Flori Bălănescu. Dumnezeu renaște mereu în exil

(Text apărut în revista „Confesiuni”, în rubrica PARADIGME BASARABENE, ianuarie 2016 și la adresa http://flori-balanescu.blogspot.fr/2016/02/dumnezeu-renaste-mereu-in-exil.html)

Identitatea – sinteză a desfacerilor și regăsirilor, la Vintilă Horia

„Din păcate nu poţi să te aşezi pe marginea timpului aşa
cum te aşezi pe malul unui râu.”

(Vintilă Horia)

Vintilă Horia, Memoriile unui fost Săgetător, Ediție îngrijită de Cristian Bădiliță și Silvia Colfescu, Prefață de Cristian Bădiliță, Editura Vremea, București, 2015, 336 p.

Gheorghe Caftangioglu (Vintilă Horia) s-a născut la 18/31 decembrie 1915 la Segarcea, în Dolj, pe Domeniile regale, unde tatăl său era inginer agronom. A încetat din viață în aprilie 1992, în Spania. Primul Război va împinge familia în refugiu. Îşi va petrece perioade ale copilăriei în regiunile Romanului şi Râmnicului-Sărat, o altă perioadă în Basarabia, unde s-a născut fratele mai mic: Alexandru. Săgetător după Calendarul Iulian, Capricorn după Calendarul Gregorian, viaţa lui Vintilă Horia a fost, parcă, la confluența ascendențelor, acolo unde vălul este atât de subțire încât poate fi sfâșiat oricând pentru a trece pragul. Prietenul Raymond Abellio („dedicat nu numai literaturii dar şi astrologiei, studiilor tradiţionale, interpretării matematice a Bibliei şi ingineriei”, ca inginer, matematician, romancier și filosof, așadar, un erudit) i-a descifrat într-o după-amiază din noiembrie 1960 horoscopul. Avea să primească sau nu Premiul Goncourt? Aceasta era întrebarea din acea zi. Și răspunsul a fost: nu. Dar și astrologii se mai înșeală uneori; a doua zi chiar primește Premiul Academiei Goncourt. Abia în 1972 își va aminti că data „legală” a nașterii sale este 31 decembrie, și nu 18, așa cum îi spusese lui Abellio. Nu astrele se înșelaseră, eroarea fusese umană.

Memoriile lui Vintilă Horia, a căror redactare a început în 1985, debutează cu acest episod. Nu întâmplător, credem. Intuiția îmi spune că dacă întrebi un român cu o brumă de cultură ce știe despre scriitor, acesta va răspunde interogativ: Nu e cel cu „Dumnezeu s-a născut în exil”, cu scandalul Premiului Goncourt? Un atare sondaj de opinie nu ar fi lipsit (tot intuiția îmi spune) de menționarea sămânței care a provocat scandalul. Cristian Bădiliță surprinde foarte bine trăsăturile esențiale întruchipate de personalitatea lui Vintilă Horia, considerând că „n-a fost afiliat unei ideologii politice, contrar insinuărilor şi acuzelor care încă se perpetuează, cu o indecenţă revoltătoare. Între 20 şi 24 de ani a avut un episod naţionalist, concretizat în colaborări literare şi jurnalistice la Gândirea, Sfarmă Piatră, Meşterul Manole, Ţara etc. Da, Vintilă Horia a fost un anticomunist visceral, un om de dreapta, în sensul autentic al termenului, a fost un creştin practicant, a fost un elitist, iar aceste crezuri nu se iartă într-o Europă dominată, dar încă nu răpusă, de «intelectuali» filocomunişti, atei şi demagogi. «Procurorii» fără operă şi fără bun-simţ de astăzi, care ar face bine să-şi numere caprele foarte râioase din propriile familii înainte de a-i condamna pe alţii, vor găsi, dacă vor deschide acest volum extraordinar, o mărturie despre interbelicul românesc şi despre postbelicul european cum rar ne-a fost dat să întâlnim.”

Parcurgerea cărții este alertă, paginile te țin captiv, precum foamea îl țintuia pe pușcăriașul politic în obsesiile despre bucatele alese. Las cititorilor bucuria de a descoperi singuri frumusețea plină de trup, suflet și spirit a rememorărilor lui Vintilă Horia, şi adăst mai mult în copilăria lui basarabeană.

„La Chişinău am împlinit cred cinci ani, prima aniversare de care-mi aduc aminte. Era, deci, în 1920, când tata ajunsese să fie numit director al Casei Noastre, instituţie ad hoc, creată pentru nevoile unei Basarabii de curând alipite, un fel de Minister al Agriculturii.” Am mai scris cu alt prilej: prejudecata basarabenilor (dar nu numai) că Bucureștiul a trimis după 1918 în prima provincie unită cu țara toate ciurucurile, toți pedepsiții disciplinar etc. este, încă o dată, infirmată de memoriile de față, de chiar cazul familiei Caftangioglu și al cercului de prieteni, detașați de dincolo de Prut pentru a pune umărul la integrarea Basarabiei. Nu există pădure fără uscături, spune o vorbă veche. Sigur că au ajuns în Basarabia și oameni de proastă calitate, dar nu aceasta a fost regula.

Din acei ani își amintește memorialistul că s-a născut sentimentul plenitudinii, pe care nu îl va mai întâlni niciodată. Prin zona dimprejurul Mănăstirii Căpriana copilul s-a dat cu totul naturii, contemplației, așa a putut pătrunde mai târziu tainele lumii. De câte ori va mânca cireșe pe alte meridiane, va avea „sub ochii lăuntrici cireşele de la Căpriana (sau de lângă Condriţa), dealul înroşit de bogăţia luxuriantă a verii, parcă împins pe dinăuntru ca să devină un tablou sau un fel de memento pentru toţi cei care-i treceau pe aproape, o invitaţie la meditaţii metafizice de la Platon cetire, un reflex pământean al ideii de colină românească şi de cireşe”. Pentru că acolo și atunci l-a descoperit pe Dumnezeu. Acolo și atunci a trecut „proba copilăriei”, cum o numește, pe urmele prietenului său Toynbee („punerea la încercare”: e adevărat, Toynbee se referă la popoare, dar nu este Vintilă Horia legat indestructibil de zbaterile poporului în care s-a născut, în ciuda respingerii sale de către unii dintre noi?) Prima întâlnire cu biserica mănăstirii de la Condrița i-a revelat copilului un „fragment ascuns în mine cu scop de a fi dezvăluit într-o zi”, motivația rememorării ajunse, azi, la noi, într-o expresie atât de frumoasă:

„Era un timp separat de timpul din ceasuri, un timp pe care, poate, îl făcuseră să se manifeste în conştiinţa oamenilor medievali orologiile puse în turnurile catedralelor occidentale de papa Silvestru, care băteau, pe de o parte, orele laice sau profane, măsurate exterior, şi orele interioare, ale meditaţiilor şi ale zborurilor către nevăzutul inefabil din care, în realitate, suntem făcuţi şi de care nu ştiu să dea socoteală decât poeţii.” Când s-a „născut” prima oară în Basarabia, pentru copilul Gheorghe, cunoscut mai târziu ca Vintilă Horia, Dumnezeu era în toate fără a fi cunoscut: în cireșe, în caise, în cer, în livadă, în pivnițele de sub deal, în hambare, în parfumul din
cădelniţă, în clopote şi în toacă și, mai ales, în straiele negre ale călugărilor. Pe măsură ce creștea, odată cu trupul său, tânărul, apoi maturul exilat avea să-L descopere pe Dumnezeu în toate, având parte nu de „o poposire pe marginea conştientă a lucrurilor”, ci de „o itinerare cu scop de mărire şi chiar de spargere a hotarelor, lucru de care se îngrijea propriul meu trup care, crescând în fiecare zi cu
câte ceva, împlinea astfel scopul meu epistemologic.”

Împrejurul copilăriei sale rainice (cum ar spune Goma, și tot legat de Basarabia), lumea era clădită „din colinele Basarabiei ştefanitice (din aceste două nume iese la iveală întregirea fundamentală a României: Basarabia, de la Basarabii munteni, şi ştefaniticul, de la marele principe care ducea la
îndeplinire misiunea creştină gotică a Evului Mediu românesc), şi din acele voci interioare care rimau cu mânăstirea şi cu livada.” Sunt elementele care au constituit „o dualitate trup-suflet din care sunt şi
acuma făcut.” Este, trebuie să recunosc, ceea ce, ca olteancă prin părinți, naștere, educație, trăiesc la un nivel spiritual, fără să îmi pot, deocamdată, explica atunci când aprofundez diferite teme basarabene, traseele unor personalități din Basarabia: nostalgia basarabeană. Am încetat să mă întreb de ce prietenii mei cei mai mulți și mai statornici sunt moldoveni, de pe ambele maluri ale Prutului, fie de obârșie, fie adoptați. Pot, astfel, empatiza ușor cu Vintilă Horia, când scrie: „veneam tocmai din Dolj ca să aflu lângă codrii Tigheciului, ceva mai la sud de Cetatea Hotinului şi ceva mai la nord de Cetatea Albă, locuri valaho-moldovene, o esenţă care avea, de la început, să mă definească. Mai târziu, în cadrul aceleiaşi sinteze, Aldeştii şi Râmnicul aveau să joace acelaşi rol.”

Epopeea ritualică basarabeană a luat sfârșit din cauza „revoluției”, casele autorităţilor române fiind atacate de agenţi sovietici provocatori, astfel încât mama scriitorului s-a îmbolnăvit și familia a fost nevoită să părăsească provincia, iar tatăl său „îşi întrerupea astfel o carieră strălucită”. Împușcăturile ideologice de la Moscova răzbăteau până în ferestrele românilor basarabeni din Chișinău. Începutul anilor 1920 avea să culmineze cu celebra revoltă bolșevică înscenată la Tatar-Bunar, în Bugeacul românesc, în septembrie 1924. Timpurile au fost tulburi, memoria lui Vintilă Horia este ca diamantul. Nu doar limpede, ci tăioasă, până la înțelesul ultim. Este un critic lucid al perioadei interbelice, dezastrul politic și decăderea morală fiind contrabalansate, în opinia sa, „de câteva centre de
putere spirituală care au fost Nichifor Crainic, Lucian Blaga şi Nae Ionescu. Gândirea, Trilogia culturii (ca şi Lauda somnului sau La cumpăna apelor) şi Cuvântul au constituit
cele trei centre soteriologice, de fapt inconştient structurate într-un singur centru de cunoaştere, care ne-au ţinut deasupra degradării politice”. Degradarea politică a debutat, crede memorialistul, cu intrarea în scenă a PNȚ și cu Restaurația din 8 iunie 1930 (întoarcerea lui Carol al II-lea), convins că dacă Ion Antonescu ar fi preluat puterea cu trei ani mai devreme, România ar fi evitat dezastrul politico-militar și ar fi avut măcar soarta Finlandei în urma războiului. Sugestia lui Vintilă Horia nu este lipsită de noimă, un regim militar ar fi putut evita chiar mascarada scurtei guvernări legionare și efectele ei maligne. În sfârșit, ar fi putut evita uciderea unor oameni nevinovați, atât de origine evreiască, dar și români a căror vină a fost că nu mai suportau mlaştina politicianistă. Pe fondul unei Europe cuprinse de efervescenţe ideologice, ar fi nepotrivit să îi clasificăm pe românii din trecutul interbelic potrivit normelor conceptuale şi corect-politice de azi.

Fatidica vară a anului 1940 (când va fi numit ataşat de presă la Roma) este surprinsă astfel: „Într-o noapte de iunie, în 1940, ruşii au intrat în Basarabia şi în Bucovina de nord. Vestea m-a aruncat pe străzi, unde nu întâlneam pe nimeni cunoscut. Rătăceam printre spectre, pe Calea Victoriei înţesată de lume, tăcută, rătăcind ca şi mine printre alţi rătăciţi. Parcă, încă o dată, se termina ceva. O stare, un timp, o geografie, un ciclu. Un scurt ciclu care se numise România Mare şi din care începeau să smulgă fiarele istoriei cu nume de vecini. Cu consimţământul lui Hitler, Stalin îşi trimitea armatele, numite ani mai târziu «liberatoare», liberatoare de libertăţi, ca să ocupe un ţinut pe care îl mai ocupaseră odată cu învoirea lui Napoleon Bonaparte. Înţelegerea între tirani a însemnat întotdeauna pagubă pentru oamenii liberi, reîntoarcere la sclavie şi la întuneric cultural.” Nu s-a tras un glonț măcar, un glonț al demnității naționale (cum au tras polonezii), când au fost cedate Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herței, tot așa cum nu s-a clintit nicio scamă când au fost cedate Transilvania și Cadrilaterul. (Cel din urmă, să o spunem – în răspăr cu autorul memoriilor –, obținut de români în urma participării la o campanie peste Dunăre: după Războaiele Balcanice).

Comunismul, această „rușine universală”, și care, în timp, avea să devină „un semn de recunoaştere al secolului” îl forțează pe Vintilă Horia la exilul perpetuu. După ce este numit ataşat de
presă la Viena (1942), înaintarea frontului dinspre Est, noile realităţi militare şi politico-strategice îl vor arunca (împreună cu soţia) în lagărele din Silezia, Austria, Italia (august 1944 - mai 1945). Absurditatea noii ordini europene culminează în cazul său cu o condamnare în contumacie, după o judecată sumară a Tribunalului Poporului (februarie 1946), la muncă silnică pe viaţă, pentru „crima de dezastrul ţării, prin săvârşire de crime de război constând în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice”. Potrivit Legii 217/2015, art. 2, lit. c, care spune că „prin persoană vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război se înţelege orice persoană condamnată definitiv de către o instanţă judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi persoana din conducerea unei organizaţii al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanţe penale internaţionale!”, Vintilă Horia – a cărui „vinovăție” nu poate fi probată – este condamnabil în eternitate de către un legiuitor incult (sau ca parte a unui scenariu care ne scapă) din anul Domnului 2015. Semnalele de alarmă din spațiul public asupra modului arogant, nedrept, care sfidează pur și simplu istoria, în care această lege cauționează comunismul și urmările lui, au rămas captive unui timpan surd, unei mentalități comunistoide. Tarele ideologice ale principalului învingător în al Doilea Război Mondial își fac de cap după 70 de ani de la terminarea conflagrației și la 26 de ani de la încetarea oficială a comunismului în România (și în Europa). Dar istoria e făcută și „dreptatea” instituită de către învingătorii în războaie.

Ca istoric și iubitor de cultură, este o încântare parcurgerea acestui neașteptat volum de memorii ale unui scriitor român care a câștigat Premiul Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil/ Dieu né en exil (festivitatea de premiere nu a avut loc din cauza agenților Bucureștiului care au declanșat o campanie de denigrare, prin inventarea unui dosar de legionar, sprijiniți de „L’Humanité” şi de stânga franceză – o intelectualitate care a făcut mereu jocurile tactice ale Moscovei). Consemnările lui Vintilă Horia au parfumul aparte al poveștilor din vechime, undele sale mnezice trimițând la conjugarea dintâi a Cuvântului și la liniștea care îmbogățește a predicii rândunelelor a Sfântului Francisc. Ca într-o a doua cristelniță, una a spiritului, Vintilă Horia se cufundă în învățătura franciscană, și astfel își redescoperă rădăcinile:

„Cred că egalitatea, din care revoluţiile au făcut o injustiţie, a fost posibilă numai atunci, în acea confundare franciscană cu omul şi cu neomul, într-o frăţietate care venea din rădăcini, nu din atitudini. Iată de ce am trăit la Assisi epoca cea mai fericită din viaţă, un an întreg de desfaceri şi despărţiri dar şi de regăsiri, întregiri şi comunicare, prin Assisi, cu ceva din mine care, altfel, n-ar fi îndrăznit niciodată să iasă deasupra. Începea să funcţioneze compensaţia, de care aveam absolută nevoie ca să suport conştienta pierdere a tot ce avusesem. Era o reînnoire sine qua non, care, de fapt, nu mă îndepărta de nimic, ci mă întorcea, metamorfozat, la origini, cu o întărire lentă şi sigură a tuturor legăturilor fundamentale. Începeam să înţeleg de ce eram român şi ce însemna, în limbaj metapolitic, o astfel de posibilitate de a fi.”

Dumnezeu renaște mereu în exil, pentru Vintilă Horia, așa cum patria se clonează din propria-i sevă pentru Paul Goma. Este de-a uimirii cum acești mari nedreptățiți de către poporul lor (să nu-l uităm pe Eugeniu Coșeriu!) – asupra cărora semenii și-au proiectat, înfățoșate în hainele retoricii de lemn a noii ordini, sumedenie de spaime, interese, lașități – au legături atât de puternice cu Basarabia.

 

miercuri, 24 februarie 2016

 

Ilie Serbanescu. Contra-agenda prezidenţială (I-III)

Ilie Șerbănescu este un om lucid și bine informat. Articolele sale merită să fie păstrate în antologia noastră. Dan C. 
 
Contra-agenda prezidenţială (I) Scadenţele
Autor: Ilie Serbănescu 24 Feb 2015 - 16:39
Sursa : http://jurnalul.ro/editorial/contraagenda-prezidentiala-i-scadentele-685286.html
 
Mai multe probleme – nou apărute sau mai vechi dar ajunse la scadenţă – se vor insinua pe agenda preşedintelui Iohannis, indiferent de dorinţa domniei sale, alcătuind un fel de contraagendă, căci se interpun în calea proiectelor sale, cel puţin a acelora făcute cunoscute public. 

O problemă ce va începe să-şi arate colţii este legată de faptul că desaga cu active de stat s-a cam golit. Pentru capitalul străin deja instalat în România şi mai ales pentru cel nou, tocmai pe a cărui venire se mizează în urma ajungerii la Cotroceni a “neamţului” Iohannis, va fi o situaţie nouă. Accesul la resurse şi active se va scumpi, căci numai statul român vinde practic gratis! Până acum se băga mâna în desagă. Costa puţin şi o rată fabuloasă de profit era asigurată. Populaţia românească nu prea resimţea imediat efectele, întrucât se lua de la stat. De-acum, proprietarii privaţi care au preluat deja controlul economic îl vor vinde scump. Pentru a se ajunge la aceleaşi resurse sau active va trebui să se cheltuiască cu mult mai mult decât până acum, iar ratele de profit pe unitate de investiţie vor scădea. Spre compensare, capitalul străin în ansamblu, pentru a se îndestula în continuare la ratele la care s-a obişnuit,  va trebui să ia direct de la gura oamenilor. Ca urmare, presiuni uriaşe vor fi resimţite în domeniile care au legătură nemijlocită cu nivelul de viaţă şi care, nu întâmplător, ori sunt deja dominate de capitalul străin (utilităţile publice, retailul alimentar şi nealimentar) ori sunt vizate spre confiscare totală de către acesta la dispoziţia sa (cheltuirea banului strâns prin impozite pentru sănătate, absorbţia unei părţi mereu mai importante din banul colectat pentru pensii prin sistemul pensiilor private). Presiunile, de acum înainte directe, ale capitalului străin asupra populaţiei se vor resimţi mereu mai puternic şi, inevitabil, problema va ajunge pe masa preşedintelui, chiar dacă rezolvarea nu este treaba acestuia şi chiar dacă domnia sa ar încerca  să evite implicarea. De pildă, nu cândva în viitor ci imediat, va fi greu de vorbit despre lucrul bine făcut celor vreo 200.000 de mici întreprinzători români, cu nu se ştie câte sute de mii de alţi români în salarizare antreprenorială sau în întreţinere familială, care din 2015 vor trebui să plătească substanţial mai scump gazele, şi nu pentru că ar exista vreun temei economic, ci doar pentru faptul că aşa au decis, în virtutea unei aşa-zise liberalizări, nişte birocraţi de la Bruxelles şi Berlin, care confundă economia de piaţă cu jaful de tip colonial al bogaţilor din centru pe seama săracilor de la periferii. În faţa unei asemenea situaţii, nu te spală nici postările pe Facebook! Acestea mai merg doar pentru cei de prin afară, căci aceia nu plătesc gazele în România! 

Contra-agenda prezidenţială (II). Justiţia
Autor: Ilie Serbanescu 03 Mar 2015 - 17:39
 
O problemă se poate spune complet nouă care va bate la uşa preşedintelui Iohannis o constituie consecinţele intrării masive în acţiune a justiţiei din România. Aceasta are o problemă în economie: furtul abominabil, care datează de ani de zile şi s-a amplificat cu timpul. Pentru a da o dimensiune fenomenului, se poate arăta că transferul de la stat către privat a economiei – transformare de esenţă în trecerea de la comunism la capitalism – s-a realizat în proporţie de cel puţin 80% prin furt, printr-o gamă întreagă de instrumente dintre care foarte puţine reprezintă jaf material în sine, iar cele mai multe sunt montaje şi malversaţiuni financiare din arsenalul retrocedărilor frauduloase, al subevaluării activelor când statul este vânzător şi supraevaluării activelor când statul este cumpărător. Deci, un teren integralist pentru justiţie! Din păcate, justiţia – pentru a nu fugi de cuvinte – n-a “deranjat” acest proces. Acum, după ani şi ani, parcă se trezeşte şi intră masiv în acţiune. Începe acum să facă ceea ce trebuia să facă de cel puţin 10-15 ani. Se află în vizor spre investigare un “teren” de circa 40-50 miliarde euro în termeni anuali!

Din imensul prejudiciu adus ţării, justiţia n-a reuşit până acum decât recuperări derizorii. Deoarece, chiar şi în acţiunea în forţă din ultimul timp, n-a ajuns la marii prejudiciatori, iar în cazul unor personaje sonore s-a limitat la cauze de rangul 14: personajul vânduse ţara şi a fost “luat” pentru nişte termopane! Cea mai tulburătoare disfuncţie este că, în timp ce capitalul străin a ajuns de departe principalul evazionist fiscal, este, probabil ca nou stăpân al României, ocolit de justiţie care se poartă cu acesta precum cu un bibelou de porţelan.

Nimeni nu ştie de fapt ce consecinţe concrete va avea, pe plan imediat şi pe termen lung, intervenţia masivă, dar deocamdată selectivă şi oricum tardivă, a justiţiei în acest hătiş economic infracţional. Pornind de la faptul obiectiv că “mai bine mai târziu decât niciodată”, există desigur un tronson puternic de consecinţe pozitive, ceea ce se va concretiza în anumite recuperări din prejudiciile trecutului şi poate mai ales în descurajări ale infracţionalităţii viitoare. Totuşi, nu sunt de ignorat consecinţele să le zicem colaterale, respectiv reacţii de dezangajare – fugă de răspundere, evitarea preluării de responsabilităţi, ocolirea funcţiilor – care pot duce la blocaje în administraţie, îndeosebi la nivel local, dar şi la nivel central. Este foarte posibil ca, pe termen scurt, consecinţele pe linie de blocaj să apuce să cântărească mai greu până ce vor ajunge să fie resimţite consecinţele pozitive.

Fără să vrea, toate aceste probleme se vor strânge pe masa preşedintelui. Cu atât mai mult cu cât, ca fenomen nou, nu există instituţional nimeni care să fie împuternicit şi pregătit să gestioneze în echilibru asemenea probleme.
 
Contraagenda prezidenţială (III). Ardealul
Autor: Ilie Serbanescu 10 Mar 2015 - 19:12
 Sursa http://jurnalul.ro/editorial/contraagenda-prezidentiala-iii-ardealul-685807.html
O problemă pe care agenda prezidenţială n-o va putea ocoli este legată de procesul  nerecunoscut public al “reconfigurării” orbitei economice a Ardealului. în spaţiile fără graniţe economice – precum este şi UE – regiunile orbitează economic în mod obiectiv în jurul polilor de putere economică existenţi sau în dezvoltare, indiferent de graniţele politice. Pentru Ardeal, Bucureştiul este cel mai slab pol de putere economică din zonă. Budapesta şi Viena sunt mult mai puternice şi mult mai aproape. În plus, de ani de zile, Bucureştiul parcă face tot ce este posibil pentru a se depărta de Ardeal, evitând pur şi simplu să construiască o arteră de comunicaţie modernă (autostradă, drum expres) care să treacă munţii fie spre Braşov, fie spre Sibiu. În tot acest timp, Ardealul s-a apropiat de Ungaria/Austria, autostrăzile venind dintr-acolo spre graniţele României şi din Ardeal înaintând spre Vest. Bucureştiul este tot mai izolat. Investiţiile străine, atâtea câte sunt, se cantonează în Ardeal, nici n-au prea auzit de Moldova sau Oltenia. Iar investiţiile germane – pe a căror “invazie” se mizează în condiţiile venirii la putere a lui Iohannis – se opresc toate la arcul carpatic. Câteva zboruri săptămânal leagă Timişoara sau Clujul de Bucureşti, câteva zeci de zboruri săptămânal leagă aceste oraşe de Budapesta, Viena, Franktfurt. Si politicul urmează până la urmă economicul! “Desprinderea” politică a Ardealului de Bucureşti este probabil o chestiune doar de timp! Sorocul poate cădea în timpul mandatului actualului  preşedinte. Pe fond n-are vreo importanţă că acest preşedinte este un etnic minoritar. Poate că tocmai acest lucru va fi un impediment în calea “desprinderii”, căci dl Iohannis va fi “apăsat” oricum de faptul că dacă aşa ceva se întâmplă cumva, s-ar întâmpla pe vremea unui etnic minoritar, deşi Ardealul l-a adus pe domnia sa, prin vot, în fruntea ţării şi nu ştim ce aşteaptă exact Ardealul de la domnia sa! Poate aşteaptă chiar “desprinderea” de Bucureşti, întrucât teza principală a etnicilor români majoritari din Ardeal, şi nu a altcuiva, este că ei muncesc şi le toacă banii miticii de la Bucureşti! Dar, evident, o desprindere politică a Ardealului de Bucureşti depinde în esenţă de contextul internaţional şi de aranjamentele, de acum în negociere, dintre marile puteri. După cum s-a dovedit, Bucureştiul este un simplu spectator. La orice! Detaşarea Ardealului nu va face excepţie! Bucureştiul şi-a cedat străinilor resursele naturale, industriile, banii, băncile, pădurile, pământurile. Care este deosebirea de va ceda şi niscai teritorii?! Cu numele evident, căci faptic controlul economic a fost cedat demult! Bucureştiul va pierde Ardealul! N-a făcut nimic să-l păstreze. Adevăratul păcat este însă că nu-l va pierde în luptă, în faţa superiorităţii adversarului. îl va pierde în linişte, pe Facebook!

Congresul Diasporei Unioniste, a doua ediție, se va desfãgura În acest an la Chișinãu, pe 25-26 martie 2016

Avem onoarea de a vă invita la Congresul Diasporei Unioniste, a doua ediție, care se va desfășura În acest an la Chișinău, pe 25-26 martie 2016. Suntem un grup de români unioniști si de asociații de români din străinătate, reprezentanți ai aripii din diaspora a Platformei Unioniste «Acțiunea 2012» și am organizat anul trecut prima ediție a Congresului Diasporei unioniste (București, 3-5 aprilie 2015). Aceasta a întrunit peste 100 de participanți din diaspora gi peste 50 de asocialii de români din străinătate și s-a bucurat de o amplă rezonanță atât în mass-media cât și în rândurile românilor din întreaga lume.

La cel de-al doilea Congres, prevăzut în jurul datei simbolice de aniversare a Unirii Basarabiei cu România, se vor discuta strategii de implicare pe scară largă a diasporei pentru a participa la Reunificare în viitorul apropiat gi aspecte pragmatice ale înfăptuirii acesteia. Pe data de 27 martie, ne vom alătura Congresului forțelor unioniste din R. Moldova și manifestației de amploare care va avea loc cu ocazia aniversării Unirii din 1918.

Participarea dumneavoastră și/sau a asociației pe care o reprezentați la această nouă ediție a Congresului Diasporei Unioniste este foarte importantă și necesară. Așteptăm răspunsul la adresa de contact de pe care ați primit invitația sau la contact@actiunea2O12.ro, până pe data de 29 februarie 2016.

Cu stimă, Dorin Dugciac

Reprezentant Franța

Tel: 0033 6 74 36 89 84; e-mail: dorindusciac@vahoo.com

Platforma Unionistă Acțiunea 2012- Filiale Diaspora

Petru Ursache (+) Documente nedestăinuite

Documente nedestăinuite

Petru Ursache (+)
Duminică, 21 Februarie 2016 20:26 Sursa :http://www.art-emis.ro/analize/3379-documente-nedestainuite.html
„Acolo au fost osîndiţi cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 generali vestiţi, eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această zarcă". (Grigore Caraza)[1]. Este de dorit ca documentul istoric să-şi recapete credibilitatea în înfăţişare corectă şi în slujba adevărului vrednic de memorie, privind destinul postbelic al românilor, fără teamă, fără prejudecată şi fără teze prefabricate cu ifose postmoderniste. Crima istorică de la 23 august-12 septembrie 1944 s-a produs, pe termen scurt, pentru a fi favorizată o variantă de existenţă posibilă în regim de tratat bilateral, cum se cuvenea: de opţiune, de refacere internă, de renaştere; iar pe termen lung dar ocultat, pentru eliminarea românilor din spaţiul Europei prin distrugerea elementului etnic majoritar şi a statului naţional unitar, deşi fuseseră realităţi recunos-cute pe plan internaţional şi aflate sub ocrotirea Articolului 1 din Constituţia ţării. Era un vechi deziderat al Internaţionalei Comuniste, bine cunoscut de toată lumea, să-şi asigure controlul şi dominaţia asupra zonelor bogate carpato-dunărene. De aceea, autorităţile româneşti, cînd erau într-adevăr româneşti, au luat ferme măsuri preventive, atît în perioada interbelică, dar mai ales în timpul celui de al Doilea Război; pentru ca pomenita organizaţie suprastatală să nu aibă sorţi de izbîndă, în ciuda faptului că primea sprijin politic şi militar, cînd dinspre extrema dreaptă europeană (fascismul, nazismul), cînd dinspre extrema stîngă (bolşevismul). Chiar şi în perioada comunistă de după amăgitorul dezgheţ ceauşist, cititorul român putea să se informeze, deşi condiţionat, în legătură cu strategiile de caracatiţă acaparatoare şi dominatoare ale Cominter-nului. Semnificativă a fost poziţia Partidului Comunist Român, cu prilejul celui de al V-lea Congres al său privind destinul statului român în general şi problema naţională în special. Lucrările au avut loc la Moscova, în mai 1931, cînd s-a hotărît crearea unui front unic munci-toresc în care să fie acceptată ţărănimea săracă, nu şi partidele socialiste considerate «social-fasciste». Eticheta-rea cu efecte negaţioniste a fost una dintre marile isprăvi ideologice ale bolşeo-comuniştilor de pretutindeni. Astăzi, sub noua mască, a „globalizării", se vorbeşte despre „naţional-comunism" ori „naţional-ceauşism", ca şi cum fostul Ceauşescu ar fi inventat şi termenul, şi doctrina naţionalistă. S-a scris despre acel Congres al V-lea: „Dezbătînd problema naţională, Congresul al V-lea, la sugestia Cominternului, a dat mai departe directive partidului să propage ideea luptei pentru autode-terminarea naţio-nalităţilor pînă la despărţirea de statul român"[2]. Cu acel prilej a fost aleasă şi componenţa Comitetului Central al P.C.R., în fruntea căruia a fost pus Alexander Stefansky (Gorn), „un militant de seamă al partidului comunist polonez". (Pluripartidismul postdecembrist reia, după decenii, aceeaşi idee a dezmembrării. Manifestările turbulente maghiaro-secuiste şi ucrainiene, din Parlament şi din teren, sunt confirmări mai mult decît vizibile). Era reiterarea aceluiaşi deziderat, cu intenţii de-constructiviste, exprimat şi la Congresul al II-lea, ţinut în „legalitate" la Ploieşti (1922). Secretar general a fost ales Gheorghe Cristescu, dar s-au ivit serioase „disensiuni accentuate de indicaţiile primite de la Internaţionala Comunistă, cum a fost lozinca adoptată mecanic de conducerea partidului, privind autodeterminarea pînă la despărţirea de statul român a unor teritorii locuite de o mare majoritate românească"[3]. La congresul următor nu s-au mai înregistrat disensiuni, deşi punctul forte, acela al ruperii graniţelor şi al unităţii naţionale, a fost reafirmat şi întărit. Explicabil: întrunirea a avut loc la Viena (august, 1924), iar răspunderea „supremă" (în fapt, asupra unui grup minuscul, cu identitate amestecată, dar cu pretenţia de a reprezenta naţiunea română în totalitate) şi-a asumat-o „maghiarul" Elek Köblös, probabil tot un „militant de seamă". Se pregătea aruncarea la arhivă ori pe foc a cuvintelor „religie, naţionalitate, patrie, ţară", de provenienţă „burgheză" şi „criminală", cum încerca Tristan Tzara să-l prelucreze pe Lenin în întîlnirile lor libere şi tovărăşeşti de prin Elveţia. Este ceea ce nu a înţeles şi nu a acceptat Stalin pînă la capăt; nici Ceauşescu; dar ei au fost credincioşi principiului „luptei de clasă" de pe platforma internaţionalismului proletar, pînă la victoria finală: integrarea tuturora într-un stat unic, global. Bolşevismul pur sînge însemna şi încă înseamnă (îndeosebi de la revenirea în forţă, graţie „revoluţiilor de catifea") promovarea unei minorităţi „alese" care priveşte cu dispreţ, dacă nu cu ură de moarte, religia, trecutul istoric, identitatea naţională, tradiţia culturală, valorile clasice, creaţia pozitivă. „Recent", bolşevismului i s-a zis „elitism", pentru a da impresia de „schimbare". S-a comis un delict de opinie la scară mare. Partea comică este că, după episodul postdecembrist din 1989, mulţi tineri îşi spuneau cu mîndrie „elitişti", fără să realizeze că se etichetau inconştient, în bolşevici autentici. Din păcate, mulţi dintre ei au făcut carieră de presă şi în funcţii de stat, reiterînd în acelaşi ton, dar sub altă mască, formele dictaturii comuniste instaurate imediat după război prin alegeri „libere", viaţă parlamentară etc. Fireşte, mi se pare mai mult decît o aberaţie formula mai nouă, cu intenţii polemice, aceea de „naţional-comunism". Ea porneşte din interiorul aceluiaşi bolşe-vism elitist şi vizează linia stalinism- ceauşismului ca abatere de la cominternism. Doar în această interpretare staliniştilor din Rusia de astăzi, ca şi postceauşiştilor, li se potriveşte etichetarea, de „ei" inventată, aceea de nostalgici. Ea este străină fiinţei umane de bun simţ şi cu răspundere faţă de adevăr, de semeni şi de sine. Istoria s-a repetat întocmai la Congresul al IV-lea. Acesta s-a desfăşurat tot în străinătate, la Harkov, în Ucraina (iulie 1928), conducerea fiindu-i încredinţată „rusului" Boris Ştefanov. Dacă ar fi fost vorba de „tata rus, mama rus/ da' Ivan moldovan", după formula de hîrjoană a lui Creangă, tot s-ar mai înţelege ceva, cu tot năduful frazei. Dar, cum observă un autor: „Nici unul nu ştia româneşte! Se ocupau însă de destinele poporului român!" Unde s-a mai pomenit o întîmplare atît de absurdă? Dar să se mai reţină că „Internaţionala" şi-a făcut cu afurisenie meseria. Terenul, mai ales după război, îi devenise favorabil, îi venea ca o mănuşă într-o Europă în voia furtunii, cînd statele civilizate căpătaseră chipuri diabolice, cînd extremele stîngaâ- dreapta îşi dădeau cu viclenie mîna, fără să-şi mai spele obrazul, cînd crima organizată îşi spunea cuvîntul. Se intrase într-o nouă ordine, modernă şi globalizatoare. Oculta a fost la înălţime şi fără egal, ca de obicei, în istoria Europei. Ea opera energic şi prompt, alternînd scandalurile de presă cu atentatele periculoase şi la vîrf, ca avertismente şi exerciţii de forţă: „cineva" a aruncat o bombă în Senatul ţării (1921). Au fost ucişi cîţiva generali şi un episcop. Asta avea să se repete la Odesa, în plin război, cînd iarăşi o bombă a fost declanşată în sediul comandamentului armatei române, care se angajase pe viaţă şi pe moarte să lupte împotriva comunismului. Explozia a provocat mai multe victime printre înaltele cadre militare. Să nu se uite, în aceeaşi ordine de idei, că la Tatar Bunar s-a încercat o primă tentativă de dezmembrare, căuzaşii fiind tot minoritari cominternişti, iar cînd Armata roşie s-a pus în mişcare pe Nistru, pe tot cuprinsul Basarabiei şi Bucovinei, mai ales în centrele urbane importante, au şi început să apară însemne ale internaţionalismului (steaua, secera, ciocanul şi steagul roşu), pe biserici, instituţii administrative şi pe şcoli, ridicate la repezeală şi cu entuziasm marxist-leninist de „cetăţeni români", dar cu nume străine, cadre de nădejde şi de viitor, instruite din vreme pe diverse canale de propagandă sau direct în marea patrie a stîngii sîngeroase. Partea evenimenţială şi epică a problemei ar putea fi încredinţată, fără rest, „dosarelor istoriei" şi în paza memoriei. Din păcate, întîmplările se repetă într-o ritmică îngrijorătoare, din deceniu în deceniu. În ce ne priveşte pe noi românii, doar cu uşoare modificări de regie. Cînd comuniştii au năvălit în Bucovina, după diktat, , fără să se mai respecte timpul convenit pentru retragerea autorităţilor române, listele erau deja făcute. Şi cele albe, cu noii demnitari care preluau peste noapte şi în grabă pămînt şi oameni în chip de moşie şi de robi; şi cele negre, cu nume neapărat româneşti, în scopul exterminării, cu cruzime asiatică şi cu îndemnul primitiv: „să n-ai milă!" Ocupanţii practicau de zor şi fără să dea socoteală nimănui, lui Dumnezeu ori vreunei puteri pămînteşti, masacrele în masă şi deportările; coloane de nenorociţi prinşi cu arcanul, duşi din spate de forţele diavolului, pînă în îndepărtata Siberie. Se urmărea programatic dislocarea masivă a zonelor cucerite, schimbarea compoziţiei etnice în favoarea invadatorilor şi a păturilor „superpuse". Asta convenea de minune celavecului. Îşi satisfăcea pofta demenţială de mărire pravoslavnică, avînd grijă să pună de o deportare pe zi ori măcar pe lună, de un masacru în toată regula, ca la Fîntîna Albă, ca apoi să joace cazaciocul pe morminte şi să-şi arate mirarea că victimele nu au acelaşi apetit pentru stolnicinaia ori pentru „mîngîioasele" sunete de balalaică. Dar, mai ales, convenea ocultei. Ea venea cu planuri mai sofisticate şi cu bătaie mai lungă, aşa cum dictau interesele ambiţioase şi elitiste ale Internaţionalei Comuniste. Scenariul ocupaţionist al stîngii s-a repetat în literă după „armistiţiul" încheiat în septembrie 1944; care a fost, în fond, tot un diktat, nu o convenţie, o camaraderie războinică, aşa cum părea să se înţeleagă de la început, în baza unor înţelegeri internaţionale adoptate după împrejurări. S-a pus în aplicare, atît pe termen scurt cît şi pe termen lung, acelaşi vechi-nou program al Internaţionalei Comuniste, mult mai complex şi mult mai detaliat în cele două laturi principale: distrugerea suveranităţii statale şi a ideii de Românie reîntregită - dezrădăcinarea etnicului majoritar, românesc în esenţă şi în fibră, prin măsuri drastice, eliminatorii: asasinate, deportări în masă, colonizări şi re- colonizări, strămutări de graniţe. Iarăşi au apărut cele două rînduri de liste: „albe" contra „negre". De data asta, schimbările n-au fost considerate acte „justiţiare" faţă de „burghezii români" care şi-ar fi extins abuziv stăpînirea spre răsărit, sub ochii îngăduitori ai tuturor ţarilor de la Moscova. Răsturnările spectaculoase şi dramatice survenite la noi în ţară după noul diktat, de la 23 august-12 septembrie 1944, au fost trecute pe seama „revoluţiei proletare" şi a „luptei de clasă", teze extremiste şi de bază ale Internaţionalei; prin urmare, li se găseau motivări cu totul ieşite din firea lucrurilor, ceea ce a dus la abuzuri şi atrocităţi fără egal în istorie, depăşind incredibil ideea de genocid şi ducînd direct şi sigur, cum se urmărea, la etnocid. S-a început cu decapitarea elitelor militare, culturale, ştiinţifice; de la generali de carieră la profesori universitari, de la şefi de partide la foşti prim-miniştri, de la savanţi de mare reputaţie la industriaşi şi latifundiari de primă mărime. Nu a fost de ajuns. Ca să nu se ivească, aşa-zicînd, eşalonul al doilea de intelectualitate, în măsură să refacă rîndurile în normalitatea lor şi să repare stricăciunile uriaşe, s-a mers mai departe, spre categoriile de profesionişti care reprezentau structura socio-umană de rezistenţă a ţării, înalţi funcţionari, oameni de afaceri, jurişti, medici, profesori, etc. Ca la comandă, s-a umplut ţara de închisori, de lagăre de muncă forţată, de colonii penitenciare tip Macarenko, de domicilii forţate. În mai puţin de zece ani de zile, toată forţa productivă şi creatoare a ţării a fost paralizată fizic şi moral, ca să se instaureze cu toată puterea „ajutorul roşu". Aşa se şi numea. Restul populaţiei rămăsese în „libertate", în fapt, o masă amorfă virusată de ideologie, fără voinţă şi putere de judecată. Avea voie să spună „da" la comenzi, iar „nu", tot sub dicteu, doar împotriva propriilor convingeri, pînă la riscul de a fi sacrificate familia şi instituţiile de bază: biserica, şcoala, armata, ca şi denigrarea trecutului istoric şi a valorilor naţionale. În asemenea condiţii s-au desfăşurat deceniile în prima etapă a comunismului, dominate de figuri deopotrivă de sinistre Ana-Luca-Teohari-Dej... A fost istoria „lor", nu a noastră, o istorie fabricată de oamenii unei puteri străine - duşmănoase şi s-a desfăşurat între raliurile maşinilor negre care străbăteau ţara în lung şi-n lat şi şedinţele de partid conduse de tovarăşul cu nume străin şi cu studii la Moscova; între luptele de rezistenţă, din munţi (conduse în stil dacic de eroi ai armatei şi ai locului) şi zvonurile pline de speranţă relative la „venirea americanilor", mit milenarist; între lectura cărţilor scrise în exil (Eliade, Cioran, Ionescu, Vintilă Horia) şi ascultarea, în clandestinitate, a posturilor de radio apusene, ceea ce ducea la ani grei de puşcărie; între planurile cincinale şi sesiunile-mascara ale Tribunalului poporului (cu ramificaţii pe judeţe), care se străduia să trimită la moarte ori la muncă silnică pe viaţă intelectualitatea românească, după normă, cîte zece loturi pe zi. Într-adevăr, „întrecere stahanovistă" la capitolele genocid şi etnocid. În cele din urmă, cu efort „neprecupeţit" din partea puternicului imperiu de stînga cu stea roşie, în combinaţie cu „tovarăşii de drum" de la Internaţionala Comunistă, România s-a transformat în Republică Populară; apoi, şi drept urmare, în Republică Socialistă. Noroc de povestea cu balconul, din decembrie 1989, care ne-a vîrît direct în comunismul cominternist, mai repede decît visa chiar împuşcatul. Semnele „omului nou" le recunoaşte astfel N. Steinhardt, unul dintre „beneficiarii" şi martorii credibili ai vremurilor: „Acesta e comunismul! Acesta şi nu altul: tovarăşul de la raion, spaţiul locativ, certificatul de origine socială, delaţiunea obligatorie, cozile, primusul. În vreme ce un miliard şi jumătate de imbecili din Occident oftează, manifestă, răpesc, urlă, scriu, se despoaie, îşi lasă barbă, fac dragoste în public, aruncă cockteiluri molotov pentru a realiza idealul: primusul, maşinuţa de aragaz a sărăcimii"[4]. Din această dilemă, vorba elitiştilor post-modernişti, nu se putea ieşi decît prin „dilema nouă" . Minunea minunilor! Ea s-a şi ivit în balcon, în chip de „revoluţie", radioasă şi numai zîmbet. Ca să se respecte tradiţia, listele au şi intrat în rol, dar numai albele; celelalte nu-şi mai aveau rostul pentru că, între timp, tribunalele poporului, securitatea (veche), închisorile, şantajele, denunţurile îşi încheiaseră misiunile încredinţate, cu vîrf şi îndesat. Trebuiau lansate alte formule amăgitoare, de acoperire. Beneficiarii albelor s-au numit măgulitor disidenţi şi elitişti. Ei aflaseră din vreme, în chip discret şi tacit, de o „anume schimbare", mult dorită şi ca treaptă suitoare în cominternism, la înţelegere ruso- americană, aşa că au intrat în „opoziţie" mult înainte de „căderea" zidului care n-a căzut niciodată; adică au început să iasă în Vest, „cu voie de la poliţie", să spună bancuri politice în grupuri mici şi verificate ori să se laude că ascultă posturi străine. Asta a fost esenţa „revoluţiei". Rezistenţă la „nea Nicu", după consemn. Pumnul lui Vîşinski şi hohotele de rîs ale lui Brucan din zilele întunecatului decembrie sunt notele distincte ale celor două momente ultradramatice din trecutul „recent". Deşi s-a făcut multă acrobaţie, se ştie foarte bine „ cine a tras în noi (şi) după douăzeci şi doi". Ia să îndrăznească cineva să spună adevărul! O grindină de epitete dintre cele mai grele s-ar abate asupra lui: „"nostalgic, fascist, legionar, antisemit, român, naţionalist; listă revizuită şi adaptată după interesele aceluiaşi cominternism agresiv. Cu alte cuvinte, „schimbarea" se impunea imperios, dar sensul ei real nu trebuia să fie accesibil pentru „stupid people". Că a fost o înscenare din vreme gîndită şi pusă la punct, cu actori experimentaţi şi de marcă, o dovedeşte aşa-zisul program al revoluţiei expus de Ion Iliescu, în zece puncte, în scena tragi- comică a balconului şi în faţa naţiunii. Prima propoziţie auzită de toată lumea a fost: „Ţara noastră nu mai are graniţe". Ea avea dublu înţeles. Unul pentru sărmanii de noi: credeam că am scăpat de terorizantele restricţii la vamă şi că putem călători după dorinţă prin lume, prin locuri de mult visate. Dar nu pentru auzul nostru au fost rostite acele cuvinte, ci pentru ascultătorul nevăzut şi tăinuit, din „lojă", care dorea să se încredinţeze că într-o împrejurare gravă şi solemnă s-a dat undă verde pentru o Românie fără hotare şi pe cale de dezmembrare. A urmat farsa cu pluripartidismul care a însemnat, în fapt, fărîmiţarea compoziţiei demografice, distrugerea sistematică a industriei şi a agriculturii, adică disponibilizarea forţei de muncă în folos străin; şi tot ce rezultă şi a rezultat numai şi numai la modul negativ, cum confirmă presa aservită (şi de data aceasta), noii puteri. Nu se poate spune decît: „grea epocă" Ana-Luca-Dej, grea epoca lui Ceauşescu; dar grea, pentru poporul român, şi epoca Iliescu-Brucan-Roman. Nici un semn salvator nu se arată, nici din interior, nici de pe întinderea mapamondului. Iar Dumnezeu „pare că doarme cu capul pe-o mănăstire...". Înainte ne amăgeam cu mitul Apusului, eroic, civilizat şi justiţiar. Dar, se pare că după Ialta-Malta nu vrea să-şi dezmintă firea ce-i vine de la occīdo- occīdere. Poate tocmai de aceea s-a produs „integrarea monstrului". Să prindă puteri noi. Nu ne mai întrebăm în folosul cui. La drept vorbind, ca să ne întoarcem de unde am pornit, nu se ştie (dacă şi) cine dintre Antonescu, Maniu, Mihai se cuvenea să ajungă în faţa plutonului de execuţie. Cu toţii, deopotrivă, au depus eforturi remarcabile şi „la timp", purtînd tratative cu Puterile aliate şi împotriva Axei, ca ţara noastră să depăşească momentul critic al războiului, nu provocat de ea, cu pierderi cît mai puţin costisitoare. În mod firesc şi în condiţii mai puţin agitate, partizanale, toţi trei trebuiau să se afle sub ocrotirea unui regim politic privilegiat, să ocupe funcţii după rangul şi, mai ales, pregătirea fiecăruia. În schimb, se poate constata, fără nici cea mai mică eroare, că, de la trădarea de Palat, din august 1944, istoria noastră a pornit pe o cale nedorită de locuitorii ţării, în majoritatea zdrobitoare a cazurilor incluzînd toate etniile de bună credinţă; că adevărul este (nu pun verbul la trecut) înlocuit cu minciuna cea mai grosolană, că pînă şi întîmplările prin care trecem în prezent, cu amărăciune şi suferinţă, sunt răstălmăcite sub ochii noştri, cu incredibilă neruşinare. Dacă înainte, în perioada paukeristo-ceauşistă, eram constrînşi prin forţă şi legi de fier să ne ducem calvarul în condiţii subumane, astăzi s-a întrecut măsura: ni se aplică batjocura pe faţă. E plină presa de calomnii la adresa culturii române, a personalităţilor reprezentative, a limbii, a trecutului nostru. Şi cu cît sunt mai injurioase, cu atît se dovedesc a fi mai intens şi intenţionat media-tizate şi recompensate în diferite chipuri. Unele au luat proporţii de scandal internaţional, precum expoziţiile de „pictură" din America şi din Germania. Nu văd decît o singură soluţie pentru început: să redescoperim izvoarele, să dăm curs documentelor autentice, nefalsificate, care ne aşteaptă în arhivele de încredere, ale Armatei în primul rînd; dar şi jurnalele de închisoare de tipul celor semnate de Dumitru Bacu, Grigore Caraza, Paul Goma, Grigore Dumitrescu, Nicolae Mărgineanu, Ioan Ianolide, Justin Pârvu, Nistor Chioreanu, N. Steinhardt, Marcel Petrişor, Oana Orlea, Florin Constantin Pavlovici, Mihai Buracu, destinate posterităţii pentru conservarea memoriei; să-i ascultăm, aşadar, pe aceia care au suferit şi au murit pentru adevăr, ca martiri, în închisori, în lagăre, în domicilii forţate. Ei au fost părinţii şi profesorii noştri, colegi de bancă, prieteni apropiaţi, nu aventurieri politici, activişti de partid, slujbaşi ai securităţii. Fapt îmbucurător este că s-au deschis deja multe şi importante arhive în ţară şi în străinătate. Drept urmare, anumite edituri au scos adevărate serii de documente extrem de utile. Există autori (Gh. Buzatu, V.Fl. Dobrinescu, etc.) care şi-au cîştigat o bună reputaţie în această privinţă. Deocamdată, par a fi acţiuni particulare şi oarecum răsfirate. Se simte necesitatea unui institut specializat, care să le patroneze şi să le centralizeze. ----------------------------------- [1] Grigore Caraza Aiud însîngerat. Ediţia a II-a. Prefaţă Preot Gheorghe Calciu. Postfaţă Adrian Alui Gheorghe. Editura „Conta", Piatra Neamţ, 2007, p. 58-59.. [2] Constantin C. Giurescu şi Dinu Giurescu. Istoria românilor .Din cele mai vechi timpuri pînă astăzi. Editura „Albatros", Bucureşti, 1976, p. 624 [3] Constantin C. Giurescu şi Dinu Giurescu, lucr. cit. , p. 623-624 [4] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Ediţia a II-a. Îngrijire de ediţie şi Postfaţă de Virgil Cimpoieş. Editura „Dacia", Cluj-Napoca, 1992, p. 150

La 30 august 2013 se împlineau 25 de ani de la mare inițiativă a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia

Cu exact 25 de ani în urmă, la finele lunii august, se cocea unul dintre cele mai importante evenimente ale Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia – scrisoarea deschisă semnată de 66 de personalităţi care au cerut tranşant stoparea experimentului „limba moldovenească“ şi declararea limbii române drept limbă de stat. Ştiri pe aceeaşi temă Lingvistul Vlad Pohilă: „Noi nu facem specialişti pentru Rusia, ci pen... Program festiv de Ziua Limbii Române: de la recitaluri de poezie până ... Preşedintele Uniunii Scriitorilor, Arcadie Suceveanu: „Dumitru Matcovs... Practic, din acel moment a început istoria contemporană a statului Republica Moldova. Mii de oameni, din diverse colective de muncă şi din toate colţurile ţării, au trimis scrisori de adeziune ziarelor „Învăţământul public“ şi „Literatura şi arta“, care publicaseră acest demers. Discuţiile aprinse şi polemicile le-au deschis ochii basarabenilor, îndoctrinaţi timp de patru decenii de puterea sovietică, şi i-au făcut să iasă în piaţă. Toate au culminat cu Marea Adunare Naţională de la 27 august 1989, unde sute de mii de oameni au cerut declararea limbii române ca limbă de stat în RSSM, precum şi trecerea la grafia latină, lucru care s-a şi întâmplat peste trei zile. Lingvişti, scriitori, oameni de artă, deopotrivă cu matematicieni, biologi şi psihologi au semnat acea scrisoare deschisă către „Comisia interdepartamentală a Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti pentru studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii moldoveneşti“. „Sperăm că prin activitatea Comisiei se va pune capăt unui capitol ruşinos al lingvisticii conjuncturiste din republică – teoria celor «două limbi» romanice din nordul Dunării. Ne-am convins cu toţii că această poziţie compromisă s-a soldat cu un singur efect sinistru – degradarea pe toate căile a limbii materne vorbite de băştinaşii din Moldova Sovietică, mutilarea conştiinţei lingvistice şi gândirii lor. (...) Limba noastră trebuie să se afle în aceleaşi condiţii de funcţionare ca şi spaniola în ţările Americii Latine sau germana în Austria. Cu alte cuvinte, abia după ce mai multe generaţii de moldoveni îşi vor întrebuinţa limba maternă în toate domeniile vieţii lor, abia atunci vom fi în drept să întrebăm: limba română sau variantă a limbii române?“, scriau cei 66 de semnatari ai apelului din „Învăţământul public“, la 17 septembrie 1988. Demersul celor 66 de personalităţi (cu caractere chirilice) prin care se cerea revenirea la alfabetul latin, stoparea experimentului "limba moldoveneasca" şi acordarea limbii române statutului de limbă oficială. FOTO Adevărul Saci de scrisori de adeziune Iniţiatorii demersului erau lingviştii Emil Mândâcanu, fiul regretatului Valentin Mândâcanu (care publicase în aprilie 1988, în revista „Nistru“, articolul „Veşmântul fiinţei noastre“), şi Vlad Pohilă, dar şi matematicianul Viorel I. Cibotaru. Cei trei elaboraseră separat anumite fragmente din text, iar ulterior le-au unit. În cele din urmă au mers la colegii lor şi le-au propus să semneze. „Iniţial ne-am gândit să adunăm 50 de semnături ale oamenilor de prestigiu, pe care le-am găsit foarte repede. Peste două săptămâni, am ajuns la 65. Eu nu semnasem, nu eram doctor în ştiinţe. Dar m-au convis colegii şi am pus cea de-a 66-a semnătură. Viorel însă n-a semnat“, povesteşte Vlad Pohilă. Lingvistul spune că iniţiativa lor era după modelul Ţărilor Baltice şi că fiecare persoană luată în vizor semna pe o foaie curată, măsură atât pentru a păstra discreţia, cât şi pentru a crea iluzia că este primul abordat ca importanţă. „Într-o zi de luni am dus scrisoarea la redacţiile publicaţiilor «Învăţământul public» şi «Literatura şi arta». Miercuri, redactorul-şef de la «Învăţământul public», Anton Grăjdieru, mă cheamă la el, zice: «Măi, dar voi ştiţi ce aţi făcut?»“, rememorează Vlad Pohilă. Peste o săptămână scrisoarea a fost reprodusă şi în „Literatura şi arta“. În câteva zile, au început a veni la toate redacţiile care publicaseră demersul saci de scrisori de adeziune. Prima pagină a ziarului "Învăţământul public" din data de 17 septembrie 1988. FOTO Adevărul „Era prima manifestare a conştiinţei civice“ Profesorul universitar Irina Condrea, doctor habilitat în filologie la Universitatea de Stat, îşi aminteşte că şi-a pus semnătura pe document la o cafea, fiind convocată de Emil Mândâcanu. „Textul elaborat de iniţiatori n-a fost modificat. A lucrat cu el regretatul Valentin Mândâcanu, a avut contribuţii şi Vlad Pohilă. Era un text extraordinar de bine alcătuit. Era prima manifestare a conştiinţei civice. Un germene de cons-tituire a societăţii civile“, spune lingvistul. „Textul este actual şi astăzi, pentru că nu s-a realizat ceea ce s-a cerut. Atunci a fost un gest de mare curaj şi a avut un impact foarte mare. M-a mirat că unii dintre cei care azi se bat cu pumnul în piept cât de români sunt nu l-au semnat“, adaugă Irina Condrea. „Azi am fi mers pe alte căi“ A subscris şi comentatorul politic Arcadie Barbăroşie, la acea vreme şeful catedrei Matematică Superioară şi Mecanică Teoretică de la Universitatea Agrară. „A venit la mine la catedră Slavian Guţu. Mi-a povestit ideea şi mi-a plăcut. Mi s-a părut un lucru foarte important“, îşi aminteşte doctorul în ştiinţe matematice. Analistul spune că dacă atunci elita moldovenească avea experinţa politică de azi, lucrurile ar fi evoluat altfel. „Azi am fi mers pe alte căi, ceva de genul voi ne daţi asta, noi vă dăm asta. S-ar fi negociat, nu s-ar fi mers pe confruntare. Acum trebuie să învăţăm lecţiile. Azi în Parlament, în consiliile raionale se votează în funcţie de interese; liberalii împreună cu duşmanii lor cei mai mari, comuniştii, privatizează toată averea Consiliului Municipal“, argumentează specialistul. Arcadie Barbăroşie este sigur că, peste câteva zile, Curtea Constituţională n-o să decidă nimic în această chestiune. „Lucrurile trebuie lăsate în voia lor, important e că generaţii de copii învaţă limba română. Cred că lucrurile se vor schimba în bine pe viitor“, mai afirmă Barbăroşie. Pe lângă poezii, "Literatura şi arta" publica şi miile de scrisori şi semnaturi de adeziune. FOTO Adevărul De aceeaşi părere este şi Aurelian Silvestru, directorul Liceului „Prometeu“ din Chişinău, un alt semnatar al scrisorii din septembrie 1988, care la acea vreme era şeful Laboratorului Psihologie de la Institutul de Cercetări Pedagogice de pe lângă Ministerul Învăţământului. „Dacă autorităţile sovietice auzeau că te ocupi cu aşa lucruri te destituiau din funcţie, îţi făceau dosar. Atunci se discuta mult în surdină“, descrie epoca doctorul în ştiinţe psihologice, care susţine că scrisoarea şi-a atins scopul, provocând un val „de eliberare a spiritului din cătuşele închisorii sovietice“. „Cei care fac politica antinaţională n-au murit. Contează însă că între timp creşte o altă generaţie, care nu mai poate fi minţită. Fosilele astea, care bat toba, o să obosească odată“, spune specialistul. Unde se întâmpla conspirativitatea Prozatorul Vladimir Beşleagă povesteşte că toată conspirativitatea semnării apelului se întâmpla într-o cameruţă din Muzeul Uniunii Scriitorilor, unde îşi avea sediu temporar Frontul Popular, proaspăt înfiinţat. „Acea scrisoare a fost o declaraţie de vârf, de mare responsabilitate şi de demnitate, în condiţiile sistemului sovietic, dar nu corespundea condiţiilor declaraţiilor de independenţă şi de suveranitate a Republicii Moldova“, menţionează scriitorul, un alt curajos din cei 66. „Era un grup enorm de semnatari, a impresionat teribil. Au urmat porniri violente, radicale, din partea rusofonilor. Oficialităţile se opuneau teribil atunci când discutam la comisie legislaţia lingvistică. Una propunea comisia şi alta a rămas lege“, punctează prozatorul.

Lista semnatarilor: 1. B. Istru, scriitor al poporului din Moldova, membru-corespondent al AŞ a RSSM; 2. M. Gabinschi, doctor în ştiinţe filologice; 3. A. Evdoşenco, doctor în ştiinţe filologice; 4. V. Bahnaru, candidat în ştiinţe filologice; 5. A. Burlacu, candidat în ştiinţe filologice; 6. A. Gavrilov, candidat în ştiinţe filologice; 7. I. Eţcu, candidat în ştiinţe filologice; 8. I. Zaporojan, candidat în ştiinţe filologice; 9. F. Cotelniccandidat în ştiinţe filologice; 10. E. Mândâcanu, candidat în ştiinţe filologice; 11. V. Purice, candidat în ştiinţe filologice; 12. N. Raevschi, candidat în ştiinţe filologice; 13. C. Tănase, candidat în ştiinţe filologice; 14. A. Ţurcanu, candidat în ştiinţe filologice; 15. A. Cenuşă, candidat în ştiinţe filologice; 16. V. Cirimpei, candidat în ştiinţe filologice; 17. V. Ciocanu, candidat în ştiinţe filologice; 18. V. Cupcea, artist al poporului din RSSM 19. V. Rusu, artist al poporului din RSSM; 20. M. Grecu, artist platic al poporului din RSSM; 21. E. Loteanu, artist al poporului din RSFSR; 22. V. Apostol, maestru emerit al artelor din RSSM; 23. G. Sainciuc, artist plastic emerit al RSSM; 24. V. Iovu, artist emerit al RSSM; 25. A. Vartic, laureat al premiului „B. Glavan” al comsomolului din Moldova; 26. V. Babanschi, membru al Uniunii scriitorilor din URSS; 27. V. Badiu, membru al Uniunii scriitorilor din URSS; 28. V. Beşleagă, membru al Uniunii scriitorilor din URSS; 29. A. Brodschii, membru al Uniunii scriitorilor din URSS; 30. V. Vasilache, membru al Uniunii scriitorilor din URSS; 31. N. Esinencu, membru al Uniunii scriitorilor din URSS; 32. V. Zbârciob, membru al Uniunii scriitorilor din URSS; 33. A. Cozmescu, membru al Uniunii scriitorilor din URSS; 34. L. Lari, membru al Uniunii scriitorilor din URSS; 35. G. Malarciuc, membru al Uniunii scriitorilor din URSS; 36. D. Matcovschi, membru al Uniunii scriitorilor din URSS; 37. V. Mândâcanu, membru al Uniunii scriitorilor din URSS; 38. S. Saka, membru al Uniunii scriitorilor din URSS; 39. A. Strâmbeanu, membru al Uniunii scriitorilor din URSS; 40. A. Suceveanu, membru al Uniunii scriitorilor din URSS; 41. I. Hadârcă, membru al Uniunii scriitorilor din URSS; 42. I. Ciocanu, membru al Uniunii scriitorilor din URSS; 43. G. Vrabie, membru al Uniunii artiştilor plastici din URSS; 44. I. Păcuraru, membru al Uniunii compozitorilor din URSS; 45. I. Ţibulschi, membru al Uniunii compozitorilor din URSS; 46. I. Dediu, doctor în ştiinţe bilogice; 47. L. Bulmaga, candidat în ştiinţe istorice; 48. I. Ţurcanu, candidat în ştiinţe istorice; 49. G. Bobână, candidat în ştiinţe filozofice; 50. Ş. Lupan, candidat în ştiinţe filozofice; 51. V. Pâslaru, candidat în ştiinţe pedagogice; 52. A. Silvestru, candidat în ştiinţe psihologice; 53. V. Baltag, candidat în ştiinţe fizico-matematice; 54. A. Barbăroşie, candidat în ştiinţe fizico-matematice; 55. L. Dogotari, candidat în ştiinţe fizico-matematice; 56. A. Leahu, candidat în ştiinţe fizico-matematice; 57. M. Clima, candidat în ştiinţe fizico-matematice; 58. A. Rotaru, candidat în ştiinţe fizico-matematice; 59. I. Holban, candidat în ştiinţe fizico-matematice; 60. A. Şubă, candidat în ştiinţe fizico-matematice; 61. V. Nedelciu, candidat în ştiinţe tehnice; 62. P. Balmuş, membru al Uniunii jurnaliştilor din URSS; 63. D. Mihail, membru al Uniunii jurnaliştilor din URSS; 64. I. Condrea, membru al Uniunii jurnaliştilor din URSS; 65. I. Conţescu, colaborator ştiinţific; 66. V. Pohilă, colaborator ştiinţific.

Citeste mai mult: adev.ro/msbu2g

Mândria de a fi slugă. Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Mândria de a fi slugă

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Editorial |  NR. 524 din 09-07-2015

 Sursa : http://revistacultura.ro/nou/2015/07/mandria-de-a-fi-sluga/

Cred că în nicio ţară din lume nu se vorbeşte mai mult decât la noi despre lege, legalitate, Constituţie şi tot ce ţine de justiţie, prin aceasta din urmă înţelegându-se doar D.N.A. Experienţa arată că numai ea este mai presus de lege, de Parlament, de Guvern, de oricine şi de orice, doar D.N.A. nu plăteşte pentru greşeli şi nu dă nimănui socoteală.
Cei ce cunosc ori au trăit perioada de după război, a instalării şi a practicilor comunismului primitiv, vor spune ca şi mine, că am ajuns să retrăim cam tot ce ne-a fost dat să detestăm atunci, dar cu o şi mai mare greaţă. Bolnavilor de gargară pe marginea legilor, ar fi momentul să le amintim de Articolul 3 din Constituţia Republicii Socialiste România din 1986, în care se stipulează, pentru a elimina orice dubiu, că: „În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare este Partidul Comunist Român.“ Dacă prin absurd  s-ar acorda teoria cu practica şi s-ar înlocui, să zicem, procuratura cu Partidul Comunist, nu s-ar mira nimeni, cum nu s-a mirat nimeni când partide întregi au trecut peste noapte de la stânga la dreapta fără ca vreun membru, fie şi din greşeală, să se opună sau chiar să observe schimbarea. Şi, cum lesne se înţelege, toate se fac în numele interersului naţional, al imaginii României sau chiar al prestigiului României în Europa şi în lume, sintagme care, atât cât va dăinui biologic actuala clasă politică, ar trebui interzise, adică ferite de ridicolul în care au fost coborâte de casta prostimii cu ştaif. Oare mai avem o ţară a noastră? Nu cumva suntem chiriaşii unui mall în faţa căruia se joacă demult o piesă tâmpită prin care ni se administrează subliminal altă istorie, alte valori şi credinţe încât am ajuns să nu mai ştim cine suntem. Oamenii s-au resemnat atât de mult cu falsurile şi abuzurile de orice fel, încât a spune adevărul, a arăta cu degetul hoţia, impostura şi mârlănia au devenit acte de curaj. Iar a avea curaj este un pericol pentru o putere ai cărei piloni de susţinere au devenit frica, delaţiunea şi ignoranţa. Cineva, mai stăpân pe sine şi mai detaşat de metodele enoriaşilor lui Stalin, şi-a amintit de o glumă veche pe care, actualizând-o, vom spune că este despre procurori; voi încerca să o transcriu în aşa fel încât să nu lezez obrazele subţiri ale patriei. Se zice că un cetăţean fugea odată mâncând pământul, înspăimântat de o echipă specializată în a tăia o anumită glandă masculină supranumerară. Un cunoscut, văzându-l, îl întreabă ce are de fuge atât de disperat, dar aflând care era motivul fricii acestuia izbucneşte în râs: „Fugi degeaba, doar ştii că la tine nu-i cazul, ai şi tu două ca oricare alt bărbat!“ „Da, ai dreptate, atâta doar că ăştia mai întâi le taie şi abia pe urmă le numără!“ Aşa şi la noi, în ultima vreme: Beciul Domnesc a devenit un loc în care se face numărătoarea după tăiere. Privită din spaţiul respectiv şi prin lentilele procurorilor, ţara însăşi este un „grup infracţional organizat“, deşi, dacă inversăm termenii, cred că n-am fi atât de departe de adevăr. Procurorii şi-au dovedit eficienţa în lupta politică. Alt stăpân, aceleaşi metode. Ei înclină balanţa în Parlament, în Guvernul României, în viaţa socială. Puterea lor destructivă este uriaşă. Ei îi pot da şi îi vor da preşedintelui nu numai „guvernul său“, ci şi ţara sa, adică, mai pe româneşte, moşia sa. Oricum, din Beciul Domnesc nimeni nu iese nepătat şi nimeni nu-şi mai poate continua cariera. Sigur, mulţi şi-au meritat şederea pe acolo, dar peste ei şi peste milioanele furate s-a aşternut liniştea, căci fără acele hoţii, unele funcţii, chiar cele mai înalte, n-ar fi fost posibile. Inscripţia de la intrarea în „Infernul“ lui Dante ar fi destul de potrivită pentru rezervaţia pomenită, deşi „Infernul“ lui Băsescu şi al lui Iohannis merită o alta, cu specific naţional, care să ne oblige pe toţi să ne amintim de anii în care ne-am dovedit laşi, incapabili să ne merităm libertatea dobândită de alţii cu mult prea mult sânge. Câteva luni crezusem că domnul Klaus Iohannis s-a rătăcit pe drumul cel bun, dar s-a grăbit să nu ne lase prea mult timp pentru iluzii şi a optat pentru drumul cel mai bătut cu putinţă, al înaintaşului său, care i-a lăsat moştenire o echipă de oameni rodată, ascultătoare, dar cu vechi şi justificat abonament la Beciul Domnesc. Dacă aceştia au folosit bani necuraţi pentru a-i câştiga victoria în alegeri a lui Băsescu, au devenit ei cinstiţi şi curaţi în campania pentru alegerea actualului preşedinte? Cunoscători ai tuturor dedesubturilor, oameni cu o înaltă calificare la acest capitol, mai pot fi ei acuzaţi fără riscul de a zgudui tot lanţul de relaţii? După ce vor rezolva cu PSD-ul şi cu guvernul „nelegitim“, cum spune doamna Gorghiu şi papagalii ei, procurorii vor găsi alte priorităţi: poate că unii nu sunt destul de blonzi sau de înalţi, de exemplu, poate că planul de arestări al „Europei civilizate“ va fi îndeplinit. Fără îndoială, există şi explicaţii logice ale cedării şi laşităţii generale în faţa ţuţărilor dictatorilor băştinaşi. Pe vremea Răposatului, orice ordin tâmpit, orice absurditate se justifica arătând cu degetul în sus: „Ãla“ şi „Aia“. Acum se bate cu degetul pe umăr, iar cei mai îndrăzneţi, „cunoscătorii“ „ştiu“ că voturile se numără în altă parte, că membrii unui obscur sinod diplomatic dau firmanele, iar haraciul este, de mai bine de un sfert de veac, ţara. Această ţară foarte bogată odinioară, care a rămas fără industrie, fără agricultură, fără bogăţiile subsolului şi fără forţa de muncă. Un mall cât hotarele ei, dar cu mulţi săraci, mai ales cu duhul, şi cu cele mai performante lichele care se mândresc cu statutul lor de supuşi umili şi credincioşi celor mai puternici decât ei şi al căror dispreţ nu-i supără, dimpotrivă. Pentru mulţi acesta este şi o ciudată sursă de energie şi încredere. Ei au certitudinea că există atâta timp cât simt acest sentiment. Să dispreţuiască, dar atunci să mă dispreţuiască pe mine! Felul în care am pierdut toate cele mai înainte pomenite ar ocupa un loc de seamă în orice istorie a lichelismului naţional, dar şi a prostiei. Asediul brutal, imediat după ultimul război, dar şi după Revoluţie asupra valorilor naţionale şi a tradiţiilor ar ocupa un loc de cinste chiar şi într-o Istorie universală a prostiei. Măcelărirea cailor odată cu apariţia primelor tractoare este un alt exemplu, luat la întâmplare. Numirea în funcţii de răspundere a ignoranţilor şi taraţilor. „Spune-mi cum îi recunoşti/ Dintre proşti pe cei mai proşti“? se întreba Arghezi. Astăzi, după nişte zeci de ani, am ajuns să fim din nou raiul diletanţilor, activiştilor, învârtiţilor şi veleitarilor care au infestat, incredibil de repede, apele curate ale Revoluţiei şi, fireşte, libertatea a îmbrăcat foarte repede uniforma lor. Explicaţii? Nu ştim să apăram ceva ce, până nu demult, n-am avut niciodată. Moise şi-a ţinut poporul în pustie până au murit toţi cei care au fost robi în Egipt. La noi, cei ce au fost robi în comunism nu mai au importanţă, dar ne înspăimântă urmaşii lor pentru care libertatea nu are nici un înţeles. Trăiesc într-un spaţiu fără valori, fără istorie, fără credinţă şi cu dispreţ pentru cultură şi educaţie. Altfel, europeni, anticomunişti şi vegetarieni care nu concep viaţa fără seminţe de cânepă. Vorbesc mai mult decât înţeleg şi, în comunicarea scrisă, pe facebook, desigur, folosesc pe î din i şi iubind diaspora pe care n-o cunosc îşi manifestă preţuirea pentru preşedinte. 
Alţii, din alte spaţii geografice şi spirituale merg în direcţia arătată de propria lor istorie şi civilizaţie, indiferent de dificultăţile de orice fel sau de sirenele care încearcă să-i atragă spre zări neaşteptate. Noi mergem pe drumul cel bun abia după ce le-am încercat pe toate celelalte. Mai există, ceea ce s-ar putea numi, povara libertăţii. Fromm dovedeşte că, pe lângă dorinţa înnăscută de libertate, există şi o dorinţă instinctivă de supunere. La autorităţi, la un conducător puternic, la diverse legi interioare ce ţin de convingeri, reguli cu care indivizii s-au născut etc. Poate fi la mijloc forţa energiei lor vitale sau o slăbiciune şi o neputinţă fundamentală, ba chiar şi conştiinţa insignifianţei. Fromm a găsit în Fraţii Karamazov de Dostoievski un foarte convingător exemplu de incapacitate de a suporta libertatea: „… nu are o nevoie mai arzătoare decât aceea de a găsi pe cineva căruia să-i poată ceda cât mai repede posibil acel dar al libertăţii cu care el, nenorocitul, s-a născut“. Tot într-un anumit tip de slăbiciune trebuie remarcată şi pulsiunea sadică, adică plăcerea de a provoca celuilalt sau celorlalţi durere. Cei interesaţi de viaţa politică înţeleg foarte bine această nevoie atât de manifestă. Învingătorul nu se mulţumeşte să aibă totul, ci are nevoie şi de suferinţa celor învinşi. La Beciul Domnesc stau nu numai hoţi şi învârtiţi, ci şi adversari, unii nevinovaţi. Alţii, terorizaţi de aceeaşi sete de sânge, îşi aşteaptă rândul la exterminare politică. Ţine aceasta de componenta sadică a învingătorului, despre care vorbeam, sau de un calcul rece, economic? Mai există vreun român bogat care să conteze în vreun top cât de cât serios? Dacă eşti bun pentru ţară, şi nu pentru dirijorii din umbră, există procurori pentru orice evadare din rând şi câte o cucoană care să te anunţe că eşti nelegitim. Dar la fel de trist, cel puţin la fel de trist, existã şi o mulţime care nu ţine seama de ceea ce a primit, ce distanţe şi pierderi s-au recuperat, ci de ceea ce n-a primit încă. Motiv să se simtă mai confortabil în… corul robilor.
Augustin Buzura

Ana Blandiana. Scrisoare deschisă către ministrul Educaţiei. Ieşirea din Istorie

Scrisoare deschisă către ministrul Educaţiei. Ieşirea din Istorie

Ana Blandiana

2016-02-15

9

De unde vin și încotro vor să ne îndrepte acești câțiva consultanți, se pare că matematicieni, care propun ștergerea de pe pagina manualelor a umanioarelor (pentru că renunțarea la limba latină sau la gramatica limbii române constituie tot un atentat la istorie)? Sursa http://revista22.ro/70252051/scrisoare-deschis-ctre-ministrul-educaiei-iesirea-din-istorie.html

Domnului Adrian Curaj. ministrul Educației Naționale și Cercetării Științifice

Stimate Domnule Ministru,

Sunt ani de zile de când marii istorici ai ță­rii își fac datoria ieșind în spațiul public pentru a atrage atenția și a protesta îm­potriva eliminării treptate a istoriei na­țio­nale din programele școlare, atât prin scă­derea numărului orelor de istorie, cât și prin predarea ei integrată în istoria uni­ver­sală. Încearcă să se opună astfel unei curri­cula prin care se transmite elevilor nu ca­pa­citatea de rezistență, uneori eroică, a stră­moșilor lor, care și-au păstrat iden­ti­ta­tea în această vatră pe deasupra căreia se bat dintotdeauna munții în capete, ci dim­potrivă, lipsa noastră de importanță în con­­certul asurzitor al lumii, condiția de epi­­goni ai unei istorii atât de insignifiante, încât abia dacă merită menționată. Și ast­fel se completează spălarea creierelor pro­gramată în comunism pentru crearea „omu­­lui nou“, omul fără memorie, care nu tre­buie să știe nici de unde vine, nici ci­ne a fost, ca să poată fi ușor manipulat și îm­pins în direcția dorită. Faptul că aceas­tă di­recție s-a schimbat nu schimbă esența de­mersului, ci îl face mai în­spăi­mântător.

Timp de 18 ani am încercat prin Școala de Vară de la Sighet să contracarăm, pe mă­sura puterilor noastre, acest proces de de­gradare intelectuală și de deznaționalizare. Cele câteva mii de adolescenți care au ab­solvit-o au ascultat mari istorici, so­cio­logi, filozofi, români și străini (care uneori ne respectau mai mult decât ne respectam noi înșine), au pus întrebări și au primit răs­punsuri, au petrecut ore și ore în Mu­zeul Memorial, descoperind modele, mân­dria de a avea ce continua și datoria de a construi o punte intelectuală și morală pes­te hiatusul comunist. Memorialul se do­vedea, așa cum ne-am dorit, un drum prin trecut spre viitor. E adevărat că, pe parcursul celor mai bine de trei lustri, aten­ția noastră îndreptată asupra elevilor nu­meroși care se prezentau la testul de ad­mitere al școlii descoperea cu tristețe o scă­dere îngrijorătoare a nivelului de cu­noș­tințe dobândite în gimnaziu și în liceu, ca­re făcea tot mai dificilă adaptarea la for­ma­tul Școlii de la Sighet.

În acești 18 ani ne-am adresat în mai mul­te rânduri Ministerului Educației încer­când să convingem și să oprim degra­da­rea. Ul­ti­mul dintre memorii a fost scris chiar de pro­fesorii de istorie din învă­ță­mâ­ntul pre­u­niversitar care au participat în iu­lie 2012 la a XV-a ediție a Școlii de Vară, memoriu în care își prezentau nu numai în­gri­jo­ra­rea și revolta în fața degradării ma­teriei de învățământ, ci și propunerile de pro­fe­sioniști pentru remedierea si­tua­ți­ei. Răs­pun­sul ministerului anunța noi pla­nuri de învățământ și planuri școlare. În­tre timp, au mai fost introduse și perimate câteva.

Iar acum ne aflăm în fața unei noi refor­me. De data aceasta, radicală. Un moment pe care n-aș fi fost în stare să mi-l ima­gi­nez nici în cea mai pesimistă dintre pers­pec­tive, momentul în care problema isto­ri­ei ca obiect de studiu în gimnaziu și liceu s-a rezolvat definitiv prin scoaterea lui din cărțile de școală. În manualele anilor ur­mători vom căuta zadarnic istoria, în­lo­cuită cu sintagma „educație pentru soci­e­tate“ și amestecată cu alte câteva materii, dar rămânând tot cu o oră pe săptămână.

Cu câțiva ani în urmă, pe vremea când era comisar european, d-l Dacian Cioloș m-a im­presionat prin îndelunga atenție cu ca­re a vi­­zitat expoziția dedicată Me­mo­ria­lu­lui de la Sighet, deschisă în Parlamentul Eu­ro­pean de la Bruxelles în octombrie 2011. Era do­va­da unui interes intelectual și mo­ral au­ten­tic și a unui respect pentru Is­to­rie, ne­potrivit cu această „reformă“ in­cre­di­bilă ca­re își închipuie că este corectă politic.

De altfel, într-un document al Consiliului Europei din 1997, intitulat chiar Consiliul Europei și Istoria în școală, se spune: „Este legitim ca programa de istorie să fie considerată un mijloc de dezvoltare și menținere a unui sentiment de identitate națională“.

Și atunci, de unde vin și încotro vor să ne îndrepte acești câțiva consultanți, se pare că matematicieni, care propun ștergerea de pe pagina manualelor a umanioarelor (pentru că renunțarea la limba latină sau la gramatica limbii române constituie tot un atentat la istorie)? Ce îi îndreptățește, ce ideal le permite să șteargă trecutul din mintea generațiilor viitoare, scoțându-și în felul acesta propriul popor din istorie? În tradiția românească, matematicienii erau mari intelectuali umaniști și chiar mari poeți (este destul să ne gândim la Dan Barbilian, Traian Lalescu, Octav Oni­ces­cu, Grigore Moisil, Solomon Marcus). Și atunci cine le dă dreptul să transforme matematica într-un rival favorizat al cul­turii umaniste, pregătind astfel viitorul post-cultural al unor mulțimi de roboți?

Dumnezeu m-a făcut să observ cu pre­cădere partea plină a paharului, dacă exis­tă. Acum ea constă în speranța că, alături de impresionantele proteste ale Academiei Române și ale Facultăților de Istorie din Bu­curești, Cluj și Iași, elitele și toți oa­menii responsabili ai acestei țări se vor împotrivi și vor reuși să interzică această castrare a identității viitoarelor generații, dacă nu din patriotism, cel puțin din dra­gostea pentru copiii lor, care, desprinși de memoria culturală a trecutului, se vor pier­de fără sentimente și fără speranță în gaura neagră a unui viitor tot mai virtual, tot mai inuman.

Cu stimă,

ANA BLANDIANA
București, 15 februarie 2016

Ajunge cu târârea în genunchi în faţa celor puternici, proclamă istoricul C. C. Giurescu, care împlinește 89 de ani

„Ajunge cu târârea în genunchi în faţa celor puternici. Fără fermitate şi demnitate în relatia cu marile puteri nu putem obtine nimic! Întotdeauna cei mari s-au inteles intre ei [...] Ţara arată ca un vapor în derivă. E o ţară în derivă, care se desface bucată cu bucată [...] şi dacă va continua aşa se va desface de tot. Tot ce s-a votat este pentru slăbirea suveranităţii României. Asta se va vedea la primul șoc care va veni din afară. [...] O ţară poate fi împinsă spre destrămare pe mai multe căi: economic, prin acapararea instituțiilor statului de grupuri de interese, prin dezorganizarea învățământului, distrugerea sistemului public de sănătate şi pierderea celui propriu de asigurări, cât şi prin « conlucrarea » tuturor acestor factori. Este cazul României".
Constantin C. Giurescu, istoric 
Un omagiu bine-meritat din partea românilor.

O melodie pentru trei imnuri. Miroase a plagiat

O întrebare!

Dacă olandezii ăştia sunt aşa de înverşunaţi împotriva intrării României în Schengen, n-ar trebui să ne „îmbăţoşăm” şi noi puţin, să le mai tăiem din orgoliu şi să-i dăm in judecată pentru plagiat; să le cerem daune şi să solicităm interzicerea „Imnului Maastricht”?

Ce părere aveţi?

Gh. Ceauşu

  INTERESANT, NU-I ASA ?!
În ultimul timp se vorbeşte tot mai mai mult de furtul proprietăţii intelectuale, de plagiate, de însuşirea pe nedrept a unor bunuri mobile, imobile sau spirituale care… nu aparţin de niciun fel noilor beneficiari. Peste tot în lume se fură ca-n codru! Din Australia până în Olanda, via România. Olanda care nu ne-a lăsat să intrăm în Schengen deoarece suntem corupţi şi nu stăm bine cu justiţia! Dar ei!? Să conjugam deci împreună verbul „a fura”… „Noi furăm? Voi furaţi…!? Ei „maastrichtienii”, fură?” Poate da, poate nu! Depinde de urechea şi de verdictul expertului! Expertului în muzică, desigur! Un analist, sau mai mulţi analişti trebuie să ia problema în serios… să descopere dacă Municipalitatea din Maastricht (Limburg) ne-a sfeterisit, sau nu, imnul „Pe-al nostru steag e scris unire”. Nu ştiu sigur, dar tare îmi miroase a plagiat…Să fiu mai explicit. Aş vrea să menţionez deci un fapt care m-a pus pe gânduri. O asemănare extraordinară între „Imnul Maastricht” interpretat de faimosul André Rieu şi orchestra sa şi „Pe-al nostru steag e scris Unire” – cântec patriotic dedicat Unirii Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească de la 1859. După câte ştiu, muzica îi aparţine lui Ciprian Porumbescu (1853-1883), iar versurile lui Andrei Bârseanu, cu toate că pe site-ul Wikipedia se specifică clar faptul că „Imnul Maastricht” îl are compozitor pe olandezul Alphonse Olterdissen (1865-1923) şi a fost adoptat ca imn oficial de către Municipalitatea oraşului Maastricht (abia) în anul 2002. Celebra melodie a compozitorului român Ciprian Porumbescu a devenit din 1912 şi imnul naţional al Albaniei (Himni i Flamurit). Albanezii menţionează cu mândrie numele compozitorului şi recunosc originea sa românescă. Oricum, asemănarea dintre cele trei variante este notabilă! Greşesc oare!? Să facem comparaţie:
IMNUL MAASTRICHT
https://www.youtube.com/watch?v=KUzbT7x2_48
MNUL ALBANIEI
https://www.youtube.com/watch?v=XKNG_HxrXfQ
Originalul scris de Ciprian Porumbescu
https://www.youtube.com/watch?v=0hx1uaGcI7g
Şi uite aşa! Tăcere totală! Romanii trebuie să fie mereu cu ciocu’ mic, chiar dacă alţii ne fură pe faţă! Ruşii ne-au furat teritoriile şi tezaurul, norvegienii copiii, canadienii descoperirea insulinei, austriecii pădurile, iar domnii olandezi ne „fură” imnul pe care simpaticul Rieu şi audienţa lui din piaţa municipală din Limburg îl cânta într-o veselie cu mâna pe inimă! Iar, alde noi, ca să demonstrăm că suntem europeni cuminţi şi cu botu’ pe labe, ne preocupăm numai de criticarea justiţiei interne, a parlamentarilor de toate culorile, de plagiatele autohtone de doi lei şi de cărţile scrise în puşcărie… Nu de alta, dar s-ar putea ca ambasadorul Olandei la București să ne urecheze că vrem să întinăm simbolurile lor plagiate.
PS. Poate vom descoperi în curând că Ciprian Porumbescu l-a plagiat pe… Alphonse Olterdissen!
George ROCA
Sydney, Australia
24 Ianuarie 2016
Ziua Unirii Principatelor Române

Pentru istoria și identitatea noastră

Selecție de citate de o valoare extraordinară pentru istoria și identitatea noastră, adunate de pasionatul cercetător Marius Fincă.

1. Sumerologul rus A. Kifisim: „Strămoşii rumânilor au exercitat o influenţă puternică asupra întregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei”
2. Pitagora (580 î.H – 495 î.H), face zece referiri la valorile superioare ale geţilor. În „Legea 1143” el spune: „Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei. La geţi toate pamânturile sunt fără margini, toate pamânturile sunt comune.
3. Homer: „Dintre toate popoarele geţii sunt cei mai înţelepţi.”
4. Platon (427 – 347 î.H.), elev a lui Socrate şi profesor al lui Aristotel, surprinde în dialogul „CARMIDES” o discuţie între Socrate şi Carmides, în care profesorul îi spune lui Carmides ce l-a învăţat un medic trac când a fost la oaste: „Zamolxe, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp. Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său, vin de la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete ÎNŢELEPCIUNEA”. Uimitoare aceasta viziune asupra medicinei lui Zamolxe acum mai bine de 2400 de ani!
5. Dionisie Periegetul (138 d.H.): „În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară, care se întinde din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până în SCANDIA, ţara imensă a dacilor.”
6. Marco Merlini, arheolog italian (n. 1953), spunea referitor la plăcuţele de la Tărtăria: „Oasele ca şi plăcuţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu 2000 de ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe.”
7. Friedrich Hayer 1899 – filozof austriac: „Rumunii sunt poporul din Europa care s-a născut creştin” (ambasadorul Vaticanului la Bucureşti spunea în aula Academiei acelaşi lucru, şi asta acum câţiva ani).
8. Alfred Hofmann 1820 – în Istoria Pământului: „Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi ca o completare, limba sa este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pamânt. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului.
9. Marija Gimbutas – Profesor la Universitatea California din L.A.-Civilizaţie şi Cultură: „România este vatra a ceea ce am numitVechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.”
10. Louis de la Valle Pousin: „Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi strămoşii Omenirii.”
11. Gordon W. Childe: „Locurile primare ale dacilor trebuie căutate pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul şi la sudul Dunării de Jos.”
12. Eugene Pittard: „Strămoşii etnici ai Rumunilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale Umanităţii, civilizaţia neolitică reprezintă doar un capitol recent din istoria ţării”.
13. Daniel Ruzzo – arheolog sud-american: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi”
14. William Schiller – arheolog american: „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul rumun, răspândindu-se apoi spre răsărit şi apus”.
15. John Mandis: „Cele mai vechi descoperiri ale unor semne de scriere au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria”.
16. Olof Ekstrom: „Limba rumună este o limbă-cheie care a influenţat în mare parte limbile Europei”.
17. Universitatea din Cambridge:– În mileniul V î.H. spaţiul carpatic getic era singurul locuit în Europa;
– Spaţiul carpatic, getic, valah a reprezentat în antichitate OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu populaţie şi civilizaţie India, Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța şi aşa-zisul spaţiu slav;
– VEDELE (RIG V)EDA cele mai vechi monumente literare ale umanităţii au fost create în centrul Europei. Fostul Prim-Ministru al Indiei, Jawaharlal Nehru a scris că: „Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei”.
18. Bonfini: „Limba rumunilor n-a putut fi extirpată deşi sunt asezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât nu s-ar lupta pentru o viaţă cât pentru o limbă”.
19. Ludwig Schlozer (Russische Annalen-sec XVIII): „Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wolsche, ci VLAHI (RUMUNI), urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”.
20. Michelet, Paris 1859, către trimisul lui Cuza: „Nu invidiaţi vechile popoare, ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa”.
21. Andre Armad: „Într-adevăr acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa…fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii continuitatea unui neam”.
22. D’Hauterive (Memoriu asupra vechii şi actualei stări a Moldovei, 1902): „Limba latinească în adevăr se trage din acest grai (primodial), iar celelalte limbi, mai ales rumuna sunt acest grai. LATINEASCA este departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc astăzi (aşa zisele limbi latine), aş zice că ea latina, este cea mai nouă dintre toate”.
23. Huszti Andras: „Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”.
24. Bocignolli (1524): „Rumunii despre care am spus că sunt daci”.
25. L.A. Gebhardi: „Geţii vorbeau aceeaşi limbă ca dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri. Grecii dădeau atât geţilor din Bulgaria, cât şi dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania şi Ungaria acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de la traci”.
26. Martin Hochmeister (Siebenburgische Provinziaal Blatter, 1808): „În cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau numiţi şi geţi şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia”.
27. Abdolonyme Ubicini (Les origines de l’histoire roumaine, Paris, 1866): „Dacii sunt primii strămoşi ai rumunilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii, aceeaşi origine, aceeaşi limbă. Asupra acestui punct de vedere toate mărturiile din vechime concordă”.
28. Universitatea din Cambridge (1922, The Cambridge History of India): „Faza primară a Culturii Vedice s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial în Haar-Deal”.
29. Jakob Grimm (Istoria limbii germane, 1785-1863): „Denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius şi Nero) pot fi găsite şi în fondul limbii germane”.
30. Cronicile spaniolilor 25 (pag.179): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor”.
31. Carol Lundius (Cronica ducilor de Normandia): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice”.
32. Leibnitz (Collectanea Etymologica): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor (daci) şi ai anglilor”.
33. Miceal Ledwith (Consilier al Papei Ioan Paul al II-lea): „Chiar dacă se ştie că latinaesca e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba rumună este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba rumună sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers! Cu alte cuvinte, nu limba rumună este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă rumună. Aşadar, vreau sa-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”.
34. Daniel Ruzo (1968): „Am cercetat munţi din cinci continente, dar în Carpaţi am găsit monumente unice dovedind că în aceste locuri a existat o civilizaţie măreaţă, constituind centrul celei mai vechi civilizaţii cunoscute astăzi”.
35. Carlo Troya (1784-1858, istoric italian): „Nici un popor din cele pe care grecii le numeau barbare nu au o istorie mai veche şi mai certă ca a geţilor sau goţilor. Scopul lucrării mele, Istorie Getică sau Gotică se împarte în două părţi şi una din ele arată că geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor.”
36. Harald Haarman (specialist în istoria culturii): „Cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria (cu mult înainte de scrierea sumeriană;), iar civilizaţia danubiană este prima mare civilizaţie din istorie.”
37. Paul Mac Kendrick: „Burebista şi Decebal au creat în Dacia o cultură pe care numai cei cu vederi înguste ar putea-o califica drept barbară”. „Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii.” „Sus în Maramureş există un loc marcat drept centrul bătrânului continent” (Europa de la Atlantic la Urali).
38. William Ryan şi Walter Pitman (geologi, 1995): „Locul descris de Vechiul Testament ca fiind inundat de potop este cel al Mării Negre”.
39. Robert Ballard (explorator, 1999), confirmă cele spuse de Ryan şi Pitman.
40. Cavasius (De la Administratione Regni Transilvaniae): „În Italia, Spania şi Galia, poporul se slujea de un idiom de formaţie mai veche sub numele de lingua rumunească, ca pe timpul lui Cicero”.
41. G. Devoto, G. Wilkie, W. Schiller: „Barbarii n-au fost numai descoperitorii filosofiei, ci şi descoperitorii tehnicii, ştiinţei şi artei… Trebuie să merg mai departe şi să arăt lămurit că filozofia greacă a furat din filozofia barbară. Cei mai mulţi şi-au făcut ucenicia printre barbari. Pe Platon îl găsim că laudă pe barbari şi aminteşte că atât el cât şi Pitagora au învăţat cele mai multe şi mai frumoase învăţături trăind printre barbari”.
42. Clement Alexandrinul (Stromatele): „În sfârşit o altă greutate de interpretare cu această metodă a unor învăţături din Scriptură constă în aceea că nu le avem şi în limba în care au fost scrise întâia oară… Apoi limba e păstrată şi de popor, nu numai de învăţaţi, pe când înţelesul şi textele le păstrează numai învăţaţii şi tocmai de aceea putem să concepem uşor că aceştia au putut să falsifice înţelesul textelor vreunei cărţi foarte rare pe care o aveau în stăpânire”.
43. Emmanuel de Martone (profesor la Sorbona, 1928, în interviul dat lui Virgil Oghină): „Nu pot să înţeleg la rumuni mania lor de a se lăuda că sunt urmaşi ai coloniştilor romani ştiind foarte bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din toate provinciile estice ale imperiului, chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obârşie. Voi rumunii sunteţi daci şi pe aceştia ar trebui să-i cunoască rumunii mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă”.
44. Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bio informatică la Universitatea Reading, Anglia): „Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei”.
45. Clemance Royer (în Buletin de la Societe d’Antropologie, Paris, 1879): „… celţii, germanii şi latinii vin din estul Europei… iar tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată venind din Occident… noi trebuie să le căutam leagănul comun la Dunarea de Jos, în această Tracie pelasgică a cărei limbă o ignorăm”.
46. Jean Laumonier (în cartea „La nationalite francaise”, Paris, 1892): „Românul sau dacul modern este adevăratul celt al Europei Răsăritene”.
47. Andre le Fevre (în lucrarea „Les races et les langues”, Paris 1893): „Celţii bruni cărora etnografia le relevă urma din Dacia pâna în Armric (Bretania) şi Irlanda, galii blonzi… populaţii care vorbeau dialecte indo-europene”.
48. Împăratul Iosif al II-lea: „Aceşti bieţi supuşi rumuni, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi în Transilvania, sunt atât de de chinuiţi şi încercaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor, dacă o cercetezi este într-adevar de plâns…”

Lucia Stegărescu. Sunt ca o ziuă fără noapte (poem)

Sunt un cuvânt rănit de soare

Cu dorul răstignit în mare.

Mă descompun în două şoapte

Sunt ca o ziuă fără noapte.

Şi lacrimile mă apasă,

Te rog, măicuță, ia-mă-acasă,
Mi-e inima însângerată,
Fiindcă mi-au pus sârmă ghimpată.

De-ai şti de câte ori am vrut
Să-alerg spre tine peste Prut,
Dar pusu-m-au să-aştept în vamă,
Căci ei nu cred că tu-mi eşti mamă.

Mi-a ars şi dragostea în foc
De când lui Dumnezeu mă rog,
Când vin la tine nu suport
Să mi se ceară paşaport.

Şi sufletul, mamă, îmi plânge
Că-s sânge din al tău sânge.
Când tu eşti tristă, eu suspin,
Când sufăr eu, tu zaci în chin.

Adesea lumea mă întreabă:

Tu eşti orfana basarabă,
Cea despărțită pe nedrept
De la al mamei sale piept?

Şi le răspund cu jale grea
Că România-i mama mea,
Că tată-mi este tricolorul,
Iar frați mi-s muntele cu dorul.

Mă poartă marea prin cuvinte,
Dar eu îi spun ca şi-nainte:
Un singur vis, mamă, mă-apasă,
Să vii şi să mă iei acasă.

 Lucia Stegarescu