Diplomaţia românească la începutul Războiului Rece (II)

Studiu de caz: Personalul Legaţiei României la Washington

Insensibil la atenţionările legaţiei, care argumenta că salariile erau prea mici pentru diplomaţi şi aproape că nu permiteau supravieţuirea, Ministerul Afacerilor Străine decidea chiar reduceri cu aproape 1/3 începând cu octombrie 1947. Mai mult, consilierii de presă, plătiţi de Ministerul Informaţiilor şi ataşaţii comerciali, plătiţi de Ministerul Economiei, nu au primit nimic timp de un an din partea ministerelor respective, obţinând doar bani cu titlul de împrumut din fondurile speciale ale legaţiei. 46. În urma acestor reduceri generale, salariile au scăzut după cum urmează: pentru Mihail Ralea – 3035$ în octombrie 1947, 2433$ în decembrie 1947 şi 2256$ în februarie 1948; pentru Mărdărescu – 1271$ în octombrie 1947, 933$ în decembrie 1947 şi 797$ în februarie 1948 iar pentru omul de serviciu Dumitru Iliescu – 140$ în octombrie 1947, 103$ în decembrie 1947 şi 88$ în februarie 1948. 47. Această politică salarială a Bucureştiului va declanşa o nemulţumire în masă şi o “dezertare” generală de la posturi. Chiar şi membri PCR ori simpatizanţii guvernului Groza alegînd, din acest motiv, fie să rămână în SUA fie să înainteze cereri de rechemare în ţară.

Neajunsurile precumpăneau asupra succeselor

Problemele cu care s-a confruntat comunitatea noastră diplomatică au depăşit succesele, iar chestiunile financiare şi de organizare au impulsionat un dialog efervescent, aproape permanent, între un corp diplomatic, care soma rezolvarea neregulilor, şi un minister bucureştean, care se dovedea insensibil la propunerile venite de peste ocean. La doar câteva luni de la instalarea personalului legaţiei, un raport semnala expres: “părţi negative, lipsuri şi slăbiciuni”. Pe poziţia întâi era trecută “lipsa unei atmosfere de siguranţă în legaţie” datorată legăturilor pe care diplomaţii cu opinii anticomuniste le aveau cu emigraţia româmă şi cu serviciile secrete americane. 48. Apoi, urma o îngrijorare la adresa contactelor slabe cu ţara. Această temere se reflecta în nesiguranţa codului diplomatic folosit, lipsa ziarelor din România, lipsa fotografiilor şi a filmelor de propagandă. 49. Urma plângerea referitoare la salarii şi constatarea că Ralea nu reuşea să organizeze bine activitatea subalternilor. Astfel, “nu există un plan de muncă”, “fiecare face aproape numai ce-l taie capul” şi “activitatea diferitelor sectoare... nu e coordonată.” 50. Necruţător, raportul punea la baza majorităţii insucceselor favorurile şi nepotismele care existaseră la completarea schemei legaţiei: “O bună parte dintre membri şi funcţionari nu corespund postului şi au fost aleşi numai pe criteriul legăturilor personale cu vreun membru al comisiei de selecţie.” 51.

Într-un val de telegrame către Ministerul Afacerilor Străine, Mihail Ralea argumenta permanent misiunile dificile încredinţate de guvernul Groza Legaţiei de la Washington, volumul de muncă uriaş şi imposibilitatea de a administra trei imobile cu trei etaje, cu bani puţini şi numai cu doi servitori. 52. Cuvintele sale erau cu adevărat disperate: “mă găsesc într-o situaţiune într-adevăr penibilă trebuind a protesta la fiecare două luni asupra suprimării de funcţionari sau reducerii de salarii...” 53. Ralea constata că oamenii de serviciu umblau cu haine rupte, că diplomaţii cereau rechemarea în ţară, deoarece nu puteau trăi în America cu salariul respectiv şi că legaţia se găsea în situaţia înjositoare de a închide clădirea principală şi a o transforma în cantină şi dormitoare. De asemenea, nu se primiseră fonduri pentru misiuni speciale, în octombrie 1947, de 6 luni de zile. Disperat, ministrul nostru cerea ca raportul său să ajungă până la Gheorghiu Dej şi Maurer, în speranţa că legaţia română va atinge o situaţie de normalitate comparabilă cu cea a altor legaţii europene. 54. Din nefericire, soluţia găsită de liderii comunişti din ţară – reducerea cu 1/3 a personalului – nu era de natură să îmbunătăţească eficienţa diplomaţiei noastre în America, în schimb se alinia la cerinţele marelui aliat din Est: diluarea la minimum a contactelor cu blocul capitalist, izolarea României faţă de un Occident considerat ameninţător.

Totuşi, cea mai mare problemă a Legaţiei României de la Washington nu a fost legată de partea financiară, ori de capacităţile profesionale ale personalului, ci avea în vedere lipsa încrederii politice la nivelul diplomaţilor noştri, reflectând cu acurateţe schimbarea tensionată de regim care avea loc în România anului 1947. Astfel, cei mai mulţi dintre membrii legaţiei erau suspectaţi că oferă informaţii opoziţiei ţărăniste, că întreţin legături cu serviciile secrete americane ori cu emigraţia română şi că se manifestă frecvent în calitate de veritabili duşmani ai Uniunii Sovietice. Această atmosferă de nesiguranţă şi suspiciune a minat, din interior, orice posibilă coeziune în numele eficienţei diplomatice. Era clar că, în vremurile dificile de atunci, reprezentanţilor oficiali ai României li se părea mai important viitorul lor şi al ţării, ca entitate politică, decât o muncă de rutină, adeseori percepută a fi în defavoarea adevăratelor interese naţionale.

Astfel, foarte puţini dintre membrii legaţiei erau plasaţi deasupra oricăror bănuieli: Ralea – deoarece se considera că doreşte un post mai important în ţară, Mărdărescu – al doilea consilier al legaţiei – deoarece nu era prea dotat intelectual, Lăzăreanu – posibil ofiţer al serviciilor speciale române, tovarăşul Sterică – fost şofer al Anei Panker şi tovarăşii Ion şi Elena Crivelescu de la consulatul din New York. În rest, toţi ceilalţi ori erau deja în relaţii ciudate cu americanii sau cu rezistenţa română din America ori în situaţia de a defecta la inamic în orice moment.

„Centrul intrigilor” contra guvernului Groza

Prim consilierul Pamfil Ripoşanu, al doilea om al legaţiei, părea centrul intrigilor împotriva intereselor guvernului Groza, avînd idei reacţionare şi anti-sovietice şi păstrând legături ciudate cu Auschnit, Franasovici şi cu cercurile opoziţiei. Mai mult, în mod repetat, se vedea cu reprezentanţi ai Departamentului de Stat şi ai serviciilor secrete americane, purtând discuţii care nu se mai încadrau în atribuţiile sale de serviciu. 55. În plus, conform analizei lui Lăzăreanu, prim-consilierul de legaţie încerca să facă aliaţi şi prozeliţi în interiorul cercului diplomatic, de la consilierul de presă până la ataşatul comercial Lula. Alfons Vogel era şi el văzut ca un infidel al regimului, întreţinând legături cu cercurile carliste din America şi încercând să-şi găsească conexiuni pentru o eventuală stabilire peste ocean. 56. Consilierul financiar, Jacob Rosenthal, “a fost foarte activ în ceea ce priveşte intrigile”, cultivând relaţia cu Franasovici şi cu fostul diplomat Davilla care-i reprezenta în SUA pe Vişoianu şi Cretzianu. “Din sursă sigură... primeşte la el acasă agenţi ai serviciului secret american şi oameni din rezistenţă.” 57. Mircea Vasiliu, secretar clasa a III-a, care prin funcţia lui era obligat să facă zilnic vizite la Departamentul de Stat şi în diverse cercuri americane, întrunea toate motivele să devină şi el un suspect. 58. Aceeaşi bănuială, în cazul Violetei Zubcov, dactilografa care ar fi dorit să se mărite cu un american. Chiar şi în direcţia prim secretarului de legaţie, comunistul Mircea Meteş, exista o neîncredere principială: “n-ar fi exclus ca mai târziu să cadă sub influenţa vreunui spion...” 59. Această neîncredere generalizată a Bucureştiului în personalul legaţiei explică, măcar în parte, opţiunea pentru reducerea numărului de membri a reprezentanţei noastre americane. Cu cei mai mulţi dintre diplomaţi în poziţia de presupuşi infideli, guvernul Groza prefera diluarea semnificativă a contactelor cu oficialităţile Statelor Unite.

Deşi au existat numeroase propuneri de îmbunătăţire a situaţiei în interiorul legaţiei, propuneri ce priveau modificări de personal, alocarea de noi fonduri ori un management mai eficient, trecerea lunilor nu a făcut altceva decât să conducă la dezintegrarea micii comunităţi diplomatice româneşti. La început, Ralea, Mărdărescu sau Lăzăreanu au căutat să indice ministerului de la Bucureşti posibile soluţii pentru îmbunătăţirea situaţiei: un cifru sigur pentru telegrame, o fluenţă a transportului ziarelor şi a materialelor de propagandă din ţară, angajarea de personal calificat în număr suficient, eliberarea din funcţii a celor care nu prezentau siguranţa politică, fonduri suplimentare pentru salarii, propagandă şi misiuni speciale. 60. Se pare însă că Ralea nu primea nici măcar răspunsuri la aceste apeluri disperate şi ajunsese, în octombrie 1947, să nu mai aibă nici bani pentru trimiterea în ţară a celor care erau rechemaţi de la posturi. 61. Acest dezinteres al Ministerului Afacerilor Străine faţă de situaţia legaţiei noastre a condus la demisii în masă.

Dezertări şi concedieri

Începând din septembrie 1947, potrivit hotărârii Comisiei ministeriale de redresare economică şi stabilizare monetară, Ministerul Afacerilor Străine trebuia să treacă la comprimări de personal şi mari economii. Astfel, legaţia a fost anunţată că trebuie să renunţe la cinci dintre membrii săi şi să reducă salariile cu 28% - 30%. 62. În noiembrie 1947, se revenea asupra rechemărilor în ţară, dar erau făcute alte propuneri de micşorare a personalului. În martie 1948, legaţia pierduse deja 10 oameni, fără ca ei să fie înlocuiţi cu alţii. Astfel, demisionaseră şi rămăseseră în America: primul consilier Pamfil Ripoşanu şi consulul de la New York – Ion Stănescu, fuseseră chemaţi în ţară: secretarul III – Radu Stoichiţă, şoferul Constantin Negoiţă şi interpreta Cristina Gheţu. Oamenii de serviciu Maria Sterian, Constantin Ionescu şi Earl Brown au fost concediaţi iar Violeta Zubcov – dactilograf şi Gheorghe Luca – curier, deşi rechemaţi au preferat să rămână pe cont propriu, în Statele Unite. 63.

În vara anului 1947, legaţia primea în rândurile ei o persoană cu însărcinări speciale : domnul V.V. Pella, ministru plenipotenţial clasa I. Acesta era însărcianat să “urmărească activitatea şi să ţină contact cu serviciile ONU, precum şi cu toate instituţiile internaţionale aflate în SUA”, care desfăşurau activităţi convergente cu aceea a Naţiunilor Unite. 64. Către finalul lunii august 1947, Ministrul Afacerilor Străine, Gheorghe Tătărescu, adresa o telegramă lui Pella în care ruga să se insiste în acţiunile diplomatice de la New York, Washington şi Paris, deoarece guvernul român persevera în ideea că admiterea României în ONU să se producă în acea sesiune şi nu mai târziu. 65. Pella a colaborat bine cu Ralea şi folosind relaţii personale a sensibilizat mulţi diplomaţi occidentali pentru cauza României. Totuşi, după ce Pella a fost utilizat pentru prestigiul său simbolic internaţional, începând cu 1948 el a devenit deranjant pentru autorităţile române şi în octombrie 1948 consilierul de presă Grigore Preoteasa întreba Bucureştiul dacă nu era mai nimerit ca Pella să fie “descărcat oficial de atribuţiuni”. 66.

Dintre demisionarii din Legaţia României de la Washington, Pamfil Ripoşanu şi Alfons Vogel au creat reale probleme colegilor rămaşi să apere interesele statului comunist. După ce fostul prim-consilier Ripoşanu a demisionat, cerând şi azil politic în SUA, informatorii legaţiei îl dădeau drept “angajat direct al Serviciului de Poliţie” american, deoarece fusese surprins de mai multe ori ţinând sub observaţie sediul legaţiei, singur sau cu alţi agenţi. 67. În plus, prin interviuri date unor diverse reviste, Ripoşanu a indicat ziarele sau organizaţiile românilor americani care erau sponsorizate în secret de guvernul Groza. Mai mult, declarase cât se poate de clar că “Legaţiunea României este condusă de Legaţiunea URSS”. 68.

În iulie 1948, un alt membru important al grupului diplomatic românesc, consilierul de presă Alfons Vogel, şi-a prezentat demisia. Deşi adunase importante servicii externe regimului comunist, reuşind să infiltreze informatori în diferite comunităţi emigrate în SUA, el a preferat să părăsească, în cele din urmă, legaţia. Principalele ziare americane au preluat pe prima pagină declaraţiile lui Vogel care s-a autoconsiderat refugiat politic, criticând orientarea comunistă a noului stat român. 69. Pentru a contracara aceste ieşiri publice ale foştilor colegi, diplomaţii rămaşi fideli guvernului de la Bucureşti au făcut mari eforturi propagandistice rămase încă fără efect într-o Americă ce înţelegea din ce în ce mai clar schimbările reale din Europa de Est.

În fine, în septembrie 1948, chiar şi un comunist, Mircea Meteş, prim secretar de legaţie, şi-a înaintat demisia, preferând totuşi să se întoarcă în ţară. 70. La fel va proceda în decembrie 1948 referentul Alexandru Stoianovici. 71. Se pare că cei care optau pentru revenirea în România aveau drept unică motivaţie a părăsirii Washington-ului doar nivelul prea scăzut al salarizării.

La finalul anului 1948, relaţiile româno-americane intrau însă într-o nouă fază. După enormele presiuni făcute de comuniştii români asupra reprezentanţilor americani de la Bucureşti, o tensiune critică s-a instaurat şi în diplomaţie. Chiar de la sfârşitul lui 1948 începeau expulzările reciproce de diplomaţi, care vor continua câţiva ani buni, ca semn al declanşării Războiului Rece, în miniatură, pe direcţia Bucureşti – Washington. La 13 decembrie 1948, Vlad Mărdărescu, devenit Însărcinat cu Afaceri ad interim, primea două note din partea Departamentului de Stat prin care se aducea la cunoştinţă că domnii Alexandru Lăzăreanu şi Grigore Preoteasa, oficial – consilieri de presă dar foarte posibil agenţi ai serviciilor secrete române, deveneau PERSONA NON GRATA şi erau rugaţi să părăsească teritoriul Statelor Unite. 72. Gestul americanilor era un răspuns la expulzarea de către România a ataşatului militar J. Lovell şi a consilierului de legaţie H. Leverich. Aşadar, aici se încheia perioada de minimă normalitate diplomatică dintre România şi SUA de după cel de-al doilea război mondial şi începeau relaţiile subsumate principiilor oficiale ale Războiului Rece.

Paul Nistor

Sursa http://www.rostonline.org/rost/aug2005/diplomatia.shtml

Note:

46. Ibidem, martie-aprilie 1948, fila 86.

47. Ibidem, octombrie-noiembrie-decembrie 1948, fila 134.

48. ANIC, Arhiva CC al PCR, Secţia Relaţii Externe, Dosar 10/1947, fila 25

49. Ibidem, fila 25.

50. Ibidem, fila 25.

51. Ibidem, fila 26.

52. Arhiva MAE, Fond Telegrame Washington, vol.9, octombrie 1947, fila 12.

53. Ibidem, fila 61.

54. Ibidem, fila 62.

55. ANIC, Arhiva CC al PCR, Secţia Relaţii Externe, Dosar 10/1947, fila 27

56. Ibidem, fila 29.

57. Ibidem, fila 31.

58. Ibidem, fila 32.

59. Ibidem, fila 31.

60. Ibidem, filele 58-59.

61. Arhiva MAE, Fond Telegrame Washington, oct. 1947, vol.9, fila 62.

62. Ibidem, sept. 1947, vol.8, fila 13.

63. Ibidem, martie-aprilie 1948, fila 82.

64. Ibidem, vol.7, 1947, fila 112

65. Ibidem, fila 144.

66. Ibidem, oct.-nov.-dec. 1948, fila 65.

67. Ibidem, vol.10, nov.-dec. 1947, fila 41.

68. Ibidem, iul.-aug.-sept. 1948, fila 96.

69. Ibidem, fila 96.

70. Ibidem, fila 119.

71. Ibidem, oct.-nov.-dec. 1948, fila 179.

72. Ibidem, fila 142.