Despre relații cu Moscova la începutul perioade Iliescu

Opinii si comentarii | Revista 22 Editie scrisa
15.03.2011
Documentul nefabricat
de V. Zagladin
http://www.revista22.ro/preciz259ri-pe-marginea-unei-replici-10160.html
[V. Zagladin] Notă despre convorbirea cu Ioan Mircea Paşcu (consilier prezidenţial, România).

Despre convorbirea cu consilierul preşedintelui României.
La 9 februarie m-am întâlnit, la cererea lui, cu consilierul preşedintelui României, Ioan Mircea Paşcu (venit pentru a înmâna mesajul lui I. Iliescu lui [către] M.S. Gorbaciov).
1. În cursul discuţiei, care s-a desfăşurat într-o atmosferă foarte caldă, de încredere, I.M. Paşcu ne-a informat mai întâi de toate despre motivele care l-au determinat pe preşedintele României să trimită mesajul lui M.S. Gorbaciov. După prezentarea mesajului, el a făcut o caracterizare succintă a situaţiei interne din ţara sa, evidenţiind două momente esenţiale.
Pe de o parte, în plan economic, situaţia rămâne extrem de complicată, în special din cauza insuficienţei resurselor energetice. O parte considerabilă a întreprinderilor îşi întrerup activitatea (total sau parţial), ceea ce provoacă încordarea relaţiilor cu clasa muncitoare. Muncitorii înţeleg că guvernul actual, spre deosebire de regimul Ceauşescu, preferă să reducă alimentarea cu energie a întreprinderilor decât să nu încălzească locuinţele, şcolile, grădiniţele, şi acest lucru este întâmpinat cu aprobare. Cu toate acestea, întreruperea producţiei, conjugată cu pierderile salariale etc., nu pot să nu genereze nemulţumiri. Dacă nu se îndreaptă situaţia, măcar parţial, va fi o explozie.
Pe de altă parte, începerea războiului din Golf a slăbit întrucâtva împotrivirea opoziţiei. În fond, s-a ajuns la un fel de armistiţiu. E clar, Frontul (Salvării Naţionale - n.n.) încearcă acum să profite de situaţia creată şi să-şi întărească propriile rânduri. Se pregăteşte congresul Frontului, care va adopta, după exprimarea interlocutorului, „o orientare social-democrată“. Bineînţeles că, dacă acum ar avea loc alegerile, Frontul nu ar mai obţine atâtea voturi ca anul trecut. Dar în ansamblu poziţia lui nu arată rău. El nu va suferi pierderi mari, dacă, bineînţeles, va putea să-şi întărească rândurile. Aceasta depinde însă de îmbunătăţirea situaţiei din economie.
Opoziţia, fireşte, vede tot ce se întâmplă, dar deocamdată nu se hotărăşte să încalce „armistiţiul“, deşi forţele externe, în primul rând englezii, fac presiuni foarte active asupra ei (în special asupra Partidului Ţărănesc), o cheamă să manifeste „mai multă activitate“, să emită cereri noi către conducerea ţării.
Date fiind toate cele spuse, rugămintea de livrare către România în cursul lunii proxime a unei cantităţi suplimentare de gaz este dictată nu doar de raţiuni economice, ci şi politice. Livrarea unei cantităţi suplimentare de gaz ar fi, înainte de toate, un ajutor acordat clasei muncitoare, dar şi conducerii ţării în confruntarea ei cu forţele duşmănoase interne şi externe.
Din partea mea mi-am exprimat convingerea că cererea lui I. Iliescu va fi atent analizată; tot ce se poate va fi făcut, dar ţinând cont de situaţia noastră proprie complicată.
2. Desigur, au fost abordate problemele relaţiilor sovieto-române. I.M. Paşcu a vorbit despre faptul că preşedintele I. Iliescu este în general mulţumit de dezvoltarea lor. Totodată, după părerea lui, posibilităţile de aprofundare a lor nu s-au epuizat nici pe departe, atât în plan politic, cât şi în plan economic.
După părerea lui I.M. Paşcu, în plan politic nu este pusă încă la punct o „interacţiune autentică“ cu Uniunea Sovietică. Vechiul sistem de legături nu mai funcţionează, iar unul nou nu a fost încă stabilit. Potrivit impresiei interlocutorului, ansamblul relaţiilor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene se dezvoltă extensiv şi, în mare parte, fără planificare. Acum nu trebuie întârziată înfiinţarea unei noi structuri de interacţiune, pe cât posibil organică. Este nevoie de aceasta şi din punct de vedere al construcţiei europene, şi din punct de vedere al influenţei asupra evenimentelor interne într-o ţară sau alta.
Antisovieticii acţionează peste tot, ajutaţi de anumite forţe din Vest (deşi, a spus Paşcu, nici pe departe de toate: în decembrie şi în ianuarie li s-au dat sfaturi românilor de la Paris, Roma şi, de asemenea, de la Bonn să nu facă nimic ce ar fi putut să-i dăuneze lui Gorbaciov. Paşcu ştie că sfaturi asemănătoare au primit polonezii şi ungurii). Inerţia conceptuală a părţii sovietice, care se ocupă deocamdată numai de probleme curente, conjuncturale, îi ajută pe adversarii Uniunii Sovietice.
I.M. Paşcu a spus că declaraţia conducerii române privind necesitatea rezolvării rapide a problemei Tratatului de la Varşovia nu trebuie privită nicidecum ca o schimbare a poziţiei, ca o tentativă de a slăbi legăturile cu URSS. Pur şi simplu, a spus el, noi nu am dorit să trecem sub tăcere o problemă care a devenit evidentă. Dar, după spusele lui Paşcu, la Bucureşti se aşteaptă ca lichidarea OTV (Organizaţia Tratatului de la Varşovia – n.n.) să fie însoţită de „noi iniţiative cu caracter strategic“ din parea sovietică.
Răspunzând la întrebarea la ce fel de iniţiative se gândeşte el personal, Paşcu a spus: trebuie, mai întâi, o reînnoire rapidă a sistemului tratatelor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene, aici întârzierea este evidentă; în al doilea rând, sunt necesare unele înţelegeri cu privire la colaborarea neformalizată (în orice caz, în prima perioadă), care atinge probleme general europene şi în special est-europene. Problemele acestea sunt similare pentru toate ţările regiunii, numai că deocamdată fiecare le rezolvă singur. Chiar şi schimbul de experienţă ar oferi multe lucruri utile. Sau, poate, s-ar reuşi stabilirea unor mecanisme temporare de ajutor reciproc pentru rezolvarea problemelor urgente, inclusiv cele economice. Şi, desigur, trebuie luate în calcul şi dificultăţile interne, suficiente în fiecare ţară, inclusiv în România, şi dificultăţile în rezolvarea problemelor naţionale.
Desigur, a încheiat această temă I.M. Paşcu, în ultimă instanţă, rolul decisiv în evoluţia evenimentelor din Europa Răsăriteană şi pe întregul continent îl au procesele care se desfăşoară în Uniunea Sovietică. Din păcate, după greutăţile justificate şi inevitabile chiar şi în URSS, nemaivorbind de ţările din afara graniţelor ei, nu sunt remarcate acele mutaţii adânci care acolo deja s-au produs sau se produc şi care au cu adevărat o însemnătate revoluţionară pentru noi toţi. Este oare posibil ca, dacă M.S. Gorbaciov va veni la şedinţa OTV, să „clarifice situaţia pentru toţi“?
3. Profitând de ocazie, l-am rugat pe I.M. Paşcu să-mi spună care este poziţia conducerii ţării (România – n.n.,) faţă de procesele care se desfăşoară în Moldova.
I.M. Paşcu a spus că în conducere, la preşedintele I. Iliescu s-au discutat de mai multe ori aceste probleme. Părerea generală şi singura: nu trebuie făcut nimic care să complice poziţia conducerii sovietice, personal a lui M.S. Gorbaciov. Desigur, moldovenii sunt fraţii noştri, a spus Paşcu. Dar nimeni nu ne împiedică să dezvoltăm relaţiile frăţeşti, dacă ei vor rămâne în componenţa URSS, de care ei sunt sudaţi de o lungă istorie. „Fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament.“ Salvarea Uniunii RSS, în orice caz: a nu încurca cu nimic menţinerea ei, în asta vedem noi obiectivul nostru.
Apropo, Paşcu a spus că acele dificultăţi care au apărut în Moldova, inclusiv în urma acţiunilor conducerii acestei republici, împiedică în esenţă dezvoltarea unei relaţii normale a României şi cu Moldova, şi cu URSS în general. Aşa încât, de pe aceste poziţii, România nu este interesată nicidecum în adâncirea acestor dificultăţi. Având în vedere acest lucru, a spus interlocutorul, într-un discurs recent, rostit din însărcinarea preşedintelui I. Iliescu la Timişoara, am spus că problema Basarabiei este pentru URSS la fel ca problema Transilvaniei pentru România. Şi, dacă nu dorim să ne facem rău nouă, atunci nu trebuie să creăm probleme Uniunii.
Desigur, nu putem să nu recunoaştem că în România sunt forţe care se străduiesc să aprindă „problema moldovenească“. Dar marea majoritate a acestor forţe se manifestă împotriva Frontului, împotriva actualei conduceri a ţării. „Se distinge“ în acest plan Partidul Ţărănesc, în spatele căruia se află englezii.
Conducerea ţării are în vedere continuarea muncii cu aceste forţe, străduindu-se să nu permită apariţia unor probleme suplimentare pentru Uniune.
Prezent la discuţie, ambasadorul României, V. Şandru, a adăugat că el, din însărcinarea conducerii, s-a întâlnit cu conducătorii Moldovei şi le-a adus la cunoştinţă punctul de vedere al lui I. Iliescu, despre care a vorbit I.M. Paşcu.
4. A fost abordată problema evaluării cursului şi perspectivele războiului din Golf. I.M. Paşcu, referindu-se la discuţiile care au fost organizate la Preşedinţie şi MAE al României, a spus că în momentul de faţă, deocamdată, multe detalii despre perioada post-război încă nu sunt clare, însuşi războiul poate lua întorsături neaşteptate şi ambigui. Un lucru este clar: după război lumea nu va mai fi la fel ca până la 2 august 1990.
Potrivit prognozei specialiştilor români, poziţiile SUA vor fi caracterizate de contradicţii: SUA se vor prezenta ca un stat capabil să-şi impună propria voinţă pe cale militară, dar ele au arătat deja incapacitatea lor de a obţine soluţii favorabile lor cu mijloace politice. Asta e periculos şi pentru SUA fiindcă imaginea de „jandarm“ nu va fi nici pe placul Europei, nici al restului lumii.
Pe urmă, dificultăţi în relaţiile cu Sudul (ţările din Orientul Mijlociu – n.n.) vor întâlni toate ţările care au trimis trupe în Golf. Dimpotrivă, cele care nu au făcut acest lucru şi cele care au ştiut să se abţină de la participarea în operaţiunile militare vor putea să-şi sporească rolul în lume. În primul rând, acestea sunt Germania şi Japonia.
Într-o situaţie originală se află Marea Britanie. Acum ea încearcă să „frâ­neze“ formarea Europei Unite (UE), bazându-se pe parteneriatul cu America. Dar ce-i va oferi ei acest parteneriat în viitor? Nu se va întâmpla oare ca, în Europa, Marea Britanie să fie izolată, iar parteneriatul ei cu SUA să-i aducă mai multe neplăceri decât foloase? Cu atât mai mult cu cât rolul Marii Britanii pentru SUA ca „portavion invincibil“ scade.
Potrivit ipotezei lui I.M. Paşcu, la reuniunea apropiată a Consiliului de Securitate, SUA pot face încercarea de a interpreta extensiv înţelesul mandatului ONU, adică, posibil, vor încerca să obţină acordul asupra continuării operaţiunilor, inclusiv până la lichidarea regimului actual irakian. Este adevărat că e puţin probabil să dea rezultate; despre intenţii de acest gen au informat reprezentanţii români la Washington. Războiul, a spus Paşcu, a depăşit deja cadrul mandatului ONU şi Washingtonul are acum nevoie de un „paravan“.
Un rol deosebit în această situaţie dificilă îl poate juca URSS, singura mare putere care a avut până la sfârşit o poziţie principială. La Bucureşti se speră că, la momentul potrivit (de exemplu, imediat după eliberarea Kuweitului), URSS va prezenta un plan bine gândit de acţiune în viitor, planul de restabilire a păcii şi de creare a unui sistem de securitate în regiune.
(V. Zagladin) Februarie 1991
Arhiv Gorbacev-Fonda, fond N. 3 (Materialî V.V. Zagladina (1985-1992), opisi 1, dokument 7307, zagolovok: Spravka o besede s Ionom Mircea Paşcu (Rumânia, sovietnik prezidenta), data 09.02.0991, listov 6.
Keywords: Romanian Foreign Policy; Soviet-Romanian Relations; Moldova.


Fragment din articolul Politica externă postdecembristă a României (1991), de Simion Gheorghiu

Citeste despre acelasi document si:
Un document fabricat (Drept la replică)

Post-scriptum la o controversă

Precizări pe marginea unei replici

15.03.2011

Un document fabricat (Drept la replică)
de Ioan Mircea Pascu

Publicăm mai jos un drept la replică al d-lui I.M. Paşcu la articolul d-lui Şerban Papacostea, apărut în revista 22, în decembrie 2010. În esenţă, d-l I.M. Paşcu contestă autenticitatea documentului la care se face referire. Îl publicăm integral, cu o precizare a d-lui Papacostea şi a istoricului care a găsit documentul în arhivele de la Moscova, Simion Gheorghiu. La sediul redacţiei, d-l I.M. Paşcu poate găsi un exemplar din revista Institutului „N. Iorga“. (22)
Şerban Papacostea publică în revista 22 din 21 decembrie 2010 un articol intitulat Sfârşitul unei tiranii şi începutul unei mişcări istorice. Revelaţiile unui document ignorat. În acest articol, domnia sa face un adevărat rechizitoriu împotriva mea, a d-lui preşedinte Iliescu şi a Guvernului României, recte a premierului Petre Roman şi a ministrului de Externe Adrian Năstase, pornind de la un „document“ publicat în Revista Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“, volumul IX, din 2010, sub îngrijirea d-lui Simion Gheorghiu. Am încercat să caut pe net revista respectivă, dar nu am reuşit să o găsesc.
Referitor la „originile“ documentului – un aşa-zis raport pe care consilierul preşedintelui Gorbaciov, d-l Zagladin, l-ar fi pregătit pentru şeful său în urma unei convorbiri „de taină“ pe care ar fi avut-o cu mine la Moscova pe 9 februarie 1991 -, d-l Papacostea însuşi afirmă că acesta nu este nou: o copie a sa a fost înmânată de cetăţeanul rus Bukovski ziaristului Cornel Nistorescu, în 2004.
Mesajul articolului scris de d-l Papacostea nu este nici nou, nici original: domnia sa utilizează extrase din „document“ pentru a argumenta, în final, că „întregul text al mesajului lui Ion Iliescu către Gorbaciov vibrează de dorinţa şi speranţa de a vedea URSS stabilită integral în poziţia de putere mondială, cu efecte benefice şi pentru puterea comuniştilor de la Bucureşti, travestiţi în democraţi pentru a face faţă exigenţelor momentului“.
D-l Papacostea face şi alte afirmaţii în susţinerea tezei sale, afirmând că cei care au condus România după revoluţie erau reprezentanţii partidului şi Securităţii, fiind în slujba URSS, şi cereau sprijinul tovărăşesc al „structurii internaţionale şi internaţionaliste… în cazul incapacităţii regimului de a face faţă, cu mijloace proprii, forţelor ostile“.
Primul punct: URSS era la momentul discuţiei – februarie 1991 – o putere mondială recunoscută şi respectată, ceea ce făcea inutil orice sprijin pentru vreo restaurare a unei poziţii pe care o ocupa deja. Ea nu avea nevoie de niciun sprijin în acest sens, cu atât mai puţin din partea României, care fusese până atunci principalul său „adversar“ în rândul propriilor aliaţi.
Al doilea punct: dacă eram reprezentanţii „partidului şi Securităţii“, cum susţine d-l Papacostea, oare nu ştie că aceşti oameni, mai mult decât cei proveniţi din oricare alte sectoare ale societăţii româneşti, erau dominaţi de profunde sentimente antisovietice?
Al treilea punct: dacă tot eram „oamenii Moscovei“, de ce mai aveam nevoie să îi cerem expres sprijinul? Oare nu era interesul Moscovei, din moment ce făcuse eforturi să ne instaleze, să ne şi protejeze în continuare? D-l Papacostea nu are nici aici răspuns…
Al patrulea punct: la ce „structură internaţională şi internaţionalistă“ care să ne ofere „ajutor tovărăşesc“ existentă în 1991, după ce URSS pierduse controlul asupra foştilor aliaţi, face referire d-l Papacostea? Că nu prea mai exista nimic în acest sens… Şi apoi, dacă era vorba să se construiască una nouă, în cât timp putea deveni ea funcţională, ca să ne poată „ajuta tovărăşeşte“ pe noi în Româ­nia? Nici de data aceasta, d-l Papacostea nu are răspuns…
În sfârşit, al cincelea punct: dacă tot eram atât de „prosovietici“, pentru ce am luat decizia de a continua drumul nostru spre democraţie şi economie de piaţă, în ciuda puciului de la Moscova din august 1991 şi am trimis emisari speciali în principalele capitale occidentale să comunice acest lucru?
D-l Papacostea îşi încoronează aşa-zisa demonstraţie cu semnarea Tratatului cu URSS în aprilie 1991, făcând afirmaţia că ratificarea acestuia ar fi fost „urmărită perseverent de conducerea României, până în ziua prăbuşirii URSS“(!?). Dacă tot doream cu atâta „ardoare“ să ratificăm tratatul respectiv, ce ne-ar fi împiedicat să o facem, din moment ce dispuneam de o majoritate confortabilă în parlament? Din nou, d-l Papacostea nu are răspuns…
Am lăsat pentru final considerentele referitoare la deplasarea „secretă“ la Moscova „incriminată“ de d-l Papacostea, convorbirea „de taină“ cu d-l Zagladin şi aprecierea asupra Raportului făcut, chipurile, de d-l Zagladin privind acea convorbire.
Într-adevăr, am făcut deplasarea respectivă la Moscova în perioada indicată, însă nu „în secret“, cum fals afirmă d-l Papacostea, ci la lumina zilei. Şi nu pentru o convorbire „de taină“, cum tot fals afirmă d-l Papacostea, ci pentru a înmâna părţii sovietice un mesaj al d-lui preşedinte Iliescu referitor la neonorarea obligaţiilor sale privind livrările de gaze convenite cu Româ­nia.
Într-adevăr, sâmbătă 9 februarie 1991, la ora 11:30, împreună cu d-l ambasador Vasile Şandru, am fost la Ministerul de Externe al URSS, unde am fost primiţi de directorul de spaţiu, d-l Kovaliov, căruia i-am înmâ­nat mesajul nostru privind solicitarea ca partea sovietică să îşi menţină nivelul livrărilor la cota convenită iniţial.
Referitor la convorbirea cu d-l Zagladin, consilierul preşedintelui Gorbaciov, în 2004, am declarat că această convorbire nu a avut pur şi simplu loc, căci, dacă îmi amintesc bine, se afirmă că ea s-ar fi petrecut la Kremlin, unde eu nu pusesem piciorul. În urma consultării materialului arhivistic, am dat peste notiţele referitoare la o convorbire cu d-l Zagladin, avută în după-amiaza zilei de sâmbătă 9 februarie 1991, după înmânarea mesajului privind livrările de gaze la MAE sovietic, la sediul ambasadei noastre.
Cu riscul de a-i dezamăgi pe d-nii Papacostea şi Gheorghiu, afirm că discuţiile nu au vizat nici raporturile bilaterale dintre ţările noastre şi nici crearea vreunei structuri internaţionale de sprijin „tovărăşesc“ pentru guvernul român, ca să nu vorbesc de rolul internaţional al URSS. Ele s-au referit la situaţia operaţiunilor militare din Golf (de pildă, d-l Zagladin a menţionat intenţia URSS de a se opune solicitării americane de extindere a mandatului de eliberare a Kuweitului, urmând să conteze pe sprijinul Chinei şi Franţei, şi arătând că, atunci când Kuweitul va fi eliberat în proporţie de 90%, URSS va avansa o propunere proprie), la situaţia preşedintelui Havel, care se afla sub asaltul premierului Klaus, şi, desigur, la mesajul privind livrările de gaze (la care d-l Zagladin a arătat că nu era domeniul său).
Singurele referiri la Moldova au fost făcute la solicitarea d-lui Zagladin, care a spus că a fost rugat de mareşalul Akromeev (şeful Statului Major al Armatei Sovietice la data respectivă, dacă memoria nu mă înşală) să ne sondeze privind intenţiile noastre. Am spus atunci că noi nu puteam decide nimic fără un dialog cu opoziţia pe această temă şi că era exclus să ne lansăm în acţiuni necugetate, în ciuda apelurilor făcute de unii şi de alţii.
În condiţiile în care convorbirea a avut loc oficial, în prezenţa ambasadorului nostru, d-l Şandru, şi la Ambasada României, iar eu nu îmi aduc aminte ca d-l Zagladin să fi fost însoţit de un colaborator care să ia notiţe, rezultă că nu exista niciun control asupra documentului respectiv! Nimeni din partea română, cel puţin, nu poate verifica veridicitatea sa: el ne-a fost „livrat“ prin intermediul domnului Bukovski (la a cărui reputaţie privind legăturile cu serviciile secrete sovietice şi ruseşti nu vreau să mă refer) şi pus în circulaţie pentru prima dată de d-l Nistorescu în 2004.
Mai mult, respectând regula general valabilă a oricărui document de „intoxicare“, el conţine şi elemente reale (cele pe care le confirmă notiţele mele), dar şi foarte multe neadevăruri menite să creeze o imagine falsă asupra conţinutului descris. Bazându-mă pe faptul că acea convorbire a avut loc pe teritoriul Ambasadei române, că nu există nicio posibilitate din partea română de a verifica veridicitatea documentului, precum şi pe modul în care acesta a fost introdus în „circuitul public“ românesc, dar mai ales pe conţinutul său în ton deplin cu alte „intoxicări“, concluzia mea este că ne aflăm în prezenţa unui document fabricat, cel mai probabil, de servicii secrete aparţinând unei puteri ostile României.
(Titlul aparţine redacţiei)

15.03.2011
Post-scriptum la o controversă
de Serban Papacostea

D-l Ioan Mircea Paşcu a considerat necesar să ofere cititorilor explicaţii cu privire la documentul referitor la întâlnirea sa cu V. Zagladin, consilierul preşedintelui M. Gorbaciov, la Moscova, la 9 februarie 1991, text publicat după originalul din arhivele ruse cu indicarea cotei arhivistice de d-l Simion Gheorghiu, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Întrucât, după cum afirmă domnia sa, textul publicat în numărul cel mai recent al revistei Studii şi Materiale de Istorie Contemporană nu i-a fost accesibil – era oare atât de dificil să consulte textul la institut sau chiar să solicite institutului un exemplar al lucrării? –, d-l Ioan Mircea Paşcu discută fondul problemei prin intermediul articolului meu pe această temă publicat în revista 22 din 21 decembrie 2010.
Replica d-lui Ioan Mircea Paşcu are două obiective principale: lămurirea misiunii sale la Moscova în februarie 1991 şi a atitudinii conducerii de la Bucureşti în problema tratatului încheiat cu URSS în aprilie 1991.
În privinţa celui dintâi punct, autorul ne ajută, involuntar desigur, să clarificăm fără dificultăţi situaţia. Aflăm din textul replicii sale din Evenimentul Zilei din 27 iulie 2004 că, potrivit autorului, „această convorbire nu a avut pur şi simplu loc“; aşadar, negare categorică! E oare credibil că un fapt atât de important precum întâlnirea cu consilierul conducătorului URSS a dispărut din memoria autorului pentru a reapărea şase ani mai târziu, când, în urma investigării notiţelor sale, a admis că l-a întâlnit pe V. Zagladin în februarie 1991 la Moscova; dar, adaugă el cu sens de justificare a „erorii“, întâlnirea a avut loc nu la Kremlin, ci la Ambasada României. Nu era o datorie elementară să-şi consulte în 2004 „notiţele referitoare la o convorbire cu dl. Zagladin“ înainte de a nega „pur şi simplu“ realitatea acestei întâlniri? Mai pot revendica credibilitate afirmaţiile unui autor care mistifică fără ezitare adevărul în probleme majore?
Silit, într-un târziu, să recunoască mistificarea şi să confirme realitatea întâlnirii sale cu Zagladin, autorul a decis să adopte tactica minimalizării semnificaţiei misiunii îndeplinite la Moscova la începutul lunii februarie 1991, care, potrivit documentului recent reeditat, cu proba apartenenţei sale la un fond arhivistic oficial, era aceea de a contribui la refacerea în Europa Răsăriteană a unui sistem de securitate sub patronajul URSS şi de a da asigurări conducerii din Kremlin că guvernanţii de la Bucureşti nu au intenţia să aducă în discuţie situaţia Republicii Moldova, aflată sub ocupaţie sovietică din 1940. Tratatul încheiat cu URSS, iniţiat şi susţinut cu ardoare de regimul Ion Iliescu, e indiciul cel mai clar în privinţa opţiunilor fundamentale ale acestuia. Până în momentul prăbuşirii URSS, guvernanţii României, prin vocea lui Ion Iliescu, au susţinut necesitatea ratificării tratatului. La realitate au fost treziţi abia câteva săptămâni mai târziu, când Silviu Brucan, spirit perspicace, a tras public consecinţele noii situaţii în articolul Tratatul româno-sovietic e depăşit (Libertatea, 10/11 septembrie 1991). Atunci au început să înţeleagă guvernanţii de la Bucureşti că ceva s-a schimbat ireversibil pe scena europeană şi mondială şi au început să reflecteze la adaptarea la noua situaţie. Şi tot atunci şi-a modificat şi d-l Ioan Mircea Paşcu itinerariile diplomatice de la Moscova la Londra.
Replica d-lui Paşcu este un amalgam de mistificări – semiadevăruri şi omisiuni voite – al căror sens e puternic luminat de tăinuirea, după propria sa recunoaştere, timp îndelungat, a misiunii sale la Moscova în februarie 1991. Întrebarea esenţială însă nu îl priveşte nici pe d-l Paşcu, nici măcar pe d-l Ion Iliescu, al cărui rol în istorie e de mult lămurit. Răspunderea principală aparţine astăzi actualei conduceri a PSD, care urmează să decidă în sfârşit dacă îl menţine la conducerea ei, fie şi „onorific“, pe cel care a subordonat interesele ţării obligaţiilor kominterniste asumate entuziast în tinereţe şi pe colaboratorii săi cei mai apropiaţi din perioada imediat postceauşistă.

Opinii si comentarii | Editie scrisa
15.03.2011
Precizări pe marginea unei replici
de Simion Gheorghiu

În legătură cu replica d-lui I. M.a Paşcu la articolul d-lui Şerban Papacostea, Sfârşitul unei tiranii şi începutul unei mistificări istorice. Revelaţiile unui document ignorat (revista 22, 21 decembrie 2010 – 3 ianuarie 2011, pp. 12-13), e necesar să aduc câteva precizări, cu atât mai mult cu cât d-l I.M. Paşcu a redactat răspunsul său – aşa cum o mărturiseşte – fără să cunoască articolul meu Politica externă post-decembristă a României (1991): „Fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament“, apărut în revista Studii şi Materiale de Istorie Contemporană (SMIC), Serie nouă, Volumul IX, 2010, pp. 231-235. În acest text, am publicat nota de convorbire întocmită de Vadim Zagladin în urma întâlnirii cu d-l I.M. Paşcu la 9 februarie 1991, document pe care l-am însoţit de un succint comentariu.
1. Nota de convorbire întocmită de V. Zagladin am găsit-o în timpul unui stagiu de documentare la Moscova la arhiva Fundaţiei internaţionale de cercetări social-economice şi politice (Fondul Gorbaciov), unde se păstrează în fondul nr. 3 (Materialî V.V. Zagladina (1985-1992)), sub cota, opis 1, dokument 7307, zagolovok: Spravka o besede s Ionom Mircea Paşcu (Rumânia, sovetnik prezidenta), data 09.02.1991, listov 6.
Cercetările au fost determinate de elaborarea tezei mele de doctorat, consacrată raporturilor româ­no-sovietice în perioada 1985-1989. Era firesc, aşadar, ca atenţia mea să se îndrepte asupra Fondului Gorbaciov. Documentul editat de mine în SMIC este rezultatul unei investigaţii proprii, cu totul independentă de cea a lui Vladimir Bukovski, care a semnalat în România acelaşi document (în studiul meu din SMIC am menţionat tipărirea acestui document în Evenimentul Zilei, 2004). În aceste condiţii nu poate fi vorba de o „intoxicare“ a mea de către un „serviciu secret străin“ prin V. Bukovski.
2. Este un adevăr comun că faţă de orice document istoricul trebuie să manifeste spirit critic, adică să-l supună unui set de reguli care să-i stabilească autenticitatea şi veridicitatea. Prezenţa în arhiva Fondului Gorbaciov a acestei note de convorbire nu ridică, cel puţin în principiu, suspiciuni asupra autenticităţii sale. În acest Fond se găseşte un număr impresionant de documente în analiza cărora cercetătorul are obligaţia să treacă informaţia furnizată prin sita criticii surselor.
Din analiza făcută acestui text am rămas cu impresia că d-l I.M. Paşcu a dorit să treacă sub tăcere această întrevedere şi apoi să prezinte în altă lumină conţinutul discuţiei şi împrejurările desfăşurării ei. I.M. Paşcu a negat categoric în 2004 că ar fi avut vreo întâlnire cu V. Zagladin. Această contestare am amintit-o în prezentarea mea din SMIC.
Acum, d-l I.M. Paşcu afirmă că a descoperit în materialele sale notiţele referitoare la întâlnirea cu V. Zagladin. Este absolut surprinzător că domnia sa nu a rectificat afirmaţia greşită din 2004. Ne putem întreba dacă, fără actuala polemică, născută de publicarea notei lui Zagladin, domnia sa ar fi revenit asupra afirmaţiei din 2004?
3. În studiul meu am afirmat că declaraţiile făcute de d-l I.M. Paşcu în cursul discuţiei cu V. Zagladin urmăreau trei obiective: „a) de a nu crea dificultăţi Uniunii Sovietice într-o perioadă în care politica de reformă a lui M.S. Gorbaciov întâmpina dificultăţi tot mai mari; b) de a găsi un cadru nou, după lichidarea Tratatului de la Varşovia, pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale; c) de a nu întreprinde nimic în direcţia încurajării Basarabiei de reintegrare în frontierele Româ­niei“ (SMIC, p. 231). Din datele de care dispunem astăzi, poziţia Bucureştiului se acorda perfect aşteptărilor Moscovei. Într-un studiu recent al fostului ambasador V.L. Musatov, care a ocupat în anii 1988-1991 funcţia de locţiitor al şefului Secţiei Internaţionale al CC al PCUS, se arată că desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, urmată de cea a CAER, a obligat echipa lui Gorbaciov să caute forme noi pentru a asigura relaţiile cu ţările care aparţinuseră fostei sfere de influenţă a URSS. Una dintre formulele luate în considerare a fost şi aceea a „finlandizării“ ţărilor est-europene (V.L. Musatov, Metamorfozele politicii lui Gorbaciov faţă de ţările comunităţii socialiste, în limba rusă, în Novaia i noveişaia istoriia, nr. 3/2009, p. 16). „Finlandizarea“ însemna păstrarea independenţei şi a unui regim democratic în interior, nu şi desfăşurarea unei politici externe care să lezeze interesele de securitate ale URSS. Explicaţiile date de d-l I.M. Paşcu lui V. Zagladin erau în perfect acord cu dorinţele din acel moment ale Kremlinului.
4. Istoria diplomaţiei cunoaşte cazuri când, în urma unei conversaţii bilaterale, documentele celor două părţi prezintă dialogul în maniere foarte diferite. Exemplul cel mai cunoscut este discuţia dintre Grigore Gafencu şi A.I. Vîşinski din 8 aprilie 1941, despre care cei doi interlocutori au lăsat relatări mult diferite. În cazul discuţiei Paşcu–Zagladin a existat însă şi un al treilea participant: ambasadorul Vasile Şandru. Dacă d-l I.M. Paşcu nu a întocmit un raport preşedintelui Ion Iliescu despre călătoria sa la Moscova, este sigur că ambasadorul V. Şandru a raportat Ministerului de Externe de la Bucureşti discuţia la care a asistat. Raportul său poate aduce lumină în această controversă.
5. În ceea ce priveşte sugestia d-lui I.M. Paşcu că, reluând discuţia despre nota lui Zagladin, aş fi devenit „victima unui «joc» tipic al unui serviciu secret străin“, dacă aş accepta-o ar însemna că tema tezei mele de doctorat ar fi fost sugerată de acelaşi serviciu secret pentru ca, elaborând-o, să ajung la Fondul Gorbaciov şi să dau de urma acestui document fabricat de serviciile secrete. E un scenariu de Kafka cu James Bond.

Citeste despre acelasi document si:
Un document fabricat (Drept la replică)

Post-scriptum la o controversă

Documentul nefabricat

Interviu cu Mircea Druc : « În prezent, suntem pe cale să comitem a cincia eroare strategică: alergăm după investitori şi promovăm ideea: „Marele Bucureşti”. Un megapolis caracteristic pentru ţările din lumea a treia.»

Interviu cu Mircea Druc, fost prim ministru al Republicii Moldova, în perioada 25 mai 1990-20 mai 1991 şi candidat la preşedinţia României în campania din 1992

Gh.I.:  Domnule Mircea Druc,  vă mulţumesc  că aţi acceptat invitaţia de a realiza acest interviu pentru Gândul Anonimului. Publicaţia noastră este una modestă, născută din entuziasmul şi dragostea pentru literatură şi cultură a unui grup de pensionari militari, care au fondat Cenaclul Anonimul. Ulterior, atât cenaclul, cât  şi  publicaţia au fost şi sunt alimentate de imensa iubire pentru satul natal, manifestată de domnul colonel Ion Mazăre, unul din principalii animatori şi întemeietori ai  revistei. Pe aceşti doi piloni s-a născut şi s-a dezvoltat publicaţia. De la patru pagini A5 am ajuns la forma şi conţinutul de astăzi. O bună parte a acestei publicaţii este dedicată satului natal al domnului colonel şi al subsemnatului, comuna Luna din judeţul Cluj, situată pe valea Arieşului, în centrul Transilvaniei, în vecinătatea Munţilor Apuseni, atestată documentar din 1270.
Acest număr dublu al revistei este dedicat aniversării zilei naţionale a României 1 decembrie. În acest context, aş vrea să vă întreb ce semnificaţie are pentru dumneavoastră data de 1 decembrie 1918 ?
M.D.: De când mă ştiu, încerc un sentiment aparte pentru Transilvania. Doar din acest motiv „de suflet”, accept  invitaţia. Sper că dumneavoastră şi cititorii  revistei Gândul Anonimului admit  pluralismul de opinii. În general, stimate domnule  Gheorghe Indre, fac tot posibilul  ca să evit ocaziile de „a sta de vorbă”. Suntem o naţiune cam logoreică. Prea multă vorbă şi puţine fapte în tot  spaţiul românesc. Să încercăm, totuşi,  o discuţie…
Anul 1918, datele  de 27 martie, 27 noiembrie, 1 decembrie  semnifică, în viziunea mea, ora astrală a românilor. E cea mai importantă perioadă din istoria noastră. Ea marchează  o finalitate. Rezultatul unor eforturi  de supravieţuire şi  afirmare de-a lungul a mai bine de 2000 ani. Până la 1918, şi de atunci încoace, noi nu am mai contabilizat o atare  performanţă. Desigur, în istoria poporului român au fost şi alte momente importante. Putem vorbi de o împlinire provizorie – Unirea de la 1600 sub Mihai Bravu, de Unirea de la 1859. Da, să nu omit proclamarea Independenţei la 1887. Ne putem referi şi la puciul liberal,  după care, vorba lui moş Teacă, n-am mai fost Domnie, ci ne-am făcut Regat. Şi la alte două lovituri de stat – 23 august 1944 şi decembrie 1989.
Eu insist. Nu atât pe data de 1 decembrie  1918,  ci pe anul 1918, care ne-a adus, aşa cum spuneam, evenimentele de la 27 martie şi 27 noiembrie, încheind victorios cu 1 decembrie 1918. Am avut atunci o exprimare  a voinţei populare de unire, într-un spaţiu geografic ancestral: la  Nistru, în Carpaţi, la Tisa, la Dunăre şi la Marea Neagră.
Autodenumiţi  români, relativ recent şi poate impropriu,  noi puteam să ne identificăm şi altfel: geto-daci, daco-latini.  Pe mine mă fascinează  un singur nume: dacii liberi. Vorbim, deci, de o continuitate milenară. De un biosistem şi un ecosistem  ce emană  o anumită spiritualitate. Evidenţiem un mod de viaţă, tradiţii, constituite  într-un sistem  de etnovalori  eterne.
Gh.I. Domnule prim-ministru, în ultima vreme se vorbeşte tot mai frecvent de reorganizarea teritorială, subiect complicat şi prezentat adeseori pasional,  care mie, ca ardelean, îmi dă uneori fiori reci, cu atât mai mult cu cât, anunţatele schimbări sunt gândite în plină şi profundă criză economică, marcată de sărăcie, şomaj, şi lipsa unei perspective cât decât promiţătoare.
Aş vrea să vă întreb care este opinia dumneavoastră despre această problemă şi dacă percepeţi în ea vreo ameninţare la adresa unităţii şi securităţii României?
M.D.: Tare îmi este teamă că o să vă dezamăgesc cu răspunsul meu. În actualul haos opţional, problema gravă a naţiunii române este  politicianismul, birocraţia, corupţia şi degenerarea. Fără o schimbare de Paradigmă  nu putem  stopa inflaţia birocratică galopantă, fiind aceasta marea şi  principala cauză a corupţiei politice, morale şi economice.
Nu am certitudinea că menţinerea intactă a celor 42 de judeţe garantează supravieţuirea României în actuala conflagraţiunea economică globalistă. Să  folosesc un  argument bazat pe analogie.  Un exemplu din cele trăite pe viu. Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost  răpite de Imperiul Sovietic în 1940. Şase dintre judeţele anexate au intrat în componenţa RSSM. Celelalte au fost acaparate de Ucraina. Ei bine, în RSSM, regimul lui Stalin a creat, în locul celor şase judeţe româneşti,  60 de raioane sovietice. Un mozaic administrativ, controlat meticulos de  nomenclatura bolşevică. Scopul reformei teritorial-administrative? Deznaţionalizarea brutală a indigenilor.
Hruşciov, după 1957,  a redus acest mecanism costisitor şi  perimat la 26 de raioane. Iar în următorii 20 de ani, cât a fost la putere Brejnev, numărul de raioane a crescut din nou, până  la 36.  Exista  pe atunci vreun avantaj socio-economic? Nu.  Leonid Brejnev de la Moscova,  şi  Ivan Bodiul, şeful comuniştilor de la Chişinău, îşi plasau în poziţii cheie neo-staliniştii lor. Îi trimeteau mai întâi la Şcoala Superioară de Partid de la Moscova. După care, pentru fiecare absolvent se  croia câte un raion.  Câte o sinecură. Aceasta  a însemnat 36 de  prim secretari. Un număr dublu sau triplu de secretari adjuncţi, toţi cu secretare şi aparat propriu. Cu alte cuvinte o birocraţie uriaşă.
Apropo! Unul din multele motive pentru care Mircea Druc a fost destituit  neconstituţional în 1991: promova reforma teritorial-administrativă. Cerea  reducerea numărului de raioane şi  revenirea la judeţe. Birocraţia şi mafia de sorginte sovietică m-a somat: „pe aici nu se trece!”. Am rămas  în Republica Moldova până în prezent cu 36 de raioane anacronice, inadecvate noilor imperative.
Menţinerea  acestor structuri serveşte oare  cauza românilor basarabeni? O birocraţie umflată, lucru ştiut, produce abuzuri şi corupţie. Birocraţia este găoacea în care se naşte, germinează şi perpetuează  corupţia. Consecinţele birocraţiei şi ale corupţiei duc la degenerare.
Evident, eu consider necesară şi urgentă  o reorganizare. Bineînţeles, o reformă  axată pe luciditate, coerenţă. Pe criterii ştiinţifice şi de excelenţă  a  guvernării, la standarde mondiale. Nu văd în schimbare, în reducerea numărului de unităţi administrative nici un pericol.
În opinia mea, Programul de post aderare la Uniunea Europeană  ar  presupune şi o descentralizare coerentă. Am în vedere delegarea selectivă, în jos pe verticală, către centrele viitoarelor regiuni (districte, landuri) de dezvoltare, a 50% din categoria hotărârilor adoptate în prezent la Bucureşti.  Mai mult de jumătate din actul decizional, efectuat astăzi într-un centru judeţean,  poate fi coborât   la nivel de comună.  Iar  satele  României reanimate  pot prelua 50% din ceea ce rezolvă de regulă autorităţile comunale.
Performanţa noastră ca ţară europeană depinde imperios de impunerea unor structuri guvernamentale scutite de „ministerologie” şi  „ministerocraţie” şi având drept obiectiv principal permanentizarea şi sincronizarea celor trei „i”: investigarea, instruirea, inovarea.
Acum nu prea reuşim, chiar monitorizaţi de Bruxelles, să construim instituţii statale flexibile, dinamice. Şi,  de ce nu, temporare, în mod deliberat, menite să realizeze programele şi proiectele adoptate de  executivul ţării şi instanţele comunitare.
O reformă administrativă bine concepută ne-ar reduce nu numai birocraţia. Am scăpa, poate, şi de „patriotismul  regional-fotbalistic”. Am diminua vanităţile şi ifosele „ţărişoarelor noastre istorice”. Noi, românimea,  suntem marcaţi de o serie de complexe, care ne afectează comportamentele, deciziile, acţiunile.  Mai întâi, înregistrăm un complex de deşteptăciune. Acesta se manifestă în special în sud, în zona Bucureştiului şi a Olteniei. Mai există complexul de superioritate, de mândrie, al celor din Transilvania. Îl regăsim  întrucâtva şi la bucovineni. „Noi, ardelenii,  am fost Imperiu, cu austriecii” sau „Banatul e fruncea!”
Şi, în fine, cunoscutul complex de inferioritate, al moldovenilor. Deşi, unii basarabeni, adică tot  români moldoveni,  dar din Estul Moldovei, se mândresc şi ei, ca ardelenii: „Noi am  fost intr-un Imperiu şi mai mare, cu ruşii, şi am zburat în cosmos”. Iar  palma de pământ românesc, numită printr-un accident istoric Republica Moldova, are şi ea complexaţii ei: cei de la Nord, cei de la Centru, cei de la  Sud şi cei de peste Nistru.
Când eram prim ministru,  la Chişinău, încercau  unii să „mă seducă”  cu idei: „ştiţi, noi ăştia de la Nord, păi noi …” cu sensul că  suntem ăia buni. Îi repezeam de fiecare dată, judecam imparţial,  eliminând acest complex de superioritate, nejustificat prin fapte şi realizări.   Important este  ceea ce  faci.  Ce valori materiale sau spirituale produci. Nu ceea ce spui, sau locul unde te-ai născut,  în  cartierele Ferentari, Mănăştur, Copou sau pe malurile râului Bâc.
Gh. I. Da, domnule prim-ministru, e corect ce spuneţi, numai că în una din propunerile partidelor politice de reorganizare una din regiunile desenate se contura exact pe graniţa Ardealului de Nord  cedat în 1940, ori locuitorii de acolo nu pot să uite de masacrele, din istoria recentă,  de la Ip şi Treznea, de crimele şi abuzurile făcute de noile autorităţi instaurate în multe localităţi româneşti în perioada 1940-1944 cât a fost cedat Ardealul de Nord. Nu credeţi că sunt  îndreptăţite îngrijorările localnicilor ?
M.D.:  E vorba de  o propunere venită  din partea unui segment politic, a unor lideri maghiari, probabil. Cunosc pledoaria  domnului academician Dinu Giurescu în legătură cu regionalizarea.  Are perfectă dreptate. Aş menţiona că în spaţiul românesc,  în afară de maghiari, mai elaborează „proiecte de reformă”  şi ucrainenii, găgăuzii, ruşii şi alte seminţii conlocuitoare. Inclusiv proiectul  de inspiraţie sovietică „Moldova Mare”, vizând dezmembrarea României, practic anularea actului Unirii de la 1859.
Noi, românii, ne-am putea  confrunta cu o situaţie  într-un fel  similară   cu cea a slavilor de sud. Sau a cehilor şi slovacilor.  După primul război mondial,  aceştia au obţinut independenţa şi  s-au  anunţat drept  state europene în devenire.  Şi unii şi alţii  au luat  decizii strategice inadecvate, legate de amplasarea capitalelor. Iugoslavii au ales Belgradul la marginea ţării. Şi acest oraş nu a reuşit să devină capitala tuturor iugoslavilor. Nu a putut  fi reprezentativ pentru toată lumea  slavilor de sud, pentru federaţia Iugoslavia. Belgradul  a rămas până astăzi  un oraş sârbesc.
Praga, la fel, a continuat să prospere ca o cetate cehă,  nu   ca o capitală a cehilor şi slovacilor integraţi într-un singur stat. Şi componentele istorice ale României Reîntregite în 1918, în multe privinţe, percep la fel Bucureştiul: e mai mult al… nu ştiu cui, şi nu o capitală a tuturor românilor.
Merită  clarificate toate  problemele ce ţin de  „Capitala Ţării”.  În plan istoric, politic şi socioeconomic.  După care am putea  trece la realizarea unui imperativ strategic panromânesc: „abandonarea Bucureştilor”.  Explic: în 1859 s-a comis  primă eroare strategică.  Atunci capitala putea fi edificată în  centrul noului stat în devenire.  Putea fi chiar  urbea  Focşanilor, unde muntenii şi moldovenii au jucat Hora Unirii.  Altele ar fi fost destinele Ţării.
Păi cum, domnule Indre? Să ne  curgă  pe moşie  cel mai mare fluviu din Europa şi  noi să  amplasăm  capitala într-o ”gaură”. Într-o zonă deschisă bătută de toate vânturile, la propriu şi la figurat. Nu am folosit nici munţii, nici marea, nici imagologia, nici simbolistica, nici ezoterica, nimic. De ce, Doamne, la un viraj al istoriei, ca cel din 1859,  nu a fost invers? Să  fi devenit  oraşul Iaşi capitală, iar domnitor cineva de la Bucureşti. Era  mai bine Ţării, şi nouă, în timp, mai bine. Sau  să fi construit  treptat o  capitală europeană  la Focşani,  unde s-a şi semnat actul Unirii Principatelor.
Degeaba ne convingeau unii vizionari, în perioada interbelică. Avea absolută dreptate filozoful, sociologul, economistul, martirul Mircea Vulcănescu.  „Oricine  gândeşte  pământul romanesc ca unitate, îşi  dă seama că centrul normal al vieţii romaneşti nu poate fi în afara centurii munţilor… Mai curând sau mai târziu, cu cat mai curând, cu atât mai bine, ne vom îndrepta într-acolo!”. Menţinerea capitalei la Bucureşti  şi după Marea Unire de la 1918  a însemnat a  doua eroare strategică.
După 1965, conducerea centralizată şi de comandă putea lesne, fără referendum, să transferare centrul politico-administrativ al tuturor românilor de la Bucureşti în fostul  judeţ Trei Scaune. În  inima  spaţiului carpato-danubiano-pontic, în  zona ancestrală geto-dacică. Dar s-a  optat pentru demolarea cartierelor istorice ale Bucureştiului. La această etapă  gândirea strategică  a lipsit. Elita comunistă a comis a treia mare eroare decizională.
Ar fi fost ideal dacă amplasarea obiectivelor industriale se făcea uniform. În toate zonele ţării, înaintând spre Bucureşti, dar fără să treacă de Urziceni, Giurgiu, Ploieşti, Târgovişte. Industrializarea socialistă a fost a patra  eroare  strategică prin  aducerea în „micul Paris” a sutelor de mii de ţărani pentru a completa rândurile clasei muncitoare. Aşa, ca să aibă cine trece, fluturând drapele roşii, prin faţa tribunelor cu nomenclaturişti, de Ziua naţională  23 august.
În prezent, suntem pe cale să comitem  a cincia eroare strategică: alergăm după investitori şi  promovăm  ideea: „Marele Bucureşti”.  Un megapolis caracteristic pentru ţările din lumea a treia.  Nu ţinem cont de presiunea enormă pe metru pătrat în capitală şi în judeţul Ilfov. Ignorăm condiţiile climaterice, apropierea de Cernavodă  şi alţi factori de ordin ecologic, demografic, geopolitic. Nu ne-am deşteptat defel. Nu învăţăm nimic,  nici din erorile noastre şi nici din experienţa altor naţiuni.
Nu e neapărat ca  cea mai mare aşezare urbană să fie şi capitală.  Şi, drept consecinţă, cea mai prestigioasă, mai prosperă etc.  Asociem frecvent SUA cu New-York, Canada cu Montreal, Australia cu Sydney, Brazilia cu Rio de Janeiro, Africa de Sud cu Cape Town, Kazahstanul cu Alma-Ata. În  toate aceste ţări,  organele puterii de stat  sunt amplasate   respectiv în Washington, Ottava, Canberra, Brasilia, Pretoria, Astana. Cu certitudine, nici  una din aceste capitale nu vor deveni   conglomerate sufocante de tip megapolis.
Exemplul Rusiei pare elocvent în acest sens. După ce au schimbat capitala de trei ori, astăzi elitele  discută  problema separării celor două realităţi: instituţiile puterii de stat  şi Moscova, ca megapolis. Conform variantelor formulate de experţi în media rusă, Kremlinul ar putea funcţiona în exclusivitate  ca muzeu de istorie, cultură, artă. O rezervaţie naţională şi un centru turistic. Preşedinţia, guvernul şi parlamentul urmează să   fie transferate undeva pe Volga, în  munţii Ural sau în Siberia.  Este o chestiune de geopolitică, un proiect naţional  de realizarea  căruia depinde  evoluţia   şi chiar existenţa Federaţiei Ruse  în deceniile următoare.
La acea propunere nefericită de regionalizare a României, la care vă referiţi, nu avem decât să prezentăm  alte  scenarii viabile de reorganizare, iar decizia se va lua în mod democratic, eventual prin plebiscit. Cunosc în prezent câteva proiecte de redresare, care merită  toată atenţia.  Unele foarte radicale.  Exemplific. „România – acum ori niciodată?”, autori Tudor Bompa şi Dumitru Porojan. „Dacia Rediviva”, promovat de doctorul Slăvescu şi discipolii săi. Mai cunosc şi alţi autori – Val Butnaru, Dumitru Oblu. Şi interlocutorul domniei voastre, definitivează  o viziune holistică asupra naţiunii, intitulată „Paradigma Etnosistemică”. Orice inovaţie merită atenţie. Inclusiv  proiectele blamate în prezent ca  fiind utopice.
Iată, un exemplu de utopie, sau cum vedea Mircea Druc  Reforma, acum 10 sau 15 de ani.  Am  publicat articole la această temă. Prioritar, constituirea unui cadru juridic, care să permită o Schimbare radicală.  România  republică prezidenţială.  Parlament unicameral  din 177 deputaţi, aleşi prin vot uninominal. Din cele trei Palate, mereu beligerante, facem unul. Instituţia prezidenţială, Parlamentul şi Guvernul  concentrate şi amplasate într-un singur Palat  – în „Casa Poporului”. Cel puţin circuitul  informaţional ar deveni mai operaţional, mai dinamic. Şi poate mai puţin costisitor pentru noi, contribuabilii. Cei care optează pentru  un parlament bicameral, ce ar ţine chipurile de o  moştenire  naţională,  nu au decât să se convingă:  tradiţia este  bună şi eficientă sută la sută doar în  arta culinară şi în actul de  perpetuare a speciei.
Executivul ţării  – format din şapte ministere responsabile de strategia dezvoltării: producerea  de bunuri inevitabile; investigarea şi  inovarea ca bază de creare a noilor valori materiale, spirituale şi culturale; biologia (tot ce ţine de BIO (Viaţă) – de la bioeconomie la biopolitică şi biosecuritate, de la biotehnologie la agroenergetică şi alte surse regenerabile; informatica şi informatizarea; infrastructura şi Etnopsihica.
O sinteză, la scară naţională, a tuturor instituţiilor statale bugetare din domenii precum  educaţia, sănătate publică,  învăţământul şi cercetarea ştiinţifică. Potenţialul acumulat de universităţi, institute de cercetare şi proiectare, inclusiv de Academia Română,  încadrat  în şapte structuri organizatorice  de investigare, instruire, inovare cu denumiri sugestive:  p Academia Biologică, Academia Ecologică, Academia  Creatoare, Academia Producătoare, Academia Informatică, Academia Infrastructură, Academia Etnopsihică.
Fondarea de  urgenţă   a două bănci strategice ale  României: Banca Genetică şi Banca  pentru Resurse Umane, Animale şi Vegetale.
Regruparea tuturor judeţelor din spaţiul romanesc în cinci unităţi teritorial-administrative (regiuni, districte): Carpaţi, Dunăre, Pont Euxin, Nistru, Tisa, având centrele administrative la Braşov, Craiova, Constanta, Chişinău, Cluj-Napoca. Iar Centrul politico-administrativ al tuturor românilor  Dacodava, edificat  în centrul geografic al spaţiului ancestral geto-dacic. Astfel, am fi urmat exemplul Braziliei, Australiei  şi, mai recent,  al  Kazahstanului. Iar Bucureştiul ar rămâne un mare centru economic şi cultural. Un fel de  Sao-Paolo, sau Sidnei. Sau  un New-York al românilor.
Aş  invita, ca şi Nazarbaev,  preşedintele kazah, cei mai buni experţi să elaboreze un studiu de amplasare pe criterii de funcţionalitate, economice, strategice, de climă, curenţi de aer, stabilitatea solului etc. Şi după stabilirea locului, în jur,  pe o rază de 100 de km, nu aş fi permis să se mai construiască nimic. Nu aşi fi admis  tranzacţiile speculative cu terenuri în această zonă.
În Dacodava  se cer amplasate    cele două bănci de informaţie esenţială , banca genetică , banca de spermă şi de seminţe pentru toate vieţuitoarele  şi toată flora din România. Numai în Carpaţi acestea pot fi adăpostite antiatomic, antiseismic, ferite de calamităţi, la cel puţin 100 m sub pământ. Apoi banca de date şi informaţii de toate felurile, care să dăinuie şi să asigure durabilitatea peste timp a poporului român. Dacă nu „abandonăm” actuala capitală, aşa cum  au procedat brazilienii  cu Rio-de-Janeiro şi kazahii cu Alma-Atî, nu avem nici o şansă să asigurăm o unitate naţional-statală durabilă.
În clasificarea actuală  a unităţilor teritorial-administrative „sat – comună – oraş – municipiu” ar fi oportun să introducem şi   Statutul de Capitală Istorică.  Prin lege, un atare statut ar putea fi acordat unor  municipii precum: Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Chişinău, Cernăuţi, Timişoara, Craiova, Constanţa, Baia Mare, Oradea şi altele.  Astfel am  menaja consacratele complexe regional-istorice despre care am vorbit.
Asta e, domnule doctor-inginer Gheorghe Indre.  Şi mie îmi este frică, nu numai dumneavoastră. Mă tem că România nu va  supravieţui, ca stat unitar, dacă elita  ei politică nu  concepe şi nu realizează, nici la această răscruce istorică, o Reformă radicală. Aplicarea unei reforme instituţional-administrative adecvate ar putea eficientiza actul guvernării prin stoparea inflaţiei birocratice, a opresiunii instituţionale clasice, prin eradicarea corupţiei politice, morale si economice.
De jure suntem deja  în Uniunea Europeană. Legile comunitare au prioritate faţă de actele  normative elaborate de parlamentul oricărui stat membru. Prin urmare, parlamentul  de la Bucureşti e chemat să asigure o traducere perfectă  în limba română a legilor  şi directivelor adoptate la Bruxelles  şi să le transpună în legislaţia naţională spre executare. Obţinem astfel alinierea la standarde europene şi o economisire  de fonduri,  de timp şi de nervi în jocul de-a democraţia pe malurile Dâmboviţei.
Gh. I. În ultimii 20 de ani economia României a cunoscut schimbări structurale radicale. Au dispărut un mare număr de activităţi industriale, iar unele şi-au restrâns mult activitatea. Mulţi oameni calificaţi au rămas şomeri şi au fost nevoiţi să emigreze pentru a lucra în Europa, în Italia, Spania, Franţa, Germania  etc.  Satele s-au pustiit, oamenii tineri au plecat  au rămas bătrâni singuri şi trişti, în aşteptarea celor dragi. Modelele economice  promovate se bazează pe întreprinderi  mici şi mijlocii şi pe microîntreprinderi înfiinţate ca rezultat al iniţiativelor private.
În opinia dumneavoastră reprezintă aceste transformări profunde şi orientarea preponderentă spre IMM-uri o ameninţare la viitorul României, la durabilitatea peste timp a neamului românesc?
M.D.: Sincer, nu cred că ne ajută la ceva regretând giganţii concepuţi după modelul sovietic, în epoca industrializării forţate. În anii 60 eram indignat, ca toţi românii, de planul Valev, pe care l-am respins vehement, cu demnitate.  Hruşciov ne propunea, inspirat probabil de  noile tendinţe din Occident,  să constituim  „o grădină înfloritoare” a lagărului socialist. Să  transformăm o parte a României, Bulgariei, RSSM şi regiunea Odessa într-o imensă zonă agrară a CAER-ului. RDG, Cehoslovacia, Polonia  urmând a fi ţările din lagărul socialist cu  industria grea, în timp ce România urma să se specializeze pe producţie  agricolă şi industrie alimentară.
Am învins atunci. Ne-am demonstrat autonomia decizională faţă de Moscova. Am pus în aplicare  planul de industrializare. Bineînţeles, industrie grea, construcţie de maşini, uzine militare. Acestea, conform manualelor de economie politică  socialistă, pot asigura independenţa naţională.  România nu avea nici un căuş de minereu. Dar a construit mastodonţi siderurgici. Rafinării peste rafinării. Socoteala de acasă  era că ne vine  minereul şi ţiţeiul  din lumea a treia cu vaporul. Avuserăm o înţelegere cu şahul Iranului. Am  mai băgat un miliard la Krivoi Rog, în Ucraina.
Când am devenit prim ministru, mi-am dat seama: ar fi fost mai bine dacă prindea ideea cu specializarea  în domeniul agroindustrial şi alimentar.  Nouă, basarabenilor, cu totul din alte considerente, regimul Brejnev ne-a impus industrializarea  –  un mare complex militar-industrial, amplasat la Tiraspol, Chişinău, Bălţi.
În 1990, în plină criză, RSSM  putea vinde doar „şampanie roşie” în Germania. Doamnele germane cică  o preferau.  Noi, la Chişinău, visam să facem valută, să cumpărăm din occident linii de procesare a materiei prime agricole.  În afară de vin, aveam sute de mii de decalitri de sucuri excelente. Bieloruşii ne ofereau tractoare dar… Nu aveam ambalaje, sticle şi borcane. Aveam în schimb numai la Chişinău peste 200 de instituţii de proiectare şi întreprinderi  care lucrau pentru complexul militar. Nu aveau nimic comun cu necesităţile economiei noastre, nici cu viaţa noastră. La Bălţi,  o mare uzină  producea aparate şi echipamente de ghidare a submarinelor nucleare, care circulau pe sub calota Arctică. Nu aveam însă ambalaje pentru exportul şi comercializarea uriaşelor cantităţi de vin de foarte bună calitate ce se producea la noi. Am distrus  in preajma capitalei  circa 800 de hectare de cel mai bun teren agricol  pentru o uzină de computere militare. După colapsul imperiului, am invitat britanicii să preia uzina „Mezon” din Chişinău. Au rămas perplecşi. „Ştiam că sovieticii produc asemenea echipamente sofisticate, dar nu am reuşit să depistăm unde este amplasata întreprinderea”. Majoritatea  combinatelor au rămas în paragină.
Am dat fuga atunci la Bucureşti: ajutaţi-ne, vrem ambalaje pentru exportul de produse agroalimentare. Altfel, ne prăbuşim. Am  constat cu amărăciune: nici peste Prut nu aveau nimic. Berea, laptele, uleiul de floarea soarelui şi apa minerală în acelaşi tip de sticlă de un litru. Am cumpărat de la spanioli o fabrică de sticlă şi astăzi suntem competitivi pe toate pieţele.
Schematic vorbind, pentru supravieţuirea corporaţiilor liberalismul a băgat Europa în prima mare conflagraţie  mondială.  După care Troţki şi Lenin au inventat bolşevismul. Un  nou regim politic, care  să ne scape de toate relele capitalismului şi plutocraţiei. Mussolini  a creat  şi el după război fascismul. Un model de organizare şi funcţionare a statului corporatist,  drept  replică la ravagiile liberalismului.  În Germania, Hitler  a inventat hitlerismul pentru a răzbuna înfrângerea Germaniei. După cel de al doilea război  mondial toate cele trei modele s-au epuizat.
Încă  din anii ’70 am  înţeles: independenţa economică este o utopie. Dar o interdependenţă  fructificată  abil poate fi mai rentabilă. Astăzi securitatea energetică a UE ar putea fi asigurată  mai uşor de gazele din Iran. Dar mai întâi să-şi  armonizeze  interesele în  zonă SUA şi Israelul. Angela Merkel şi Vladimir Putin au pus în funcţiune gazoductul baltic.  Germania va avea   gaze  naturale,  piaţă liberă  până în Siberia, iar Rusia va conta pe omul său. Dar nu la Havana, ci la Bruxelles. Mica Românie n-are decât să-şi intensifice relaţiile cu Azerbaidjanul,  Kazahstanul  şi Turkmenistanul, ţări bogate în resurse de gaze şi petrol.  Să trimită în capitalele acestor state oameni valoroşi.  Deşi  o bună parte din elita noastră încă mai preferă comoditatea Europei. Una este apetitul, hedonismul  şi cu totul alta e perspectiva şi lupta pentru supravieţuire.
Nu e un pericol pentru România dacă dezvoltă întreprinderile mici şi mijlocii. Astăzi  corporaţiile transnaţionale conduc lumea nu guvernele.  Eu nu vreau ca lumea să fie condusă de corporaţii.   Nu e  nici un pericol că se vor întemeia IMM-uri şi  se vor specializa în produse alimentare. Nu e nici o ruşine că nu produci rachete. Lasă să le facă alţii şi cu produse alimentare de bună calitate poţi cumpăra orice, maşini sofisticate. Criza alimentară care ne ameninţă  nu e mai puţin periculoasă ca cea energetică. Vorba poetului: „Când foamea ne va răscula…”
Există vreo  şansă reală pentru  români? Probabil  elaborarea si aplicarea unui  Proiect Naţional. Statul  român nu corporaţiile, nu capitalul migrator, să elaboreze şi să realizeze acest Proiect Autohton. Eu îi zic: Neoruralism si Civilizaţie Montană. Afirmarea, de  jure şi de facto, a drepturilor şi libertăţii satelor, comunelor, judeţelor, regiunilor. Abordarea şi  rezolvarea sistemică a problemelor legate de bioeconomie, agricultură, industria alimentară şi agroenergetică.
Nu  băga fonduri în structuri birocratice judeţene, comunale.  Mai bine infrastructură modernă, telefonizare, informatizare, reţele de transport, poştă, telecomunicaţii. Să aplicăm mecanisme verificate  de finanţare a proiectelor legate de viitorul civilizaţiei montane. O  abordare sistemică a problemelor legate de:  agricultură şi  industria alimentară,  civilizaţia rurală,  viitorul ţărănimii şi a intelectualilor de la sate. Să eliminăm  factorii şi  legislaţia generatoare de exod din zonele rurale. De ce nu conştientizăm dimensiunea simbolică, strategică, geopolitică a Carpaţilor? Poate  aducem regiunile muntoase ale României în marea familie a munţilor Europei. Mă gândesc la surse de finanţare a unor proiecte de transplant în Carpaţi şi Apuseni a mecanismelor de dezvoltare durabilă din cele mai avansate civilizaţii montane de pe glob.
Noi, în România avem un început: conceptul celor opt regiuni de dezvoltare. Dar nu vom reuşi   mare lucru dacă  nu imaginăm spaţiul românesc  în cinci regiuni: Carpaţi, Dunăre,  Pont Euxin, Nistru, Tisa.  De aceste realităţi geografice merită să fie condiţionate programele şi proiectele noastre naţionale: Eficientizarea Sistemului Naţional Producător; Consolidarea Sistemului Naţional Creator; Neoruralismul; Suveranitatea alimentară; Protecţia capitalului autohton; Recucerirea pieţii interne şi prospectarea de noi spaţii pentru produsele şi serviciile romaneşti.
Într-o anumită conjunctură istorică, administraţia SUA a consacrat sintagma  „clauza naţiunii cele mai  favorizate”. Ar fi bine să introducem şi noi în România, pentru investitori în primul rând, o „clauză a judeţelor cele mai favorizate”, aplicată  prin lege organică.  Mă gândesc la acordarea de asistenţă,  atragerea de investiţi  şi  chiar elemente de protecţionism pentru Sistemul  Naţional Producător şi Sistemul Naţional Creator  în  zona frontierei de est a Uniunii Europene, pe linia Satu Mare – Baia Mare – Suceava – Botoşani – Iaşi – Vaslui – Galaţi – Tulcea – Constanţa. Soluţia benefică ţine de aplicarea strategiei de dezvoltare economică şi socială „în cerc”, crearea „la frontieră, pe centură” a unor „cetăţi de  civilizaţie etnosistemică”. Cu alte cuvinte, să fructificăm imagologia geopolitică şi „efectul de vitrină europeană” în actualele regiuni de dezvoltare Nord-Vest, Nord-Est şi Sud-Est.
Este necesară  de asemenea concretizarea participării capitaliştilor români la iniţiativele, procesele şi structurile de cooperare transfrontalieră şi euroregională. Acest deziderat se referă prioritar la cele patru  euroregiuni: „Prutul de Sus”, „Dunărea de Jos”, „Siret-Prut-Nistru”,  şi „Carpaţi” – un spaţiu economic şi o piaţă regională  cu aspecte specifice, inclusiv  în  cadrul  diverselor opţiuni geostrategice ponto-baltice şi ponto-caspice.
După 1989 s-au luat şi decizii greşite. De ce am dat Petromul  Austriei? Trebuia dat unei ţări,  care are petrol, are expertiză!  Cum să vinzi, domnule Indre, Romtelecomul grecilor? Nu vinde nimic dacă funcţionează bine. Acesta-i principiul.  Vinzi doar celui care  redresează întreprinderea.  Va dau un alt caz. Fiecare cu experienţa proprie. Aveam în 90 o fabrică de confecţii la Străşeni. Parlamentul sare la mine să nu ne vindem ţara. Domnilor deputaţi, noi nu avem nimic. Nici stofă, nici maşini de cusut performante. Nici comenzi,  nici design, nici piaţă de desfacere, nimic. Aveam doar  400  de muncitoare cuminţi şi frumoase, oameni calificaţi şi disperaţi.  Scopul meu este să asigur existenţa acestor oameni.  Acesta-i capitalul meu, capitalul uman. Italieni preiau fabrica. O pun pe picioare. Ei au tehnologe, comenzi sigure pentru zece ani înainte, instruiesc pe contul lor tot personalul şi garantează un salariu minimum de 100 $ lună. Astfel femeile noastre, care întreţin  familiile, sunt salvate.
Gh. I. Domnule Druc are statul român puterea să facă faţă  corporaţiilor multinaţionale? Se mai poate vorbi de independenţă economică şi energetică?
M.D.: Nu, nici statul român, nici alte state. Din această cauză au apărut şi reuniunile statelor dezvoltate. La început a fost grupul G7, apoi G8, azi vorbim despre grupul G 20.  Şi fenomenul Porto Alegre, antiglobalismul şi alterglobalismul. De ce vreţi dumneavoastră  corporaţii ? Lasă să le facă alţii! Acestea au devenit o povară până şi pentru SUA!
Nu cobesc, dar  prin zgârie norii  destinaţi băncilor  şi birourilor ar putea în viitor să sufle vântul,  să zboare ciorile ca odinioară printre ruinele giganţilor industrializării comuniste. Şi, cu regret, printre fostele complexe zootehnice.
Concluzia: să produci, române, în primul rând ceea ce  te obligă condiţiile tale naturale. Urmează deviza portughezilor: „N-avem gaz, n-avem petrol, dar avem soare, vânt şi apă!”. Nu te bucura că vine capitalul  migrator cu fabrica de telefoane mobile.  Sau să-ţi epuizeze rezervele  de aur rămase după cumplita invazie romană. Nu vinde pământul  străinilor. Nu lăsa pârloagă  două milioane de hectare de teren agricol ca să aduci  din afara ţării 84 la sută din  hrană şi furaje.  Un mare paradox! E ca şi cum ţările arabe cu enorme rezerve de hidrocarburi ar importa gaze naturale şi produse petroliere.
Nu putem discuta la nesfârşit, despre ce a fost, nici chiar despre ce este căci ştim cum e,   sau despre ce va fi la modul general.  Ceea ce trebuie să facem este să definim un obiectiv pentru România. O ţintă precisă de atins pe termen mediu şi lung şi să căutăm apoi resursele şi căile prin care ne putem atinge acest obiectiv.  Acel obiectiv va trebui să răspundă la întrebarea legitimă ce vrem să fie România?  Ce vrem să devină ea?
La solicitarea unor istorici, am  tradus cândva nişte stenograme ale convorbirilor Brejnev – Ceauşescu în Crimeea. Moscova se supăra atunci pe Bucureşti. Românii primii au stabilit relaţii diplomatice cu RFG. Nu le-au rupt cu Israelul după războiul de şase zile. Nu au intrat cu trupele în Cehoslovacia. Mai aveau şi alte păcate…  Din această cauză eu eram mândru că sunt român. Ce tristeţe iremediabilă, cu lacrimi în ochi am  urmărit cum Ceauşescu moare cântând Internaţionala. Ce ironie a destinului!  Kominternul fusese tranzacţionat de mult. Să fi cântat Imnul Ţări, sau „Deşteaptă-te române!”, să fi recitat Doina lui Eminescu. Un alt mare român trădat, murea, în 1946,  în faţa plutonului, după un proces improvizat. Ce diferenţă şi câtă nedreptate!
Gh. I.: Domnule ministru este importantă Familia?
M.D.: Mai importantă ca orice alte fenomene Bio-psiho-sociale! Revenind însă  la fenomenul emigrării de care vorbeam înainte. Multe popoare au cunoscut exodul de populaţie. Italieni, de exemplu, au emigrat masiv în SUA, America Latină. În perioada interbelică România avea 19 milioane cu Basarabia, Nordul Bucovinei şi Cadrilaterul. Acum, fără teritoriile furate, avem o populaţie de 20 de milioane. Astăzi în Italia  sunt 67 milioane locuitori şi în afara ţării  62 milioane.  E bine să fii, să ai şi să dai şi la alţii. Eu cred că peste 5 -10 ani vor imigra în România, se vor stabili aici mulţi oameni din vest britanici, scandinavi, spanioli, portughezi  etc.
A consemnat dr. ing. Gheorghe Indre

Critstina Negrea. Apărarea lui Antonescu

Un personaj cheie al istoriei noastre recente rămâne mareşalul Ion Antonescu. Din păcate, până în ziua de azi, încă nu a fost făcută o analiză pertinentă, obiectivă, asupra rolului acestuia, a personalităţii sale, a acţiunilor şi deciziilor sale, dar nu oricum, ci în lumina contextului geopolitic al perioadei extrem de tulburi în care acesta a ajuns la putere şi a condus ţara pe un anumit drum. Hulit de istoriografia oficială, comunistă, până în 1990, după această dată se identifică două curente majore: unul care continuă să-l învinovăţească exclusiv pentru toate relele abătute asupra României începând cu acea perioadă, altul care îl glorifică excesiv, făcându-l un erou neprihănit şi o victimă a unui complot al trădătorilor şi duşmanilor patriei.

Mareşalul Ion Antonescu (1882 - 1946)   

                                                        

Apărarea lui Antonescu

Apărarea lui Antonescu de Cristian Negrea

Ca de obicei, adevărul este la mijloc, dar atâţia ani în care noi, românii, am văzut doar lucrurile în alb şi negru, ne împiedică chiar şi în ziua de astăzi să percepem nuanţele şi să judecăm faptele în context, ţinând cont de situaţia internă şi internaţională deosebit de complexă a vremii. Una este să fii lider al unei ţări, indiferent care, în timpuri de pace şi prosperitate, alta este să fii lider al aceleiaşi ţări în epoci complicate, de tensiune, când întreaga omenire se îndrepta implacabil spre un război total, care nu avea cum să ocolească România. Anul 1940 a fost sfârşitul iluziilor visătorilor rupţi de realitate şi a dovedit că România nu are cum să stea deoparte, chiar dacă ar vrea. A însemnat confirmarea maximei lui Lev Trotski (culmea ironiei, ucis chiar în acel an din ordinul lui Stalin): „S-ar putea să nu te intereseze războiul, dar tu îl interesezi pe el!” Indiferent cine ar fi condus România din 1940, ţara noastră ar fi simţit efectele războiului, nu avea cum să-l ocolească. Cu cât situaţia internaţională este mai complexă, cu atât mai mult numărul gradelor de libertate ale deciziei sunt mai mici, deci ai mai puţine opţiuni la îndemână. În articolul precedent (Ne puteam opri pe Nistru?) am expus principalele cauze care l-au împiedicat pe Antonescu să oprească armata pe linia Nistrului, grupându-le în cauze operative, politice, militare şi strategice. Un reproş adus lui Antonescu este că nu a încheiat un tratat de alianţă cu Hitler referitor la campania din răsărit, în care să se prevadă clar obligaţiile părţilor. Întrebarea ce se pune, cu cine a încheiat Hitler un astfel de tratat? Cu italienii, cu finlandezii, cu croaţii, cu ungurii? În afară de adeziunea la Pactul Tripartit, nu exista nici un alt fel de tratat încheiat de Hitler cu aliaţii săi. De ce? Hitler era în 1941 suficient de puternic ca să nu se angajeze la nimic şi să obţină ce vrea. Chiar dacă Antonescu i-ar fi cerut-o, Hitler nu ar fi acceptat. Pâlnia cu opţiuni Această imagine plastică ne este oferită de Joseph S. Nye şi este foarte sugestivă pentru a înţelege complexul decizional care duce spre un drum sau altul al istoriei, care este dependentă şi se scrie conform drumului pe care o apucă la un moment dat. Cu cât evenimentele se precipită mai mult, se înrăutăţesc mai tare, gradele de libertate ale factorilor decizionali se reduc, iar probabilitatea războiului creşte, ajungând la un moment dat inevitabil. Al doilea război mondial putea fi evitat mai uşor în 1938 decât în 1939, soarta României putea fi ocolită mai uşor în 1938 decât în 1940. Într-un interviu acordat unui ziar spaniol în 1931, regele Carol al II-lea menţionează: „Suntem vecini cu un urs care în zece ani ne va sugruma. Ceea ce putem face noi este să ne trăim viaţa până atunci” (citat aproximativ). Aceste cuvinte dovedesc nu numai faptul că regele Carol al II-lea era perfect conştient de pericolul rusesc încă din 1931, dar şi faptul că îl va ignora cu desăvârşire, cu cinism şi fatalitate, condamnând poporul român cu bună ştiinţă prin noncombat. O atitudine gen Ludovic al XV-lea, a cărui deviză era „După mine, potopul!”. Cât egoism cinic, din moment ce el îşi putea salva oricând propria persoană fugind în Occident, ceea ce a şi făcut-o, dar alungat. Ştiind toate acestea, restul însemnărilor din jurnalul său mi se par doar mostre de pură ipocrizie. Ion Antonescu a preluat puterea la 6 septembrie 1940, când România cedase deja Basarabia şi Bucovina de Nord, nordul Ardealului şi ceda şi Cadrilaterul. Avea multe opţiuni? Partidele politice nu se înghesuiau la guvernare, aşa cum făcuseră de fiecare dată când în ţară era linişte şi bine. Tocmai de aceea, deoarece nu existau opţiuni, numărul gradelor de libertate era foarte redus. Dacă Antonescu ar fi preluat puterea în 1939, sau 1938, ar fi avut mai multe grade de libertate, mai multe posibilităţi, şi atunci deciziile sale ar fi putut fi judecate în alt context. Ce a făcut Antonescu după preluarea puterii? A îndreptat ţara spre Germania, singura care putea garanta integritatea României. Avea mai multe opţiuni? Care ar fi fost acestea? URSS, care ne luase deja Basarabia şi Bucovina de Nord, ba chiar încercase să ia întreaga Bucovină? Doar existenţa Germaniei a împiedicat URSS să nu ocupe întreaga Românie, aşa cum făcuse deja cu Ţările Baltice, Lituania, Letonia şi Estonia. Aceeaşi soartă îi era pregătită şi României, URSS privind cu jind la petrolul şi cerealele României. Bolşevicii au încercat şi în 1918 să proclame România republică populară, şi doar armele românilor i-au împiedicat (vezi Primele lupte cu bolşevicii). Pe cine altcineva se putea baza Antonescu? Franţa, care ne garantase frontierele, încetase să mai existe. Marea Britanie se apăra izolată şi părea că va fi cucerită în curând, doar teama lui Hitler de invazia pe mare şi credinţa în asigurările lui Goring că o va scoate din luptă cu aviaţia au evitat dezastrul Oricum, la acea vreme, Bătălia Angliei era în toi şi britanicii nu se simţeau prea bine. SUA stăteau deoparte, din nou în politica izolaţionistă, care spunea să-i lase pe europeni să se măcelărească între ei cât vor dori, atitudine din care doar atacul direct de la Pearl Harbour îi va scoate, un an şi jumătate mai târziu. Antonescu a îndreptat ţara spre Germania pentru a se apăra de Rusia şi pentru că nu avea încotro. A cedat germanilor petrol şi grâne, dar a acceptat în schimb doar aur şi armament, conştient de nevoile de înzestrare ale armatei. Dacă după un an de zile de înarmare (şi era deja voinţă politică pentru asta) am intrat în război cu dotările pe care le aveam, închipuiţi-vă care era situaţia în 1940! Am fi putut să ne batem atunci pe linia Nistrului? Dar dacă Antonescu venea la putere în 1938 şi ar fi demarat un program de înarmare? Avea atunci alte opţiuni? Dacă s-ar fi realizat cele trei mii de cazemate întărite pe linia Nistrului, cele preconizate încă din anii 20, din care au fost gata în 1940 doar o sută, am fi putut discuta altfel în 26 iunie 1940? Fără îndoială că da. Atunci ne puteam pune întrebarea dacă am fi putut rezista armat ultimatumului, atunci puteam pune altfel în discuţie soarta României şi cursul istoric. Cu doi ani înainte, Antonescu ar fi avut alte grade de libertate, mai multe opţiuni şi posibilităţi, ţara ar fi putut fi mai pregătită şi cu mai mari şanse de izbândă. De ce nu s-au realizat toate acestea până în 1940? Întrebaţi-l pe Carol al II-lea şi pe politicienii care s-au perindat la guvernare în această perioadă. Tocmai în această idee, Antonescu trebuie judecat prin prisma opţiunilor disponibile, şi nu doar prin faptul că el a fost soluţia de salvare căutată de Carol al II-lea după un deceniu de nepăsare şi indolenţă. Până la urmă, toţi l-au blamat sau l-au aclamat pe Antonescu, dar nimeni nu s-a obosit să-i asculte şi lui punctul de vedere. Fiindcă există şi mai aşteaptă să fie cercetate documente în care Antonescu îşi expune şi justifică acţiunile (măcar o parte dintre ele), iar abia după cunoaşterea şi studierea acestor documente vom putea să emitem judecăţi imparţiale şi obiective. Ca exemplu, public aici scrisoarea lui Antonescu către Constantin I.C. (Dinu) Brătianu din 29 octombrie 1942. Constantin I. C. Brătianu (1866 - 1950) Scrisoarea lui Antonescu către Dinu Brătianu “Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri. Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?! Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere. Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940. Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat, în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi. Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului. Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi. Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii. Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră. Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara. Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat. Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem. Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu. Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America. Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump. Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918.Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara , deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia . Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea. A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului. Iată, domnule Brătianu , la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun. Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”. Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump. Mareşalul Petain, (foto) într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”. Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii. V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui. V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.” (Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221) Referitor la episodul din Moldova anilor 1917-1918 la care făcea referire Antonescu, pentru o mai bună lămurire, vezi Primele lupte cu bolşevicii. Mareşalul Ion Antonescu a fost executat la 1 iunie 1946, Constantin I.C. Brătianu a murit la închisoarea Sighet la 6 mai 1950, în vârstă de 84 de ani, iar Iuliu Maniu tot la Sighet, la 5 februarie 1953, cu o lună înainte de a muri Stalin. Ideea pe care insist, de fiecare dată când judecăm prin prisma istoriei o personalitate sau alta, mai ales una definitorie şi importantă din istoria noastră naţională, trebuie să ne aplecăm la rece, fără părtinire, şi să ţinem cont şi de ceea ce are de zis aceasta. Mai ales în cazul mareşalului Ion Antonescu, faţă de care datele disponibile sunt încă incomplete, iar interpretarea lor provoacă încă patimi nejustificate în opinia publică, şi chiar în mediul internaţional, dacă este să ne luăm şi după declaraţiile unor oficiali ruşi pentru care al doilea război mondial a început doar la 22 iunie 1941. Cristian Negrea