Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/
Motto: „Odată am spus că în Franța sînt mai mulți staliniști decât locuitori. Din cauză că mă loveam de această mentalitate… Sartre zicea: TOUT LES ANTICOMUNISTES SONT DES CHIENS” (Theodor Cazaban, iunie, 1993).

Ioan Petru Culianu se pare că a scris din Franța o notă informativă despre Mircea Eliade (vol. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Ed. Mica Valahie, 2008, p. 233). Autorul este recognoscibil după conținutul notei pentru Securitatea R.S.R. , turnătorul Ion Manea auto-deconspirându-se și el în 1974 odată cu menționarea volumului soției sale, Gramatica comparată ( ibid., p.117). În nota scrisă probabil de Culianu se amintește și de Adriana Berger (după moartea profesorului Eliade autoare a unui articol anti-Eliade în revista „Minimum” din Israel, urmat de alte articole calomnioase). De la Paris, A. Berger îi scrisese în românește pe 13 oct. 1984 lui Culianu la Groningen „că nu are slujbă”, după ce Eliade se dispensase de ajutorul ei la clasarea manuscriselor și a corespondenței, „cea mai gravă eroare din ultimii 25 de ani” (Mircea Eliade, Jurnal, 31 martie 1984). În nota scrisă probabil în anul 1984, Securitatea comunistă era pusă la curent că „sursa” o cunoaște pe Adriana Berger, „tipă de o rară mediocritate” care l-a căutat insistent si care îi dactilografiază o conferință (la 25 nov.1984 a susținut o conferință despre știința în Renaștere, la Sorbona, notează Culianu în nov. 1990 în Curriculum vitae alcătuit în vederea angajării la Chicago, la Divinity School). Informatorul mai scrie că i-a citit Adrianei Berger și teza de doctorat din 1982 pe tema operei lui Eliade. El adaugă în notă că a trebuit să-i răspundă Adrianei Berger la o mulțime de întrebări privitoare la „relația sa cu Mircea Eliade”.
În vara anului 1972 Securitatea i-a permis comunistului Ioan Petru Culianu să treacă dincolo de Cortina de fier spre a se perfecţiona în italiană la Perugia cu o bursa de două luni. Era imediat după licenţa în italiană şi după obţinerea postului de redactor la revista Secolul XX (vezi interviul lui Culianu din dec. 1990 republicat în rev. “22” din 22-23mai 2011, p. 13). În decembrie 1990 Culianu îi povestea Gabrielei Adameşteanu că la vremea studenţiei sale bucureştene venise la el un securist spre a-l racola. Acel securist, după ce a aflat de la tânărul italienist dorinţa acestuia de a lucra în redacţia unei reviste literare, l-a asigurat că Securitatea îi poate îndeplini visul. După asasinatul de la Chicago, Paul Drogeanu şi-a amintit că Ioan P. Culianu primise înainte de a rămâne în Italia postul la revista „Secolul XX” (vezi Paul Drogeanu în Suplimentul „Litere Arte Idei” al Cotidianului din 18 mai 1992, p.7). Decizia comunistului Culianu de a rămâne în Italia a atras după sine abandonarea visului de a lucra în R.S.R. la cea mai prestigioasă revistă culturală scoasă în țară, dar nu şi abandonarea colaborării sale cu Securitatea, cu atât mai greu de realizat cu cât temuta instituţie îi trimite un colaborator al ei în Lagărul de refugiaţi de la Latina din apropierea Romei (cf. Andrei Oişteanu, Asasinarea lui Culianu, în rev. Oglinda literară din august, anul X, 116/2011, p.7065).
Nota înformativă din 1984 are data exactă si semnătura turnătorului anonimizate, în conformitate cu Legea 187 si Ordonanța 16 care permite să se „publice doar numele informatorilor care prin acțiunea lor au încălcat drepturile și libertățile omului” (vezi rev. „22”, nr 862, 18 sept. 2006, interviul cu Claudiu Secașiu, președintele CNSAS), de ca si cum oamenii n-ar avea dreptul la o viață privată. Inregistrările din perioada totalitarismului comunist prin pereții „microfonizați” ai camerei fostului deținut politic Noica, sau pe calea turnătoriilor obținute de Securitate de la vizitatorii filozofului (1), nefiind, vezi-Doamne, încălcări ale acestui drept fundamental. Filozoful retras la Păltiniș mai visa câteodată că le va „trânti ușa în nas” securiștilor care l-au băgat fără motiv în închisoare, încălcându-i apoi dreptul la o viață privată, lipsită de urmăritori și „ciripitori” (2). Visa că va rămâne la familia lui din Anglia, „ca să nu mai aibe nimeni prilej să se ocupe de el” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și postcomuniste, în „Tribuna”, Cluj-Bapoca, nr.282/2014, pp.23-25 ;https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ). Oricare ar fi ideologia sa, totalitarismul are neapărat un caracter ideologic prin “voinţa de a-şi justifica natura teroristă” , scrie politologul Ion Varlam în studiul său, Totalitarismul ca mod de acaparare a puterii de stat (postat pe internet la www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/varlam , pagină greu accesibilă după „regionalizarea” internetului spre o cât mai atentă supraveghere). Aceasta ar fi “o primă deosebire faţă de dictatura banală”. Numai că ideologia pe care o practică totalitarismul de dreapta sau de stânga este “nelegitimă până si în ochii propriei doctrine” (ibid.) pentru că plasează într-un viitor utopic binele ca scop final, în timp ce face răul, actualitatea fărădelegii faţă de persoanele indezirabile fiind mijlocul de realizare a măreţiei viitoare.
Referindu-se la volumele omagiale Aufsaetze zu Mircea Eliade, îngrijite de marxistul Hans P. Duerr (n.1943), dintre care un volum deja apărut (Sehnsucht nach dem Ursprung, 1983), academicianul Mircea Eliade îi scria lui Culianu pe 24 febr. 1984 că nu-l deranjează dacă ele cuprind și articole critice, gândindu-se probabil la diversitatea firească de opinii si nu la minimalizarea faimei de care s-a bucurat gândirea sa înnoitoare pe tărâm științific, cum s-a petrecut în articolul muzeografului Andrei Pleșu (vizitator al familiei lui Leonte Răutu), muzeograf a cărui falsă dezidență (vezi scrisoarea din 8 febr. 2012 a sculptorului Bata Marinov, din care reiese farsa „victimizării” muzeografului Andrei Pleșu de la Tescani; http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/marea-pacaleala-scrisoarea-lui-bata-marianov-catre-sorin-iliesiu/) a fost probată de însăși trimiterea sa de către stăpânirea comunistă în R.F.G. ca bursier Humboldt.
Intrigat de articolul despre Horia Stamatu (3), text la care Culianu ținea atât de mult încât n-a ascultat nici de Virgil Ierunca, nici de Mircea Eliade care l-au rugat să renunțe la acel articol de „desființare” a celui mai însemnat poet al exilului românesc, Ierunca i-a împărtășit (fără menajamente) impresia sa după care Culianu ar fi fost un „trimis de stăpânire” care ar fi păstrat relații de colaborare cu Securitatea (Virgil Ierunca, scrisoare din 6 octombrie 1978, în rev. „România literară”, 7 febr. 1996). În anul când a fost eliberat Noica din temnița politică (împreună cu toate cadavrele vii care supraviețuiseră regimului de exterminare de după gratii), Virgil Ierunca se întreba retoric dacă „spectrul crimei” împotriva istoricului Gheorghe Brătianu și a filozofului Mircea Vulcănescu nu însoțește, oare, pe niciunul dintre „trimișii de stăpânire?” (Virgil Ierunca, Românește, 1964, ed.II-a 1991, p.58). Pe 19 octombrie 1978 Culianu îi scria profesorului Eliade că Horia Stamatu „a trimis la toată lumea” o traducere a articolului său „însoțită de un comentariu de 27p.”.
În ce-l privește pe faimosul istoric al religiilor care l-a tot susținut și încurajat mai bine de zece ani pe tânărul asistent de română de la Groningen, credem că Eliade nu s-a putut aștepta din partea lui Culianu la etichetările drept frascist, uzuale decenii de-a rândul la staliniștii din garda veche a Anei Pauker, precum Leonte Răutu, un semidoct, „satrap al culturii românești improvizat în diriguitorul ei” (M. Nițescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, București, 1995, p.375).
Articolul fostului comunist (Culianu, Mircea Eliade și broasca țestoasă cu un singur ochi) – trimis de stăpânire în Italia cu o bursă de studii după terminarea facultății la București-, i-a servit în 1987 și americanului Mac Ricketts să scrie un articol despre tinerețea lui Eliade petrecută în Romănia dinainte de ocupația sovietică, țară a cărei istorie interbelică (și nu numai!) a fost după 1945 permanent contrafăcută de colaboratori ai poliției politice precum Zigu Ornea (4). Un fost deținut politic (rabinul dr. David Șafran) observase cu justețe că în România comunistă „evreii dădeau lecții politice poporului român comentând și răstălmăcind epoca 1920-1948” (vezi „Istorie trucată în loc de filozofie, sau, Prejudecăți în loc de judecăți”, în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, 2002, pp.117-128 ; vezi și   https://www.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade). După Raymond Aron si Carl Friederich (pe care Ion Varlam îi citează în studiul său despre definirea totalitarismului), caracterul totalitar al unui regim politic ar implica erijarea doctrinei politice a partidului unic în religie de stat, monopolizarea tuturor puterilor (politică, economică, socială si spirituală), si crearea unei poliţii politice “responsabile cu exercitarea terorii si conservarea puterii” (Ion Varlam). Mai mult ca sigur, Mircea Eliade nu și-a putut imagina nici atacurile din articolul scris de Culianu (Mircea Eliade und die blinde Schildkroete, pp.216-243) și nici minimalizarea impactului pe care l-a avut opera sa științifică (5) din textul „trimisului de stăpânire” Andrei Pleșu, articol plasat ulterior și în volumul din 1987 editat în Italia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleşu-   despre unul autentic: Mircea Eliade ; https://www.scribd.com/document/191358853/IsabelaVScrabaEliadePlesu ).
Pentru că atât Pleșu cât și Culianu îl periaseră cu vorbe lingușitoare prin scrisori : „Incerc a nu-l trăda niciodată pe adevăratul M.Eliade care rămâne pentru mine exemplul cel mai frumos al acestor vremuri tulburi…vă mai exprim încă o dată recunoștința pentru a 1001-a dovadă de bunătate pe care mi-o dați” îi scria I.P. Culianu de la Goningen pe 4 aprilie 1984. Epistolele expediate de comunistul Andrei Pleșu savantului de la Chicago (menționate în Jurnalul de la Păltiniș) n-au fost publicate, probabil din pricina unui ton la fel de lingușitor.
Dresați cu aceleași minciuni istorice care-l făcuseră pe comunistul George Ivașcu să inventeze fără jenă că l-ar fi văzut pe Eliade cu pistolul la brâu îmbrăcat în cămasă verde (Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, p. 204), atât Culianu cât si „cronicarul plastic Andrei Pleșu” (cf. Noica, 1984) s-au regăsit imediat după 1990 între cei mediatizați cu insistență prin Revista „22” a Grupului de Dialog Social format în jurul fostului stalinist Silviu Brucan. Cu diferența că primul era pe punctul de a-și indeplini visul de o viață de a fi profesor în America la universitatea unde Eliade predase trei decenii, în timp ce A. Pleșu a primit de la Ion Iliescu portofoliul ministerial care-i fusese pregătit încă din 1987, cum apare pe o caseta de la „Radio Europa liberă” (vezi Ion Varlam, Pseudo-România, București, 2004, p.85). O altă deosebire, de loc neglijabilă, a constat în atitudinea critică a jurnalistului I.P. Culianu fată de guvernanții României post-comuniste (6) între care se găsea și Pleșu în calitatea lui de ministru al culturii.
În aprilie 1984 ieșise deja volumul Aufsaetze zu Mircea Eliade. Die Mitte der Welt (Frankfurt am Main, Syndicat, 1984) cuprinzând contribuțiile celor doi foști traducători de Rudolf Steiner la Sinaia (în vila lui George Bălan, vezi amintirile lui A. Pleșu despre I.P. Culianu publicate de informatorul Sorin Antohi). Volumul apărut la „Syndicat” este semnalat pe ocolite de asistentul romanistului Noomen care credea că păcălește pe cineva când desemna atacurile sale ca „apărări”:

„De la Paris îmi sosesc zvonuri, legate de Die Mitte der Welt, că iarăși am făcut o stângăcie și nepotrivită încercare să vă …apăr” (Culianu către Profesorul Mircea Eliade, 4 aprilie 1984).

La un an după moartea lui Mircea Eliade, Mac Ricketts îi cerea lui I.P. Culianu pe 4 iunie 1987 o copie xerox a articolului Mircea Eliade und die blinde Schildkroete (traducere din engleză în germană de Udo Rennert, în vol. Die Mitte der Welt) întrucât voia să pregătească un referat pe tema Eliade și Legiunea pentru întâlnirea anuală a American Academy of Religion din decembrie 1987 (cf. S. Antohi).
Memorabil ne pare faptul că profesorul Mircea Eliade, ca să poată citi atacul la adresa lui cuprins în articolul Broasca țestoasă cu un singur ochi (din volumul Die Mitte der Welt, articol inexistent în arhiva de la Chicago inventariată de Ricketts după decesul lui Mircea Eliade) n-a ezitat să-i facă lui Culianu o vizită la Groningen, deși deplasările îi erau dificile din cauza vârstei si a reumatismului. Relatarea vizitei la Groningen – cu un ton de-a dreptul insolent – o aflăm în scrisoarea tânărului expediată pe 18 sept 1984 de unde reiese că scopul vizitei faimosului profesor Eliade nu a putut fi atins:

„…unele lucruri n-au fost perfecte. De exemplu, când Doamna dorea țigări, ar fi trebuit să alerg și să le procur ; iar când Dl. Profesor a dorit volumul Die Mitte der Welt, la Amsterdam, aș fi avut (cred) timp să mă duc să-l caut” (I.P. Culianu, 18 sept. 1984).

Culianu a fost mereu fascinat de controlul politic prin manipularea gândirii (https://www.scribd.com/doc/225083365/IsabelaVasiliuScrabaEliadeDetractori), ceea ce acum se realizerază si prin Wikipedia.ro, dicționar on-line monopolizat de un grup cu interese ascunse care promovează cărțile de la Humanitas, îndepărtând cărțile apărute la alte edituri (https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ). Dar și prin prefețe și postfețe, ca și în comunism.
Din puținele cărți ale sale tipărite pe hârtie proastă în România comunistă, Mircea Eliade a sesizat această strategie manipulatorie prin insinuarea anumitor „grile de citire” în prefețe ori postfețe. Spălarea creierelor din vremea comunismului este descrisă într-una din poeziile exilatului Horia Stamatu: „O țară cu suflete spălate/ și puse în ordine pe gard/ e paradisul neîncetat făgăduit/ dar niciodată ajuns și pătat mereu cu sânge” (H. Stamatu, Jurnal 77, în „Revista Scriitorilor Români”, Muenchen, nr.15/1978, p.29). Sigur, fragmentul citat nu se referă la „sufletele spălate” ale manipulatorilor (manipulați), adică la beneficiarii totalitarismului comunist printre care s-a situat Andrei Pleșu (vezi Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, București, Ed. Vog, 2004, pp. 59-89).
Adăugând o postfață la modestul volum despre Eliade publicat de Culianu la Assisi în 1978, Sorin Antohi (unul dintre editorii foilor răzlețe rămase în arhiva „Culianu”) colportează în 1998 falsuri istorice puse în circulație de revista israeliană „Toladot” (nr.1/1972) spre blocarea Premiului Nobel la care Mircea Eliade a tot fost propus ani în șir. Dezinteresat de sutele de mii de români care după 23 august 1944 au fost victime ale regimului de teroare ideologică și polițienească, cu alte cuvinte având un suflet la fel de bine „spălat” ca cel al lui Culianu, informatorul Sorin Antohi („Am turnat la Securitate”, în „Cotidianul” din 5 sept. 2006) folosește postfața întru difuzarea unei imagini false și răuvoitoare despre „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”.
Turnătorul Antohi scrie că după moartea lui Eliade „chiar persoane străine de opera literară și academică a lui Eliade încep să-l cunoască ca anti-semit, pronazist, membru zelos al Gărzii de Fier, admirator al lui Codreanu și, deci, figură sinistră a reacțiunii”. Mai încolo plasează oarece concluzii. După ce-l citează pe Culianu care notase prin insemnările sale informe că Eliade ar fi fost „mai aproape de Garda de Fier decât i-ar fi plăcut lui să creadă”, Sorin Antohi adăugă din burtă cu un ton sentențiuos: „Culianu nu mai neagă evidențele” (S. Antohi, p. 305). Care evidențe?
Fostul colaborator al poliției politice (care abia în 2007 a recunoscut că nu are titlul de doctor asa cum a pretins) mai găsește un oarecare prilej să facă (în aceiași postfață) o oarecare reclamă himericei Școli de la Păltinis considerând relația dintre Culianu și Eliade asemănătoare cu relația dintre auto-desemnații discipoli ai lui Noica (http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii%20de%20la%20Paltinis%20ironizata%20de%20Noica.htm), și „maestrul” căruia Liiceanu (făcându-se a nu știi nimic de victimele totalitarismului comunist) îi spunea că n-o să creadă „niciodată într-o idee care e promovată prin violență” (Obs. Cult., nr. 302-303/ 2006 ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Eliade, ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/ ).
Cu presupusa asemănare, informatorul Antohi nici nu e prea departe de adevăr, dacă ne gândim la episodul „broaștei țestoase”. El notează că articolul datează din 1981, deși între foile lui Culianu se găsește consemnarea din 19 ianuarie 1983 că Hans Peter Duerr i-a dat „chef și prilej” să polemizeze cu „autorii de zvonuri ciudate privind existența lui Eliade” (Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, București, 1998, p. 157). Cam pe atunci trebuie să-i fi trimis lui H. P. Duerr și A. Pleșu eseul său minimalizator construit în jurul unei așa-zise „componente sud-est europeană” , text difuzat între coperțile mai multor volume: în Die Mitte der Welt apărut la editura „Syndicat” în 1984 și trei ani mai târziu într-un volum îngrijit de „trimisul de stăpânire” Marin Mincu (M. Eliade e l-Italia ), unde Culianu figurează cu Mircea Eliade e la longa lotta contro il razzismo (1987). Textul lui Pleșu despre Eliade a mai fost inclus alături de alte articole scrise înainte de 1990 în culegerea Limba păsărilor (7), scoasă în 1994 de prietenul său Liiceanu la fosta Editură „Politică” a PCR, editură care va umple piața cu atacurile Alexandrei Laignel-Lavastine, nepăsătoare (ca toți comuniștii și cripto-comuniștii) la milioanele de victime ale totalitarismului de stânga. Și Culianu s-a prefăcut că n-are habar de lagărele și închisorile politice prin care a fost impus și menținut la putere comunismul din România, temă discret tratată de Eliade în capodopera sa literară Pe strada Mântuleasa (https://www.scribd.com/doc/221193220/IsabelaVasiliuScrabaEliadeStrMantuleasa ) și în Foret interdit (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca ). Vreme de doi ani, Mircea Eliade a tot încercat să-i trimită lui Culianu romanul Noaptea de Sânziene (publicat la Paris de Ioan Cușa in 1971) în Italia comunistă (vezi Camilian Demetrescu, Exil, vol.I, București, Ed. Albatros, 1997, vol.II, București, Editura MNLR, 2009), unde tânărului student îi mai trimitea și bani.
Deplasării inutile până la Groningen i-a urmat (îndeaproape) ruinarea colaborării la cartea urmând să fie editată de Hachette într-o colecție îngrijită de Paul Goma, colaborare propusă și dorită de Mircea Eliade pentru realizarea împreună a volumului Dialogues interrompus pe tema literaturii sale (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc ; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Mircea%20Eliade%20intr-o%20colaborare%20cu%20bucluc%20de%20IVS.htm ).
În toamna anului 1984 fiind iminentă apariția celor două volume ale lui Culianu (Eros și Magie și Experiences de l’extase, teza de 3eme ciclu pe care a trecut-o în 1980 cu Eliade președinte al comisiei de examinare care avusese grijă să fie o comisie favorabilă candidatului), un al treilea volum încă nescris era probabil prea mult, deși asistentul de română avusese prilejul să constate cât de eficient fusese ajutorul pe care i l-a dat Eliade nu doar la trecerea examenului cu o lucrare șchiopătând la capitolul bibliografic, dar și la publicarea ei la o mare editură care tipărea și difuza scrierile lui Mircea Eliade, „adevărate evenimente în gândirea Occidentului” (Jean Marie Le Clézio). Într-una din scrisorile sale, Mircea Eliade îi atrăsese cu multă delicatețe atenția că profesorul Betz de la Chicago a considerat volumul Psychanodia (8)– traducerea în engleză a cărții de la Payot – „insuficient documentat”. Chiar și după trei ani de la susținerea tezei de 3eme, la sfârşitul Psyhanodiei (1983) autorul nu a putut trece decât cinci repere în dreptul numelui I.P. Culianu: micul grupaj de articole şi studii intitulat Iter in silvis publicat în 1981 la o editură oarecare din Messina (1981) și trei articole.
Cu generozitatea sa caracteristică, Mircea Eliade îl anunță pe Culianu în14 febr. 1985 că i-a dat lui David Brent exemplarul său cu dedicatie al cărții Experience de l’extase (Payot, 1984). Nefiind acceptată de University of Chicago Press, cartea Experiences de l’extase (Payot, 1984) a apărut cu oarecare completări (vezi interviul lui Culianu din febr.1990 din Italia) şi cu alt titlu (Out of this World) la obscura editură Shambala din Boston în 1991 (9). Tot la insistențele lui Eliade, cealaltă carte (Eros si magie), a fost publicată la Chicago de David Brent (desemnat de Cristinel Eliade să dețină drepturile de autor ale lui Mircea Eliade). Acest volum tradus în engleză a apărut în 1987, după moarea academicianului M. Eliade, în anul în care Culianu a trecut în Franța (la zece ani de la înscriere) examenul pentru doctoratul de stat în istoria religiilor.
In România abia după înlăturarea comunismului s-a mai aflat câte ceva de cele două milioane de români (vezi Românii în știința și cultura occidentală, SUA, 1992, p.207) schingiuiţi în temniţele cu care ocupantul sovietic împânzise ţara, precum și de grozăviile suferite de românii bucovineni şi basarabeni deportaţi cu sutele de mii în Siberia (Ceaușescu le vorbea rușilor de cca 1,5 milioane de victime românești din provinciile întâi eliberate de români, apoi iar ocupate de Rusia sovietică). În schimb, în Europa de vest acestea erau lucruri pe care I. P. Culianu (dacă n-ar fi avut creierul bine spălat) le putea afla fie din romanele lui Soljenițin (publicat din 1968 în Occident), fie din beletristica lui Elliade. Pe el însă nu l-a interesat genocidul comunist (vezi dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, vol.I-III, Ed. Irecson, București, 2008, 1430p.), așa cu nu l-a interesat nici colaborarea cu Eliade la volumul Dialoguri intrerupte, volum care ar fi fost să fie despre literatura lui Eliade şi nu despre “anii treizeci” cum o tot cârmea Culianu după viziunea lui Z. Ornea care „îl denunță Securității pe Noica și-l aruncă în pușcărie” (vezi Ioan Țicalo, Dimensiunea creștină a operei lui Noica, în „Bucovina literară”, nr. 5-6 (303-304), mai, iunie 2016, p. 59).
Cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, între 1982 şi 1985 Ioan Petru Culianu a ţinut morţiş să-i facă (așa-zisului său maestru) dezagreabilă ideea volumului Dialogues interrompus, prin superficiale şi nepotrivite abordări „comuniste” ale unor scrieri literare de sorginte filozofică (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Dialoguri cu Eliade întrerupte printr-o colaborare ratată de Culianu). „E adevărat, nuvelistica mea e din ce în ce mai criptică” – îi scrisese Eliade lui Culianu. „Singura hermeneutică posibilă ar fi ignorarea sensului (sau al „simbolului”) și considerarea fiecărei nuvele ca un univers paralel, cu structurile, morfologia și limbajul lui specific” (M. Eliade, scrisoarea din17 ian.1978). Filozoful religiilor încadra într-un „univers paralel” misiunea poetului adevărat de a-și difuza cu orice risc poezia, chiar coborând „printre lupi și mistreți”. Căci el știa – de când făcea publicistică anti-comunistă în revistele exilaților din America sau din Franța -, că în România ciuntită de Basarabia, de Bucovina de Nord și de Tinutul Herții cultura oficială este falsificată în întregime, nu numai „istoria, filologia, istoria literară” pe care i le-a enumerat într-o scrisoare discipolului comunist, extrem de probabil și informator al Securității. Chiar despre Eliade pe care l-a curtat ani în șir.
Impușcarea tânărului profesor Culianu la Chicago – în ceafă, în WC-ul universității pe 21 mai 1991 de către trimișii Securității din țară (10) –, a fost interpretată ca o „execuţie cvasi-rituală” a unui trădător cu mesajul : “cine face ca el, ca el va păţi” (Andrei Oişteanu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, august 2011, p.7065).

NOTE SI CONSIDERAȚII MARGINALE

1. Vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica; http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/ . Dintre dosarele de urmărire securistă a lui Constantin Noica unele au fost total distruse ca să nu se vadă notele informative ale unor vizitatori aflați în bune relații cu Virgil Măgureanu, șeful SRI după 1990.

2. Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și postcomuniste, în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.282/2014, pp.23-25 ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ . Pentru că adevăraţii autori ai crimelor care au dus din 1945 până în 1989 la uciderea a 890 000 (optsutenouăzecidemii) de români fără a socoti victimele comunismului din Basarabia, Bucovina şi Tinutul Herţii (vezi dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu, ed.I-a 1994, ed.II-a 1998, ed. III-a 2009, Bucureşti, Ed. Ericson), şi la circa două milioane de întemniţaţi politici pe diferite termene între 23 august 1944 si 1964 (vezi Monumentul victimelor comunismului de la Chene Bourg, Geneva, Elveţia) n-au fost nicicând pedepsiţi, ei şi urmaşii lor au rămas să controleze falsificarea istoriei pentru a-şi ascunde vinovăţia. Din perspectiva beneficiarilor comunismului și ai post-comunismului, apare semnificativă reacţia fostului ministru Andrei Pleşu la propunerea lui Sorin Ilieşiu de a fi comemorată într-o zi anume memoria victimelor comunismului. Propunerea lui Sorin Ilieşiu a stârnit opoziţia lui Pleşu, îngrijorat nevoie mare ca nu cumva să   fie “statutate” nişte “noi chermeze” (v. scrisoarea lui S. Ilieşiu către Radu Filipescu, 1 febr. 2012).

3. În contrast penibilitățile din articolul despre Horia Stamatu compus la vreo 27 de ani de asistentul de română de la Groningen (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu. Ciudăţenii cripto-comuniste, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, sept. 2012, p. 19 ; http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Centenar10Horia Stamatu.htm ), Virgil Ierunca scrisese că poezia lui Horia Stamatu „va sfinți locul si vremea” fie în afara României, fie „în țara regăsită de mâine…împlinind sorocul spiritualității românești hărăzită să dăinuie prin jertfe ciclice” (V. Ierunca). Atacarea marelui poet Horia Stamatu l-a făcut pe Virgil Ierunca să-i scrie lui Culianu că îl consideră om al Securității, ceea ce nu era foarte departe de adevăr (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui Culianu și o nouă ipoteză –a lui Ezio Albrile- privitoare la asasinatul politic de la Chicago, în rev. „Cetatea Culturală”, Cluj-Napoca, sept. 2013; on-line http://www.scribd.com/doc/172864407/Isabela-Vasiliu-Scraba-ERA-MINCIUNILOR-LEGATE-DE-CARIERA-LUI-I-P-CULIANU-%C5%9EI-O-NOU%C4%82-IPOTEZ%C4%82-A-LUI-EZIO-ALBRILE-PRIVITOARE-LA-ASASINATUL-POLITIC-DE-L ). Presupunerea lui Virgil Ierunca pare să fi fost confirmată în 2008 odată cu publicarea notei informative despre profesorul Mircea Eliade scrisă foarte probabil de Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul XI, nr.1 (110) ianuarie 2017, p.17 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade /). In epistola sa din 6 oct. 1978, Ierunca i-a scris lui Culianu că publicând articolul despre poezia lui Horia Stamatu îsi deconspiră legăturile cu Securitatea. Ioan Petru Culianu a publicat articolul în „International Journal of Romanian Studies”, vol II 1977-1980 apărut efectiv în 1984. După raționamentul lui Virgil Ierunca s-ar putea presupune că toți cei care după 1990 i-au refuzat dreptul la replică poetului atacat de Culianu (adică au refuzat să publice acel text de peste 20 de pagini scris de Stamatu ) si-ar fi „deconspirat” astfel relațiile lor cu Securitatea. Lunga scrisoare se află în corespondența cu Horia Stamatu rămasă de la medicul poet Alexandru Lungu (publicată pe alese în „România literară”). Dar textul de peste 20 de pagini se găsește foarte probabil și între scrisorile primite de Eliade (corespondență publicată în vreo cinci volume cu omiterea expresă a scrisorii lui Horia Stamatu despre articolul lui Culianu). Fără nici un dubiu, lunga scrisoare se află și în corespondența rămasă de la Paul Miron care a fost publicată de Nicolae Florescu la Ed. „Jurnalul literar” cu cenzurarea aceluiași text despre Culianu. In fine, scrisoarea de peste 20 de pagini ar trebui să fie chiar și în arhiva lui Virgil Ierunca intrată în posesia editorului G. Liiceanu care…nu s-a grăbit s-o editeze.

4. Redactorul Zigu Orenstein/Ornea a dat pe ascuns Securității manuscrisul volumului Fenomenologia spiritului de G.W.F. Hegel istorisitã de Constantin Noica, manuscris pentru care Noica a fost arestat la 11 dec. 1958. În urma bătăilor bestiale la care a fost supus filozoful, Securitatea a confecționat „lotul Noica” din peste douăzeci de persoane, arestând pe cei cărora Noica le citise manuscrisul: Al. Paleologu, N. Steinhardt, Sergiu Al-George, etc. Predat de Noica în 1957 unicei edituri de atunci (E.S.P.L.A.), manuscrisul cărții despre Hegel a fost semnalat de Zigu Ornea unei „surse” a Securității, numită „Serban”, care l-a ștampilat drept «unul din cele mai periculoase materiale ideologice din țarã» (vezi C. Noica în vizorul Securității, documente din Arhiva CNSAS publicate de rev. „Obsevatorul Cultural” nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; Luciana Pop, Constantin Noica și criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007). La câteva luni de la arestarea lui Constantin Noica (11 dec. 1958) sursa «Serban» (Pavel Apostol), întocmeşte o notă în care scrie cum a aflat de la Zigu Ornea (Orenstein) de existenţa manuscrisului dat de Noica spre publicare, carte de “conţinut duşmănos” în care filozoful ar “ataca regimul de democraţie populară” (vol. 2 al Dosarului nr. 207 de la CNSAS, publicată de «Observatorul Cultural» nr. 20 /277). După ce l-a turnat pe Lucian Blaga, fără a reuşi să-l bage în puşcărie pe profesorul clujan căruia îi fusese plasat ca asistent, Pavel Apostol (/Paul Erdoes) l-a încondeiat și pe Noica așa cum a crezut el că va fi mai eficient.

Din nota lui “Şerban”(Pavel Apostol) către Securitatea din Piteşti aflăm că Orenstein, cel care i-a dat la început doar o parte din manuscrisul noician, era «pe atunci redactor la E.S.P.L.A.» (apud. “Serban”), primind sarcina securistă ca „până la data de 31 ianuarie 1958 să facă rost de întregul volum”. Când deținutul Constantin Noica era bătut cu sălbăticie, Pavel Apostol (sursa «Șerban») scrie la domiciliul său că «existența lucrãrii i-a fost semnalată în 1957 de Orenstein care, la cererea sursei [Serban], «i-a predat o copie a lucrãrii» (14 mai 1959). Din „Nota luată [în 14 mai 1959] la domiciliul agentului” Șerban (Pavel Apostol) mai aflăm că turnătorul Z. Orenstein/Ornea a fost răsplătit cu funcția de «îndrumător» la Centrala librăriilor (vezi C. Noica în vizorul Securității, documente din Arhiva CNSAS publicate de rev. „Obsevatorul Cultural” nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005). La arestarea lui Noica (pe motiv că ar fi “atacat regimul de democraţie populară” în manuscrisul despre Hegel) a fost atunci implicat si șeful cenzurii (politrucul Ion Ianoși) care a primit în 1980 următoarea dedicație pe volumul Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel : “Profesorului Ion Ianoşi [/Seinberger până în anul întemniţării lui Noica], această carte despre om, care i-a vorbit mai de mult si care bate din nou la porţile d’sale, ca la una din instanţele ultime ale culturii noastre de astăzi” (Estetică şi Moralitate. Omagiu profesorului I. Ianoşi la 70 de ani, Ed. Crater, Bucureşti, 1998, p.594). Cum vedem, Noica scrie că “revine” cu aceeaşi carte “care i-a vorbit” lui Steinberger (înainte ca Zigu Ornea să-l bage în temniţă pe autor) şi care “bate din nou” la poarta “instanţei supreme” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ ). Volumul  apărut la Cartea românească în 1980 reprezintă partea din manuscris care i-a fost restituită lui Noica prin anii șaptezeci de Securitate, parte cenzurată de toate referirile la om ca «ființă căutătoare de Dumnezeu» (p.106 din mss.) sau la religie ca «împlinire a spiritului» (ibid.), așadar o carte ciuntită de tot ce semnalase Pavel Apostol (sursa „Serban”) că ar fi fost «anticomunist și mistic» în manuscrisul   obținut (probabil până la 31 ian. 1958) de la Zigu Orenstein/Ornea. In Wikipedia confiscată de o mafie cu interese ascunse (https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ), informatorul Securității (Zigu Ornea) este prezentat excesiv de laudativ, îndepărtându-se, fără o argumentare logică, toate datele publicate în presă despre colaborarea lui Ornea cu poliția politică din 1957-1958. În Wikipedia.ro, turnătorul Ornea este victimizat că ar fi primit „pe motive de dosar ideologic” (accesare pe 31 ian. 2017) în 1959 bani fiind corector la „Gazeta literară”. Ceea ce nu ilustrează decât un eventual cumul de lefuri, dată fiind precizarea sursei „Serban” din 14mai 1959 că Ornea/ Orenstein nu mai era simplu redactor la ESPLA ci devenise la 28 de ani „instructor la Centrala Cărții”. In comunism, publicarea unei cărţi nu însemna şi punerea ei pe piaţă. Cartea putea fi oprită refuzându-i-se “avizul de difuzare” (M. Handoca în „Jurnalul Naţional”, 8 aprilie 2009, p.4). Șeful cenzurii (stalinistul Ion Ianoși) avea și el titulatura de „instructor”, preschimbată după 1990 în „membru de onoare al Academiei”.   Dar acest politruc cu liceul pe puncte aparținea structurilor de vârf . Era „instanță supremă” și în 1986, după cum am aflat de la unchiul meu, anglistul Dan Duțescu. Anii treizeci, (din subiectiva perspectivă a stalinistului Zigu Ornea) au fost reeditati de Polirom în 2015 cu prefața scrisă de o fostă profesoară de socialism, autoare de poeme nerușinate (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas ; pe hârtie în „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr.322/ 2016, pp.25-27; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/ ).

5. „Specialiștii au arătat în peste 200 de volume omagiale, monografii și teze de doctorat ceea ce-i datorează lui Mircea Eliade istoria religiilor și orientalistica” (Noi glose despre Mircea Eliade, București, 2006, p. 175). Referitor la înseilările comunistului A. Pleșu despre succesul cărților lui Micea Eliade, a se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleşu- despre unul autentic: Mircea Eliade ; https://www.scribd.com/document/191358853/IsabelaVScrabaEliadePlesu ).

6. Culianu a criticat (în special din 23iunie 1990 până in 22dec. 1990 în „Lumea liberă” românească din New York) regimul lui Ion Iliescu unde Securitatea=SRI era condusă de V. Măgureanu, iar ministrul culturii era Andrei Pleșu. Cei trei (Ion Iliescu, Virgil Măgureanu și Andrei Pleșu) s-au întrunit pe 23 aug. 1989 la Tescani, unde Pleșu era muzeograf (vezi Radu Portocală, Autopsie du coup d-Etat roumain : Au pays du mensonge triomphant, 1994 și Ion Varlam, Pseudo-România, 2004). Jurnalistul I.P. Culianu (1950-1991) începe să primească telefoane de amenințare după ce în august 1990 Ambasada Română a cerut colecția revistei „Lumea liberă românească” cu articolele sale de critică politică. Inainte de a fi asasinat (după tipicul KGB-ului) pe ecranul calculatorului la care lucra cu unul din studenții săi, lui Culianu i-a aparut cu litere mari : „Culianu- kill him!”, după cum a povestit studentul (St. C. Andronescu, A fost Culianu discipolul lui Eliade? https://www.scribd.com/doc/179318724/%C5%9EerbanAndronescuCulianuFalsDiscip?ad_group=&campaign=Skimbit%2C+Ltd.&content=10079&irgwc=1&keyword=ft500noi&medium=affiliate&source=impactradius ).

7. Culegerile de articole care formează opera lui Andrei Pleșu, traduse „la București și editate în Franța /…/ nici nu se vând, nici nu sînt considerate cărți. Ele sînt trecute ca broșuri în fișierul general ținut de editorii francezi, deci nu intră în cataloagele generale ale editurilor” (Radu Portocală, fost director al I.C.R, Paris; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica; pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (67), 2013, pp.16- 17; http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/ ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica; pe hârtie în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii%20de%20la%20Paltinis%20ironizata%20de%20Noica.htm ).

8. Despre Psyhanodia , pe 10 august 1978 Culianu îi scrie lui Eliade   (vezi Dialoguri întrerupte, Iasi. Polirom, 2004, p.145) că a primit de la Vermaseren acceptul de principiu ca, “după susţinerea ei”, teza de 3eme (susținută în 1980 și urmând a primi titlul francez Experiences de l’extase ) să fie publicată în englezeşte (vezi Psyhanodia. A Survey of the Evidence Concerning the Ascension of the Soul and its Relevance, Leiden, 1983. Același volum, remaniat la repezeală, a primit titlul Out of this World (1991) si a fost tradus in italiană I viaggi dell-anima (1991). Probabil fără a citi Experiences de l’extase, G. Cassadio a scris că I viaggi dell-anima, ultima carte a lui Culianu, i-a părut “una delusione, di molto inferiore alla produzione scientifica antecedente” (cf. G. Cassadio citat de Ezio Albrile in studiul Diafane sovversione din Rivista di Studi Indo-Mediteranei, Anno I/2011, e-journal ). În lista de lucrări alcătuită în noiembrie 1990 (si completată de Tereza Culianu Petrescu) cele patru titluri ale aceleiași teze din 1980 apar ca lucrări diferite, cum lucrări de sine stătătoare sunt trecute și fragmente din teza de 3-e cycle în traducere italiană sub titlul “Iatroi kai manteis” (din rev. Studi Storico-Religiosi, Roma, IV/1980 pp. 287-303) precum şi fragmente din aceiași lucrare cu titlul „L’ascension de l’ame dans les mysteres et hors des mysteres” publicate în volumul colectiv La soteriologia dei culti orientali nell’ Impero Romano (Leiden, 1982, pp.276-307), cuprinzând lucrările Congresului de istoria religiilor de la Roma din 24-28 sept. 1979. Mircea Eliade îi scria lui Culianu pe 14 nov. 1980: “Mă tot întreb de ce Vermaseren ţine morţiş să traduci cartea [Experiences de l’extase] în englezeşte [Psyhanodia]. Cei care o înţeleg, o pot citi şi în franţuzeşte” (Dialoguri întrerupte, 2004, p.223). În Wikipedia confiscată de o mafie cu interese ascunse, la fișa lui Culianu este trecută minciuna: „he long served as professor of the hystory of religions at the University of Chicago”. In realitate abia primise green card-ul, urmând a fi angajat după obținerea (în vara lui 1991, scrie Tereza Culianu-Petrescu) cetățeniei americane. Culianu a fost asasinat inainte de a fi fost angajat ca profesor asociat de istoria religiilor la Chicago. In SUA el a predat italiana în 1987-1988 la Cambridge MA (cf scrisorii lui Culianu către Lorenzo Renzi de la Padova din 11 aprilie 1988). In România cripto-comunistă de după 1990, în timp ce piaţa de carte este saturată cu reeditările celor două-trei cărți reprezentând lucrările de istoria religiilor pentru examenele date de Culianu la Milano si în Franța, la care Sorin Antohi a mai adăugat în diferite coperți articolele lui Culianu din revistele românești și manuscrise informe cărora le-a pus titluri sforăitoare, o ediţie completă a operei lui Eliade încă nu există. Din volumul alcătuit prin consultatea documentelor de Securitate privitoare la Eliade (Ed. Mica Valahie, 2008, pp.133-135) aflăm de lista cu XXVI de volume care să cuprindă OPERA OMNIA alcătuită de Mircea Eliade pe 17 mai 1976. Nici una dintre stipendiatele edituri care se ocupă cu dezinformarea cititorilor în legătură cu falsa carieră științifică a lui Culianu în calitate de istoric al religiilor, nu a luat în considerație planul editorial alcătuit de Mircea Eliade.

9. Referitor la noul titlu al lucrării de 3-e cycle în traducerea englezească din 1991, Gabriela Adameşteanu a subliniat stranietatea noului titlu din perspectiva trecerii lui Culianu în lumea de dincolo. Ea fusese în America unde îi luase un interviu în decembrie 1990 în care el spusese la un moment dat că “prostia Securităţii române este epocală şi de o profunzime nemaivăzută” (I.P.Culianu în Revista „22”, 5 aprilie 1991). După lectura revistei “22”, Culianu îi trimite Gabrielei Adameşteanu corectura cărţii Out of this World pe care i-a scris în ziua asasinării de către Securitatea română: “Cu drag şi mulţumiri pentru frumosul interviu din 22, Ioan, Chicago, 21 mai 1991.”

10. Pe 10 iulie 1999 Cristian Livescu semnala „știrea adusă dintr-o vizită peste ocean a încruntatului ministru de interne Dejeu, conform căreia FBI consideră că mult căutatul killer de la Chicago se află în România si că el trebuie doar prins, anchetat si dat pe mâna justiției. Declarația a rămas, cel puțin până la scrierea acestor rânduri (10 iulie 1999) si la o lună si mai bine de la emisia ei, vorbă în vânt” (vezi Cristian Livescu, Din nou despre Culianu…, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul VIII, Nr. 126, august 1999, p.6).

Repere bibliografice

1-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie   în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ ; sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011, http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 .

2-Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu- despre unul autentic: Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://www.scribd.com/document/191358853/IsabelaVScrabaEliadePlesu sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-PlesuEliade10.htm.

3-Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credințelor si ratatele colaborări ale lui Eliade cu I.P. Culianu, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX (XLIV), Nr.4 (322), aprilie 2009, p. 22, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm .

4- Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17, http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf .

5-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010; https://fr.scribd.com/doc/226206379/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCuliBeletristica.

6-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie, sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu .

7-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm

8-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15 sau https://fr.scribd.com/doc/225083365/IsabelaVasiliuScrabaEliadeDetractori , sau, o variantă mai elaborată din site-ul personal, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeDetractori4.htm.

9- Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm ; sau http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Ceva%20despre%20scoala%20trairista%20de%20IVS.htm.

10-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50, http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm , sau varianta intitulată Wikipedia.ro citită printre rânduri, http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/

11-Isabela Vasiliu-Scraba, Răbdarea îngerească a lui Mircea Eliade cu Ioan Petru Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, nr. 84, dec. 2008, p.3956, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/rabdareaEliade8.htm /

12-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26, online la http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George ; sau   http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm

13- Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21, sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa .

14- Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3 (100)/2016, p.14 ; on line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/; sau http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade .

15- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Eliade10-Camilian.htm sau online în Revista „Agero” din Stuttgart, https://fr.scribd.com/doc/168929559/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCamilianDemetrescu .

16- Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search .

17- Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul XI, nr.1 (110) ianuarie 2017, p.17, fragmente de articol ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ .

18- Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica; pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (67), 2013, pp.16- 17; http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/ .

19- Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica; pe hârtie în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii%20de%20la%20Paltinis%20ironizata%20de%20Noica.htm ; sau on-line https://blogideologic.wordpress.com/2013/04/08/isabela-vasiliu-scraba-himera-discipolatului-de-la-paltinis/ .

20- Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-06-4; https://philpapers.org/rec/VASMLN ; a se vedea șI http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439 .
21- Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie” sau Nae Ionescu și Petre Țuțea, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015 ; on-line în rev. „Clipa”, California, SUA, dec. 2014 http://www.clipa.com/a12740-ORICE-MARE-INTELIGENTA-BASCULEAZA-206-NTRE-RELIGIE-SI-FILOZOFIE-Petre-Tutea.aspx ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ .

22- Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor.Nae Ionescu prin discipolii săi : Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-05-6; https://philpapers.org/archive/VASILR.pdf   .

23-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte; pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VI, nr. 2 (52), febr. 2012, p.19; http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ .

24- Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica – între fantasmă si luciditate, Slobozia, 1992; https://philpapers.org/rec/VASFLC .

25-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru „humanist”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 (42), aprilie 2011, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/   .

26- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în diverse wikipedii, pe hârtie în rev.„Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, nr.269/ 2013, p.12 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ .

27- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est, pe hârtie
în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr.333/ 2016, pp.19-20 și nr.334/ 2016, p. 25; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ .

28- Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Noica, pe hârtie în rev. „Plumb”, Bacău, Anul V, nr.34,ianuarie 2010, p.4; http://isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm .

29- Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate, București, 2000, pe hârtie în rev.„Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, nr.295/ 2014, pp.19-20; în rev. „Clipa”, SUA, dec. 2014 ; http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx .

30- Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și postcomuniste, în „Tribuna”, Cluj-Bapoca, nr.282/2014, pp.23-25 ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/.

31- Isabela Vasiliu-Scraba, Dialoguri cu Eliade întrerupte printr-o colaborare ratată de Culianu, în „Poesis”, Satu Mare, Anul XXI, Nr. 228-229-230, ianuarie-martie, 2010, pp.74-78; https://www.scribd.com/document/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica .

32-Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și modelul Păltiniș, în rev. „Clipa”, SUA, Anul XXV, iunie 2015; http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx   .

33- Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre superbia animi”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 6 (103), iunie 2016, p. 10; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/ .

34- Isabela Vasiliu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai Profesorului Nae Ionescu: Mircea Vulcănescu șI Mircea Eliade, pe hârtie în „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr.342/ 2016, p.10 și p.31; https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton/ .

35- Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea istoriei, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 10 (107), octombrie 2016, p.13; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/ .



Cuvinte cheie: istorie, cultură, Mircea Eliade, totalitarism de stânga șI de dreapta, Securitate, manipulare, Wikipedia confiscată, Isabela Vasiliu-Scraba.



Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa din Wikipedia.Ro înainte de vandalizarea ei de către birocratul MyComp: http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/
Impresii de lectură :

„Excepțional studiu! Păcat că va ajunge sub prea puțini ochi.” (Alexandru Dobrescu, fost director al Institutului Cultural Român din Paris, 3 febr. 2017).

Surse complementare :

Studiul de mai jos a apărut în decembrie 2014:

”Ca o flacără întunecată”. Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu - noi completări documentare (Studii de istorie a filosofiei româneşti, București, X, 2014, pp. 237-315)

Este al treilea "episod" din seria Eliade - Culianu - inedită. Primele două se găsesc aici:

"Întotdeauna far într-o lume nihilistă". Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu – completări documentare (Studii de istorie a filosofiei româneşti, Bucureşti, VIII, 2012, pp. 303-361, 373)

Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade și Felix culpa (Studii de istorie a filosofiei româneşti, București, IX, 2013, pp. 319-378, 393)

De fapt, ordinea logica este: 2012, 2014, 2013.

Dezmembrarea României - Planuri şi scenarii actuale (1)

Dezmembrarea României - Planuri şi scenarii actuale (1)

Col. (r) Conf. univ. dr. Aurel V. David

Miercuri, 08 Februarie 2017 22:55

Organizaţii, vectori, agenţi Prezentăm, o trecere în revistă a numeroaselor planuri și scenarii vizând dezmembrarea României ca entitate statală, cu precizarea că acestea au fost făcute publice de către organizații sau cercuri guvernamentale ostile statului național unitar român. Înainte de a studia aceste proiecte, mai mult sau mai puțin fanteziste, reamintim cititorilor că imediat după crearea statului român modern, în anii '20-'30 ai secolului trecut, au apărut planuri de distrugere a integrităţii teritoriale şi a unităţii naţionale. În anul 1924, Uniunea Sovietică, prin intermediul Kominternului, a creat diversiunea de la Tatar Bunar (în Basarabia), potolită în forţă de către armata română. În iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia şi Bucovina de nord, la 30 august 1940, prin Diktatul de la Viena, Germania nazistă şi Italia fascistă au transferat Ungariei horthyste jumătatea de nord-vest a Transilvaniei, iar la 7 septembrie 1940, sub presiune externă, România a fost obligată să cedeze Bulgariei Cadrilaterul. În perioada postbelică, în anul 1948 România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice Insula Şerpilor, fiind astfel primul şi singurul stat din lagărul socialist şi din Europa căruia i s-a luat o bucată din teritoriu. Un alt plan subversiv de destrămare a României a fost așa-numitul „Plan Valev" vizând alcătuirea unui „complex economic interstatal" în zona Dunării de Jos, care ar fi înglobat sudul U.R.S.S. (Basarabia şi sudul Ucrainei cu o suprafaţă de 12.000 kmp), sud-estul României (100.000 kmp) şi nordul Bulgariei (38.000 kmp), şi cu o populaţie de 12 milioane de locuitori. Bulgaria a acceptat „Planul Valev", dar conducătorii României au reacţionat violent. După ce, în aprilie 1964, conducerea politică a statului român a publicat „Declaraţia de independenţă" faţă de Moscova, România a acționat pentru a-și câştiga în mod real independenţa, cu mari eforturi umane, materiale şi financiare. În martie 1989, a reuşit să-şi plătească toate datoriile externe şi să nu mai depindă de nici o Mare Putere. În acel context, Kremlinul şi-a dat mâna „frăţeşte" cu Occidentul democratic, pentru a destrăma sistemul politic impus în România de către Uniunea Sovietică. În cei 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, România a scăpat de dezmembrare, însă nu şi de planuri şi scenarii instrumentate în diverse medii geopolitice, care să o aducă în pragul prăpastiei. Cu cât timpul se scurge, iar regimul politic instaurat în decembrie 1989 îşi epuizează resursele informaţionale, materiale şi umane şi nu este capabil să-şi reproducă funcţiile sociale, cu atât pericolul pentru naţiunea şi statul român este mai mare. Nimeni nu mai trebuie să se bizuie doar pe miracolul salvator cu care a fost dăruit de Pronie poporul român. După căderea Cortinei de Fier, în Europa doar Germania s-a unificat, în timp ce alte ţări s-au dezmembrat. Dezmembrarea României ar satisface numeroase interese în Ungaria, Germania, Ucraina şi Rusia, dar şi în Uniunea Europeană[1], motiv pentru care scenariile prezentate în serialul nostru urmează a fi grupate după acest criteriu al intereselor geopolitice. Ungaria și „frontiera de 1000 de ani" Cercuri guvernamentale din Ungaria visează la falsa şi ridicola „frontieră de 1000 de ani" și dorește o reeditare a celui de-al doilea Diktat de la Viena, drept pentru care face un lobby intens. Agitaţiile şoviniste create de adepţii aşa-zisului „Ţinut Secuiesc" privind autonomia acestuia sunt sprijinite pe faţă de autorităţile de la Budapesta. Dezmembrarea României a fost şi este visul ultranaţionaliştilor deghizaţi în democraţi, aflaţi la conducerea Ungariei. Aceştia mizează şi pe faptul că intelectualii români s-au grăbit să declare „decesul naţionalismului", fiindcă n-au înţeles că nu se poate pune semnul egalităţii între „naţionalism" şi „extremism". Orice om raţional poate observa că la Budapesta se doreşte dezmembrarea României, acest scop fiind urmărit cu obstinaţie de către iredentişti, care vorbesc „cu mare durere în suflet" despre Tratatul de la Trianon. Ungaria, stat membru N.A.T.O. şi U.E., nu emite în mod oficial pretenţii asupra unor teritorii din România care au aparţinut odinioară regatului medieval al Ungariei sau Imperiului austro-ungar, dar a elaborat şi a început să aplice o strategie care utilizează toate tipurile de resurse şi scenarii posibile pentru realizarea obiectivului propus: partide extremiste, care să facă agitaţie şi să sensibilizeze forurile europene, formaţiuni paramilitare care să bage groaza în românii ardeleni şi planuri secrete de ocupare paşnică, fără violenţă, a Ardealului. 1. Grupări extremiste Democraţia ungară permite funcţionarea unor partide extremiste, care propagă idei şi desfăşoară acţiuni cu caracter extremist-iredentist. Între acestea se află Alianţa Tinerilor de Dreapta – Mişcarea pentru o Ungarie mai bună (Jobboldali Ifjúsági Közösség-Jobbik Magyarországért Mozgalom), pe scurt „Jobbik"[2]. Acesta este un partid de extremă dreaptă, care afirmă că militează, printre altele, pentru apărarea identităţii istorice maghiare, creştinismului şi culturii maghiare. Însă, din ideile proferate şi acţiunile desfăşurate, rezultă că „Jobbik" este un partid antiimigraţie, antisemit şi eurosceptic. Chiar oponenţii săi din Ungaria îl califică drept partid xenofob, acţiunile sale fiind îndreptate mai ales contra ţiganilor (Sinti şi Roma) şi contra evreilor. În anul 2007, „Jobbik" a înfiinţat „Garda Maghiară"[3] (Magyar Gárda), cu denumirea completă: Magyar Gárda Hagyományőrző és Kulturális Egyesület, adică Asociaţia Garda Maghiară pentru Protecţia Tradiţiilor şi Culturii. De la începutul existenţei sale, „garda" a fost o organizaţie de extremă dreapta, a folosit simboluri din recuzita formaţiunilor fasciste din Ungaria interbelică şi s-a manifestat violent la adresa Tratatului de la Trianon. „Garda" a fost considerată moştenitoarea Partidului Crucilor cu Săgeţi datorită uniformei negre, a jurământului de credinţă, precum şi a utilizării drapelului alb striat cu roşu, emblemă legendară a ducelui Árpád. Liderii Gărzii Maghiare au declarat că doresc „să apere Ungaria pe plan fizic, moral şi intelectual". Însă, datorită retoricii rasiste şi xenofobe folosite de aceştia, precum şi a reacţiilor venite din spaţiul comunitar european, în decembrie 2008 Tribunalul Budapesta a scos Garda Maghiară în afara legii. Decizia a fost confirmată în mod definitiv şi irevocabil, la 2 iulie 2009, de către Curtea de Apel Budapesta.Garda Maghiară a avut ecou şi în România. În Harghita, tineri maghiari mai exaltaţi au făcut demersuri, încă din anul 2007, pe lângă liderii acesteia pentru a înfiinţa o subunitate, numită Plutonul Secuiesc. Garda Maghiară şi-a mai făcut cunoscută prezenţa la 1 decembrie 2009, când un grup de tineri maghiari s-au comportat în mod provocator în Cluj-Napoca, cu ocazia împlinirii a 91 de ani de la înfiinţarea Batalionului Secuiesc, purtând însemne ale Ungariei Mari chiar de ziua naţională a României. 2. Plan secret de dezmembrare a României Autorităţile ungare sunt conştiente că în condiţiile actuale anexarea Ardealului prin mijloace politico-militare este imposibilă. De aceea, au schimbat tactica, trecând la aplicarea unui „Plan secret pentru anexarea Ardealului"[4]: recucerirea pe cale paşnică a Ardealului. Procedura principală este: intabularea dreptului de proprietate obţinut de către unguri sau organizaţii, fundaţii ale acestora, pe calea împroprietăririlor ilegale şi a retrocedărilor de terenuri arabile, păduri şi imobile bazate pe acte false. În acest război asimetric, atipic, împotriva României, statul ungar are drept aliaţi formaţiunile politice cu caracter etnic maghiar din România, precum şi bisericile maghiare. Astfel, sub privirile nepăsătoare ale clasei politice româneşti, intabularea Ardealului de către unguri se face atât pe cale laică, în beneficiul unor indivizi ori fundaţii, cât şi pe cale religioasă, în favoarea bisericilor maghiare (romano-catolică, reformată, unitariană şi luterană). Cu imobilele care aparţin de drept statului român este împroprietărit ilegal Statusul romano-catolic, respectiv biserica romano-catolică, adică Ungaria. Unii lideri extremişti maghiari, precum Laszlo Tőkes, susţin că, la momentul potrivit, Ardealul se va duce cu pământ cu tot la Ungaria. Aceştia scontează pe laşitatea politicienilor români, pe neputinţa autorităţilor politico-militare române, dar mai ales pe ajutorul prietenilor lor din Occident. Deocamdată agenţii Ungariei acţionează subversiv, la limita sau prin încălcarea legislaţiei statului român, pe următoarele direcţii principale: - acordarea rapidă şi gratuită de către Ungaria a dublei cetăţenii pentru românii get-beget; - dobândirea dreptului de proprietate asupra a peste 60% din bunurile (clădiri, terenuri agricole şi păduri) din Transilvania de către Ungaria, prin persoane juridice şi persoane fizice ungare; - falsificarea istoriei poporului român, a istoriei Ungariei şi, mai ales, a istoriei Transilvaniei, dând prioritate ungurilor şi prezentându-i pe români ca „venetici", primiţi din milă pe moşiile nobililor unguri; - intensificarea lobby-ului unguresc împotriva României şi pentru anexarea Ardealului, în capitalele importante ale lumii: Washington, Berlin, Londra, Paris, Moscova, Roma, Viena, Bruxelles, şi, mai ales, la Vatican; - pregătirea paramilitară a tinerilor unguri din Ardeal şi existenţa depozitelor cu armament şi muniţii. Presa din Ungaria a scris cu sârg despre împroprietăririle şi retrocedările reuşite de unguri în Ardeal. De pildă, în anul 2007, presa din Ungaria aprecia că 1/3 din Ardeal era revendicat de nepoţii grofilor unguri, în numeroase procese de retrocedare. În acelaşi timp, mass-media din România, dar mai ales publicaţiile româneşti din Ardeal au semnalat numeroase cazuri de împroprietăriri nelegale ale Statusului romano-catolic şi de retrocedări ilegale de imobile către bisericile maghiare, pe bază de acte false. Însă Parchetul şi Direcţia Naţională Anticorupţie nu s-a implicat decât în foarte mică măsură, accidental, pentru a curma ilegalităţile comise în Ardeal pe tema retrocedărilor în natură. 3. Planuri şi scenarii care implică minoritatea maghiară din România Pentru dobândirea Ardealului fără război cu România şi încorporarea lui la Ungaria, autorităţile ungare acţionează uneori la vedere, dar de cele mai multe ori ocult, prin intermediul formaţiunilor sau partidelor politice create în România pe baze etnice maghiare, precum şi a unor formaţiuni paramilitare formate mai ales din tineri maghiari care s-au născut şi trăiesc în România şi sunt cetăţeni ai statului român. 3.1. Acţiuni ale formaţiunilor politice cu caracter etnic maghiar În avangardă sunt două formaţiuni politice, una moderată, de largă „respiraţie" democratică, numită Uniunea Democrată Maghiară din România (U.D.M.R., în limba maghiară Romániai Magyar Demokrata Szövetség), alta violentă, asumată sau renegată de comunitatea maghiară, în funcţie de conjuncturi, intitulată Partidul Civic Maghiar (P.C.M.), care şi-a construit şi o formaţiune paramilitară intitulată Garda Maghiară. Acestea se sprijină pe mass-media de limbă maghiară, precum şi pe organizaţii şi fundaţii cu caracter social, care potrivit legislaţiei româneşti se manifestă slobod în toată România după dorinţă şi voinţă. Uniunea Democrată Maghiară din România este o organizaţie politică, fondată în 25 decembrie 1989 (după căderea regimului Ceauşescu) pentru a reprezenta interese ale comunităţii maghiare[5]. În anul 2007, aceasta a devenit membră a Partidului Popular European, deci se autodefineşte partid de centru-dreapta. U.D.M.R. este o organizaţie cu o platformă culturală, dar face politică, nefiind însă înregistrată în mod legal ca partid politic (conform Legii nr. 14/2003, cap. IV). Aceasta participă la alegerile locale şi generale în virtutea articolului 62 (2) al Constituţiei României şi în conformitate cu prevederile art. 4, al. 2 al Legii nr.68/1992, care asimilează organizaţiile minorităţilor naţionale partidelor politice din punctul de vedere al procesului electoral. Are reprezentare parlamentară din anul 1990, iar europarlamentară din anul 2007. U.D.M.R. se consideră reprezentantul comunităţii maghiare din România şi al intereselor secuimii, acţionând atât pentru descentralizarea României, cât şi pentru crearea de autonomii teritoriale, cu toate că acest lucru este interzis de Constituţia României. De asemenea, liderii săi susţin autonomia culturală, precum şi autonomia „Ţinutului Secuiesc". Pentru a-şi realiza scopurile, U.D.M.R. a candidat la Parlamentul European, fiind membru-asociat al Partidului Popular European (E.E.P.) şi al grupului acestei organizaţii (E.P.P.G.) în Parlamentul European. Partidul Civic Maghiar (P.C.M.)[6] funcţionează în România din ianuarie 2008, fiind un partid de dreapta, care are înscrisă în program autonomia „Ţinutului Secuiesc", precum şi obţinerea de drepturi mai generoase pentru minorităţi. Acest partid a fost înfiinţat de organizaţia Uniunea Civică Maghiară (U.C.M.), înfiinţată, la rândul, ei în iulie 2003[7]. Este un adversar declarat al statului naţional unitar român, prin susţinerea separatismului teritorial pe criterii etnice, concret, al realizării autonomiei teritoriale a aşa-zisului „ţinut secuiesc". De la înfiinţare, P.C.M. s-a situat în plan doctrinar pe linia segregaţiei, exclusivismului şi separatismului etnic, subordonându-şi acţiunile dezideratului înfăptuirii autonomiei teritoriale a comunităţii maghiare. În ultima vreme, manifestările cu caracter antiromânesc, separatist, autonomist şi neorevizionist s-au intensificat şi s-au diversificat. P.C.M. eludează nedisimulat şi deschis legislaţia statului român, asumându-şi postura de port-drapel al separatismului teritorial secuiesc prin care atentează la integritatea teritorială a României! Deviza P.C.M. este: „Vrem autonomia teritorială a ţinutului secuiesc!", liderii săi mizând pe faptul că statul român este slab şi că în România nimeni nu le poate face nimic. În 15 septembrie 2011, la Curtea de Apel Bucureşti a fost înregistrat Partidul Popular Maghiar din Transilvania[8], fondat de europarlamentarul Laszlo Tőkes. Acesta este o formaţiune de dreapta care se ghidează după principii creştin-conservatoare şi autonomiste şi îşi modelează ideologia politică în sânul familiei partidelor europene de centru-dreapta. Se revendică din Partidul Naţional Maghiar, o formaţiune care a activat în România în perioada interbelică. Laszlo Tőkes a declarat că „Centrul partidului nostru va fi în Ardeal şi nu în Bucureşti, cum este cel al U.D.M.R.-ului. Noi niciodată nu vom da explicaţii de la Bucureşti, că de ce nu se poate asta sau aia. Obiectivul nostru este reconstrucţia Ardealului, incluzând aici şi Ţinutul Secuiesc. De aceea, sloganul partidului nostru va fi: Ardealul este al ardelenilor, Ţinutul Secuiesc este al secuilor". Însă acesta eludează sau nu cunoaşte faptul că la ultimul recensământ oficial, nici măcar 1.000 de persoane nu s-au declarat secui. Nu se ştie unde a văzut Laszlo Tőkes o ţară cu mai puţin 1.000 de locuitori! Despre acest partid cu caracter etnic, părerile sunt împărţite[9]: unii spun că se află în slujba stăpânilor de la Budapesta (aşa cum au declarat reprezentanţii U.D.M.R.!) iar alţii susţin că este doar o „sperietoare" folosită de puterea politică de la Bucureşti pentru a-i controla pe ungurii din guvernul României. Consiliul Director al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (F.C.R.C.H.M.) a solicitat, într-un comunicat transmis Parlamentului, Preşedenţiei şi Guvernului, ca în perspectiva modificării Constituţiei să interzică funcţionarea partidelor şi formaţiunilor politice constituite pe criterii etnice, iar cu ocazia viitoarei reîmpărţiri administrativ-teritoriale a ţării să nu cedeze „presiunilor" interne şi externe din Ungaria, de formare a unor regiuni constituite pe baze etnice, „care să conducă la renaşterea experimentului stalinist de tristă amintire al Regiunii Autonome Maghiare"[10]. Sursa [11]. - Va urma - --------------------------------- [1] http://www.geostrategic.eu/cui-foloseste-dezmembrarea-romaniei.html [2] http://ro.wikipedia.org/wiki/Jobbik [3] http://ro.wikipedia.org/wiki/Garda_Maghiară [4] http://www.ziartricolorul.ro/planul-secret [5] http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Democrată_Maghiară_din_România [6] http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Civic_Maghiar [7] http://foaienationala.ro/partidul-civic-maghiar-partid-neconstituional-ale-crui-activiti-ilegale-sunt-invizibile-pentru-autoritile-statului-romn.html [8] http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Popular_Maghiar_din_Transilvania [9] http://jurnalul.ro/stiri/observator/sloganul-partidului-lui-tokes-ardealul-e-al-ardelenilor-tinutul-secuiesc-e-al-secuilor-590754.html [10] http://www.romanialibera.ro/politica/institutii/interzicerea-partidelor-etnice-prin-constitutie–propunerea-forumului-romanilor-292702 [11] Sursa Revista Vitralii (A.C.M.R.R.-S.R.I.), nr. 24, cu acordul autorului.