for Jassy; on the commercial highway between Poland and Turkey, was frequented by Jewish merchants. The numerical importance of the Jews of Jassy after the second half of the sixteenth century explains their having among them at that time the distinguished Rabbi Jacob (or Solomon) b. Arvi, who officiated there for forty years, whom Joseph Solomon Delmedigo cites as an able physician and cabalist, and who migrated to Palestine in his old age.

The Cossack Revolt.

When Prince Aaron rose against Turkey, Nov., 1594, and killed all the Turks at Jassy, nineteen Jews were also victims; and when the Cossacks rose against Poland, 1648-52, killing indiscriminately Christians and Jews, a number of the latter fled to Jassy, while the community ransomed others from the Tatars. Others were sent to Jassy by the Jews of Constantinople, who had bought them in the slave-market of that city. Some of these redeemed Jews remained at Jassy. Soon after, the Jews of Jassy themselves were harried by the Cossacks. When Timush, the son of Chmielnicki, went to Jassy, Aug., 1652, to marry the daughter of Vasilje Lupul, the soldiers of his large escort fell upon the Jews, who were forced to hide while the Cossacks remained in the city; about sixty Jews who were caught were maltreated and compelled to pay a high ransom for their lives. When Vasilje Lupul, dethroned by Stephen George, calledupon his son-in-law for aid, the Cossacks returned and the Jews suffered more cruel tortures at their hands; all would have perished had not the Patriarch of Antioch intervened in their behalf on his passage through the city.

The insurrection was propitious, however, for the intellectual life of the Jews of Jassy, for among the Polish Jews that sought refuge in Moldavia was Rabbi Nathan Nata Hanover, author of the "Yewen Meẓulah." Called to Jassy from the rabbinate of Focsani, he directed its community for several years. Since that time many learned rabbis have occupied the rabbinate of Jassy, and the inscriptions on tombstones preserve the names of a number of Biblical and Talmudic scholars who dwelt in the community. At the beginning of the eighteenth century the rabbinate was filled by Pethahiah Lida, son of David Lida, who fled to Jassy when Lemberg was sacked by the Swedes. His successor was Bezaleel ha-Kohen, subsequently ḥakam basha, whose son and grandson held in turn the same office. In fact, about the beginning of the eighteenth century Jassy became the seat of the ḥakam bashas, who exercised authority over the Jews of the entire country.

In the Eighteenth Century.

During the troublous times of the first war between Russia and Turkey the community of Jassy suffered greatly, especially under the kaimakam Lupul (1711). After a period of quiet under Nicholas Mavrocordato (1711-1715) the Jews were again harassed under the terrible Michael Racovitza (1716-26), the last year of whose reign was marked by an accusation of ritual murder at Onitzeani. The case, on being appealed, was tried at Jassy, where the populace, incited by the prince, plundered the ghetto and set fire to the synagogue, while Racovitza had a number of Jews tortured in order to extract money from them. During the periodic wars between Russia and Turkey in this century the Jews of Jassy suffered equally with their Christian fellow citizens, being despoiled and pillaged by both sides. The community was, moreover, torn by internal dissensions. The Frankists also caused trouble by their propaganda, and the ḥakam basha of Jassy was forced to appeal to the pasha of Chotin to prevent them from seeking refuge in Moldavia after the death of Archbishop Dembowsky.

On the death of Isaac ha-Kohen, Dec., 1776, or Jan., 1777, the community split into two hostile parties, one of which chose Isaac's son Naphtali as his successor, while the other elected Mordecai b. Moses Ḥayyim. A violent conflict arose, during which both sides spent enormous sums, and the prestige of the Jews of Jassy suffered greatly. The quarrel was finally compromised in 1782, when Naphtali ha-Kohen was recognized as titulary ḥakam basha, though he ceded certain of his rights to his less successful rival. After foreign consulates were established at Jassy, in 1780, there were incessant contentions between the native Jews and the foreign or protected Jews in regard to the gabel, which the latter refused to pay. Agreements were made but soon broken, and the dissensions between the two parties finally led to the suspension of the office of ḥakam basha (1832).

During the Nineteenth Century.

In 1803, during the reign of Prince Alexander Murusi, the Jews of Jassy were threatened with a general massacre, and were saved only through the intervention of the metropolitan, who sheltered them in the court of the archbishop's residence, declaring that the mob would have to pass over his body before reaching the Jews. Calimah (1812-19), although favorably disposed toward them, could not prevent the annoyances and extortions to which they were subjected by his rapacious officials. The plague that raged in Moldavia in 1815 was made a pretext for subjecting the Jews to oppressive regulations, enacted ostensibly for the protection of the city. The assessments of the community were considerably increased, and the Jewish money-lenders were restricted in their business. The most calamitous days fell upon the community in 1821-22, at the time of the Greek revolution. This uprising, known as the "Hetæria," first broke out at Jassy, where Turks and Jews were slain indiscriminately. There were continual conflicts between Jews and Hetærists; Jewish tailors were compelled to furnish gratuitously the uniforms of the revolutionists; the shops of the Jews were plundered, their horses were carried off, and they were generally oppressed and harassed. The well-to-do Jews left the city and country. When the Turks took possession of Jassy, they in turn pillaged and oppressed the Jews as well as the rest of the people; many Jews were imprisoned in order to extort money from them, and women and children were violated. There were frequent fires in the Jewish quarters; the largest of these occurred on July 29, 1822, when three-fourths of the entire city was reduced to ashes. Many Jews perished in the flames, and those that succeeded in saving anything were despoiled by the soldiers. Five synagogues and hundreds of Jewish houses were burned.

Under the Sturzas and Dynasty Ghika.

During the reign of the easy-going prince Ioan Sandu Sturza (1822-28), the Jews were forbidden to make or sell candles or bread to Christians. Much suffering followed the fire of Aug., 1827, when the main and the neighboring streets were destroyed; the merchants lost not only their goods but their books, and were thus deprived of the legal means of holding their debtors, many families being completely ruined. The provisional government of Russia (1828-34) imposed such heavy taxes that the Jews felt the consequences even after the departure of the army. They suffered still more during the plague of 1829 and the cholera of 1831-34. All business was interrupted; the wealthy Jews left the city, while the poor ones were driven out and forced to live miserably in tents on the outskirts.

On the accession of Prince Michael Sturza (1834-1848) the community of Jassy had to pay heavily in order to set aside the decree relating to vagabondage, deliberately intended as an excuse for despoiling the Jews. The people of Jassy were several times induced by the prince to bring complaints against the Jews in order to justify the revival of restrictive measures against them, which measures were ignored as soon as the Jews had paid a sufficient sum. Ordinancesforbidding the Jews of Jassy to live in certain streets, hire Christian servants, engage in money-lending or in selling old clothes, were in turn promulgated and then quietly disregarded. Gregory Ghika (1849-56) reorganized the community and admitted Jewish children to the public schools. During his reign a modern Jewish school was established at Jassy, this being the first step toward the civilization and progress that steadily continued under the first Cuza (1859-66).

Organization.

In addition to the ḥakam basha the affairs of the community were originally managed by three starosts, who exercised also a certain judicial power; they represented the community before the authorities and supervised the collection of taxes. After 1832 the starosts were replaced by "epitropes," officials who were recognized by the authorities down to 1866. For a long time there was only one official synagogue, in the upper part of the city, and rebuilt after a fire in 1764; but there has always been a number of ḥebrot. No new synagogues were built before the beginning of the nineteenth century. The community now possesses a modern temple, several large synagogues, and about one hundred smaller places of worship. All its educational and philanthropic institutions are managed by special committees or societies and supported by voluntary contributions. The meat-tax, which as late as 1866 yielded 200,000 francs annually, has not been reestablished.

The religious affairs of the community are in the hands of one preacher at the temple (Rabbi Niemirover, 1903), two rabbis of the old school, and five dayyanim. Among the older rabbis at Jassy who contributed to Jewish literature, Aaron Moses Taubes (d. 1852) should be mentioned. The society Cultura supports two primary schools; the society Junimea and a ladies' society support a school for girls; other educational institutions include a gymnasium, a business school, a trade-school for girls, a Talmud Torah (where Rumanian is taught), a large number of ḥadarim, and some private schools for Jewish boys and girls. The philanthropic institutions include a hospital with 120 beds, a home for the aged, an orphan asylum, a B'nai B'rith lodge, the society Fraterna Pacurar (furnishing medicine and monetary relief to its members), and a women's benevolent society. Certain committees distribute bread and wood to the poor at Passover, and clothing and shoes to needy school children. Of the many Zionist societies formed at Jassy only three survive. The cemetery is in charge of the ḥebra ḳaddisha.

Statistics.

According to partial statistics, published in 1901, there are at Jassy 1,014 Jewish master workmen in a total of 1,493; 1,038 Jewish journeymen in a total of 1,620; and 511 Jewish apprentices in a total of 717. In consequence of the restrictive measures enacted against the Rumanian Jews since 1880 many have left Jassy; since 1899 more than 5,000 Jews have gone elsewhere. In 1803 there were 563 Jewish taxpayers at Jassy in a Jewish population of more than 3,000. Their numbers increased considerably as the city became more important. In 1820 there were 1,099 Jewish taxpayers; in 1827 they had increased to 1,256; in 1831, to 1,700 in a total Jewish population of 17,032; in 1839, to 4,528 in a total of more than 30,000. The census of 1859 showed a Jewish population of 31,000; that of 1894, 33,253; and that of 1899, 39,441.

The city and district of Jassy have, according to the census of Dec., 1899, a Jewish population of 46,696 in a total of 191,828. The Jews in the district are divided among the following communities: Tîrgu-Formoss (2,107), Podul Iloei (1,692), Bivolari (1,005), Sculeni (410), Caminareschti (Tziganash, 170), Tzibana (122), Poieni (100), Socola (71), and Dimache (57). About 1,520 live in villages.

Ion Deaconescu, în dialog cu Emil Cioran

Cadran politic - Revista lunara de analiza si informare politica

Constantin PREDA

Născut la 7 martie 1947 în localitatea Târgu Logreşti, judeţul Gorj, absolvent al Facultăţii de Filologie şi Drept Bucu­reşti, autor a peste 30 de volume de versuri, critică literară şi traduceri, scri­itorul Ion Deaconescu este, în prezent, decan al Facultăţii de Jurnalism (Universitatea din Craiova). Ion Deaconescu a călătorit în toată lumea, ţinând o strân­să legătură cu unii dintre cei mai importanţi scriitori, savanţi şi jurnalişti români din diaspora: Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugène Ionesco, George Uscătescu, Ion Miloş, Monica Lovi­nes­cu, George Astaloş şi Nicolae Mate­escu-Matte, ultimul fiind creatorul „Dreptului cosmic” şi ex-consilier (pe probleme spaţiale) al preşedintelui american Jimmy Carter. Cu Emil Cioran (pe care l-a cu­noscut în 1987 şi de a cărui prietenie s-a bucurat, având ocazia de a-l vizita, de mai multe ori, la Paris) a realizat, în 1988, un interviu antologic de circa 60 de pagini. Redăm mai jos, în exclusivitate pentru „Cadran Politic”, unele frag­mente din acest tulburător dialog rea­lizat cu celebrul autor al „Schimbării la faţă a României”... (Constantin Preda) 

„Dacă Pătrăşcanu nu era ucis, eu şi Eliade ne întorceam în România”

Domnule Cioran, aş dori, cu per­misiunea domniei voastre, să abor­dăm un subiect delicat. S-a spus, în România, aici, la Paris, dar şi aiurea, că aţi fost membru al mişcării legionare. Credeţi-mă, vă întreb despre această situaţie cu multă jenă şi temere, fiind un punct litigios al existenţei dum­nea­voastră.

Garda de Fier a fost un moment delirant, şocant şi nebunesc al istoriei României. Cu accente naţionaliste şi creş­tineşti la început, Mişcarea a degenerat, în final, în acte reprobabile. O stare de euforie, delirantă care ne-a cuprins pe toţi. Un exces ce ne-a molip­sit pentru a face istorie şi a ne implica în prezentul ei. O stare pasională fără măsură. O obsesie necesară, atunci. Falimentară, apoi. Eram tineri, inteli­gen­ţi, expansivi, subscriind la fana­tis­mul clipei şi al visului. În orice caz, ace­eaşi istorie, pe care am dorit s-o edificăm altfel, ne-a scuipat pe obraz. Ne-a pălmuit şi ne-a împovărat cu tembelismul ei. Regretele sunt tardive!

Ştiu că aţi fost chemat cu insis­tenţă de către organele militare ro­mâneşti să reveniţi în ţară spre a fi mobilizat, România fiind în război, alături de nemţi.

A fost o problemă grea pentru mine. Ataşatul nostru la Paris, colo­ne­lul Gorgoveanu, locuia în acelaşi hotel în care se afla şi comenduirea ger­mană şi, tot timpul, mă ameninţa cu tribunalul militar dacă nu mă întorc în România, la armată. Enervat de insis­tenţele acestuia, i-am spus într-o zi că, dacă nu mă lasă în pace, o să las scris la gazetă că mi-am luat viaţa din cauza lui. Poate că l-am impresionat sau, cine ştie, că, de atunci, m-a lăsat în pace.

De ce nu aţi revenit, în patrie după război?

Iniţial, nu aveam de gând să mă sta­bilesc în Franţa. Războiul a fost cau­za deciziei mele de a rămâne la Paris. Mi-am dat seama că României i-ar fi trebuit peste 20 de ani să se refacă după dezastrul pricinuit de război. Dacă Pătrăşcanu n-ar fi fost ucis de-ai lui, eu şi Eliade ne-am fi întors în ţară. Pătrăşcanu era un fin intelectual. M-a îngrijorat uciderea acestuia de către comunişti. Nu am avut viziunea pier­derii războiului de către România şi că se va complica atât de dezastruos.

„Cred în disperarea de fiecare zi”

Domnule Cioran, acum, la vârsta dum­neavoastră, Îl mai huliţi pe Dum­nezeu? N-aţi obosit luându-L în răspăr şi obligându-L să vă asculte?

Eu L-am obosit pe Dumnezeu, nu El pe mine. N-am vrut niciodată să-L servesc. Dacă aş fi făcut-o, mi-aş fi pier­dut iniţiativa şi libertatea. Este injust să-L crezi pe Dumnezeu dea­supra oamenilor. Fără ei, fără oameni, Dumnezeu ar fi singur, un neajutorat. N-ar avea nici un destin. În relaţia cu El, omul ar trebui să fie mai orgolios, căci el determină balanţa sorţii. Nicidecum, Dumnezeu. Prea egoist, Dumnezeu nu m-a impresionat niciodată. Întot­deau­na plictisit, prea aşteaptă rugăciunea noastră. După mine, e repuscular. Dacă nu se perverteşte, nu are nici o şansă.

Cum să se pervertească?

Să devină mai uman. S-ar însă­nă­to­şi în ochii celor nevoiaşi, sătui de mister şi iluzii înşelate. Căci, mono­po­lizând toate spaimele şi laşităţile noastre, devine un stigmat pentru mân­tuirea fiecăruia dintre noi. Dacă ar intra în şomaj, s-ar putea ca Dumnezeu să înveţe câte ceva din dezertările şi visele neîmplinite ale omului.

Dar dumneavoastră în ce credeţi cel mai mult?

În disperarea de fiecare zi. Dacă n-aş dispera, n-aş trăi. Mă desăvârşesc me­reu în nefericire. E singurul meu scop.

V-au plăcut femeile?

Numai cele inteligente, gata ori­când să refuze dragostea în favoarea creaţiei. În fond, un alt gen de impos­tură. Infidelitate pentru luciditate. În artă, ca şi în amor, chinurile îl pres­chimbă pe creator în victimă. A te dezbrăca în faţa celorlalţi înseamnă înnobilarea existenţei. Adică superior lui Dumnezeu.

Ce vă spune numele de Lise Roboau?

O prietenă din tinereţea mea pariziană. O soluţie în neliniştile mele epileptice.

Îmi daţi voie să vă citesc un fragment dintr-o scrisoare extrem de interesantă şi caldă pe care v-a trimis-o cu mulţi ani în urmă?

(râde) Sunt curios să aud ce prostii îmi scria.

„J`ai soif de vos yeux, de votre corps. Vous êtes mon seul, mon unique ami.” (Mi-e sete de ochii tăi, de trupul tău. Numai tu eşti pentru mine, singurul meu prieten)

Grotesc. Tinereţea e o stare deplo­rabilă, funestă, ca însăşi dragostea. Îţi ruinează vitalitatea. (...)

„Românii sunt lipsiţi de voinţă”

Ce vă reproşaţi? Există ceva în viaţa dumneavoastră de care să vă fie jenă?

Îmi reproşez multe pagini din „Schim­barea la faţă a României”. Îmi mai reproşez că unii prieteni din tinereţe au suferit mai mult ca mine. Ei au fost în puşcării, unii au murit chiar, pe când eu am trăit atât de mult, un deşeu al aspiraţiilor noastre. O ano­ma­lie. Noica, de exemplu. Aproape un sfânt. Pe când eu, un orgolios, exilat în principii. Nu e normal. E o contradicţie, şi nu-mi face bine. Viaţa nu mă ispi­teş­te, n-am câştigat nimic fiind viu, trăind la umbra Turnului Eiffel. Aproape o tra­gedie. N-aveţi cum să înţelegeţi aceas­tă contradicţie. Ambiţia, uneori, nu cedează în faţa modestiei. Mă dezgust.

Domnule Cioran, vă mărturisesc că m-au speriat unele afirmaţii pe care le-aţi făcut în legătură cu România şi viitorul ei. Şi astăzi credeţi la fel despre România?

Românii sunt lipsiţi de voinţă, fă­când din a munci o emblemă specială, un stil existenţial. Suntem cei mai ospi­talieri, cei mai viteji, cei mai inteligenţi, ne mulţumim cu destinul şi cu condiţia de a nu face nimic. Nu ne-am schimbat deloc.

Şi totuşi, ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum la întretăieri de milenii?

Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi (...). Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de-al doilea război mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.

„Îi stimez pe unguri pentru încăpăţânarea lor”

E o problemă de competenţă, nu-i aşa?

Desigur. Nu trebuie să ne ade­me­nim cu lucruri insignifiante, neinte­re­sante şi confortabile pe moment. Şi ar mai fi ceva. E nevoie să facem ceva pentru a diminua din orgoliul ne­mă­surat al ungurilor de ţară civilizată atunci când se compară cu noi. Nu e bine să devenim duşmanul ungurilor ori al sârbilor. Ungurii sunt maeştri în propagandă. Emigraţia lor e puternică, unită şi bogată. În special cea din America. Ştiu să se folosească şi de fru­museţea unguroaicelor. Au orga­ni­zat aici, la Paris, o manifestare. Cu fil­me, cărţi, conferinţe. S-a băut „Tokai” gratis, mii de litri, servit de unguroaice cu fustiţe de-o palmă şi cu cizmuliţele roşii.

Aţi scris teribil despre unguri. Sentimentele dumneavoastră pot să fie decodate şi altfel, acum?

Îi stimez pentru încăpăţânarea şi consecvenţa lor. Îmi displace însă îngâmfarea lor de grofi şi tertipurile de vechili la curţile austriece.

Fără se deveniţi oracol, ce se va întâmpla cu Europa noastră, ştiindu-se faptul că America, Japonia, ţările asiatice i-au devenit concurente, fiind foarte bogate?

E o problemă. Franceza a pierdut competiţia cu engleza. Francezii s-au plictisit să tot fie centrul cultural al lumii. Altădată nu era posibil. Şi to­tu­şi... America are inteligenţa profitului, a banilor. China n-a fost niciodată o ficţiune. Ea va fi pericol adevărat în sensul excesului de răbdare şi muncă. Japonia n-o să uite niciodată Hiro­shi­ma. Are instinctul revanşei. Dacă Ger­mania va renunţa la orgolii şi la fiorii puterii şi se va alia cu Franţa, atunci Europa nu o să mai fie cea mai mare provincie a lumii.

N-aţi spus nimic de Uniunea Sovietică!

Rusia a dat dintotdeauna impresia de amestec de gubernie, cu beţivi, mujici şi forţa ţarilor luminaţi şi agresivi. Expresie iluzorie a lui Dostoievski şi a lui Tolstoi. Ruşii nu trebuie uitaţi, mai ales că ne sunt vecini. Fatalmente, le simţi răsuflarea cu miros de votcă şi mahorcă, praf de puşcă şi sudoare de kazacioc. De multă vreme au devenit o obsesie pentru mulţi. Inclusiv pentru americani...

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 65

Revistă fondată de Virginia MIRCEA în anul 2003.
Revistă lunară cu distribuţie naţională şi internaţională,
editată de Centrul Român pentru Educaţie şi Dezvoltare Durabilă, Bucureşti.
Revista este distribuită la Parlamentul European.
ISSN 1583-5510
Redactor-şef:
Virginia MIRCEA
Senior editori:
Academician Mircea MALIŢA
Academician Florin CONSTANTINIU
Prof. univ. dr. Cornel CODIŢĂ
Prof. Cezar DOBRE
Andreea VASS
Laurenţiu CONSTANTINIU
Secretariat de redacţie:
Dan OGREZEANU
Editori:
George ANGLIŢOIU, Radu CUCUTĂ, Dragoş DINCĂ, Mihaela ENACHE, Ionuţ GAIDĂU, Gabriela IONIŢĂ, Elena MALIŢA, Roxana MAZILU, Ruxandra MIRCEA, Alex TODERICIU,Andrei ŢĂRANU
Corespondenţi externi:
Jorg MULLER (Germania), Anthony McARTHUR (Orientul Mijlociu), Michael COHEN (SUA), Krassimir PETROV (Rusia), Victor MAIER (UE)
Art Director:
Ilinca Dumitrescu
Layout&DTP:
Cornel TOADER
Foto:
Rompres
Traducerea în limba engleză:
Ana Maria POPESCU, Ioana Maria DOBRE
Redacţia
Str. Amiral C-tin Bălescu nr. 16, sector 1,
e-mail: redactie@cadranpolitic.ro;
www.cadranpolitic.ro
© CADRAN POLITIC 2002-2008.
Reproducerea integrală sau parţială a materialelor este permisă numai cu citarea sursei.

Diplomaţia românească la începutul Războiului Rece (II)

Studiu de caz: Personalul Legaţiei României la Washington

Insensibil la atenţionările legaţiei, care argumenta că salariile erau prea mici pentru diplomaţi şi aproape că nu permiteau supravieţuirea, Ministerul Afacerilor Străine decidea chiar reduceri cu aproape 1/3 începând cu octombrie 1947. Mai mult, consilierii de presă, plătiţi de Ministerul Informaţiilor şi ataşaţii comerciali, plătiţi de Ministerul Economiei, nu au primit nimic timp de un an din partea ministerelor respective, obţinând doar bani cu titlul de împrumut din fondurile speciale ale legaţiei. 46. În urma acestor reduceri generale, salariile au scăzut după cum urmează: pentru Mihail Ralea – 3035$ în octombrie 1947, 2433$ în decembrie 1947 şi 2256$ în februarie 1948; pentru Mărdărescu – 1271$ în octombrie 1947, 933$ în decembrie 1947 şi 797$ în februarie 1948 iar pentru omul de serviciu Dumitru Iliescu – 140$ în octombrie 1947, 103$ în decembrie 1947 şi 88$ în februarie 1948. 47. Această politică salarială a Bucureştiului va declanşa o nemulţumire în masă şi o “dezertare” generală de la posturi. Chiar şi membri PCR ori simpatizanţii guvernului Groza alegînd, din acest motiv, fie să rămână în SUA fie să înainteze cereri de rechemare în ţară.

Neajunsurile precumpăneau asupra succeselor

Problemele cu care s-a confruntat comunitatea noastră diplomatică au depăşit succesele, iar chestiunile financiare şi de organizare au impulsionat un dialog efervescent, aproape permanent, între un corp diplomatic, care soma rezolvarea neregulilor, şi un minister bucureştean, care se dovedea insensibil la propunerile venite de peste ocean. La doar câteva luni de la instalarea personalului legaţiei, un raport semnala expres: “părţi negative, lipsuri şi slăbiciuni”. Pe poziţia întâi era trecută “lipsa unei atmosfere de siguranţă în legaţie” datorată legăturilor pe care diplomaţii cu opinii anticomuniste le aveau cu emigraţia româmă şi cu serviciile secrete americane. 48. Apoi, urma o îngrijorare la adresa contactelor slabe cu ţara. Această temere se reflecta în nesiguranţa codului diplomatic folosit, lipsa ziarelor din România, lipsa fotografiilor şi a filmelor de propagandă. 49. Urma plângerea referitoare la salarii şi constatarea că Ralea nu reuşea să organizeze bine activitatea subalternilor. Astfel, “nu există un plan de muncă”, “fiecare face aproape numai ce-l taie capul” şi “activitatea diferitelor sectoare... nu e coordonată.” 50. Necruţător, raportul punea la baza majorităţii insucceselor favorurile şi nepotismele care existaseră la completarea schemei legaţiei: “O bună parte dintre membri şi funcţionari nu corespund postului şi au fost aleşi numai pe criteriul legăturilor personale cu vreun membru al comisiei de selecţie.” 51.

Într-un val de telegrame către Ministerul Afacerilor Străine, Mihail Ralea argumenta permanent misiunile dificile încredinţate de guvernul Groza Legaţiei de la Washington, volumul de muncă uriaş şi imposibilitatea de a administra trei imobile cu trei etaje, cu bani puţini şi numai cu doi servitori. 52. Cuvintele sale erau cu adevărat disperate: “mă găsesc într-o situaţiune într-adevăr penibilă trebuind a protesta la fiecare două luni asupra suprimării de funcţionari sau reducerii de salarii...” 53. Ralea constata că oamenii de serviciu umblau cu haine rupte, că diplomaţii cereau rechemarea în ţară, deoarece nu puteau trăi în America cu salariul respectiv şi că legaţia se găsea în situaţia înjositoare de a închide clădirea principală şi a o transforma în cantină şi dormitoare. De asemenea, nu se primiseră fonduri pentru misiuni speciale, în octombrie 1947, de 6 luni de zile. Disperat, ministrul nostru cerea ca raportul său să ajungă până la Gheorghiu Dej şi Maurer, în speranţa că legaţia română va atinge o situaţie de normalitate comparabilă cu cea a altor legaţii europene. 54. Din nefericire, soluţia găsită de liderii comunişti din ţară – reducerea cu 1/3 a personalului – nu era de natură să îmbunătăţească eficienţa diplomaţiei noastre în America, în schimb se alinia la cerinţele marelui aliat din Est: diluarea la minimum a contactelor cu blocul capitalist, izolarea României faţă de un Occident considerat ameninţător.

Totuşi, cea mai mare problemă a Legaţiei României de la Washington nu a fost legată de partea financiară, ori de capacităţile profesionale ale personalului, ci avea în vedere lipsa încrederii politice la nivelul diplomaţilor noştri, reflectând cu acurateţe schimbarea tensionată de regim care avea loc în România anului 1947. Astfel, cei mai mulţi dintre membrii legaţiei erau suspectaţi că oferă informaţii opoziţiei ţărăniste, că întreţin legături cu serviciile secrete americane ori cu emigraţia română şi că se manifestă frecvent în calitate de veritabili duşmani ai Uniunii Sovietice. Această atmosferă de nesiguranţă şi suspiciune a minat, din interior, orice posibilă coeziune în numele eficienţei diplomatice. Era clar că, în vremurile dificile de atunci, reprezentanţilor oficiali ai României li se părea mai important viitorul lor şi al ţării, ca entitate politică, decât o muncă de rutină, adeseori percepută a fi în defavoarea adevăratelor interese naţionale.

Astfel, foarte puţini dintre membrii legaţiei erau plasaţi deasupra oricăror bănuieli: Ralea – deoarece se considera că doreşte un post mai important în ţară, Mărdărescu – al doilea consilier al legaţiei – deoarece nu era prea dotat intelectual, Lăzăreanu – posibil ofiţer al serviciilor speciale române, tovarăşul Sterică – fost şofer al Anei Panker şi tovarăşii Ion şi Elena Crivelescu de la consulatul din New York. În rest, toţi ceilalţi ori erau deja în relaţii ciudate cu americanii sau cu rezistenţa română din America ori în situaţia de a defecta la inamic în orice moment.

„Centrul intrigilor” contra guvernului Groza

Prim consilierul Pamfil Ripoşanu, al doilea om al legaţiei, părea centrul intrigilor împotriva intereselor guvernului Groza, avînd idei reacţionare şi anti-sovietice şi păstrând legături ciudate cu Auschnit, Franasovici şi cu cercurile opoziţiei. Mai mult, în mod repetat, se vedea cu reprezentanţi ai Departamentului de Stat şi ai serviciilor secrete americane, purtând discuţii care nu se mai încadrau în atribuţiile sale de serviciu. 55. În plus, conform analizei lui Lăzăreanu, prim-consilierul de legaţie încerca să facă aliaţi şi prozeliţi în interiorul cercului diplomatic, de la consilierul de presă până la ataşatul comercial Lula. Alfons Vogel era şi el văzut ca un infidel al regimului, întreţinând legături cu cercurile carliste din America şi încercând să-şi găsească conexiuni pentru o eventuală stabilire peste ocean. 56. Consilierul financiar, Jacob Rosenthal, “a fost foarte activ în ceea ce priveşte intrigile”, cultivând relaţia cu Franasovici şi cu fostul diplomat Davilla care-i reprezenta în SUA pe Vişoianu şi Cretzianu. “Din sursă sigură... primeşte la el acasă agenţi ai serviciului secret american şi oameni din rezistenţă.” 57. Mircea Vasiliu, secretar clasa a III-a, care prin funcţia lui era obligat să facă zilnic vizite la Departamentul de Stat şi în diverse cercuri americane, întrunea toate motivele să devină şi el un suspect. 58. Aceeaşi bănuială, în cazul Violetei Zubcov, dactilografa care ar fi dorit să se mărite cu un american. Chiar şi în direcţia prim secretarului de legaţie, comunistul Mircea Meteş, exista o neîncredere principială: “n-ar fi exclus ca mai târziu să cadă sub influenţa vreunui spion...” 59. Această neîncredere generalizată a Bucureştiului în personalul legaţiei explică, măcar în parte, opţiunea pentru reducerea numărului de membri a reprezentanţei noastre americane. Cu cei mai mulţi dintre diplomaţi în poziţia de presupuşi infideli, guvernul Groza prefera diluarea semnificativă a contactelor cu oficialităţile Statelor Unite.

Deşi au existat numeroase propuneri de îmbunătăţire a situaţiei în interiorul legaţiei, propuneri ce priveau modificări de personal, alocarea de noi fonduri ori un management mai eficient, trecerea lunilor nu a făcut altceva decât să conducă la dezintegrarea micii comunităţi diplomatice româneşti. La început, Ralea, Mărdărescu sau Lăzăreanu au căutat să indice ministerului de la Bucureşti posibile soluţii pentru îmbunătăţirea situaţiei: un cifru sigur pentru telegrame, o fluenţă a transportului ziarelor şi a materialelor de propagandă din ţară, angajarea de personal calificat în număr suficient, eliberarea din funcţii a celor care nu prezentau siguranţa politică, fonduri suplimentare pentru salarii, propagandă şi misiuni speciale. 60. Se pare însă că Ralea nu primea nici măcar răspunsuri la aceste apeluri disperate şi ajunsese, în octombrie 1947, să nu mai aibă nici bani pentru trimiterea în ţară a celor care erau rechemaţi de la posturi. 61. Acest dezinteres al Ministerului Afacerilor Străine faţă de situaţia legaţiei noastre a condus la demisii în masă.

Dezertări şi concedieri

Începând din septembrie 1947, potrivit hotărârii Comisiei ministeriale de redresare economică şi stabilizare monetară, Ministerul Afacerilor Străine trebuia să treacă la comprimări de personal şi mari economii. Astfel, legaţia a fost anunţată că trebuie să renunţe la cinci dintre membrii săi şi să reducă salariile cu 28% - 30%. 62. În noiembrie 1947, se revenea asupra rechemărilor în ţară, dar erau făcute alte propuneri de micşorare a personalului. În martie 1948, legaţia pierduse deja 10 oameni, fără ca ei să fie înlocuiţi cu alţii. Astfel, demisionaseră şi rămăseseră în America: primul consilier Pamfil Ripoşanu şi consulul de la New York – Ion Stănescu, fuseseră chemaţi în ţară: secretarul III – Radu Stoichiţă, şoferul Constantin Negoiţă şi interpreta Cristina Gheţu. Oamenii de serviciu Maria Sterian, Constantin Ionescu şi Earl Brown au fost concediaţi iar Violeta Zubcov – dactilograf şi Gheorghe Luca – curier, deşi rechemaţi au preferat să rămână pe cont propriu, în Statele Unite. 63.

În vara anului 1947, legaţia primea în rândurile ei o persoană cu însărcinări speciale : domnul V.V. Pella, ministru plenipotenţial clasa I. Acesta era însărcianat să “urmărească activitatea şi să ţină contact cu serviciile ONU, precum şi cu toate instituţiile internaţionale aflate în SUA”, care desfăşurau activităţi convergente cu aceea a Naţiunilor Unite. 64. Către finalul lunii august 1947, Ministrul Afacerilor Străine, Gheorghe Tătărescu, adresa o telegramă lui Pella în care ruga să se insiste în acţiunile diplomatice de la New York, Washington şi Paris, deoarece guvernul român persevera în ideea că admiterea României în ONU să se producă în acea sesiune şi nu mai târziu. 65. Pella a colaborat bine cu Ralea şi folosind relaţii personale a sensibilizat mulţi diplomaţi occidentali pentru cauza României. Totuşi, după ce Pella a fost utilizat pentru prestigiul său simbolic internaţional, începând cu 1948 el a devenit deranjant pentru autorităţile române şi în octombrie 1948 consilierul de presă Grigore Preoteasa întreba Bucureştiul dacă nu era mai nimerit ca Pella să fie “descărcat oficial de atribuţiuni”. 66.

Dintre demisionarii din Legaţia României de la Washington, Pamfil Ripoşanu şi Alfons Vogel au creat reale probleme colegilor rămaşi să apere interesele statului comunist. După ce fostul prim-consilier Ripoşanu a demisionat, cerând şi azil politic în SUA, informatorii legaţiei îl dădeau drept “angajat direct al Serviciului de Poliţie” american, deoarece fusese surprins de mai multe ori ţinând sub observaţie sediul legaţiei, singur sau cu alţi agenţi. 67. În plus, prin interviuri date unor diverse reviste, Ripoşanu a indicat ziarele sau organizaţiile românilor americani care erau sponsorizate în secret de guvernul Groza. Mai mult, declarase cât se poate de clar că “Legaţiunea României este condusă de Legaţiunea URSS”. 68.

În iulie 1948, un alt membru important al grupului diplomatic românesc, consilierul de presă Alfons Vogel, şi-a prezentat demisia. Deşi adunase importante servicii externe regimului comunist, reuşind să infiltreze informatori în diferite comunităţi emigrate în SUA, el a preferat să părăsească, în cele din urmă, legaţia. Principalele ziare americane au preluat pe prima pagină declaraţiile lui Vogel care s-a autoconsiderat refugiat politic, criticând orientarea comunistă a noului stat român. 69. Pentru a contracara aceste ieşiri publice ale foştilor colegi, diplomaţii rămaşi fideli guvernului de la Bucureşti au făcut mari eforturi propagandistice rămase încă fără efect într-o Americă ce înţelegea din ce în ce mai clar schimbările reale din Europa de Est.

În fine, în septembrie 1948, chiar şi un comunist, Mircea Meteş, prim secretar de legaţie, şi-a înaintat demisia, preferând totuşi să se întoarcă în ţară. 70. La fel va proceda în decembrie 1948 referentul Alexandru Stoianovici. 71. Se pare că cei care optau pentru revenirea în România aveau drept unică motivaţie a părăsirii Washington-ului doar nivelul prea scăzut al salarizării.

La finalul anului 1948, relaţiile româno-americane intrau însă într-o nouă fază. După enormele presiuni făcute de comuniştii români asupra reprezentanţilor americani de la Bucureşti, o tensiune critică s-a instaurat şi în diplomaţie. Chiar de la sfârşitul lui 1948 începeau expulzările reciproce de diplomaţi, care vor continua câţiva ani buni, ca semn al declanşării Războiului Rece, în miniatură, pe direcţia Bucureşti – Washington. La 13 decembrie 1948, Vlad Mărdărescu, devenit Însărcinat cu Afaceri ad interim, primea două note din partea Departamentului de Stat prin care se aducea la cunoştinţă că domnii Alexandru Lăzăreanu şi Grigore Preoteasa, oficial – consilieri de presă dar foarte posibil agenţi ai serviciilor secrete române, deveneau PERSONA NON GRATA şi erau rugaţi să părăsească teritoriul Statelor Unite. 72. Gestul americanilor era un răspuns la expulzarea de către România a ataşatului militar J. Lovell şi a consilierului de legaţie H. Leverich. Aşadar, aici se încheia perioada de minimă normalitate diplomatică dintre România şi SUA de după cel de-al doilea război mondial şi începeau relaţiile subsumate principiilor oficiale ale Războiului Rece.

Paul Nistor

Sursa http://www.rostonline.org/rost/aug2005/diplomatia.shtml

Note:

46. Ibidem, martie-aprilie 1948, fila 86.

47. Ibidem, octombrie-noiembrie-decembrie 1948, fila 134.

48. ANIC, Arhiva CC al PCR, Secţia Relaţii Externe, Dosar 10/1947, fila 25

49. Ibidem, fila 25.

50. Ibidem, fila 25.

51. Ibidem, fila 26.

52. Arhiva MAE, Fond Telegrame Washington, vol.9, octombrie 1947, fila 12.

53. Ibidem, fila 61.

54. Ibidem, fila 62.

55. ANIC, Arhiva CC al PCR, Secţia Relaţii Externe, Dosar 10/1947, fila 27

56. Ibidem, fila 29.

57. Ibidem, fila 31.

58. Ibidem, fila 32.

59. Ibidem, fila 31.

60. Ibidem, filele 58-59.

61. Arhiva MAE, Fond Telegrame Washington, oct. 1947, vol.9, fila 62.

62. Ibidem, sept. 1947, vol.8, fila 13.

63. Ibidem, martie-aprilie 1948, fila 82.

64. Ibidem, vol.7, 1947, fila 112

65. Ibidem, fila 144.

66. Ibidem, oct.-nov.-dec. 1948, fila 65.

67. Ibidem, vol.10, nov.-dec. 1947, fila 41.

68. Ibidem, iul.-aug.-sept. 1948, fila 96.

69. Ibidem, fila 96.

70. Ibidem, fila 119.

71. Ibidem, oct.-nov.-dec. 1948, fila 179.

72. Ibidem, fila 142.

Majestate, ADN-ul! [o analiză]

      Am avut deunăzi ocazia de a sta de vorbă cu un apropiat al celui ce-și zice Prințul Paul de România și susține că este pe linie paternă descendent al regelui Carol al II-lea. Nu pare o fantezie, seamănă bine din profil cu odiosul personaj din al cărui os domnesc se laudă că se trage. Nu-l contrazicem. Nimeni nu-și poate alege bunicii! Bunicii biologici, firește.

      Așadar, indirect, din anturajul amintit, ne parvin următoarele relatări, adică bârfe și acuze, cu privire la regele Mihai, devenit de curând „piațetă”, în imediata apropiere a ambasadei URSS. Loc mai potrivit nici că se putea găsi! Căci, din relatările respective, una dintre cele mai dureroase pentru noi, dacă s-ar adeveri, este aceea că

      1. Mihai I ar fi (fost) „omul rușilor”, adică al ambasadei URSS de mai ieri. Această vorbă grea este acoperită, adeverită – până la proba contrarie, în primul rând prin acțiunea regelui din ziua de 23 august, actul arestării Mareșalului Ion Antonescu fiind considerat de foarte mulți români, de foarte mulți istorici și oameni politici, un act de trădare națională! De aproape 70 de ani fostul rege ocolește să discute propriu zis cele întâmplate în acea zi nefericită! Ocolește discuția amănunțită cu un interlocutor mai incomod! Se ferește să i se pună acele întrebări la care numai regele Mihai cunoaște răspunsul! Întrebări la care dacă am primi răspunsul, am lămuri o dată pentru totdeauna subiectul atât de dureros și de controversat numit 23 august 1944... 

      Suspiciuni grave ridică și actul abdicării de la 30 decembrie 1947, act de asemenea confuz, neelucidat în detaliile sale deloc lipsite de importanță. Se spune în anturajul prințului Paul – dar și în alte medii interesate de subiect, că regele Mihai, când a plecat în toamna anului 1947 la Londra, să asiste la nunta regală, plecase de fapt să nu se mai întoarcă, având în acest sens o înțelegere mai mult sau mai puțin tacită cu liderii comuniști de la București. Drept care la vremea respectivă a plecat după el cu o mulțime de bunuri și valori pe care, ajuns în Occident, le-a depus la păstrare în Elveția. Există acte în acest sens, susține ...anturajul amintit. 

      Numai că Stalin, cinicul și vicleanul de Stalin, când a aflat de circumstanțele în care Mihai a părăsit țara și tronul s-a făcut negru de supărare: „Spuneți-i să se întoarcă la București să semneze actul de abdicare! Nu trebuie lăsat să plece fără să semneze și să declare solemn că abdică pentru vecii vecilor!” Așa se explică mai bine gestul straniu al lui Mihai de a se întoarce în țară, pentru câteva săptămâni, după care a abdicat cu tot tam-tamul cerut de Stalin. În condiții de perfectă legalitate! Numai semnătura la notar a lipsit! 

      Versiunea oficială, cum că Mihai a fost sfătuit de Churchill să se întoarcă, nu o excludem, căci se poate completa: Churchill îi putea da lui Mihai sfatul de a nu-l supăra pe țar! De a nu se pune rău cu mâna cea lungă a lungă a revoluției... Ca și până atunci, Churchill a fost întotdeauna mai atent cu interesele rusești decât cu cele românești sau est-eropene!

      ...Așadar Mihai al nostru a fost un suveran ascultător și a părăsit Țara în condițiile dictate de la Moscova, încărcat din nou cu de toate!... Toate acestea sunt povestite și în memoriile lui Vâșinski, volumul doi, acela încă nepublicat. Se pare că există o înțelegere ca acest volum să se publice numai după moartea regelui Mihai. Va fi să mai aștepte, se pare! Doamne, ajută!

      O fi existând acest volum de memorii?

      Cât privește acei 1000 (o mie) de studenți pe care comuniștii i-ar fi arestat, amenințând că-i vor împușca dacă Majestatea Sa nu abdică, minciuna aceasta, atât de gogonată și de prost gândită, este de dată recentă, post-decembristă. Seamănă a literatură realist-socialistă!...

Declaraţia ex-Regelui Carol II în “Novedades” (Mexic) din 24.8.1944 (extrase):

“Sunt f. fericit că fiul meu, luând în consideraţie adevăratele sentimente ale poporului, a scos România din război […] Este f. bine că acest lucru s-a întâmplat prin intermediul unor înţelegeri cu vecinul nostru puternic – Uniunea Sovietică …”

(apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 151).

Doc. din 8 ian. 1945 – Telegrama delegatului francez la Lisabona către G. Bidault, la Paris:

“ … Informatorul meu deţine ştirea [despre] o scrisoare recentă de la D-na Lupescu, care se încheia astfel: “nu v-am spus cât a fost de bun cu noi Mareşalul Stalin”. În plus, unii emigranţi români din Portugalia, rămaşi fideli fostul suveran [Carol II], nu-şi ascund speranţa pe care şi-o pun în înalta protecţie a Moscovei. De la Moscova aşteaptă soluţionarea problemei politice interne a ţării lor, prin abdicarea Regelui Mihai în favoarea tatălui său”.

(apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 155).

3) Doc. Din 7.4.1953 – Raport al lui Jacques Dumaine, ambasadorul Franţei la Lisabona, către G. Bidault, min. de Externe al Franţei:

Ex-Regele Carol II a murit subit de criză cardiacă, la 3 aprilie 1953. Funeraliile au avut loc azi, dare le – consemnează ambasadorul – “nu au prilejuit D-nei Lupescu ocazia de a reuni la Lisabona familia regală; aceasta îi rămâne evident ostilă. Soţia morganatică nu a putut deci să dea aparenţa unei reconcilieri, nici să-i fie recunoscut de către cei apropiaţi rangul special pe care Regele Carol i l-a conferit în timpul exilului. Regele Mihai al României a răspuns cu răceală la prima înştiinţare care i-a fost transmisă de D-l Urdăreanu şi a declarat, după aceea, că nu se putea îndepărta, în acel moment, de căpătâiul soţiei sale, care se resimţea de la naşterea recentă a celei de a treia fiice. Puţine rude ale fostului monarh au asistat la ceremonie: fratele său Prinţul Nicolae al României, nepotul său, Prinţul Anton [exact – Andrei] de Iugoslavia şi câţiva membri ai familiei Hohenzollern-Sigmaringen … […] E de presupus că neînţelegerea va subzista între Regele Mihai şi D-na Lupescu if că procese vor apărea curând …”

(apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 194).

      2. Mihai a părăsit România, devenită țară comunistă, cu o dotă substanțială. O știe toată lumea. În plus de valorile scoase din țară – bijuterii, tablouri, colecții de timbre etc., regimul comunist s-a angajat să-i plătească tînărului fost rege, detronat atât de elegant, în condiții atât de amiabile, o pensie și ea substanțială, de 250.000 de dolari pe an. Cam cât salariul președintelui SUA... Nu cumva e o cifră prea mare, prințe Paul? Oricum, existența acestei sinecure nu este o noutate. Ar fi timpul să aflăm exact cât era de substanțială!

      Se zice – dar câte nu se zic?!,  că primirea acestei redevențe a fost condiționată de angajamentul regelui Mihai că va sta cuminte, va ține „capul la cutie” și se va abține de la orice activitate sau acțiune politică cu caracter anti-comunist, îndreptată împotriva regimului de la București. Ceea ce este însă absolut sigur este că regele Mihai chiar nu a făcut nimic împotriva regimului comunist. 

      S-au strofocat bieții români din exil să se organizeze în fel și fel de comitete și comiții, ba au făcut și câteva guverne în exil, și mereu au apelat la regele Mihai să le fie în frunte. Întrebare: de ce, majestate, i-ai refuzat de fiecare dată? De ce te-ai ferit să arăți că ești sau nu anti-comunist?! Să arăți că ești sau nu solidar cu suferințele românilor! Că-ți pasă de poporul abandonat la greu! Pe cine n-ai vrut să superi? Ai fost șantajat sau plătit pentru asta?

      3. Bârfa cea mai urîtă, care circulă în anturajul domnului Paul, este și cea mai veche. Se referă la ADN-ul regelui Mihai, care, dacă s-ar cerceta, ar duce la rezultate incomode pentru casa regală. La data nașterii prințului moștenitor Mihai, unii au pretins că această dată nu ar fi în concordanță cu data logodnei sau a nunții regale. Pamfil Șeicaru, care a scris pe această temă, menționează și gluma care se făcea pe seama acestei nepotriviri: porecla, supranumele de Mihai Viteză, dat pruncului născut cu mult înainte de a trece cele nouă luni (sau măcar șapte!) de când părinții săi se „cunoscuseră”, în sensul vechi, vetero-testamentar, al cuvîntului...

      O serie de fapte bine cunoscute, în mod deosebit relațiile întotdeauna reci dintre tată și fiu, culminând cu abținerea regelui Mihai de a asista la reînhumarea „tatălui” său, petrecută mai anii trecuți, concordă cu bârfa, iată, nonagenară! 

      De data aceasta, adevărul poate fi cu ușurință demonstrat, în modul cel mai științific cu putință: testul de paternitate! Analiza ADN-ului! Nu doare deloc! Se iau cei doi descendenți în viață, Paul și Mihai, li se prelevă o câtime de urină sau de scuipat ori salivă, și se vede dacă au ceva comun... Dacă da, e bine pentru toată lumea! Dacă nu, rușine cât casa!... Dar adevărul mai presus de orice!

   4. În legătură cu regina mamă a regelui Mihai, mai circulă o bârfă: cum că nu era nicicum cazul să primească înaltul titlu de „dreaptă(?) între popoare”, care i s-a atribuit la Yad Vashem, pentru intervenția sa salvatoare în favoarea a peste 20.000 de evrei pe care Conducătorul statului, Mareșalul Ion Antonescu, se arătase dispus să-i deporteze înspre Germania, la Auschwitz, probabil. În favoarea acelorași evrei se știe că au mai intervenit rabinul șef Alexandru Șafran și alți lideri evrei, mitropolitul Bălan, arhitectul evreu Clejan, prieten de casă al Mareșalului... În total, vreo zece persoane, după 1945, s-au dat factor decisiv în salvarea acelor evrei!... 

      Întrebarea se pune, în cazul reginei mamă – ca și în cazul celorlalți salvatori de evrei, în frunte cu rabinul șef, de ce, dacă avea atâta putere de influență asupra Mareșalului, de ce nu a intervenit și în favoarea celor patru sute de mii de evrei uciși de Ion Antonescu în Transnistria? Ba chiar ar trebui luată la rost doamna: de ce reginei mamă nu i-a mai păsat de ceilalți evrei, vreo patru sute de mii?!

      De ani de zile mă tot mir că nimeni nu pune în acest fel problema: cine putea s-o facă, în frunte cu regele Mihai și coana mă-sa, de ce n-a intervenit la Ion Antonescu în favoarea evreilor deportați în Transnistria?!

      Cum se face că regele Mihai nu a făcut nici cel mai palid demers, cel mai mic gest în favoarea acelor mii, sute de mii de evrei, cetățeni ai statului al cărui rege era totuși! Ce fel de rege, dacă permite să fie dați morții oameni nevinovați, într-un număr atât de mare?! Dacă e adevărat că în Transnistria au fost omorîți evrei nevinovați, cu sutele de mii, acest genocid cade și în sarcina regelui de atunci! Faptul că regele Mihai l-a arestat pe Ion Antonescu, că a făcut astfel jocul rușilor și al anglo-americanilor, nu-l scutește de răspundere pentru ce s-a întâmplat cu evreii în Transnistria! Evreii ar trebui să-i ceară regelui Mihai socoteală, inclusiv despăgubiri, căci are de unde plăti, pentru evreii morți în Transnistria! De ce evreii nu-l acuză în niciun fel? 

      Explicația este una singură: se feresc evreii să-l pună pe rege în situația de a da explicații, de a spune clar că nici Majestatea Sa, nici regina mamă nu aveau de ce să intervină în favoarea evreilor din Transnistria, deoarece aceștia nu se confruntau cu nicio primejdie de moarte din partea autorităților românești. Singura amenințare pentru evrei în Transnistria era pofta nebună a ucrainenilor de a se răzbuna pentru crimele odioase săvârșite de evreii comuniști în anii ’30, circa 6 milioane de etnici ucrainieni uciși prin glonț, ștreang, înfometare sau alte procedee letale bolșevice. Iudeo-bolșevice, ziceau bieții ucraineni!... Astfel că rolul armatei și al jandarmeriei române din Transnistria a fost să-i păzească pe evreii deportați, ca și pe evreii ucraineni, să nu fie omorîți de ucraineni...

      Cu alte cuvinte, nu avem ce-i reproșa regelui Mihai, că nu a făcut nimic ca să-i salveze pe evreii din Transnistria... 

      De altfel, pe la începutul anilor 90, în Statele Unite aflându-mă, am aflat să în timpul unei discuții publice la o universitate americană, regele a afirmat foarte categori că în România nu a fost Holocaust. Dacă aceste rânduri ajung să fie citite de un martor la acea declarație, îl rog să intervină...

      Mai notez pe acest subiect o discuție la care am asistat, în biroul colonelului Ștefan Cucu, regalist înfocat, președintele asociației noastre de veterani de război, majoritatea regaliști și ei, mai puțin subsemnatul, și un distins profesor pasionat de contestarea Holocaustului. Bietul Cucu se plângea de ce pățise când a încercat să intre în audiență la Majestatea sa. A fost primit, dar i s-a pus în vedere că dacă ridică cumva problema Holocaustului din România, Majestatea sa se va ridica de la birou, va părăsi încăperea, iar audiența ia sfârșit... Cât a putut colonelul Ștefan Cucu să fie de mâhnit, de îndurerat și de contrariat de oportunismul regal!... Pasămite, serviciul regal de informații cunoștea zbaterea colonelului Ștefan Cucu de a dovedi și demonstra că Armata Română, în frunte cu Mareșalul, nu a comis niciun genocid! Niciodată și nicăieri!... Colonelul Ștefan Cucu se considera obligat să apere onoarea Armatei în care slujise!... Regele Mihai nu este interesat de acest subiect?! 

*

      Revenim la proba ADN-ului. Ideea ne-a fost sugerată de tembelii care s-au apucat să cerceteze ADN-ul domnitorilor români. Evident, speranța ministrului udemerist care a comandat aceste analize este să se descopere astfel că domnitorii români nu prea erau români. La unguri, la regii unguri, nu e nevoie să li se facă acest ADN. Se știe prea bine și dintotdeauna că mai toți regii Ungariei au fost orice, inclusiv români, numai maghiari nu! După mintea tuciuriului Hunor s-ar produce un moment de consolare națională la Budapesta dacă se va demonstra că românii sunt în aceeași situație: niciun rege de al lor nu a fost ...ungur! 

     Dar pentru a dovedi originea etnică ne-românească a domnitorilor de la București nu era nevoie să fie tulburată pacea din veac a sfintelor oseminte. Normal era să înceapă domnul udemerist și echipa sa de agenți sanitari cu domnitorii români aflați încă în viață, avem destui, cel puțin patru: Mihai, Ion, Emil, Traian... Șase, dacă-i pui la socoteală și pe interimari: Nicolae și Crin... În acest fel, speranțele udemeriste s-ar fi confirmat aproape sută la sută! Căci dintre toți „domnitorii” români aflați încă pe listele fiscului, cel mult unul singur ar avea ADN românesc!

Col.(r)  Alexandru Zubavă

30 octombrie 2012

Însemnările din celulă ale Mareșalului 

ION ANTONESCU

Text scris de mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944, la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti

„Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15,30 pentru a-i face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinse pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte. Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă. La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Antonescu pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Antonescu de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei că, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat D-lui Clodius că nici o ţară, şi nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor.

I-am cerut ca şi Dl M. Antonescu să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei.

Dl Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului. Relativ la conversaţia cu Dl Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-am arătat numai esenţialul.

Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse. 

I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără a o fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele Ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc aducându-i în faţa tribunalului poporului pe acei care ...[2] catastrofa graniţelor şi prăbuşirea Dinastiei. Cum Ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Ţării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale şi pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi, cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul.

Ţara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

a.       - a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele "să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită".

b.      - să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?

c.       - a treia clauză, şi cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine, am arătat Dlui Mihalache ...[3], poate să-şi ia răspunderea consecinţelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieşim din război oricând dorim.

Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate şi i-am afirmat că dacă ...[4] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat şi i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu ştiinţa mea, eu nu m-aş da la o parte şi aş da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul şi răspunderea să spun Führerului în faţă că România se retrage din război.

d.      - a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani este să dau ordin soldaţilor să se predea Ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu Ruşii, să alungăm pe Nemţi din Ţară.

Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică. Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist. Notez că, atunci când ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.

e.       - În sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiunea Rusească cu toate consecinţele ei.

Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, Dumnealui mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că Dumnealor, adică naţional-ţărăniştii, s-au înşelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă şi-au făcut convingerea definitivă că aceştia sunt total nepregătiţi pentru a indispune pe Ruşi şi că suntem lăsaţi la totala lor discreţie, ca şi Polonia şi, poate, alte ţări. În consecinţă, trebuie să ne considerăm o generaţie sacrificată, să ne resemnăm şi să aşteptăm.

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte.

Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistiţiul şi să semnez pacea, fiindcă condiţiile puse sunt condiţii de pace, nu de armistiţiu (este sublinierea D-sale). Bineînţeles, am declinat (refuzat) aceasta.

În dimineaţa zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniştri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu şi Dinu Brătianu şi că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord şi că îşi iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.

I-am răspuns că accept cu condiţia să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă şi pentru ca străinătatea, aliaţii şi inamicii, să nu mai poată ...[5], prin dezbinarea noastră.

Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audienţa mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audienţă cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuţii de două ori şi şi-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulţumit.

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că "această Ţară va fi curând la discreţia  totală a Rusiei", ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cuRuşii.

Acest "mai întâi", legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele. Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: "D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu".

M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi i-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: "Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General". M-am uitat fix în ochii lui şi i-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră "Safe" Fichet şi încuiaţi cu cheile.

Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie. După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară.

Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui între patru ochi şi în prezenţa Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier.

Mareşal Antonescu

Scris în celulă.                                                       23.VIII.1944”