LISTĂ DE SITE-uri UTILE alcătuită de istorigraful Alexandru Moraru

INSTITUTII, SOCIETATI, ASOCIATII, etc. Institutul National pentru Studiul Totalitarismului - http://www.totalitarism.ro Institutul Cultural Roman - http://www.icr.ro/index.php Asociatia Civic Media - http://civicmedia.ro/ Comitetul de Reprezentare a Victimelor Comunismului - www.procesulcomunismului.com Monarhia romana - http://www.familiaregala.ro/ Site al Miscarii Legionare. Pagina dedicata Basarabiei - http://www.zelea-codreanu.com/to%20root%20dupa%20aranj%20headings/r_Istorie,%20Istorie_Nationalista/Basarabia.htm Site-ul oficial al Comitetului de Stat al Arhivelor Ucrainei - http://www.archives.gov.ua/Eng/ GHID AL ARHIVELOR LUMII - http://www.uiweb.uidaho.edu/special-collections/Other.Repositories.html Информационное агентство «ОЛЬВИЯ-ПРЕСС». Agentie de presa a regimului separatist de la Tiraspol - http://www.olvia.idknet.com/ SITE-uri DE ISTORIE Portretul Romaniei interbelice. Scurta prezentare a judetelor Romaniei interbelice - http://romaniainterbelica.memoria.ro Pagina de istorie, tehnica si educalie aviatica romana - http://www.aviatori.ro/v2/index.php Site patriotic pro-romanesc, dedicat Romaniei Mari - http://old.ournet.md/~romare/index.htm WORLD STATESMEN.org. Pagina dedicata Republicii Moldova - http://www.worldstatesmen.org/Moldova.htm WORLD STATESMEN.org. Pagina dedicata Romaniei - http://www.worldstatesmen.org/Romania.htm Воспоминания о ГУЛАГе (Amintiri despre GULAG). Baza de date cu 1513 de memorii ale deţinuţilor GULAG-ului sovietic - http://www.sakharov-center.ru/asfcd/auth/default.htm Рабоче-Крестьянская Красная Армия. Site dedicat Armatei rosii - http://www.rkka.ru/index.htm PUBLICATII Revista "TRANSILVANIA". Revista editata de Centrul Cultural Interetnic Transilvania (Sibiu) - www.revistatransilvania.ro Revista "AXA". Revista de politica, cultura si spiritualitate - http://www.ax.md Revista "ROST". Publicatie lunara, publicata de Asociatia ROST - http://www.rostonline.org/rost/index.shtmloption=com_content&task=blogcategory&id=29&Itemid=60 Magazin istoric. Publicatie de cultura istorica - www.magazinistoric.itcnet.ro Revista "22". Saptamanal independent de analiza politica si actualitate culturala - http://www.revista22.ro/ Revista poloneza de istorie "Inne Oblicza historii" - http://www.ioh.pl/ "The Yonge Street Review". Ziar al disaporei ruse din Canada - http://www.newcanada.com/ STUDII Monede romanesti. Pagina dedicate istoriei Transnistriei - http://www.geocities.com/romaniancoins/rotransnistria.html Stelian Dumitrascu, Instantanee tiraspolene - http://geocentral.net/instantanee/

Maria Diana Popescu. Conturile lui Ceauşescu

Miercuri, 18 Mai 2016 22:44  Sursa http://www.art-emis.ro/editoriale/3539.html

Televiziunile încearcă să ne spele mintea cu teze, antiteze şi ipoteze, care de care mai sinistre şi mai groteşti, mai breze sau amatoriste, cu privire la aşa-zisele conturi şi averi ale lui Ceauşescu! Însă, cercetările au dovedit că fostul preşedinte al Republicii Socialiste România nu ar fi avut conturi personale, nici averi sau vile luxoase în proprietate, precum grangurii corupţi ai Puterii „democratice" perindate la cîrma ţării de la grozăvia din decembrie 1989. Vehiculata expresie „conturile lui Ceauşescu" e o metaforă toxică, aruncată în urechea naivilor. Ceauşescu a locuit în imobile ale statului român şi doar a coordonat gestionarea conturilor României, îngropate cu grijă în documente secrete, imediat după lovitura de stat. Să vedem unde au plecat banii Ţării după telerevoluţie. „Primul miliard a dispărut din Trezoreria Gospodăriei de Partid, de la subsolul Comitetului Central, în noaptea loviturii de stat, 22 decembrie 1989", susţine senatorul Marius Marinescu, citîndu-l pe Ştefan Andrei (viceprim ministru al R.S.R.). Acel moment a declanşat, sub numele privatizării, startul corupţiei, al vînzării pe nimic a economiei (scuzaţi, nu chiar pe nimic, ci la preţul rezonabi de fier vechi), al jafului naţional din banii statului, bani puşi pe seama unor imaginare conturi ale lui Ceauşescu. Conturile U.T.C., ale P.C.R. şi ale Sindicatelor naţionale au fost trecute în conturile unor fundaţii înfiinţate la foc automat sau venite la pachet pe planşeta loviturii de stat. Ulterior, au sosit experţi din Canada pentru verificări, dar, autorităţile improvizate de atunci, implicate, probabil, în deturnarea conturilor, nu le-au dat informaţiile cerute, strict necesare verificărilor respective. Cu toate acestea, experţii străini au ajuns la concluzia că Ceauşescu n-a avut conturi personale, fiind vorba despre conturile României. Potrivit aceleiaşi surse, „Banii Gospodăriei de partid au fost transferaţi la Bancorex (cine ştie ce sumă a fost transferată din total), apoi toate documentele au fost distruse". Prin astfel de practici mafiote s-au volatilizat banii încasaţi de România, „aproape 9 miliarde de ruble şi peste 13 miliarde de dolari din activităţi de comerţ exterior. U.T.C.-ul s-a transformat în „Fundaţia Naţională pentru Tineret", condusă de Nicolae Mavrodin, care a preluat în conturile fundaţiei cel puţin 5 miliarde de dolari (!?), apoi şi-a schimbat numele în „Fundaţia Europeană pentru Tineret." Şi în acest caz, dolarii şi-au pierdut urma. Ceauşescu a lăsat Ţării o avere fabuloasă* „Aşa-zisele conturi ale lui Ceauşescu, în fapt, conturile României, s-au evaporat cu ajutorul unor băieţi deştepţi din servicii", afirma Florea Dumitrescu, ministru al finanțelor (1969-1978) şi guvernator al B.N.R. (1984-1989). Este vorba de acei ”băieţi deştepţi din servicii" care cunoșteau toate şmecheriile dubioase din arsenalul capitalismului sălbatic şi care dispuneau şi de capitalul necesar pentru lansarea imediată în cele mai profitabile afaceri, cu ținta extinderii la maximum posibil a jafului – mascat sau chiar fățiș. După execuţia lui Ceauşescu şi a soţiei sale, după ce banii au luat căi sigure, aranjate cu dibăcie de impostori, din codul Penal au fost excluse subminarea puterii de stat şi pedeapsa cu moartea, astfel ca banii furaţi să rămînă, fără riscuri, în posesia jefuitorilor. Ceauşescu a lăsat Ţării o avere fabuloasă, iar Mugur Isărescu are obligaţia să informeze poporul cu privire la drumul banilor din conturile României socialiste. Misterul dispariţiei banilor este strîns legat de misterul loviturii de stat. Pentru aceste conturi, criminalii au tras în tinerii din stradă, care au manifestat pentru libertate, democraţie şi idealuri nobile. Urmele banilor au fost şterse, iarăşi cu mare dibăcie, prin înfiinţarea şi falimentarea unor bănci româneştişi prin alte savantlîcuri numai de ei ştiute. Arhiva Securităţii (a comerţului exterior, care făcea parte din C.I.E.) a luat foc ca prin minune atunci, băieţii deştepţi rămînînd cu greua povară a banilor cu care s-au privatizat, iar unii dintre ei sînt acum la butoanele Puterii prin fiii lor sau alte rubedenii. Banii s-au vărsat în nou-înfiinţatele întreprinderi de comerţ exterior şi în societăţile-pirat, ulterior băgate în faliment „Profitorii de război" au înfiinţat întreprinderi de comerţ exterior, paralele celor existente, cu nume aproximativ asemănătoare, iar banii pe care urma să-i încaseze România timp de cîţiva ani buni după lovitura de stat, din activitatea de comerţ exterior, dar şi din imensele creanţe pe care le aveam de încasat de la ţările în care România executase investiţii foarte costisitoare (Sudan, Egipt, Libia, Irak, Zambia, Cuba, Ucraina – Krivoi Rog etc.) au fost deturnaţi spre nou-înfiinţatele întreprinderi şi societăţi-pirat, pe care, ulterior, le-au băgat în faliment. Numai în 1990 s-au încasat 8 miliarde de dolari (U.S.D.) din comerţul exterior şi mai erau de încasat alte 13 miliarde, aceşti bani fiind încasaţi ulterior de cele peste 40 de agenţii de comerţ exterior care se ocupau de export, în care, pînă în 1990, lucrau doar ofiţeri de securitate. De aici graba lui Petre Roman cu „mormanul de fiare vechi" şi privatizarea industriei. Democraţia, economia de piaţă şi privatizarea au fost implementate în scopul deturnării de fonduri, totul făcînd parte din planul minuţios al loviturii de stat. Ca să ajungem la punctul zero al furtului de bani din conturile României, într-un episod viitor vom vedea lista întreprinderilor de comerţ exterior, botezate imediat după telerevoluţie. Trebuie însă ştiut că sume imense de bani mai sînt şi astăzi de încasat în special de la datornicii din ţările lumii a treia, care au beneficiat de serviciile Românei, sub diverse forme, bani de care nu s-a mai interesat nimeni din partea guvernelor Românei de după 1989. Sau poate sau dedulcit şi la aceştia. Desecretizarea documentelor referitoare la banii României din 1989, ar duce la prăbuşirea unor afacerişti burduşiţi! Cei care au profitat de conturile României din străinătate ocupă astăzi importante funcţii de stat sau politice şi trăiesc pe picior de multi-miliardari. Deci, care conturi ale lui Ceauşescu, dragi escroci ai României postdecembriste, care aţi jefuit şi v-aţi împărţit banii şi economia Ţării ca pe un tort? Îl confundaţi pe Ceauşescu cu voi - maimuţe hoaţe, care aţi ajuns miliardari peste noapte, pentru că aţi furat fără frică, păgubind statul şi cetăţenii sărmanului nostru popor, crezînd că nu veţi da niciodată socoteală! Conturile lui Ceauşescu sînt o poveste de adormit copiii democraţiei. Da, au existat nişte conturi, dar ale României, unde, repet, se vărsau banii din activitatea de comerţ exterior şi de investiţii, iar povestea banilor „epocii de aur", povestea conturilor României la borna anului 1989 ar putea fi spusă, foarte simplu, de către matusalemicul şef al B.N.R., Mugur Isărescu, bancherul ros de veşnicie în turnul de fildeş al banilor naţiunii, bancherul care a avut şansa, aproape inexistentă în perioada comunistă, de a pleca în Statele Unite, unde a studiat economia de piaţă internaţională. O desecretizare a documentelor referitoare la banii României de atunci, ar duce la prăbuşirea unor afacerişti burduşiţi de miliardele devalizate din conturile României, ar duce la prăbuşirea unor imperii financiare româneşti şi confiscarea, în folosul Ţării, a averilor obţinute fraudulos. Conturile „Gospodăriei de Partid", ale „Uniunii Generae a Sindicatelor din România" şi ale „Uniunii Tineretului Comunist", se regăsesc în marile afaceri de azi, aparent legale De ce au fost imediat condamnaţi şi asasinaţi Elena şi Nicolae Ceauşescu de acel ilegal şi criminal complet de judecată, dar şi fratele său Marin Ceauşescu, asasinat la Viena? Ca să iasă din discuţie conturile României, să fie dosite spre însuşire, să li se închidă gura şi să li se pună în cîrcă, pe principiul prinde mortu' scoate-i ochii! (În paranteză fie spus, Marin Ceaușescu – şeful Agenţiei Economice din Viena, avea ca subordonaţi ierarhic pe Dan Voiculescu şi Teodor Meleşcanu – personajele care exectutau operaţiunile financiare în relaţie cu băncile unde erau conturile României. Înainte de a se „sinucide” prin spînzurare în subsolul clădirii Agenţiei Economice din Viena, Marin Ceaușescu a scris o lungă, interesantă şi emoționantă ”spovedanie”, în care a lăsat şi această exprimare de suflet, ca un adînc oftat: „Sărmane popor, iar te-au folosit! Dar vei fi amăgit…”). Trăiască criminalii capitalismului fără frontiere, care au confiscat toate structurile noastre politice, de stat şi juridice! Unde sînt banii României, unde sînt conturile „Gospodăriei de Partid", ale „Uniunii Generale a Sindicatelor din România" şi ale „Uniunii Tineretului Comunist", domnule Mugur Isărescu? Greu de vorbit, dacă nu, chiar imposibil! Banii care se aflau în conturile acestor organizaţii, dar şi banii din conturile externe de comerţ ale României, sînt imposibil de găsit acum, după un sfert de veac, imposibil de confiscat, fiind spălaţi de zeci de ori din 1989 încoace, astăzi, regăsindu-se în marile afaceri, aparent legale. Nu trebuie să ne resemnăm, nici să tot plîngem după laptele vărsat pe foc, ci să cerem socoteală impostorilor. Este dreptul nostru la adevărul istoric! Ei sînt acum în topul marilor averi, metamorfozaţi în afacerişti, patroni, politicieni Trebuie ştiut că, tot ceea ce avea România în conturile externe, ceea ce avea de primit ca lichidităţi din contractele de comerţ exterior (România avea de recuperat sume uriaşe din multe dintre cele 144 de ţări unde exporta), a fost luat cu japca de grupări mafiote, care zburdă şi acum prin România. Unii dintre foştii oficiali ai vechiului regim, care se ocupau cu activitatea de comerţ exterior, dar şi mulţi dintre cei care au format primul guvern de tranziţie şi oportuniştii lor succesori, sînt prezenţi şi acum în raiul banilor murdari, în topul marilor averi, metamorfozaţi în afacerişti, patroni, politicieni. Oare să nu ştie nimic despre banii României, Petre Roman, primul premier al României de după '89, care a dat startul jefuirii industriei româneşti, sub lozinca mormanului de fiare vechi, de care trebuie să scăpăm? „Nu am descoperit indicii prin care să avem certitudinea că Ceauşescu ar fi avut conturi în afara ţării", a spus la Realitateatv Sabin Cutaş, preşedinte al Comisiei parlamentare de anchetă privind investigarea conturilor lui Ceauşescu. În schimb, conturile României existente în afara ţării pînă în 1989, sînt negate de multe voci autorizate, probabil, interesate, în muşamalizare. În urma cercetărilor, Sabin Cutaş a precizat că „au existat aşa-numitele conturi ale statului român, unde circuitul banilor era foarte bine controlat, astfel că retragerea unor bani din acest circuit în timpul comunismului este pură speculaţie, iar oamenii din Securitate, implicaţi în acest circuit al banilor erau, la rîndul lor, verificaţi drastic". Verificaţi în timpul comunismului, dar în timpul loviturii de stat şi după, cine era să-i mai verifice? Concluzia este că banii din aceste conturi au dispărut imediat după asasinarea cuplului prezidenţial şi a fratelui lui Nicolae Ceauşescu. Lovitura de stat şi jefuirea conturilor României nu pot fi casate! Toate guvernele post decembriste au îngropat şi mai adînc conturile României, prin sintagma Conturile lui Ceauşescu, adică, dînd vina pe mort, folosind sistemul judiciar drept cîine de pază pentru infractori. Anumite personaje, devenite personulităţi bogate sau oameni de afaceri de top, după însuşirea banilor din acele conturi, au tot interesul ca afacerea murdară a conturilor în dolari din perioada socialistă să rămînă în ceaţă şi să se stingă de la sine odată cu trecerea vremii. Mircea Opreanu, soţul Zoiei Ceauşescu a afirmat că "Ceauşescu a investit în aur o parte din banii statului, depuşi într-un cont în Elveţia, pentru a mări rezerva de aur a ţării. Alţii au fost redirecţionaţi către alte instituţii, cum ar fi Armata. Este clar că, după 1989, unii au avut acces la aceste conturi şi le-au făcut dispărute", a explicat Mircea Opreanu. Zvonurile privind conturile secrete ale fostului preşedinte Nicolae Ceauşescu sînt false. Lovitura de stat şi jefuirea conturilor României nu pot fi casate! Organizaţia "22 Decembrie" a cerut de nenumărate ori recuzarea procurorului de caz! Cu peste 1.400 de volume, dosarul falsei revoluţii trebuie să-şi urmeze cît mai repede cursul, ancheta trebuie continuată, impostorii, trădătorii şi cei care au tras în manifestanţi trebuie pedepsiţi. Închiderea dosarului telerevoluţiei de către procurorii militari a fost o ruşine naţională, acesta fiind redeschis în 2016, de către procurorul interimar Bogdan Licu, la o jumătate de an de la clasare. Procurorul general al României Tiberiu Niţu, demis cu puţină vreme în urmă, cel care a închis dosarul, a recunoscut că era pe atunci un individ care a tras în mulţime! Ca patriot, Ceauseşcu va fi mai tîrziu socotit un gigant al istoriei în lupta poporului împotriva corporaţiilor, împotriva Occidentului ticălos, care a adus efective de mercenari înarmaţi pînă în dinţi pe teritoriul ţării, a adus hoţia, sărăcia, corupţia, războiul şi teama în spatele caselor noastre. În definitiv, sîntem sub ocupaţie americană, sub pretextul apărării de nu ştiu care rus. * Aș formula altfel. Tezaurul României la finele perioadei Ceaușescu conținea o avere fabuloasă. În rest articolul mi se pare judicios. Justiția și cetățenii României aut dreptul să afle cine sunt jefuitorii și ce s-a jefuit. Dan Culcer

Film de propagandă rusă laudă România lui Ceaușescu, ignorând prezentul

Acest film de propagandă rusă laudă România lui Ceaușescu, ignorând prezentul

Bogdan Cristea, 01 Iun, 12:52

O echipă a postului Rossia 1 a realizat de curând un material interesant despre România.
Idee că era mai bine pe vreme lui Ceaușescu este una pe care rușii o îmbrățișează fără probleme. Asta, desigur, în ciuda faptului că liderul României comuniste a făcut eforturi destul de mari pentru a se desprinde cât mai mult de Moscova. Pentru a demonstra faptul că puterile occidentale au ruinat România, cei de la Rossia 1 au trimis o echipă în România pentru a observa situația în care se află țara noastră.

Citeşte şi: Înșelătorie în România: oamenii, păcăliți să cumpere telefoane mobile, pe care nu le primesc ulterior

După cum probabil vă așteptați, ceea ce au ”descoperit” aici nu face cinste poporului român. Potrivit site-ului Știrileprotv.ro, rușii au filmat la Deveselu, insistând asupra sărăciei locuitorilor. La un moment dat, doi localnici afirmă că „înainte era mai bine” și că intrarea în UE nu a ajutat cu nimic localitatea din Olt.
Reporterii ar fi filmat, de asemenea, un cartier sărac, care s-ar afla foarte aproape de centrul capitalei și unde oamenii susțin că ar fi marginalizați. Vedem gunoaie pe străzi, clădiri abandonate și mulți oameni amărâți. Unul dintre ei susține că a luptat în Revoluția din Decembrie și a fost rănit, iar acum trăiește într-o garsonieră mizeră.
Ce-i drept, multe dintre lucrurile acestea există. Însă, în absolut niciun caz ele nu reprezintă o consecință a apropierii noastre de NATO și Uniunea Europeană. Mai degrabă, ele sunt rezultatele propriei noastre nepăsări și ale politicilor eșuate în ultimii ani de zile.
Playtech nu este un site care să abordeze teme politice sau economice, astfel că nu voi dezvolta acest subiect. Cu toate acestea, este indicat ca toți oamenii să se informeze mai bine în legătură cu economia comunistă și situația în care acel regim distructiv a adus țara noastră. Pentru moment, vă pot sugera două articole interesante, care oferă informații valoroase oricui. Unul dintre este este de pe site-ul Contributors.ro, altul este de pe site-ul Adevărul.

Natalia GRĂDINARU,. REGLEMENTĂRILE ÎN DOMENIU SANITAR DIN BASARABIA SUB ADMINISTRAȚIA ANTONESCU

MATERIALELE CONFERINȚEI ”MAREȘALUL ANTONESCU ÎN ISTORIE ȘI ISTORIOGRAFIE” (6) 31MAI 2016

Posted on 10 iunie 2016 by SECRETELE ISTORIEI

REGLEMENTĂRILE ÎN DOMENIU SANITAR DIN BASARABIA SUB ADMINISTRAȚIA ANTONESCU
„O nație nu poate să prospere dacă nu este sănătoasă și bine hrănită”. Acesta era crezul Mareșalului Ion Antonescu, exprimat în Declarația făcută la Bălți în ziua de 11 aprilie 1942 în urma inspecțiunilor făcute în Basarabia în zilele de 7-11 aprilie (1, p. 231). Acest corolar enunțat de General, relevă esența politicii promovate în Basarabia și ne impune o cercetare mai aprofundată a rolului pe care l-a avut în redresarea sistemului sanitar din regiune.
Demersului înaintat va contribui la revizuirea unor evenimente și fapte puțin analizate în literatura de specialitate, cum ar fi starea sanitară a Basarabiei și Transnistriei în perioada anilor 1941-1943, reformele instituite, iar prin prisma acestora și la descrierea personalității Mareșalului Ion Antonescu. După cum au remarcat și alți istorici antrenați în cercetarea domeniului, până în prezent în Republica Moldova nu există un studiu care ar releva dezvoltarea sistemului medical din acest teritoriu (4). Lucrarea semnată de Mihai Moldovanu și Anton Moraru (Istoria serviciului medical din Chișinău) se limitează doar la prezentarea adevărului despre dezvoltarea sistemului municipal de sănătate, în timp ce situația din întreaga provincie rămăne în continuare necunoscută. Una din puținele surse de unde se pot recupera datele referitoare la serviciului de sănătate din Basarabia anilor 40-44 ai sec XX, o constituie materialele de arhivă. O activitate excepțională în publicarea documentelor de acest fel, culese și editate cu mare grijă i-a revenit remarcabilul istoric Alexandru Moraru (1, 2). Grație domniei sale, avem posibilitatea astăzi să recuperăm o filă importantă din istoria Neamului nostru.
În continuare vom trece în revistă câteva strategii implimentate de Mareșal în vederea restabilirii și optimizării sistemului medical din Basarabia din acea perioadă. Trebuie de remarcat din start că sistemul sanitar și medical trebuiau refăcute în totalitate, deoarece au avut de suferit din urma opreațiunilor militare din teritoriu.
Dificultatea primară cu care s-a confruntat administrația românească a constituit-o refacerea instituțiilor medicale, distruse în urma operațiunilor militare. Astfel o parte considerabilă din spitale au trebuit să fie construite din nou (Vadul–Rașcu (jud. Orhei), Telenești și Sărăteni, Comrat (Tighina)) (4, p. 64).
Toate faptele lui Antonescu ne arată că el s-a sacrificat, investind timp și dând ce era mai bun pentru a-și ajuta poporul să prospere. Și-a asumat responsabilități și a cerut și de la ceilalți să și le asume . A fost cel care a luptat pentru dreptate, ajutând la repararea injustiţiei, cel care și-a asumat şi victoria, dar şi eşecul cu aceeaşi tărie. El a susţinut şi a fost responsabil pentru cei mai slabi (copii săraci și orfani, veterinari de război, bătrâni), și a îndeplinit tot ceea ce socotea că ar fi așteptările poporului de la un conducător.
Direcțiile principale de activitate ale serviciului medico-sanitar din Basarabia se regăsesc în documentele de arhivă publicate, și s-au axat pe cele mai arzătoare probleme, cum ar fi:

• Mărirea numărului de dispensare, spitale și băi publice – pentru a rezolva problema igienii sociale. Acestea, precum și sanatoriu sau orfelinate urmau să fie deschise, inclusiv în mănăstirele ce își îndepărtau tradiția;
• Fondarea instituțiilor de învățământ capabile să instruiască cadre medicale. În octombrie 1941 Ministerul Sănătății al României înființează la Chișinău Scoala de moașe. Elevele erau întreținute pe parcursul întregului ciclu de studiu.
• Controlul sănătății populației de către serviciul medical al orașelor sau județelor. Medicii și personalul ajutător au primit ordin să treacă „din sat în sat și în fiecare casă, pentru a vedea condițiile în care trăiesc țăranii, intervenind prin sfaturi și măsuri”. Medicul sanital al orașelor, județelor, comunelor trebuia să-i servească pe suferinzi și „să-i aducă la tratament”;
• Instituirea comitetului pentru copii săraci. La 23 octombrie 1941 Mareșalul Ion Antonescu emite ordin de înființare a acestui comitet, care avea sarcina de proteja și satisface nevoile acestora. În școli copii orfani de război primeau hrană gratis și erau așezați în primele bănci.

Un interes aparte prezintă dispozițiunea Mareșalului cu privire la copii cursului primar și cei de grădinițile de copii care ar fi antrenați în culegerea plantelor medicinale., în baza broșurii referitoare la strangerea plantelor medicinal oferită de general.

• Sporirea numărul studenților din facultățile de medicină. Prin această directivă Mareșalul a dorit să restabililească deficiența mare a personalului medical, care constituia 6000 de medici;
• Înființarea farmaciilor comunale și orășănești. În orașul Chișinău au fost deschise farmacii în fiecare sector al orașului (4, p. 64). Farmaciile municipale repartizau bolnavilor medicamente de primă necessitate gratuit;
• Cobmaterea morții infantile, care atinsese cote destul de ridicate. Pentru a rezolva această problemă, Mareșalul insista pe „stârpirea flagelului avorturilor”, prin penalizarea aspră a crimei de avort, astfel încât să se realizeze „o îndepărtarea a acestui pericol național” (1, p. 231). Gravidele trebuiau să fie informate printr-o acțiune educativă despre consecințele avortului și protecția dreptului copilului;
• Repararea băilor comunale și aducerea locuitorilor săptămânal pentru curățenie, cu precădere copii ce studiau. După cum remarca Mareșalul Antonescu, „acesta nu este numai o necesitate higienică, ci și un mijloc educativ”, astfel el a tins să insufle tinerii generații dorința de curățenie și ordine etc;
• Organizarea unor zile speciale pentru dezinfectarea populației. La 2-9 noiembrie s-a lansat așa numita „Săptămâna igienii”. La acest eveniment au participat toți medicii, perfecții și pretorii din Basarabia. Ministerul Sănătății a trimis în Basarabia 15 trenuri băi, care au fost puse la dispoziția medicilor primari din județe și care au circulat pe toate liniile ferate din regiune (4, p. 66).

Deplasările permanente în teritoriu, revenirea repetată pentru inspecții ne arată marea încredere pe care acest om o avea în poporul său, dar și în forţele proprii. Contestăm idea că setea de putere l-a determinat să-şi asume răspunderea pentru ţară în momentul în care alţii s-au ferit s-o facă (se vehiculează în ultimul timp pe cele mai accesate site-uri informaționale (7)), și susținem că mai degrabă conştiinţa că este capabil şi crezul său, responsabilitatea de a se dărui altora, a se dărui poporului l-a făcut să se implice. Aceasta supoziţie are la bază enunțul său „Eu tot ce am dau și vă sfătuiesc și pe Dvr. să dați pentru a contribui la acțiunea de redresare pe care o ducem”.
În toate normele impuse el a dat dovadă de umanitate și echitate, una dintre sarcinile pe care și le-a propus fiind să rezolve situația satelor – „Opera noastră de construcție trebuie să înceapă de la sat ˂…˃ De la sat trebuie să pornească ridicarea națiunii.” Antonescu a fost preocupat în permanență ca țărănul să fie bine hrănit.
Chiar dacă i se aduc des învinuiri pentru crime comise împotriva evreiilor și țiganilor, Mareșalul Antonescu a avut totuși o atitudine umană față de aceștia, după cum remarcă Teşu Solomovici (autor evreu) – dacă „evreimea din Transilvania de nord a murit aproape în întregime în cuptoarele de la Auschwitz, evreimea din Transnistria a murit de gloanţe şi boli, cea din vechiul regat a rămas aproape în întregime în viaţă. Şi a avut posibilitatea să înveţe la şcoli evreieşti, a avut spitale şi chiar un teatru. Caz unic în istoria Europei ocupată de nazişti”.
Kolb, delegatul Comitetului Internațional de Cruce Roșie de la Geneva, cu ocazia vizitei făcute la ghettourile din Transnistria, remarcă că „evreii sunt mulțumiți, au hrană bună, lemne de încălzit și adăpost bun”, ceea ce confirmă într-un fel spusele lui Teşu Solomovici.
Mareşalul Antonescu a guvernat într-o formă de conducere totalitară din considerente pur politice, dar profilul său de personalitate nu este nici pe departe cel al unui dictator, adică al unui om lipsit de scrupule în ceea ce priveşte respectarea drepturilor oamenilor. Cercetarea documentelor oferite de Alexandru Moraru, Gheorghe Buzatu, etc., demonstrează o bună cunoaştere a problemelor sociale și de igienă, iar în soluţionarea acestora a arătat gradul înalt de solidaritate umană de care era capabil şi disponibil. Numeroase fapte îl califică drept o persoană, care arată compasiune, simţ social, înţelegere, respect pentru demnitatea umană.
Era un ofiţer dârz, hotărât, inteligent, nepărtinitor, aprig cu cei vicioși, din care motiv inspira teamă celor din jur. În mai toate şedinţele Consiliului de Miniştri, mareşalul se războieşte cu incompetenţa, cu specula, hoţia. „Fură toţi, jidanii, germanii, românii, grecii, toţi puşi pe căpătuire!, striga furios mareşalul (6).
O explicaţie rezonabilă a faptelor ce i se inscriminează (crime de război, factor antisemist) ar fi că a ales calea care s-a potrivit cel mai bine scopului său – recăpătarea integrității statale și recâştigarea teritoriilor pierdute. A făcut-o cu resursele de care dispunea, în contextul european respectiv și analizând situaţia în ansamblul său. Aceste decizii au fost rezultatul cunoaşterii şi priceperii sale la acel moment.
Personalitate puternic marcată de un profund spirit comunitar, Mareşalul Antonescu a dovedit simţ social şi mulţimea ordonanțelor sanitare prezentate în acest demers întăresc această ipoteză. Reformarea sistemului sanitar a avut repercursiuni pozitive și a constituit un aport considerabil în formarea şi consolidarea Statului Român.
Asemeni Generalului, Alexandru Moraru prin culegerile de documente pe care le publică nu face altceva decât să releve adevărul istoric și să-i prezinte Neamului său, eroii.
Caracterizat de unii ca personalitate contradictorie (8), de alții ca un mare patriot – Ion Antonescu cu siguranță ar putea fi numit personalitate notorie a Neamului nostru, de orcine, cu excepţia celor care au interes să nu o facă.
 Natalia GRĂDINARU, doctor în istorie, cercetător științific, Academia de Științe a Moldovei
Bibliografia:

1. Alexandru Moraru. Basarabia mareșalului Antonescu. Documente și materiale. Chișinău, 2015, 345 p.
2. Alexandru Moraru. Basarabia: scrisori către Mareșal. Chișinău, 2014. 328 p.
3. Gheorghe Buzatu. România cu și fără Antonescu. Iași, 1991, p.5, 36.
4. Mihai Moldovanu, Anton Moraru. Istoria serviciului medical din Chișinău, 2015, 188p.
5. O istorie a Basarabiei. Red. Anatol Petrencu. Chișinău, 2015, p. 257-263.
6. ro/news/societate/viata-ion-antonescu-scrisa-evreu-1_50aceaf07c42d5a6638bd368/index.html
7. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Antonescu
8. https://www.yadvashem.org/yv/en/about/events/pdf/report/romanian/1.6_Jewish_

Pledoarie pentru rejudecarea „Lotului Antonescu” şi pentru anularea sentinţei „Procesului Tribunalului Poporului” (3)

 Pledoarie pentru rejudecarea „Lotului Antonescu” şi pentru anularea sentinţei „Procesului Tribunalului Poporului” (1)

http://www.art-emis.ro/istorie/3558-pledoarie-pentru-rejudecarea-lotului-antonescu-si-pentru-anularea-sentintei-procesului-tribunalului-poporului-1.html

Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu (+)

Duminică, 29 Mai 2016 18:44

Fapta şi răsplata Istoriei. Istoria să judece, nu Politica momentului! „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putinţă ca valeţii slugarnici ai străinătăţii să fie miniştri, deputaţi, oameni mari". (Mihai Eminescu) Sacrificiul Mareşalului Antonescu şi al colaboratorilor săi - Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, Constantin (Piki) Z. Vasiliu - a fost posibil prin voinţa excesiv brutală şi anormală a Marilor Învingători din 1945 şi potrivit unor „principii juridice" dictate de ei şi în folosul lor, nicidecum al Învinşilor sau al popoarelor Biografiile Mareşalului Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu mai au oricum şi pentru ce decade în hagiografii. Având în seamă în prezent realităţi indiscutabile, verificabile şi susţinute pe temeiul unei bogate bibliografii şi al documentelor, unele cercetate de noi cu predilecţie în arhive şi biblioteci, române şi străine, apoi valorificate, numeroase în premieră. Nefiind neglijate, în context, nici mărturiile unora dintre participanţii la evenimente, unii interogaţi special de noi - Gh. Barbul, George I. Duca, Barbu Călinescu, Henriette şi Gh. Magherescu, Şerban Milcoveanu ş.a. Nu este lipsit de interes să precizăm că biografiile respective sunt populate cu zeci şi sute personaje, fiecare ajungând să-şi ocupe natural locul în funcţie de rolul jucat în devenirea, declanşarea şi consecinţele faptelor desfăşurate cu predilecţie în cursul Războiului Mondial din 1939-1945 ori în conexiune nemijlocită cu acesta. Sacrificiul Mareşalului Antonescu şi al colaboratorilor săi - Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, Constantin (Piki) Z. Vasiliu - a fost posibil prin voinţa excesiv brutală şi anormală a Marilor Învingători din 1945 şi potrivit unor „principii juridice" dictate de ei şi în folosul lor, nicidecum al Învinşilor sau al popoarelor, cum au clamat un număr de ani. Asasinatul de la 1 iunie 1946, în mod sigur, nu a fost nici fără antecedente şi nici fără consecinţe dramatice, în unele privinţe la proporţii de cataclism pentru Români şi pentru România - Holocaustul Roşu. Nu în zadar s-a apelat la similitudini cu practici barbare de odinioară! Este imposibil să întrevedem în prezent, după ce tumultuosul secol al XX-lea s-a încheiat, fără însă ca şi faptele pe care el le-a găzduit cu exagerată „generozitate" să fi încetat a-şi exercita consecinţele, cel mai adesea în chip negativ şi cu intensitate, dacă am mai avea temei să-l excludem pe Mareşalul Ion Antonescu din categoria iluştrilor bărbaţi de stat ai României contemporane - I. I. C. Brătianu, N. Titulescu sau N. Iorga. În privinţa ierarhiei, nu are rost, desigur, să ne pronunţăm, cât timp numai trecerea timpului, judecata din perspectiva evenimentelor petrecute şi deschiderea arhivelor sau cercetările istoriografice temeinice de mâine îşi vor spune, cu greutate şi în dreaptă măsură, cuvântul decisiv aşteptat. La 23 iunie 1940, nimeni altul decât Nicolae Iorga, celebrul nostru polihistor, care prin creaţia sa de proporţii, varietate şi profunzimi rar întâlnite a acoperit practic întreg spaţiul spiritual românesc, şi nu numai, a observat - cu numai câteva zile înainte de a fi intervenit tragedia românilor de pretutindeni şi de-a se fi declanşat procesul prăbuşirii României Mari, context în care savantul însuşi, la scurt timp după catastrofă, avea să-şi afle groaznicul sfârşit -, şi anume: „Neam părăsit în răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Aşa de puţini între aşa de mulţi. Cu fraţii la cellalt capăt al Europei şi cu străini de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părăsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iată, suntem tot acasă". Este cu totul explicabil, drept consecinţă, că în 1942 îngrijitorii excelentului „Album Spaţiul istoric şi etnic românesc", editat sub egida Academiei Române, a Institutului Cartografic Militar şi a Institutului Naţional Central de Statistică din Bucureşti, au inserat drept motto aceste rânduri definitorii ale Mareşalului Ion Antonescu: „Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi şi vom pleca cei din urmă"[1]. Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabù-uri „În faţa morţii, neclintit/ N-aveai ce o ruga,/ Ai lăcrimat şi i-ai zâmbit/ Ca şi la nunta ta". Numele Mareşalului Ion Antonescu a intrat în istorie, mai degrabă fără voinţa unora, încă din cursul vieţii, mai presus de orice impunându-se Omul, cu toate calităţile şi defectele lui, pentru faptele sale, bune sau rele. Nu a fost fascist, nici democrat dar nici tiran, nici fascist şi rasist ori criminal de război. A fost, indiscutabil, înainte de orice - Român. Răstimpul ce ne desparte de execuţia din 1 iunie 1946 este, totuşi, la scara istoriei, prea scurt pentru ca Mareşalul şi epoca lui să fie „văzute" şi interpretate total sau global. Faptele trecutului recent, odată consumate, Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu au cum interveni pentru a mai „corecta" ceva ori cumva. Este, de-acum, rândul istoricilor, cu prioritate al lor, să continue investigaţiile pentru a afla şi dezvălui Adevărul, şi numai Adevărul, despre toate cele care, câte şi cum au fost! De ce numaidecât istoricii? Un document fundamental al unor reputaţi specialişti francezi (Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza şi colegii) intitulat Libertate pentru Istorie, respingând falsele principii ale impunerii „corectitudinii" (politice, istorice şi de orice fel), azi la modă, stabilea la 12 decembrie 2005 fără greş şi fără reţinere: „Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este totuna cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i totuna cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, colecţionează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii juridice. Politica Statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei" [2] . În mod sigur, în 1946, la Bucureşti şi în toată Europa a funcţionat orice dar nu... judecata poporului! Care popor şi ce judecată au impus condamnarea şi execuţia Mareşalului Antonescu şi a colaboratorilor lui?! S-a auto-denumit – este adevărat - Tribunalul Poporului, care, însă, a funcţionat împotriva Poporului Român, reunind toată pleava cominternistă venită ori trimisă de Kremlin - în majoritate minoritari evrei, unguri, ţigani, ruşi basarabeni şi ucraineni. Iar ancheta, „procesul" şi condamnările dictate au atestat, tocmai, lipsa de judecată şi de respect faţă de drepturile elementare ale individului. O judecată care, peste ani, a probat farsa şi netrebnicia. De vreme ce Mareşalul Antonescu şi colaboratorii lui au fost condamnaţi pentru crime de dezastrul ţării şi de război, fiind încadraţi automat - în paragrafele înguste şi deformate ale „legii internaţionale" introduse după 1945 de Moscova, Washington şi Londra - drept criminali de război. Dezastru intervenit în urma trădării de la 23 august 1944 care a constituit „cel mai negru punct din întreaga noastră istorie", astfel că Războiul Naţional al României din 1941-1944 a eşuat, dar - aprecia Ion Pantazi, fiul fostului ministru de Război din 1942-1944 -, fie că „acest război [a fost] pierdut", el a reprezentat „totuşi un mare adevăr câştigat. Astăzi chiar cei mai înverşunaţi adversari ai războiului nostru împotriva Uniunii Sovietice nu pot să nu recunoască justeţea cauzei pentru care am luptat (subl. ns.) " [3]. - Va urma - Grafica - Ion Măldărescu ------------------------------------------------ [1] Ediţia a III-a, îngrijită de Gh. Buzatu, Iaşi, Tipo Moldova, 2011. [2] Vezi Gh. Buzatu, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 2008, p. XXXVIII; cf. şi Florian Banu, Între ştiinţa istoriei şi istoria-rechizitoriu, în „Vitralii. Lumini şi umbra", an IV, nr. 13/2012-2013, pp. 5-16. [3] Ion Pantazi, Am trecut prin iad, II/1, Cluj-Napoca, 2004, p. 296.

Pledoarie pentru rejudecarea „Lotului Antonescu” şi pentru anularea sentinţei „Procesului Tribunalului Poporului” (2)

Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu (+)

Miercuri, 01 Iunie 2016 10:48

Criminali de război ori criminali de pace? Criminali de război... De ce nu, mai degrabă, criminali de pace?! Istoricul - cum preciza Apelul menţionat din 2005 - respinge „dogmele", inclusiv pe cele introduse şi aplicate de autorităţile criminale de la Bucureşti în 1945-1946 şi mai apoi. În ceea ce-l priveşte, Mareşalul Antonescu a fost încrezător în Judecata Istoriei... Criminali de război ori criminali de pace? Ar deranja pe cineva? Căci, şi după 1945, lumea a fost bântuită oricum de războaie, care, dacă nu au fost recunoscute tot criminale, nu înseamnă că au fost mai prejos. Dimpotrivă. De vreme ce Războiul Rece, care, nu numai că a succedat ci a reieşit direct din conflagraţia anilor 1939-1945, a fost superior ca durată şi amploare celui proclamat încheiat[4]. Dar, pentru a reveni, unde erau prin 1944-1948 Stalin, Beria ş.a. Nu au acţionat direct ori au prefera să acţioneze prin reprezentanţi, cu recomandări de comunişti şi statut de miniştri, jurişti, jurnalişti sau şefi ai serviciilor secrete, aşa precum Ana Pauker (Hannah Robinsohn), Emil Bodnăraş, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca (Luka László), Teohari Georgescu (Burah Tescovici), Lucreţiu Pătrăşcanu, Avram Bunaciu (Abraham Gutman), Silviu Brucan (Saul Bruckner) şi soţia, Alexandru Voitinovici, Iosif Chişinevschi (Jakob Roitman), Gheorghe Pintilie (Timofei-Pantiuşa Bodnarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) ş.a.[5]. Întâmplător ori nu, ei se aflau evident printre Învingători, dar cine i-ar putea include şi printre Judecători?... Nu figura şi Adolf Hitler, care - nu-i aşa? - prin 1939-1941, alături de monstrul de la Kremlin, a stabilit şi împărţit... pacea şi drepturile Europei! Vinovaţi de... dezastrul ţării şi criminali de război? Judecaţi şi condamnaţi în temeiul unor dispoziţii neconstituţionale[6], întrucât România, nemaifiind în stare de război, nu se mai putea dicta pedeapsa cu moartea! În plus, dacă se respecta Legea nr. 312/1945 (art. 18, aliniatul 3), judecarea celor vinovaţi de „dezastrul ţării" sau de „crime de război" fusese îngăduită până la 1 septembrie 1945[7]. A fost motivul pentru care „procesul" grupului Mareşal Antonescu fiind stabilit pentru luna mai 1946, guvernul dr. P. Groza a intervenit cu Legea nr. 61/1946 care, în temeiul decretului nr. 386/7 februarie 1946 (art. 1), prelungind termenul „final" stabilit iniţial pentru 1 septembrie 1945 la 1 iunie 1946[8]... Iar „Tribunalul Poporului", plasat sub „preşedinţia" unui personaj obscur, controversat şi lacheu desăvârşit - Alexandru Voitinovici[9], descoperit şi numit de Lucreţiu Pătrăşcanu, titular al Justiţiei în toate cabinetele de la Bucureşti dintre 1944 şi 1948[10], a acţionat, în numele unui regim consacrat el însuşi criminal[11]. Cu atât mai mult s-a aflat şi stăruie în atenţia istoricilor situaţia Profesorului Gh. Alexianu[12], întrucât, la atâtea decenii după prăbuşirea regimului totalitar comunist, s-au găsit instanţe care doar mimează că ar fi dispuse să re-examineze „cazurile" din 1946 deşi sfârşesc prin blocarea lor şi prin reconfirmarea deciziilor... staliniste. Precum a procedat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României care, la 6 mai 2008 - în replică la demersul Domnului Şerban Alexianu - a apreciat drept definitivă[13] sentinţa Tribunalului criminal de la Bucureşti din 17 mai 1946 ... De ce? În fond, Istoria se repetă. Nimeni altul decât M. Eminescu a observat cândva în „Timpul": „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putinţă ca valeţii slugarnici ai străinătăţii să fie miniştri, deputaţi, oameni mari". Cu totul recent (24 aprilie 2013 - n.r.), Ion Măldărescu considera că „manipularea a pătruns atât de profund în subconştient... Să nu uităm că de-a lungul anilor au apărut numeroase documente contrafăcute, mărturii mincinoase şi declaraţii obţinute sub şantaj, ameninţări şi/sau tortură. Dar despre asta nu se spune... Cine ne judecă? Un institut telecomandat din exterior [...]. La şcoală nu se predau lecţii prin care să li se explice elevilor că inventatorii comunismului au fost evrei şi nici nu li se vorbeşte despre afirmaţiile lui Fr. Engels referitoare la poporul român sau despre ziua de 8 decembrie (1920) când criminalii terorişti Max Goldstein, Saul Osias şi Leon Lichtblau au pus o bombă la Senatul României. În România nu se comemorează oficial „Săptămâna Roşie" (28 iunie - 3 iulie 1940)? [...] Din programa şcolară aproape că a fost eliminată istoria românilor, în schimb comentariile de istorie a holocaustului sunt obligatorii. Despre holocaustul roşu, iudeo-bolşevic împotriva românilor nu se vorbeşte nici măcar în şoaptă. Iată câteva nume ale celor care s-au făcut vinovaţi de crime împotriva poporului român, de nimicirea intelectualităţii române sub regimul impus de Armata Roşie şi girat de Regele Mihai (şi notăm aici doar câţiva, care, din « întâmplare », sunt evrei): Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn, Ministru de Externe al României, supranumită şi Stalin în fustă (idolul lui MRU); Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului Român de Externe; Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al C.C. al P.M.R.; Teohari Georgescu, alias Burah Tescovici, Ministru de Interne; Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar; Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru; Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn; M. Haupt, general, comandant militar al Capitalei; Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii; Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil; William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contra-spionajului; Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei; Alexandru Moghioroş, alias Mogyorós Sándor, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria; Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor; Maior Lewin, evreu, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurii presei din România; Colonel Holban, alias Moscovici, şef al Securităţii pe Bucureşti; George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne din România; Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe din România (ş.a., ş.a.)... Călăii - oricare ar fi fost originea lor etnică - şi atrocităţile comise împotriva poporului român nu pot fi absolviţi de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii şi a românităţii"[14]. Fără a forţa în vreun fel similitudinile, scriitorul Paul Goma, pe urmele lui Alexandr Soljeniţîn - care a publicat un text fundamental şi tulburător privind o problemă de istorie şi de cultură, abordată de atâţia şi nereuşită de vreunul, ne referim la clasica sinteză Două secole împreună, I-II, Evrei şi ruşi, 1795-1972 (traducere, Bucureşti, 2004, ediţia originală - Moscova, 2002)[15] - ne-a oferit o carte tratând în esenţă problema Gulagului în trecutul nostru recent: Săptămâna roşie (28 iunie-3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii. Eseu. Varianta ianuarie 2007. Bio-Bibliografie (ediţia a 5-a, Bucureşti, Editura Anamarol, 2007, 448 p.). Voi prezenta lista unor termeni şi expresii esenţiale, singura în măsură a releva aria şi natura investigaţiei lui Paul Goma: Holocaust, Gulag, Industria Holocaustului, Holocaustul Negru şi Holocaustul Roşu, holocaustologi, „Pogromul de la Iaşi", „Trenurile morţii", „adevărul unic, imuabil", negaţionism şi negaţionişti, antiromânism, corectitudine politică şi istorică, sionism şi antisemitism, naţional şi naţionalism, falsificarea istoriei, masacre, teroarea roşie în Basarabia, Raportul Tismăneanu, goimi, înfometarea programată, Martiriul Basarabiei şi Bucovinei - 1940-1941, „evreii vinovaţi de Holocaustul Roşu din România, inclusiv Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa (28 iunie 1940-1990) etc. etc. Din „Săptămâna Roşie" redescoperim istoria ascunsă, precum sumedenie de nume pe listele negre, dar şi o listă roşie - „a celor care, ni se destăinuie Paul Goma, mai ales prin cuvânt - cuvântări, laude la adresa U.R.S.S., condamnări ale « trecutului », directive, denunţuri - ne-au acuzat, agresat, terorizat decenii şi decenii", aşa precum, între alţii, Felix Aderca, Jean Ancel, Pavel Apostol, Camil Baltazar, Maria Banuş, Aurel Baranga, Radu Bogdan, Cristina şi Mihail Boico, Savin Bratu, Marcel Breslaşu, Silviu Brucan, Nina Cassian, Vera Călin, Ion Călugăru, Iosif Chişinevski, Pavel Cîmpeanu, Paul Cornea, O. Crohmălniceanu, S. Damian, Radu Florian, Eugen Frunză, I. Ludo, Oscar Lemnaru, T. G. Maiorescu, Lilly Marcou, Al. Mirodan, Zigu Ornea, Ana Pauker, J. Perahim, Leonte Răutu, M. Roller, Valter Roman, Sorin Toma, I. Vitner, Ştefan Voicu, Geo Şerban, L. Tismăneanu, Ileana Vrancea, Ed. Reichman ş.a., ş.a. Comentariile lui Paul Goma: „E frumoasă scurta, mult presa scurta listă roşie a mea? Nu, nici o listă nu poate fi frumoasă. Denunţul: un act odios, chiar atunci când era botezat « demascare », cu atât mai ticălos cu cât era redactat în taină şi ... anonim. Abominabile, criminale au fost listele negre alcătuite de evrei: acelea, spre deosebire de a mea, au fost materializate cu începere de la 28 iunie 1940, în Basarabia şi în Bucovina de Nord, iar din 23 august 1944 în restul României - prin arestări, prin excluderi din cultură, din cărţi, din locuinţe, din viaţă[...]". În acest fel, Paul Goma atestă temeinicia lui Nicolae Iorga, istoricul nostru fără pereche pentru deceniile ce au fost şi pentru veacurile ce or să fie, probată mai cu seamă în memorabilul De ce atâta ură? (vezi „Neamul Românesc", 6.7.1940), din care extragem: „Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor [din Basarabia] au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă ale cărei valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Aşa ni se răsplăteşte bună-voinţa şi toleranţa noastră? Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi şi sanguinari [...] Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori merita un tratament ceva mai omenos din partea evreimii care se lăuda până ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire". Excepţie făcând atâtea împliniri şi eşecuri, veacul al XX-lea a oferit, periodic, românilor spectacolele jalnice ale mai multor... „Procese ale secolului"[16]: procesul comuniştilor din Dealul Spirii (ianuarie-iunie 1922), procesul lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938), procesul guvernării I. Antonescu (mai 1946), procesul P.N.Ţ. (octombrie-noiembrie 1947) şi, desigur, ultimul dar nicidecum în cele din urmă, procesul soţilor Ceauşescu (decembrie 1989). - Va urma - Grafica - Ion Măldărescu --------------------------------------- [4] Vezi Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului Rece, traducere, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, 404 p. [5] Gh. Buzatu, Războiul mondial al spionilor (1939-1989), Iaşi, 1991, p. 224 şi urm. Vezi lista completă pentru anul 1947, stabilită de ministrul britanic în exerciţiu la Bucureşti (Gh. Buzatu, România şi Războiul Mondial din 1939-1945, Iaşi, 1995, p. 340 şi urm. [6] În 1944-1945, autorităţile de la Bucureşti, din momentul în care s-a semnat Convenţia de Armistiţiu din 12-13 septembrie 1944, au fost obligate să-şi asume declaraţii convenabile celor Trei Mari Puteri Aliate (S.U.A., Marea Britanie şi U.R.S.S.) şi să întreprindă acţiuni concrete pentru depistarea atrocităţilor de război şi a crimelor de război imputate cu prioritate Germaniei dar şi ţărilor aliate ori satelite (inclusiv România), în spiritul unor documente din 1943-1945: după Conferinţa Miniştrilor Afacerilor de Externe de la Moscova din 19-30 octombrie 1943, când s-a dat o declaraţie semnată în numele lui F. D. Roosevelt, I. V. Stalin şi W. Churchill (cf. R. A. Rudenko, coordonator, Niurnbergskii proţess nad glavnymy nemeţkymy voennym prestupnykami. Sbornik materialov v sedmy tomah, I, Moskva, Gosudarstevennoe. Izdatelstvo Iuridiceskoy Literatury, 1957, p. 20-21, 22-23; referiri la România şi al doilea război mondial se află în toate cele şapte volume ale colecţiei, mai ales în vols. 2 şi 5. Pentru istoric, se impune cercetarea tuturor celor 42 de volume ale colecţiei oficiale editate în 1947-1949 în limbile germană, engleză şi franceză, astfel că, în fondul bibliotecii Institutului „A. D. Xenopol" al Filialei Iaşi a Academiei Române, am dispus integral de Procès des grands criminels de guerre devant la Tribunal Militaire International de Nuremberg, 1-42, Nuremberg, 1947-1949, din care: vols. 1-22 - actul de acuzare, dezbaterile, sentinţa); vols. 23-24 - indici de documente şi persoane; vols. 25-42 - documentele acuzării). I-a succedat o altă Declaraţie tripartite semnată de aceiaşi la 1 decembrie 1943 la Teheran (R. A. Rudenko, Niurnbergskii proţess, I, p. 24-25; cf. şi Valentin Ciorbea, Emanuel Plopeanu, Din istoria secolului XX, III, 1939-1945 - Diplomaţia războiului, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2011, p. 251 şi urm.). A intervenit, la 5 iunie 1945, şi o Declaraţie în numele Guvernelor URSS, SUA, Angliei şi Franţei (apud Niurnbergskii proţess, I, pp.30-37) sau Declaraţia din 17 iulie 1945 (ibidem, pp. 38-42). De asemenea, la 8 august 1945, la Londra, s-a instituit Tribunalul Militar Internaţional cu sediul la Nürnberg, fiind realizat un agrement în baza căruia în domeniul legii internaţionale s-a creat un precedent: judecarea şi condamnarea (cu prioritate) a liderilor nazişti capturaţi în mai-iunie 1945 (ibidem, pp. 63-65); separat s-au stabilit Statutul Tribunalului Militar Internaţional (ibidem, pp. 66-73) şi Regulamentul (ibidem, pp. 74-78). Capetele de acuzare puse în seama principalilor criminali de război au fost grupate în patru categorii - a. conspiraţie internă şi externă; b. crime împotriva păcii; c. crime de război în teritoriile ocupate; d. crime împotriva umanităţii. Principiile erau labile, ceea ce s-a subliniat în epocă şi îndeosebi mai apoi (cf. Thomas Parrish, S. L. A. Marshall, eds., The Simon and Schuster Encyclopedia of World War II, New York, Simon and Schuster, 1978, pp. 449-451). România, ca stat învins în conflagraţia din 1939-1945 şi dornic să intre în „concertul popoarelor lumii", nu a avut altă soluţie decât să se supună... „legii internaţionale". Deja la 12-13 septembrie 1944, Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova impunea că „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război" (apud Ioan Dan, „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Lucman, 2005, p. 37), iar guvernele comunizante de la Bucureşti, acceptând întocmai statutul de ocupaţie şi căutând să fie pe placul ocupanţilor, s-au grăbit să adopte măsuri în consecinţă, precum: - la 7 octombrie 1944 - decretul „pentru purificarea administraţiilor publice"; la 8 octombrie 1944 - decretul dispunând „luarea oricăror măsuri privative de libertate"; la 18 decembrie 1944 - decretul pentru „instituirea unui regim tranzitoriu de organizare judecătorească"; decretele-lege nos. 148-149 din 20 ianuarie 1945 pentru promulgarea Legilor 50 şi 51 relativ la „urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război" sau „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării" ce urmau a fi deferiţi unui Tribunal... special (cf. Alesandru Duţu, Sub povara Armistiţiului - Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, Editura Triconc, 2003, p. 126 şi urm.). Imediat, mai precis la 29 ianuarie 1945, prin „jurnale ale Consiliului de Miniştri" (nos. 188-189) s-a stabilit arestarea şi cercetarea a 69 şi, respectiv, 65 de persoane „bănuite a fi comis crime de război" ori „a fi fost responsabile de dezastrul ţării" (ibidem, p. 128), la 10 februarie 1945 fiind trecuţi în retragere Mareşalul Ion Antonescu şi generalii C. Pantazi, Ilie Şteflea, C. Z. Vasiliu, Ion Gheorghe, C. Tobescu, Gh. Jienescu ş.a. (ibidem, p. 120), pentru ca, 19 martie 1945, să fie trecute în rezervă nenumărate cadre militare - practic 7 168 (ibidem); în conformitate cu legile 50-51, guvernul dr. P. Groza a elaborat decretul nr. 1 318/21 aprilie 1945 pentru promulgarea Legii nr. 312 din aceeaşi zi privind „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război" (ibidem, p. 128; Ioan Dan, op. cit., pp. 43-48); era o lege de „origine" stalinistă (ibidem, p. 46), care încălca principiile separaţiei puterilor în stat, consacrat - menţionează Ioan Dan - prin articolele 33-34 al Constituţiei din 1923, repusă în vigoare după 23 august 1944, şi pe acelea ale neretroactivităţii legilor penale (ibidem, p. 47). Prin art. 10 al Legii nr. 312 s-a constituit Tribunalul Poporului - o instanţă extraordinară, iar dreptul la recurs era admis numai pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Militară (art. 14). Au urmat, la 25 aprilie 1945, constituirea organelor de cercetare penală - Corpul acuzatorilor publici şi constituirea completului de judecată - aşa-numitul „Tribunal al Poporului" (Al. Duţu, op. cit., p. 128), funcţionând două „Tribunale ale Poporului", la Bucureşti şi la Cluj. La Bucureşti, în 1945-1946, s-au judecat 15 loturi de inculpaţi, majoritatea militari şi funcţionari (ibidem, p. 129). Deja în răstimp începuse vânătoarea celor „bănuiţi [drept] criminali de război şi vinovaţi de dezastrul ţării", prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 188 din 16 februarie 1945 fiind incriminaţi Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalii C. Pantazi şi C. Z. Vasiliu (Ioan Dan, op. cit., p. 113-114). În perioada 14-22 mai 1945, completul din Bucureşti al „Tribunalului Poporului" a judecat primul lot de „criminali de război", generalul N. Macici fiind condamnat la moarte, dar sentinţa i-a fost schimbată în muncă silnică pe viaţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (c f. Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 168). Tot pe atunci (30 mai-14 iunie 1945) s-a înscenat judecarea lotului celor 12 ziarişti care s-ar fi pus „în slujba propagandei fasciste" şi... vinovaţi de „crime de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război" (cf. Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti". 22 mai-4 iunie 1945, Bucureşti, Editura Albatros, 1999, passim; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, Editura Mica Valahie, 2004, p. 364 şi urm.). Dintre membrii lotului, celebrul ziarist Pamfil Şeicaru, judecat în contumacie, a ... beneficiat de condamnarea la moarte, fiind în 1966 graţiat prin decret de N. Ceauşescu (O istorie a prezentului, pp. 377-379). [7] Cf. M. D. Ciucă, ed., Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1995, p. 26. [8] Ibidem. [9] Vezi în acest sens „scurta biografie": „Voitinovbici, A. Alexandru" (6.VIII.1915 Paşcani - 5.IX.1986 Bucureşti) (fiul lui Adam (cofetar; fiul lui Iosif, orig. din Galiţia, stabilit la Podul Iloaiei) şi Iulia (n. Zierhoffer;învăţătoare) - ilegalist cu stagiul recunoscut din 1935; preşedintele Tribunalului Poporului (1945-1946), secretar general al Ministerului Justiţiei (1946-1948), procuror general al R.P.R.(1948-1952), preşedinte al Tribunalului Suprem al Republicii (1954-1967), detaşat ca membru al Curţii Permamente de Arbitraj de la Haga (1967-1973), şef al Colegiului de Jurisdicţie la Curtea Superioară de Control Financiar (1973-1979, pensionat); scriitor şi publicist submediocru sub pseudonimele „Al. Voitin" (cel mai frecvent), „Al. Adamescu", „Adam Apostol"; decorat cu ordinul „23 August" clasa a III-a în 1964; a prezidat, între alte sute de condamnări ale unor opozanţi ai sistemului comunist, procesele lui Ion Antonescu (1946) şi Iuliu Maniu (1947)" (Iulian Apostu, Zydokomuna, ediţia decembrie 2012, disponibilă pe Internet, cf. apostu_i@yahoo.com). Pentru general (r) Ioan Dan, Voitinovici, deşi la un moment dat, care s-a prelungit vreo şase ani, a reprezentat România la Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, nu apare decât ca ... „magistrat" (vezi „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu, p. 117). Istoricii au dovedit şi documentele au confirmat integral că, la „procesele" loturilor Antonescu (1946) şi Maniu (1947), Voitinovici a fost la dispoziţia celor de „sus" (cf. M. D. Ciucă, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, passim). [10] Stelian Neagoe, Istoria Guvernelor României. 1859-1999, ediţia II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1999, pp. 149-164. [11] Vezi Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, sub coordonarea lui Vladimir Tismăneanu şi a colaboratorilor, eds., Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 23 şi urm.; Vasile Pascu, Regimul totalitar comunist în România (1945-1989), I-II, Bucureşti, Editura Clio Nova, 2007, passim. [12] Cf. Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, Iaşi, Demiurg, 2008, pp. 441-482. [13] Ibidem, p. 476-477. [14] Vezi „Art-Emis", 27.1.3013 (http://www.art-emis.ro). [15] Cf. Viaceslav Samoşkin, în Europa XXI - Românii între ruşi şi sovietici, Iaşi, 2004-2005, pp. 387-396 [16] Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Drumul destinului. O biografie, Iaşi, 2012, cap. XXV; idem, Mareşalul Ion Antonescu. Biobibliografie, Iaşi, Demiurg, 2010, pp. 61-73

Pledoarie pentru rejudecarea „Lotului Antonescu” şi pentru anularea sentinţei „Procesului Tribunalului Poporului” (3)

Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu (+)

Duminică, 05 Iunie 2016 20:37

De mai multe decenii, chiar şi în prezent, materialele „Procesului" desfăşurat sub tutela „Tribunalului Poporului" din Bucureşti (6-17 mai 1946), reunite în 148 de dosare (în total - peste 30.000 file), investigate integral de prea puţini istorici, alcătuiesc încă o arhivă operativă. Ceea ce înseamnă că urmărirea „criminalilor de război" din 1946 poate fi oricând reluată, desigur tot împotriva victimelor de atunci, deşi, în raport cu infamiile fostelor autorităţi şi ale „judecătorilor" de odinioară, faţă cu redesfăşurările istoriei, se impune, dacă nu rejudecarea, anularea „Procesului"! În fapt, au fost, în ordine strict-cronologică, unul mai penibil decât altul, dovedindu-se, cu trecerea timpului, fiecare în parte sau toate la un loc, tot atâtea fiasco-uri, sub toate aspectele (organizare, juridic, politic, relevanţă, semnificaţie istorică etc.). Este motivul pentru care istoria deja le-a rânduit, fără menajamente şi fără excepţii, acolo unde şi cum trebuie, ele înscriindu-se, după scurgerea anilor, în rândul înscenărilor judiciare de cea mai joasă speţă. Ceea ce, netăgăduit, spune totul despre „valoarea", juridică sau simbolică, a „judecăţilor" înfăptuite. Complotiştii, inclusiv regele Mihai I, au manevrat ori au fost manevraţi de serviciile secrete străine? După cum cititorul a constatat, în această serie intră şi „procesul" - dacă nu cumva reprezintă „vedeta" înscenărilor judiciare organizate vreodată la/de Bucureşti?! - al echipei guvernamentale a lui Ion Antonescu, denumit în epocă al „Marii Trădări Naţionale", organizat fiind, ceea ce s-a afirmat şi recunoscut chiar în 1946 şi consecvent mai apoi, sub egida penibilului „Tribunal al Poporului" din Bucureşti, ale cărui documente, în 2004, am avut prilejul să le studiem în integralitate (148 de volume). Lucrurile sunt însă foarte bine cunoscute, mai cu seamă după deschiderea arhivelor în 1990 şi apariţia a numeroase monografii şi volume de documente[17]. De această dată, avem în atenţie un episod cvasi-integral necunoscut[18] din vremea „procesului" de tristă faimă. Pentru început, să precizăm că, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, Mareşalul Antonescu şi unii dintre principalii săi colaboratori arestaţi au fost ţinuţi timp de câteva ore la Palatul Regal din Calea Victoriei. Apoi, predaţi comuniştilor conduşi de inginerul „Ceauşu" (Emil Bodnăraş), ei au fost transportaţi şi adăpostiţi într-o casă secretă a P.C.R. din Cartierul Vatra Luminoasă, unde au rămas până la 28 august 1944, când fură preluaţi - la cerere - de reprezentanţii forţelor ocupante sovietice. După două zile, grupul a fost trimis cu destinaţia Moscova, unde a ajuns la 3 septembrie 1944, pentru a fi instalat într-o vilă din vecinătatea capitalei ruseşti, la Castelul Goliţin, pentru perioada septembrie 1944 - iunie 1945. Detalii din cele mai interesante asupra acestei perioade aflăm din memoriile generalului Constantin Pantazi, fostul ministru de Război al anilor 1942-1944, el însuşi arestat la 23 august 1944 şi inclus între prizonierii români de război din U.R.S.S.[19]. Ulterior, prizonierii, găzduiţi după 17 iunie 1945 în celebra închisoare Lubianka a NKVD-ului, din centrul Moscovei, au fost supuşi unor anchete dure şi intense, toate documentele întocmite cu acel prilej, păstrate şi ordonate cu grijă de autorităţile sovietice fiind editate[20]. Deţinerea ex-demnitarilor români în spatele gratiilor, după cum şi a generalilor germani (în frunte cu feldmareşalul Friedrich Paulus) sau a ultimului împărat chinez, ajunşi, cu toţii, din motive evidente, prizonierii „de lux" ai Kremlinului, n-a rămas totuşi complet lipsită de urme. Din când în când, guvernul sovietic, presa indiscretă şi diplomaţii occidentali acreditaţi la Moscova au solicitat ori au dezvăluit diverse amănunte. Astfel, după ce însuşi liderul sovietic V. M. Molotov a anunţat la 18 septembrie 1944 că urma să se publice fără întârziere lista „criminalilor de război" români şi germani arestaţi în România în august 1944[21], chiar a doua zi presa moscovită a găzduit lista celor aflaţi în detenţie[22]. Deja între timp ambasadorul britanic la Moscova, Sir A. Clark Kerr, primise un mesaj din partea lui A. I. Vîşinschi, liderul adjunct al MAE al URSS, cuprinzând numele primilor zece prizonieri români şi germani aduşi de la Bucureşti - Mareşalul Antonescu, M. Antonescu, C. Pantazi, C. Z. Vasiliu şi colonel Mircea Elefterescu[23]. După mai multe luni, a fost rândul ministrului american la Bucureşti, Burton Y. Berry, să se intereseze de soarta grupului de la Moscova[24], iar aceasta în preajma şi, mai cu seamă, în timpul sau după terminarea „procesului" din 6-17 mai 1946. Concomitent, Legaţia britanică s-a lăsat, la un moment dat, surprinsă de o ştire falsă, cum că Antoneştii ar fi fost deja aduşi la Bucureşti în ianuarie 1946[25], pentru ca ulterior Misiunea Militară britanică să stabilească cu precizie sosirea grupului Antonescu la începutul lunii aprilie 1946 şi debutul „procesului" la 6 mai 1946[26]. Din corespondenţa diplomatică n-au lipsit ştirile potrivit cărora, prin judecarea lui Antonescu, guvernul comunizant de la Bucureşti îşi propusese şi compromiterea liderilor istorici Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu[27]. Este interesant că problema „criminalilor de război" s-a aflat la ordinea zilei, în lunile martie - iunie 1946, şi pe canalul Londra - Moscova - Washington[28].Aşa, de exemplu, la 26 februarie 1946, ambasadorul sovietic la Londra, F. T. Gusev, s-a interesat dacă guvernul britanic era de părere ca grupul Antonescu să fie judecat la Bucureşti, iar, la 18 martie 1946, Foreign Office-ul a luat act[29]. În context, Washingtonul a fost de asemenea înştiinţat şi n-a avut obiecţii[30]. O altă problemă ce a apărut la un moment dat pe agendă privea audierea unor ex-demnitari antonescieni la procesul de la Nürnberg. În acest sens, a fost chestionat însuşi celebrul procuror american Jackson, care a recomandat că nu era de dorit ca listele propuse de sovietici cu „criminali de război" să fie conexate cauzei marilor criminali de război nazişti[31]. În consecinţă, diplomaţii străini s-au limitat în a urmări desfăşurarea „procesului" de la Bucureşti[32] şi au consemnat - atât Holman, cât şi Berry - deznodământul: condamnarea şi execuţia lui Ion Antonescu şi a principalilor săi colaboratori (Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu) la 1 iunie 1946[33]. În ceea ce-l privea pe ministrul U.R.S.S. la Bucureşti, S. I. Kavtaradze, acesta a informat prompt Moscova - prin telefonogramă secretă din 1 iunie 1946 (orele 15,15) - că Mihai I tocmai confirmase condamnarea la moarte a lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu, execuţia lor fiind posibilă în ceasurile imediat următoare[34]. Din sala „Tribunalului Poporului" - transmite însuşi tovarăşul Silviu Brucan (Saul Brukner), în nume personal dar pentru Poporul Român! Grafica - Ion Măldărescu -------------------------------------------------- [17] Vezi, îndeosebi, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vols. 1-3, editor Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan, „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, 1993; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vols. 1-2, Bucureşti, Editura Paideia, 1998. [18] Cele dintâi informaţii şi probe de Gh. Buzatu, Din Jurnalul de supraveghere a Grupului Ion Antonescu, întocmit de gardieni, în perioada 3 aprilie - 28 mai 1946, în „Historia", nr. 2/2005, pp. 40-43; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniţă" (aprilie-mai 1946) al Grupului Mareşalului Antonescu), în Istorie şi societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, pp. 513-601; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei: Mareşalul Antonescu - Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 489 şi urm. [19] Vezi Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte. Memorii, ediţie Al. V. Diţă şi Adrian Pandea, Bucureşti, Editura Publiferom, 1999, p. 321-339. Memorialistul insistă şi asupra tratamentului, în general convenabil, rezervat înalţilor prizonieri în Rusia, până la terminarea războiului în Europa, în mai 1945. [20] Cf. Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Iaşi, Editura Polirom, 2006, 467 p. [21] Great Britain, Public Record Office, FO - 371/44 039 (telegrama nr. 2 479/18 septembrie 1944, Sir A. Clark Kerr către Foreign Office), f. 3. [22] Ibidem, f. 5 (telegrama nr. 2 484/19 septembrie 1944, Kerr către Foreign Office). [23] Ibidem, f. 10 (Mesajul lui Kerr către A. Eden, 18 septembrie 1944). [24] Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, doc. nr. 5, 6; Procesul..., II, doc. nr. 16, 21, 28, 37. [25] PRO, FO - 371/59 167 (telegrama nr. 111/22 ianuarie 1946, Le Rougetel către Foreign Office). [26] Idem, Misiunea Militară britanică la Bucureşti către War Office, rapoartele nr. 159/16/46 din 25 aprilie 1946 şi nr. 5 113/429 din 2 mai 1946. [27] Ibidem (raportul nr. 118/1946, A. Holman către Foreign Office). [28] Cf. mesajul nr. 45 – A/26 februarie 1946, F. T. Gusev către E. Bevin sau telegrama nr. 1 463/7 martie 1946, lordul Halifax către Foreign Office. [29] Vezi Raportul nr. 3 678/1 197 către F. T. Gusev. [30] Telegrama nr. 3 395/9 aprilie 1946, Foreign Office-ul către Ambasada din Washington; telegrama nr. 2 538/19 aprilie 1946, lordul Halifax către Foreign Office. [31] Telegrama nr. 2 810/3 mai 1946, lordul Halifax către Foreign Office. [32] Bibliografia esenţială referitoare la această temă: Consiliul Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii (Arhiva), Bucureşti, fond 40 010/„Tribunalului Poporului", 1946, 148 volume; Marcel-Dumitru Ciucă, editor, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vols. 1-3, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan, „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, 1993; Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti" (22 mai - 4 iunie 1945), Bucureşti, Editura Albatros, 1999; Alesandru Duţu, Sub povara armistiţiului: Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003; Ion Zainea, Politică şi administraţie în România (6 martie 1945-1 martie 1946): Epurarea, Oradea, Editura Universităţii, 2004; Radu Ioanid, ed., Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Iaşi, Editura Polirom, 2006; Gh. Buzatu, coordonator, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, ediţia I, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002; ediţia a II-a, Bucureşti, 2006; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. 1-2, Bucureşti, Editura Paideia, 1998; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniţă" (aprilie-mai 1946) al grupului Mareşalului Antonescu), în Istorie şi societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 513-601; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Editura Mileniul III, 2005; Gh. Buzatu, Stalin, Hitler, Antonescu, R. Vâlcea, Rottarymond and Rotarexim, 2007 (în colaborare); Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin. Un raport nefinal, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului (1939-1945), Bucureşti, Editura RAO, 2007; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., Pace şi război (1940-1944); Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, vol. I, 1940-1941, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, I. Pătroiu, Lotul Mareşal Antonescu al „criminalilor de război" (1946), în „Orizont XXI", nr. X/2008, Piteşti, p. 3-5; Gh. Buzatu, Ioana Panagoreţ, Dan Botez, Procesul şi execuţia Mareşalului Ion Antonescu, Alexandria, 2009; Paula Mihailov-Chiciuc, în „Ziua", Bucureşti, 16-17 mai 2006. [33] Telegrama nr. 710/2 iunie 1946, Holman către Foreign Office. [34] T. V. Volokitina, ed., Vostočnaia Evropa v dokumentah rossiiskih arhivov. 1944-1953, I, 1944-1948, Moskva, 1997, p. 463-464, doc. nr. 152.