Radu Theodoru – Romania ca o prada. Capitol 7: Hegemonia Iudaica

Radu Theodoru – Romania ca o prada. Capitol 7: Hegemonia Iudaica
08/01/2012 de deveghepatriei

Alexandru Moruz un mare economist al secolului al 19-lea românesc în opera sa de căpetenie PROGRES et LIBERTE: … V-aţi gândit vre-odatâ la izvorul tuturor averilor evreieşti realizate în aceşti 25 de ani din urma? Care din noi nu-şi aminteşte de Leiba-Kahane, Mayer Hoffer şi o sută alţii, al căror capital monetar nu trecea de 50-60 ducaţi, astăzi sunt de zece ori milionari. Aceasta, pentru ca într-o ţară lipsită de monedă naţională, ei au speculat asupra monedelor străine, evaluându-le peste valoarea lor, într-o ţară lipsită de credit public ei au ştiut să tragă toate câştigurile posibile din creditul lor privat; apoi au avut în mâinile lor agiul şi schimbul tuturor monedelor în circulaţie şi în uz la noi; în fine, în afara de camătă, au apăsat asupra societâţii şi asupra nevoilor ei cu toată puterea intereselor lor … Atâta timp cât nu vom întrebuinţa creditul, vom suferi pretenţiile bancherului evreu98.
Nota Red.

Alexandru C. Moruzi Sursa : Wikipedia, enciclopedia liberă

Alexandru C. Moruzi (n. 29 august 1805, Istanbul - d. 25 aprilie 1873, Foggia, Italia) a fost un om politic, prim-ministru în Guvernul Moldovei (5 octombrie 1861 - 22 ianuarie 1862) și apoi ministru de finanțe al României (22-27 ianuarie 1862), în Guvernul Barbu Catargiu.
Anterior Unirii Principatelor și din punct de vedere instituțional, a condus Guvernul Alexandru C. Moruzi (Iași) (5 octombrie 1861 - 22 ianuarie 1862).
Mormântul său se află în curtea Bisericii "Adormirea Maicii Domnului" din Zvoriștea (azi în județul Suceava).

• I.C. Brătianu în discursul la mesaj din 10 ianuarie 1861 cere înfiinţarea unei bănci naţionale de scont şi circulaţie spre a pune capăt speculei cămătăreştievreieşti. Din textul scrisorii lui către Petre Mavrogheni, publicată în ROMÂNUL: …Unei naţiuni cucerite de tăişul săbiei, îi rămâne dreptul de revendicare şi mijlocele de descoperire, pe când, din contră, o naţiune cuceriritâ prin mijloacele economice este nimicită pentru totdeauna în drept şi în fapt.99
• Între 1857 când se înfiinţează Banca Naţională a Moldovei cu capital străin în concesiunea financiarului prusian Fredrich L. Nulandt (care a dat faliment în 1858) şi până în 1881 când începe să funcţioneze Banca Naţională a României fundată prin lupta neostoită a lui I. C. Brâtianu ajutat de Eugeniu Carada, s-a dat o luptă de culise crâncenă între cămătarii şi bancherii evrei reprezentând capitalul financiar suprastatal şi naţionaliştii români, având drept miză crearea instituţiilor de credit şi moneda naţională. Autorul recunoaşte meritele de înalt patriotism a celor care au închis porţile creditului, invaziei capitalului străin înrobitor.
• La 5 aprilie 1873 s-a promulgat legea care a creat Creditul Funciar Român, instituţie a marilor proprietari de pământ care au acoperit prin inscripţii ipotecare un capital de 20 298 545 lei, fără să apeleze la finanţe străine.
• La 1875 ia fiinţă Creditul Funciar Urban prin Decretul domnesc nr. 2129 din 17 decembrie 1874.
• Mişcarea pentru creditul românesc iniţiată de economiştii A.D. Holban, D.P. Marţian şi lonescu de la Brad se consolidează în 1865 prin a treia victorie a patrioţilor români obţinută împotriva cămătarilor şi bancherilor evrei: Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni.
• Victoria se desăvârşeşte la l decembrie 1880 cu Banca Naţională având un capital social de 12 000 000 lei/aur la care statul participă cu 4 milioane lei/aur. Capital naţional,administraţia naţională, singurul evreu care a funcţionat ca cenzor doar un an a fost bancherul Hillel Manoah. Vreme de 27 de ani, Banca Naţională 1-a avut ca director pe Eugeniu Carada (1883-1910) care a luptat necruţător împotriva pătrunderii capitalului evreiesc, ştergând cu mâna lui de pe tabloul scontului le sucursala de la Iaşi, 13 evrei care nu prezentau garanţii morale.
• În mai 1889 se instituie etalonul aur.
• În 1911 se întemeiază Banca Românească. Există în România 183 de bănci cu un capital vărsat de 160 757 084 lei şi un fond de rezervă de 58 324 913 lei. In decembrie 1911, deci la sfârşitul anului existau în România 197 bănci cu un activ de 2 276 005 583 lei aur. In 1918 stocul metalic al Băncii Naţionale Române însuma 500 155 906 lei/aur depuşi după cum urmează: 80 469 650 lei/aur la Reichsbanck Germania; 98 105 800 lei/aur la Bank of England – Anglia şi 321 580 456 lei/aur vărsaţi la 21 decembrie 1916 la compartimentul de rezervă al Băncii Statului din Moscova, depozitaţi la Kremlin în 1738 de lăzi.
• Lupta oamenilor politici patrioţi a fost să creeze o reţea largă de instituţii de credit care să promoveze iniţiativa particulară românească, să apere ţărănimea de cămătarii evrei, cu un cuvânt să apere economia naţională împotriva capitalului exploatator evreiesc şi străin. Prin presiunile exercitate de Alianţa Universală Israelitâ mai ales după înfrângerea suferită pe câmpul de luptă arendăşesc, războiul economic dus de evreime împotriva poporului român începe să câştige bătălie după bătălie prin condiţiile impuse de Alianţă şi francmasonerie după primul război mondial, atunci când jocurile planetare au fost dictate şi coordonate de finanţa suprastatală evreiască, ajunsă super-puterea unică pe Terra.
EVREII ACAPAREAZĂ PROPRIETATEA NAŢIONALĂ. Constituţia din 1923 elaborată sub presiunea post-belicâ a Alianţei Universale Israelite încă de la tratativele de pace de la Paris în 1918-1919, deschide drum liber invaziei evreieşti în economia României. Bucurându-se de toate privilegiile, sub scutul Alianţei şi al presei mondiale evreieşti, iudaismul se instalează în România ca la el acasă. Lupta naţionaliştilor români apăraţi de articolul 7 al Constituţiei din 1866 pentru salvarea economiei naţionale, suferă lovituri mortale. După primul război mondial evreii încep să cumpere oraşele şi satele româneşti.
In 1903, 9089 proprietari urbani evrei posedau în Moldova 31% din proprietatea funciară urbană în valoare de 113 370 436 lei/aur faţă de 21 121 creştini care posedau proprietăţi urbane în valoare de 252 121 718 lei aur. Numai la Iaşi 2028 proprietari evrei stăpâneau imobile în valoare de 41 170 576 lei/aur; iar 2 659 proprietari creştini stăpâneau imobile în valoare de 61 006 778 lei/aur. La Botoşani, l 173 evrei proprietari stăpânesc valori funciare mai mari decât 1241 creştini. Evreii: 12 500 000 lei/aur; creştinii: 12 104 000 lei/aur. La Dorohoi 657 evrei au proprietăţi egale cu 51 830 650 lei/aur; 355 creştini posedă valori de 2 830 000 lei/aur, în târgul Mihâileni stăpânesc 82% din valoarea imobiliară a acestuia, la fel în Hârlâu, Herţa, Târgul Frumos, Fălticeni, Vaslui.
După centralizatorul firmelor înscrise în registrele Camerelor de Comerţ şi Industrie din România Mare a anului 1938 care însumau 229 043 firme, pe provinciile istorice şi etniile română şi ebraică aveam următoarea situaţie:
- În Basarabia:  5 902 firme româneşti; 18 683 evreieşti
- Banat:          7 319     ”     3 043     “
-Bucovina:        l 553     “     8163     “
-Crişana Maramureş: 4 297     “     5 751 “
- Dobrogea:        5 660     “     630     ”
-Moldova:        11 575         15979     “
-Muntenia:        49743     “     9636
-Oltenia:         13685     “     550
- Transil­vania:   7797     “     12015 “
Singurul comentariu care se face la acest centralizator este acela care subliniază că el este numai numeric, fără să spună nimic de mărimea firmei, puterea ei economică, relaţiile din ţară şi străinătate, notând însă că multe firme evreieşti reprezintă valoarea a zeci de firme româneşti şi stăpâneau cele mai bune vaduri comerciale având relaţii cu reţeaua internaţională evreiască de comerţ şi finanţe. Un sondaj al firmelor pe oraşe dă următoarele cifre: Bacău: 170 firme româneşti; 611 evreieşti, Bălţi: 50 româneşti; 615 evreişti, Botoşani: 100 româneşti; 782 evreieşti, Bucureşti: 8 976 româneşti; 4588 evreieşti, Galaţi: 944 româneşti; 1027 evreieşti; Lugoj: 298 româneşti; 100 evreieşti; Orhei: 15 româneşti; 401 evreieşti, Rădăuţi: 28 româneşti; 399 evreieşti, Tg. Mureş: 95 româneşti; 602 evreieşti, Turnu Severin: 637 româneşti, 58 evreieşti.
• Din 175 326 cârciumi 114 712 aparţineau evreilor şi 60 614 românilor.
• Analizând “Anuarul importatorilor şi exportatorilor”, “Indicatorul reprezentanţilor de comerţ din Bucureşti” economiştii au tras concluzia că evreii au monopolizat comisionul, cel mai rentabil gen de comerţ şi fără nici un risc. Din 450 reprezentanţe în Bucureştiul anului 1938, doar 48 aparţineau neevreilor. Reprezentanţii evrei serveau în jur de 2850 case străine: de produse metalurgice, articole tehnice şi electrotehnice, de textile, de articole chimice, de produse alimentare, de produse de librărie şi încă o gamă largă de produse de faianţă, de pielărie, case din toată lumea.
• La import românii reprezintă 13% şi 18% la ex­port, evreii deţinând restul până la 95%; 5% rămânând pe seama altor străini. Câteva date. Importatorii de produse alimentare: români 93; evrei 398, de textile: români 127; evrei 1436, metalurgice: români 152; evrei l 350. La export. Produse alimentare: români 44; evrei şi străini 345, lemn-cherestea: români 28; evrei şi străini 460, vite şi păsări: români 49; evrei şi străini 287.
A face analiza raportului dintre români şi evrei pe categorii de mărfuri la import-export ar însemna să scriu un volum separat: blănuri, păsări tăiate şi ficat de gâscă, cascavaluri şi brânzeturi, ape minerale şi miere, ouă şi carne, nuci curăţate şi întregi, struguri şi prune uscate, pielicele, fructe de toate categoriile, vinurile cerute în toată Europa; în 1938 la preţuri de batjocură, adică 100 kg struguri la 300 lei; deci acest uriaş export de fructe care numai în 1938 a ajuns la suma de 6 431 810 100 lei, a fost în proporţie de peste 90% în mâna evreilor.
• Comerţul en-gros a fost 90% în mâna evreilor, în plus au avut concesiuni importante numind aici doar monopolul desfacerii produselor C.A.M. cumpărat de magnaţii finanţelor evreieşti.
• Evreii pătrund masiv în meseriile curate, rentabile şi uşoare, în 1939 avem 550 de ceasornicari români şi 2 900 evrei; 180 bijutieri români şi l 500 de evrei; opticieni români 50 şi evrei 80′°°.
CÂTEVA PRECIZĂRI. Adevărul istoric mă obligă să subliniez lupta dusă de marea burghezie românească, reprezentată de Partidul Naţional Liberal împotriva hegemoniei capitalului străin şi iudaic, hegemonie pentru care Alianţa Universală Israelitâ a desfăşurat o activitate complexă, mobilizând toate centrele de putere şi presiune de care dispunea pe plan mondial. Legislaţia economică din anii 1923-1924 fundamentată juridic prin Constituţia din 1923 a impus un sistem protecţionist pentru capitalul românesc, din păcate anulat parţial prin dreptul de concesiune al statului. Astfel prin legea minelor din iulie 1924 numai statul putea exercita dreptul de proprietate asupra tuturor bogăţiilor miniere ale subsolului. Fisura prin care dă năvală capitalul evreiesc se produce când este vorba de exploatarea acestor bogăţii, legea precizând că statul le poate exploata în regie proprie sau prin concesionare. Ori ştim că la acordarea concesiunilor, corupţia funcţionează perfect şi că în Protocoale este recomandată ca o dogmă imbatabilă în lupta pentru subminarea statelor naţionale. Drepturile de exploatare a zăcămintelor subsolului se acordă prioritar societăţilor anonime miniere române, deci acelora care aveau cel puţin 60% capital social deţinut de cetăţeni români. După încetâţenirile masive dintre 1879-1924 marii capitalişti evrei deveniseră şi cetăţeni români. Legea n-a rezistat decât un an. La presiunea Alianţei Universale Israelite şi a capitalului financiar suprastatal a fost modificată în 1925, acordându-se avantaje egale tuturor societăţilor, celor deţinute de cetăţeni români scâzându-se procentul de la peste 60% la 50,1%. Astfel s-au deschis porţile invaziei capitalului evreiesc şi jefuirii avuţiei noastre naţionale. Singura perioadă din istoria modernă a românilor când România n-a fost jefuită de străini şi mai ales de evreime s-a situat între anii 1965-1989 în epoca socialismului totalitar-administrativ, când întreaga avuţie naţională a slujit intereselor şi dezvoltării României.
• Anul 1924 se caracterizează prin efortul juridic al marii burghezii de a asigura un fel de NUMERUS VALACHICUS în viaţa economică a ţării, stăpânită de evreime şi de străini. Legea comercializării şi controlului întreprinderilor economice ale statului acorda condiţii avantajoase capitalului privat în exploatarea unor întreprinderi ale statului ca: navigaţia fluvială, serviciul maritim, exploatarea generatorilor de energie (căderi de apă, gaze naturale, petrol, cărbune). Legea energiei acorda avantaje substanţiale investitorilor în producerea energiei electrice, cu condiţia ca 1/4 din energia produsă să se rezerve statului. Tipică pentru efortul de românizare este legea apelor care cerea ca majoritatea capitalului să fie românesc; iar preşedintele, directorii şi 2/3- din numărul administratorilor şi cenzorilor să fie cetăţeni români.
In anul 1938 ramurile industriei grele: metalurgie, chimie, materiale de construcţii şi electrotehnică deţineau 31% din întreaga industrie prelucrătoare, fiind la egalitate cu doar trei ramuri ale industriei uşoare: alimentară, lemn şi pielărie care deţineau tot 31% din producţia industriei prelucrătoare. Tot în 1938, anul de referinţă şi de vârf al perioadei interbelice, consumul de produse industriale era acoperit în proporţie de 77%-78%. Industria uşoară acoperea în proporţie de 85%-90% nevoile de consum ale ţării care, din pricina sărăciei maselor, erau foarte scăzute în comparaţie cu standardele europene.
• Volumul mare al datoriei externe, acapararea unor întreprinderi importante de către capitalul străin, în majoritate evreiesc, monopolizarea de către evrei a unor întregi ramuri industriale, a comerţului au accentuat dramatic efectele marii crize economice din 1933. Dacă în 1929 venitul pe cap de locuitor era de 11 100 lei şi fiscalitatea de 20%, în 1933 venitul pe cap de locuitor scăzuse la 5 300 lei iar fiscalitatea crescuse la 26,5%.
• Capitalul social al societăţilor industriale din România era în 1922 de 7 549 000 000 lei; iar în 1930 acest capital s-a ridicat la suma de 36 604 000 000 lei, acoperind doar 48,2% din fondurile imobilizate ale activelor lor.
• Industria petrolului s-a găsit în proporţie de 75% în mâinile capitalului monopolist străin şi evreiesc care jefuie bogăţia principală a României, extrăgând şi valorificând la export în 1932 o cantitate cu peste 65% mai mare decât în 1929, în condiţiile în care preţurile pe piaţa mondială se prăbuşiseră cu peste 60% faţă de 1929. Exploatarea sălbatecă a zăcămintelor a dus la epuizarea multora din ele. Capitaliştii străini, evreii şi capitaliştii autohtoni au încasat în numai 3 ani, peste 8 miliarde lei, beneficii.
• Guvernul naţional-ţărănesc modifică legea minelor în 1924, acordând monopolurilor străine în condiţii foarte avantajoase perimetre petroliere vaste din proprietatea statului şi participaţii ale acestuia la diferite întreprinderi, în spatele acestor tranzacţii pe seama avuţiei naţionale, în majoritatea cazurilor au stat evreii.
• Datoria publică a României la l ianuarie 1929 era de 6 115 737 978 valută străină şi aur, statul fiind îndatorat pieţelor financiare franceze şi engleze acolo unde dicta Alianţa Universală Israelită.
• Între 1922-1928 capitalurile străine şi evreieşti au scos din România dividende şi dobânzi în valoare de 59 300 000 lei.
• La 28 ianuarie 1933 partidul naţional-ţârănesc subordonează economia românească monopolurilor internaţionale prin Consiliul Societăţii Naţiunilor, care aprobă colaborarea tehnică consultativă finalizată în dezastruosul “plan de asanare de la Geneva”. Asta însemna, cum înseamnă şi în 1994, că actele privind executarea bugetului sau legiferările în materie fiscală, bancară şi monetară, nu se puteau şi nu se pot efectua fără avizul, atunci al reprezentanţilor Societăţii Naţiunilor, acum fără cei ai Fondului Monetar Internaţional, ambele creaţii ale Alianţei Universale Israelite în vederea realizării Republicii Universale.
• În literatura de specialitate se foloseşte din mo­tive oportuniste termenul de “capital străin” fără să se specifice cine erau acei străini, ce pondere o aveau evreii; după cum nici când este vorba de capitalul românesc, nu se specifică ponderea evreilor în acest aşa-zis capital românesc. Sub protecţia Alianţei Universale Israelite care a impus României stipulaţii înrobitoare în tratatul de pace, uniunile monopoliste strâine-evreieşti au declanşat ofensiva împotriva capitalului românesc. Din 55 societăţi petroliere cre­ate după primul război mondial, prin 1928, capitalul românesc participa doar cu 22,4%; cel englez cu 26,4%; franco-belgian cu 35,8%, restul alţi străini, în industria metalurgică 70% capital străin. Industria chimică: 76% străin. Societăţile forestiere 45% străin. Industria textilă: 63% străin101.
DINCOLO DE APARENŢE. Să vedem ce înseamnă în fapt “capitalul românesc”, între cele două războaie mondiale, pentru anul 1938, Indicatorul industriei româneşti dă un număr de 157 ţesătorii de bumbac, in şi cânepă, cu un total de 14.000 războaie, ţesătorii în care s-au investit 7 milioane lei în 1937. Evreul Veno Laszlo în 1925, comis-voiajor, cu capital misterios cumpăra fabrica “Ady” din Cluj care-i produce 80 milioane plasate într-o altă fabrică la Bucureşti, depune sute de milioane la Pesta, îşi mută sediul în Palestina, ajunge mare proprietar şi stăpân al unei fabrici de tuburi Bergmann. Din ţesătorii, românii au până în 1940 doar 10%; evreii 50%; restul de 40% aparţine “străinilor”. Din 172 fabrici de spirt, 96 erau evreieşti, 60 aparţineau străinilor, cele româneşti neechivalând ca număr de personal şi capital cu fabrica de spirt şi drojdie a evreului Neumann din Arad, având investiţii de 100.000.000 lei. Din 46 fabrici de ciocolată, 31 erau evreieşti, din 150 fabrici de pielărie, peste 80 erau evreieşti (Abramovici, Perlbergher, Filderman, Klein, Gelber). Din 276 fabrici de cherestea particulare, 192 erau ale evreilor. Din 72 de fabrici în judeţul Ciuc, 66 erau evreieşti; în Trei Scaune 30, din 32; în Braşov 15, din 22; în Bucovina 82 din 106… în personalul tehnic superior din întreprinderile forestiere erau 10% români şi 50% evrei, 40% fiind alţi străini. Evreii exploatau nemilos codrii din Bucovina, Maramureş, Mureş,Braşov, Odorhei, Trei Scaune, Neamţ, Caraş-Severin. Consorţiile evreieşti de tipul “Gothlieb, Sentler şi Schraft” au jefuit patrimoniul forestier al ţării, aşa cum Nuhăm Weismann a jefuit pădurile date de stat societăţii “Letea” sau cum văduva Matilda Herşcu Ţapu a prădat ocolul Vâratec. Pădurile din Negreştii-Vasluiului doborâte de aşa-zisul baron Simbenbohn, alături de societăţile evreieşti “Valea Trotuşului”, “Goltz”, “Foresta” şi altele şi altele’au devastat codrii ţării. Munţii Sibiului au fost tâlhăriţi de întreprinderea evreiască “Mersing şi Lessel” cu sediul la Viena, Munţii Apuseni au fost jecmăniţi de societăţile “Samuel Griinstein şi Fiul”,”Adalbert” şi “Bihoreancă”. Gangsteri evrei ai pădurilor ca Kuobler, Nusbau, TisehJer, Burger, Grodler au prădat munţii falnici ai României Mari, au făcut miliarde şi s-au dus cu ele peste hotare. Complicii la jaf, politicienii mari şi mici, plevuşcă administrativă locală care a aprobat sute de mii de cereri fictive de lemn de foc sau de construcţii, măsluite în numele locuitorilor de către antreprenorii, evrei ca Moise Davidovici, Strul şi Mayer Polak, Polăk Strul Petală care au despâdurit Maramureşul. Sau lacob Landvehr din Kuty-Polonia care în complicitate cu Leon Scharf şi Moise Burger au tăiat în 1937 pe o autorizaţie de 20.000 metri cubi, 48.000 metri cub molid secular de pe valea Ceremuşului.
M. Manoilescu… Pădurile n-au suferit în 18 secole… cât au suferit în 18 ani de vot universal102.
Tragedia codrilor merge mână-n mână cu tragedia petrolului. Cele 89 de societăţi petrolifere înfiinţate până la 31 decembrie 1930 au supt din subsolul ţării 3 250 000 tone ţiţei în 1926; 4270 000 tone în 1928; 5 740 000 în 1930; 7 350 000 în 1932 şi 8 430 319 tone între 1934-1936. Din 1936 începe secătuirea rezervelor naţionale de ţiţei, în 1937 producţia scade la 7.289.015 tone, ca în 1939 să ajungă ia 5 962 321 tone.
Politicienii vremii au cedat avutul şi venitul statului realizate din redevenţe, societăţii evreieşti “Redevenţa” numită de Nicolae lorga “una din marile fortăreţe iudaice”.
De detenta spectaculoasă a industriei metalurgice interbelice profită masiv evreimea. Exemplul cel mai lămuritor şi tipic este dat de “regele fierului”, Max Auschnitt, stăpânul absolut al Uzinelor şi Domeniilor Reşiţa-U.D.R.; Titan-Nâdrag-Călan, intimul şi sponsorul regelui Carol al II-lea, confidentul şi sfetnicul concubinei acestuia Elena-Griinberg-Wolff-Lupescu. Max Auschnitt se bucura de tarife vamale preferenţiale, de preţuri maximale, de permise de export, de contingentări şi mai ales de comenzi masive din partea statului. Avea directori alţi evrei ca Filip Alter, I. Abramovici, Bercu Purcerea; doar 50% dintre ingineri erau români; din personalul tehnic-administrativ în număr de 681, doar 190 erau români. Grupul Steeg, fostul proprietar austriac al Reşiţei a păstrat 40% din acţiuni, în 1930 grupul Steeg’ se uneşte cu grupul englezo-iudaic Wickers şi-1 impun la conducere pe Auschnitt, fiul unui negustor de fierărie din Galaţi, împreună cu Malaxa dăruise regelui corupt 100 000 000 lei “din partea industriei grele”, timp de 7 ani pierduse regulat sume consistente la masa de pocher a regelui, îi mai dăruise un armăsar pur-sânge în valoare de 6 000 lire sterline şi cu sumele enorme scoase din ţară a înfiinţat sau a participat masiv la capitalurile unor uzine din străinătate: Vickers-Amstrong din Londra; Mandelşon din Haga; Streeg-Viena; CEPI-Monaco; Kahn-Alexandria în Egipt, demonstrând plastic modul în care s-a constituit capitalul financiar suprastatal evreiesc prin exploatarea naţiunilor care au acceptat dominaţia economică a evreimii.
De la Auschnitt “regele fierului” la Fischer Friedrich proprietarul fabricii de geamuri, sticlărie şi becuri “Putna” cu 20 442 000 lei investiţii şi 592 de lucrători; de la fabrica de esenţe “Ciocanul” exclusiv evreiască cu venit curent anual de 38 000 000 lei, la industria încălţămintei de cauciuc stăpânită de evreii Brănişteanu, Fainsilber şi Bachis; de la cartelul fabricilor de ciment avându-1 reprezentant general pe evreul P. Paulig, cu personal de conducere majoritar evreiesc, care-şi trece peste graniţă 85% din beneficii, la trustul geamurilor deghizat sub firma societăţii “Soven”, stăpânit de magnaţii Oscar Kaufmann, Bachus – evreu ungur şi Saporta evreu spaniol; de la o bună parte din industria chimică la industria parazitară a zahărului; de la trustul hârtiei cu al său beneficiar Hannanel la societatea evreiască S.A.R.P.I.A. stăpânită de Ira Verner, un Solomon şi alţi 20 de mari capitalişti evrei, România interbelică a fost o colonie Iudaică.
Regimul de tăiere în abatoare, fixarea preturilor cu amănuntul la alimentele coşniţei zilnice, comerţul alimentar engros, monopolul peştelui congelat prin societatea “Frigul”, cartel patronat de Lovenshon, Davidshon, Similovici, Teofilovici, industria hotelieră unde evreul Zisu exploata hoteluri mari: “Marna”, “New-York”, “Nisa” şi “Gociman”; iar Mişu Rosenberg exploata “Princiar”, “Luvru”, “Lux”, ”Carol”, “Lido” şi “Veneţia”, ceaprăzăria şi croitoria militară exploatate de 13 case evreieşti, faţă de cele 3 româneşti şi încă o mie de branşe comerciale, industriale, financiare au constituit statul iudeu dominant în România Mare. 80% din conducători şi personalul de direcţie era evreiesc şi străin, românii fiind utilizaţi la munca brută şi necalificată.
In 1936, un număr de 5 930 politicieni de toate rangurile erau pripăşiţi în consiliile de administraţie a l 700 întreprinderi evreieşti şi străine, primind bacşişuri pentru înalta trădare a intereselor naţionale în valoare de l 215 000 000 lei în jetoane, tantieme şi lefuri. Pe listele bacşişurilor se găsesc de la miniştri la prefecţi, de la şefi de cabinet la parlamentari, toată fauna partidelor importante ale vremii. Rolul acestei faune politicianiste era să îndrepte către întreprinderile şi afacerile evreieşti veniturile statului, să asigure taxe vamale preferenţiale şi să protejeze administrativ pe cei în solda cărora intraseră, între 1920-1938 evreimea a stors România de peste 100 miliarde lei, având complici 865 din aşa-zisele personalităţi politice cărora li s-au plătit tantieme în valoare de 675 000 000 în răstimpul a 8 ani.
Ca să încheiem capitolul dramatic al’ subjugării economice a României de către evreime, notăm că veniturile industriei de ulei extras din floarea soarelui punea în relaţie 200 000 de ţărani producători şi 100 de industriaşi. Cei 200 000 de ţărani produceau 18.000 vagoane de sămânţă şi câştigau 2% din valoarea uleiului, cei 100 de industriaşţi, din care peste 90% evrei, câştigau 120%. Din pielicelele de Astrahan colectate de misiţii evrei în număr de 800 000 pe an, la preţ de achiziţie 50 lei per bucată, intermediarii au realizat prin vânzarea lor în S.U.A. aproape l miliard lei.
EFECTE. CONSECINŢE
• Războiul economic purtat de evreime împotriva poporului român s-a bucurat de o conducere strategico-operativă centralizată, de o doctrină clară cuprinsă în PROTOCOALE, actualizată pe etape istorice de către Alianţa Universală Israelită care a asigurat o parte din logistică prin finanţa suprastatală şi un sprijin masiv politic, diplomatic şi moral prin hegemonia exercitată pe plan mondial în toate domeniile coordonate de supra-statul evreiesc al cărui contur şi structură s-au realizat după primul război mondial prin Liga Naţiunilor.’
• Pentru cucerirea obiectivelor economice, evreimea s-a slujit de arma corupţiei. Boieri şi clerici în faza cuceririi cârciumăritului şi arendâşitului, funcţionari de toate gradele începând cu notarii comunali şi terminând cu clasa politică, de la miniştri la rege în cadrul statului parlamentar, au fost mituiţi prin diverse forme, făcându-se vinovaţi de cele mai odioase acte de înaltă trădare faţă de avuţia naţională, faţă de starea naţiunii şi faţă de viitorul ei.
• Duşmană de moarte a statului naţional, evreimea a folosit toate armele capabile să-1 submineze eco­nomic: falsul şi uzul de fals, evaziunea fiscală, falimentul – fraudulos, contrabanda, furnituri de influenţe, de servicii şi obiecte inexistente sau irealizabile, trafic de devize, escrocherii şi abuzuri de încredere. Asul furnizorilor de influenţe şi servicii, cu sau fără garanţii pripăşit pe lângă Ministerul Apărării Naţionale a fost Beri Weismann. Moritz Finkelstein se ocupa tot acolo de obţinerea unor pensii necuvenite pentru falşi invalizi de război; Harry Levy lichida contra cost contravenţiile fiscale; Frantz Mathias şi George Dobrowolski escrocau naivii care doreau construcţii ieftine; Solomon Appleberg era capul unei întreprinderi de plăsmuit recipisele Casei de Depuneri. Negoţul clandestin de devize care submina valuta ţârii era practicat de evrei, în 1938 piraţii valutei naţionale îl au ca şef pe Cagero Samuel. Ieremia Grosz. escroc de talie, autoproclamat îndrumător al exportului, importului, distribuitor al devizelor prin declaraţii false de export al petrolului. Abraham Berg, escroc în exportul de cherestea, tipic pentru faună: evreu supus american, născut în Lituania, traficând devizele ţârii în portul liber Danzig. Un Rappaport escroca doritorii de a ajunge vedete la Hollywood, un Goldschlaeger vindea timbre “cap de zimbru” false; Alf. Bergesen făcea contrabandă cu arme, folosind nava LOLA, regele contrabandei cu ţesături de bumbac şi mătase din Maramureş se numea Lebi Pinkas Raul.
Contrabanda cu aur are aşii ei: Grosz Cagero, Moritz Har, losif Griinberg, firma Ernster care într-un singur an a trecut peste graniţă 1.000 kg aur. Nuhăm Atatchii era specialist în scoaterea pietrelor preţioase, Haim Weinberger transporta aur cu maşina la Viena, via Borş. Specialist în acest gen era şi rabinul Ervin Goldstein din judeţul Hunedoara. Exportul clandestin de devize, declaraţii false la export şi import de mărfuri. Uriaşa afacere de export clandestin de piei, fulgi şi puf făcută de Solo Weingarten, alta a rabinului Selter şi a unui Gottlieb din Cernăuţi; sau exportul clandestin de devize cu cecuri false sau fără acoperire, afacerea dr. Ottenbreit; sau falsificarea de accepte şi certificate de opţiune, şef de bandă Samuel Linder, sau bilete de liberă trecere, şeful bandei Moritz Wexler, în viaţa publică apărând ca gazetarul Puiu Verea. Traficanţii spirtului negru au păgubit statul cu milioane. Doi “spirtari” Lobel şi Triton au fost condamnaţi să plătească despăgubiri în valoare de 961 000 000 lei.
• Din capitalul bancar de 9.400 milioane lei, românii au deţinut 14% şi evreii 67%. Pentru a pune capăt tranzacţiilor oneroase făcute de băncile evreieşti se instituie Consiliul Superior Bancar cu atribuţia de a controla băncile şi casele de schimb; iar în 1938 se lichidează tovărăşiile evreieşti de împrumut şi păstrare din Basarabia, în 1938 din 3 623 contabili, 2 143. erau evrei.
• La Bursa de efecte şi mărfuri, din 192 mijlocitori, 139 sunt evrei şi 3 români; iar din 118 remizieri care mânuiau şi devizele, 108 erau evrei.
• Dr. I. Rădulescu: evreii deţin în marea industrie capitaluri de 27% la petrol şi derivate şi 68% în industria chimică.
*Comerţul de bani exercitat de toate băncile între 1926-1930 a înregistrat un rulaj bancar de 108 800 000 lei, cu beneficii la o dobândă de 24% de 26 200 000 000 din care românii au beneficiat de 7 650 000 000 iar evreii de 18 550 000 000 lei.Beneficiile comerţului de bancă în 1936 au fost de 1.611.000.000 din care românii au luat 26%; minoritarii 12%; străinii 5% şi evreii 57%.
• Din beneficiul comerţului, al comerţului cu cereale, cu medicamente, evreii deţineau per total mai mult decât 80%.
• Din exportul făcut de evrei şi alţi străini în perioada 1919-1940 a rămas în străinătate contravaloarea de 53 753 950 000 lei, sau în medie anuală peste 2 miliarde lei. 75% din bugetul furniturilor a aparţinut evreilor. Numai pentru o furnitură de medicamente în 1936 în valoare de l 716 milioane, cota furnizorilor evrei a fost de l 648 milioane, adică 96%.
Datele sumare de mai sus ne conduc la concluzii dezastruoase în ceea ce priveşte repartizarea venitului naţional şi anume: în anul 1927 evreii din România au câştigat 99 miliarde, românii numai 75 miliarde; în 1932 evreii au câştigat 80 miliarde, românii au scăzut spectaculos la 27 miliarde; în 1936 din venitul naţional total de 161 miliarde lei, evreii au câştigat 101 miliarde şi românii 34 miliarde. Este epoca radicalizării mişcării legionare şi a unei reacţii antisemite de masă.
• Dacă se folosesc datele Institutului Central de Statistică pentru anul 1936, când sunt înregistraţi oficial numai 756 000 de evrei, câştigul pe cap de evreu a fost de 133 600 lei; iar cele 13 milioane de români etriici au realizat un venit pe cap de locuitor de numai 26 000 lei. Estimez că în epocă numărul real al evreilor din România se apropia de 2 milioane. Şi în acest caz evreii intraţi în ţară prin invaziile succesive din ultimul secol, realizau un câştig anual dublu decât al românilor care vreme de secole si-au construit ţara prin jertfe necurmate, prin munca şi dăruirea a sute de generaţii.
• Prin exploatarea sângeroasă a resurselor naturale ale României şi a muncii poporului român, evreimea a dus statul în pragul falimentului, aruncând masele în cea mai crâncenă mizerie. Războiul economic purtat de evrei împotriva României a luat sfârşit după cel de­al doilea război mondial, când la 11 iunie 1948, după un secol de la revoluţia din 1848 s-a votat legea pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de transport şi de asigurări.

Generalul de Securitate Iulian Vlad despre cartea lui Aurel Rogojan Spionaj în Balcani

Alte surse :
http://www.dailymotion.com/video/xng60n_exclusiv-premiera-generalul-iulian-vlad-despre-romania-si-spionajul-din-balcani_news

http://www.dailymotion.com/video/xng4xh_autografe-dupa-lansarea-cartii-spionaj-in-balcani-cu-generalii-iulian-vlad-si-aurel-rogojan_news

România — 2011. Procedura legislativă de adoptare a unei legi

Procedura legislativă de adoptare a unei legi


Pentru ca întregul mecanism să se declanşeze este nevoie ca cineva să propună proiecte de legi – care, la capătul unui proces dificil şi, de regulă, îndelungat, să devină legi. Pentru ca un text să ajungă a fi discutat în Parlament el trebuie să îndeplinească unele condiţii.
Au iniţiativă legislativă:
1. Guvernul, ca instituţie, este cel mai îndreptăţit să conceapă şi să propună proiecte de legi – fără de care schimbările pe care acesta şi le-a propus în viaţa societăţii nu pot avea loc.
Proiectele de lege sunt produsele unor echipe de lucru dintr-unul sau mai multe ministere, aprobate ulterior în cadrul unei şedinte în plen a Guvernului. Avizarea în cadrul unei astfel de şedinţe presupune adoptarea câte unei Hotărâri de Guvern, în parte pentru fiecare proiect, privind înaintarea spre dezbaterea de către Parlament a respectivului proiect de lege. Odată şedinţa de Guvern încheiată, Secretarul General al Guvernului trimite proiectul, textul Hotărârii de Guvern şi o scrisoare însoţitoare standard Secretarului General al Camerei Deputatilor sau Senatului – cu rugamintea de a declanşa procedura de dezbatere parlamentară (trimiţând, totodată, proiectul spre informare celeilalte Camere). Până la promulgare, textul cu pricina va purta titlul de proiect de lege.
2. Un parlamentar sau mai mulţi pot depune şi ei propunerea legislativă, împreună cu o scrisoare însoţitoare, la Secretarul General al Camerei de care aparţin, iar acesta îl trimite spre avizare Consiliului Legislativ.
În cazul textelor provenite de la deputaţi sau senatori, acestea se numesc propuneri legislative. Parlamentarii înşişi pot propune amendarea legislaţiei. Este nevoie ca fie şi un singur parlamentar să semneze o propunere legislativă pentru ca ea să fie înregistrată şi să fie luată în discuţie. Fireşte, însă, cu cât ea este semnată de mai mulţi parlamentari, chiar din mai multe partide, cu atât câştigă în reprezentativitate.
3. 100.000 de cetăţeni, care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre acestea să se strângă minimum 5.000 de semnături, în cazul legilor organice şi ordinare.
Cetăţenii nu pot avea initiaţivă legislativă în probleme fiscale, cu caracter internaţional sau cu privire la amnistii ori graţieri.
4. Preşedintele, doar în cazul legilor de modificare a Constituţiei, la propunerea Guvernului, a cel puţin un sfert din numărul deputaţilor sau senatorilor sau 500.000 de cetăţeni din cel puţin jumătate din judeţele ţării (în fiecare dintrea acestea trebuie strânse cel puţin 20.000 de semnături).
Cine intră în posesia proiectului de lege şi ce face cu el?
Textul proiectului de lege sau al propunerii legislative trebuie să fie depus la Camera care trebuie să îl dezbată prima, în funcţie de domeniul la care face referire propunerea respectivă. Textul este luat la cunoştinţă de către Biroul Permanent al Camerei respective în prima sa şedinţă de după depunerea spre înregistrare. De asemenea, în prima şedinţă a plenului Camerei, reprezentantul Biroului Permanent care conduce şedinţa anunţă titlul proiectului de lege respectiv, numele iniţiatorului sau iniţiatorilor, precum şi comisia sesizată pentru a-l examina în fond şi eventualele comisii care urmează să dea avize la acest text.
Nu există o frecvenţă anume cu care se întruneşte Biroul Permanent al fiecărei Camere – însă, ţinând seama de atribuţiile pe care le are, acest lucru se întâmplă ori de câte ori este nevoie, chiar mai des decât o dată pe zi.
În momentul anunţării în plen a tuturor elementelor care îl identifică, textul care aspiră la titlul de lege are, deja, un număr de ordine, care îl va însoţi până la părăsirea Camerei în care e discutat.
Textul se imprimă şi se distribuie parlamentarilor şi, în acelaşi timp, este trimis spre dezbatere şi avizare comisiilor permanente competente.
Biroul Permanent poate stabili un termen în care comisia sesizată în fond trebuie să-şi depună raportul. În cazul Camerei Deputaţilor, regulamentul său de funcţionare prevede că aceste termene “nu pot fi, de regulă, mai mici de 14 zile sau mai mari de 60 de zile”. Modificarea termenului decis de Biroul Permanent pentru prezentarea raportului comisieiăcomisiilor, odată hotărât, poate fi decisă numai de către plenul Camerei în cauză.
Comisia sesizată în fond poate stabili un termen în care să-i fie remise avizul sau avizele celorlalte comisii care examinează proiectul de lege sau propunerea legislativă – prin consultare cu acestea şi ţinând seama de termenul în care Biroul Permanent i-a cerut să prezinte raportul. În caz de nerespectare a acestui termen, comisia sesizată în fond nu e obligată să aştepte avizul sau avizele celorlalte comisii şi îşi poate redacta raportul.
Pentru ca şedintele comisiilor să aiba loc în mod legal, e necesară participarea majorităţii membrilor care le compun, iar hotărârile se adopta cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Ceea ce numim hotărâri sunt cele două tipuri de produse ale muncii comisiilor – rapoartele şi avizele. Rapoartele finale, în forma în care se înaintează Biroului Permanent, conţin aprecieri generale la adresa proiectului de lege sau propunerii legislative, propuneri motivate, privind admiterea acestora fără modificări, respingerea sau admiterea cu modificări – făcând referire la avizele primite de la alte comisii, la toate amendamentele primite şi la avizul Consiliului Legislativ. În cazul – cel mai frecvent, de altfel – în care comisia optează pentru promovarea iniţiativei legislative cu modificări, raportul va marca într-o anexă fiecare articol sau paragraf dintr-un articol propus spre modificare, alături de versiunea propusă de comisie şi de motivarea acestei versiuni. În fine, rapoartele şi avizele cuprind, obligatoriu, pe lângă opinia majorităţii membrilor comisiei, şi părerea contrară motivată a celorlalţi membri ai acesteia.
Raportul final este înaintat Biroului Permanent. Din momentul în care este înregistrat ca atare, raportul este multiplicat şi distribuit parlamentarilor şi presei, iar iniţiativa legislativă care face obiectul raportului intră automat pe ordinea de zi a Camerei respective.
Proiectul ordinii de zi (lista proiectelor ce vor fi discutate într-o săptămână dată din timpul sesiunii parlamentare, aşezate în ordinea discutării lor), însoţit de proiectul programului de lucru, se întocmesc de către Biroul Permanent al Senatului şi de Comitetul ordinii de zi al Camerei Deputaţilor şi se comunică plenului în ultima zi lucrătoare a săptămânii anterioare celei vizate de respectiva ordine de zi – joia. Comunicarea către plen presupune aprobarea sa de către Biroul Permanent prin votul majorităţii parlamentarilor prezenţi. În cadrul şedinţei Biroului Permanent, reprezentanţii partidelor comunică priorităţile legislative ale fiecărui partid în parte şi încearcă să-şi promoveze iniţiativa legislativă preferată pe un loc cât mai bun pe listă.
Din momentul în care iniţiativa legislativă părăseşte comisia, încep primele negocieri pentru promovarea unui anumit text pe o poziţie fruntaşă a ordinii de zi. Initiaţivele legislative avizate de comisii se înscriu în proiectul ordinii de zi în cel mult 10 zile de la primirea raportului comisiei sesizate în fond, urmând să se decidă locul acestora pe ordinea de zi.
Ordinea de zi poate fi modificată luni, în deschiderea săptămânii de lucru – la cererea Guvernului, a Biroului Permanent sau a unui grup parlamentar. Motivarea cererii de modificare a ordinii de zi se face printr-o singură luare de cuvânt a reprezentantului celor care au cerut modificarea. Dacă există opoziţie, se dă cuvântul unui singur vorbitor care se opune propunerii, după care propunerea de modificare se supune la vot. Fireşte, fiecare din cei îndreptăţiţi poate solicita modificarea ordinii de zi sau a programului de lucru – cu condiţia să nu solicite o modificare deja respinsă prin vot.
Modificarea ordinii de zi sau a programului se aprobă, de asemenea, cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
Un text care nu comportă probleme deosebite şi are mai mult de două articole trece prin trei etape principale:
* dezbaterea generală,
* dezbaterea şi votul pe articole,
* votul final pe ansamblul legii.
Dezbaterea generală
Dezbaterea generală debutează cu prezentarea, de către iniţiator, a motivelor care au condus la promovarea proiectului, urmată de prezentarea raportului comisiei – de către preşedintele acesteia sau de către un raportor desemnat de comisie. După care, fiecare grup parlamentar are dreptul să înscrie la cuvânt câte un reprezentant. Se face o listă a doritorilor să intervină, iar preşedintele de şedinţă dă cuvântul reprezentanţilor grupurilor parlamentare în ordinea înscrierii. După ce lista vorbitorilor a fost epuizată, iniţiatorul mai are dreptul de a lua cuvântul încă o dată, înaintea încheierii dezbaterilor generale, pentru a-şi apăra proiectul de eventualele obiecţii împotriva proiectului în ansamblu. În această primă etapă, discuţiile se poartă asupra motivaţiilor şi utilităţii generale a proiectului. Dacă prin raportul comisiei se propune respingerea proiectului, preşedintele de şedinţă cere Camerei să se pronunţe prin vot imediat după încheierea dezbaterilor generale.
Dezbaterea pe articole
Dezbaterea pe articole începe în cazul admiterii proiectului. Preşedintele de şedinţă citeşte fiecare articol în parte, urmat de amendamentele care i-au fost aduse (doar cele privind gramatica şi tehnica legislativă). Este discutat şi, ulterior, votat fiecare articol în parte, dar începând cu amendamentele.
Discutarea amendamentelor începe cu cele prin care se propune eliminarea unui text cuprins în articolul care se discută şi continuă cu cele în care se propun modificări sau completări. Plenul Camerei se pronunţă prin vot distinct asupra fiecărui amendament, ca şi asupra fiecărui articol.
Votul în ansamblu
Votul în ansamblu începe după ce textul initiaţivei legislative a fost votat articol cu articol. În toate Parlamentele lumii, votul final asupra unui proiect de lege este, practic, cel mai important moment al procesului – anunţat cu mai multe zile înainte, pentru optima mobilizare a parlamentarilor, mai ales atunci când e vorba de legi importante şi, deci, disputate.
Diversele tipuri de viitoare legi se cer votate de o anume majoritate:
* legile constituţionale (prin care se amendează Constituţia) – de cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor (majoritate calificată),
* legile organice (pentru reglementarea organizării unor instituţii) – de către jumătate din numărul deputaţilor respectiv, senatorilor (majoritate absolută),
* legile ordinare de către jumătate din numărul deputaţilor, respectiv senatorilor prezenţi în sala (majoritate simplă).
Există două posibilităţi de a întoarce din drum initiaţiva legislativă de către:
* Curtea Constituţională,
* Preşedintele României
Înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea rămâne cinci zile la Secretariatele celor două Camere – timp în care Preşedintele ţării, unul din preşedinţii celor două Camere, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau minimum 25 de senatori sau 50 de deputaţi pot cere Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra ei cu privire la constituţionalitatea unor articole din iniţiativa legislativă sau a textului în ansamblu. Curtea Constituţională are dreptul de a se sesiza şi din oficiu asupra constituţionalităţii legilor şi se pronunţă enunţând o decizie publicată în Monitorul Oficial al României. Prin această decizie, Curtea se pronunţă cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate ridicată de cei care au sesizat-o.
Forma revizuită a Constituţiei României din 2003 elimină posibilitatea Parlamentului de a anula deciziile Curţii Constituţionale. Astfel, Parlamentul trebuie să pună de acord dispoziţiile considerate neconstituţionale cu conţinutul deciziilor Curţii în termen de 45 de zile, perioadă în care prevederile respective sunt suspendate de drept. Dispoziţiile din legile în vigoare declarate neconstituţionale prin decizia Curţii îşi încetează efectele în termen de 45 de zile.
Pe baza raportului Comisiei juridice, care cuprinde propuneri pentru eliminarea sau modificarea prevederilor declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale, camera reexaminează prevederile respective şi face corelările tehnico-legislative necesare. Astfel că, atunci când celor două Camere le vine rândul să se pronunţe, fiecare dintre ele votează în primul rând raportul Comisiei Juridice.
În cazul în care Preşedintele României se decide să ceară reexaminarea textului unei viitoare legi, gest pe care poate să-l facă o singură dată, pentru un proiect de lege, el trebuie să folosească acest drept al său în maximum 20 de zile de la primirea spre promulgare. În această situaţie, cea care se pronunţă asupra solicitării preşedintelui este comisia avizată iniţial în fond, iar cele două Camere votează eventualele modificări cu majoritatea cerută de tipul de lege astfel blocată de la promulgare. După discutarea solicitarii Preşedintelui, noua trimitere spre promulgare îl obligă pe acesta să procedeze la aceasta în maximum 10 zile de la primire.
Sursa textuluide mai sus : http://www.variantacojocaru.ro/?p=6#comment-9

Martirii Liceului ,,Radu Negru“

Martirii Liceului ,,Radu Negru“

Luni, 04 Iulie 2011 16:56

 http://www.monitorfg.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3169:martirii-liceului-radu-negru
  63 de ani de la arestarea elevilor de la Liceul Radu Negru    Volumul ,,Experimentul Tîrgşor“ scris de Victor Roşca, fost deţinut politic arată viaţa şi chinurile elevilor din această închisoare comunistă   
Lansarea cărţii a avut loc la sediul Fundaţiei Negru Vodă de sărbătoarea Sf. Petru şi Pavel

    La mijlocul veacului trecut, Liceul Radu Negru forma elitele României. Absolveau cele mai bune clase de elevi care ajungeau studenţi la facultăţile din toate colţurile ţării. Instalarea regimului comunist n-a ocolit nici elevii şi nici pe dascălii lor de la Liceul Radu Negru. Promoţia 1948 a fost arestată de pe băncile examenului de bacalaureat. Au fost mulţi elevi din acea promoţie care au înfruntat ororile noii Siguranţe devenită Securitate. Închisoarea Tîrgşor i-a adunat pe toţi elevii de la liceele de elită din ţară pentru a le ,,corecta“ comportamentul. Printre cei care au fost încarceraţi la Târgşor şi supuşi unui experiment de dezumanizare a fost şi Victor Roşca din Rîuşor. Unul dintre cei mai buni elevi din liceul făgărăşean. A excelat la matematică şi a promovat într-un an două clase. Inteligenţa, ambiţia şi eforturile lui au fost stopate brusc şi inuman de regimul comunist. După 63 de ani de la acea arestare, Victor Roşca, stabilit din 1988 în Canada, a scris toate ororile de atunci. Volumul ,,Experimentul Târgşor“ lansat la Făgăraş, miercuri, 29 iunie a.c.,
 este dedicat elevilor de liceu chinuiţi în acel penitenciar al cruzimii. La lansare au participat colegii de suferinţă de atunci. Nişte persoane cu tîmplele albe, dar cu privirile agere. Unii dintre ei s-au revăzut acum prima dată după şase decenii. ,,Am scris această carte ca pe un omagiu adus generaţiei de adolescenţi, elevi de liceu, care au avut curajul să se opună dictaturii comuniste şi să refuze colaborarea cu diavolul, atunci cînd cea mai mare parte a populaţiei se supunea cuminte, cedînd în faţa forţei brutale. Am surprins aici aventurile lor carcerale, în momente de viaţă şi de moarte. Unele fragmente sînt amuzante, altele nu sînt în stare să vă facă să visaţi. Fără să simţiţi, sînteţi purtat prin multiple hăuri ale urii umane, unde riscul de a vă cutremura este real“ a spus Victor Roşca, autorul volumului, el însuşi închis la Tîrgşor.

Al doilea volum despre ororile regimului comunist

     ,,Experimentul Târgşor“ este al doilea volum al lui Victor Roşca după ,,Moara lui Kalusek“ publicată în 2007. ,,Această carte are o istorie lungă, începută în urmă cu 60 de ani. În urmă cu 5 ani am îngrijit volumul ,,Moara lui Kalusek“ a d-lui Victor Roşca şi de atunci se preconiza un nou volum despre elevii de la Liceul Radu-Negru arestaţi în anii '48-'49 şi care au ajuns apoi în închisoeile de la Târgşor, Gherla, Aiud. Este o carte hibrid care nu se adresează doar specialiştilor ci tuturor. Este un roman care te prinde, o carte tragică, lectura ei te pune pe gînduri. Este ca acel sirop de pătlagină pe care-l luăm cînd tuşim, este dulce, dar şi tratează. Şi această carte are darul să vindece“ a spus Cosmin Budeancă, editorul cărţii.



Au fost arestaţi copii de 8-9 ani

     ,,Salut un astfel de eveniment care completează memorialistica editată despre acea perioadă. Peste ani şi ani, alţi cercetători care nu vor mai avea avantajul de a vorbi cu eroii rezistenţei care astăzi mai sînt printre noi, vor lua dosarele din arhivele fostei securităţi unde sînt foarte multe neadevăruri şi vor consulta şi cărţile de memorialistică pentru a vedea adevărul. Aceste cărţi vor fi din ce în ce mai rare pentru că nu sînt bani pentru editarea lor. Toţi le-am tipărit cu bani din buzunoarele noastre care şi aşa sînt foarte puţini. Am studiat şi au arhivele CNSAS şi am aflat lucruri incredibile. Au fost anchetaţi de securitate şi elevi de 8-9 ani. Este un record mondial. Cît am putut să fim de ticăloşi. Am constatat că niciunul dintre noi nu a căzut în ghiarele securităţii decît prin trădare. Cei de la Tîrgşor au primit 7-10 ani fiecare, au intrat în închisori înainte de revoluţia din Ungaria. Toţi au fost adevărate jaloane ale onoarei. Nu pot să nu-l amintesc pe Aurel Strîmbu de la Şinca Veche. A purtat primnele lanţuri pe mozaicul de la închisoarea Codlea. Nu-l pot uita pe învăţătorul Octavian Popaiov din Sâmbăta de Sus care s-a stins la doar 52 de ani din cauza bolilor survenite din cauza suferinţelor din închisoare. De cîte ori trec pe la Sâmbăta opresc la cimitirul din sat să aprind la mormîntul lui o lumînare. De astfel de oameni ar fi avut nevoie ţara. De asta a ajuns ţara în aşa hal. Acum spălăm vasele italienilor, tăiem lemnul pentru turci şi alte naţii. De 20 de ani exportăm tinereţea şi inteligenţa românească, aşa conducători avem. Nu sîntem în stare să ne cinstim eroii“ a spus preşedintele AFDPR, Octav Bjoza.

Primarii Făgăraşului puşi doar pe căpătuială

     ,,Aici în leagănul rezistenţei anticomuniste nu există un monument. Pe toţi care s-au perindat la conducerea oraşului Făgăraş nu i-a interesat decît căpătuiala. N-au fost în stare să edifice un monument pentru cei care au fost ucişi în lupta anticomunistă. M-am întîlnit şi cu actualul primar, dar n-a fost interesat de istoria zonei. Nu ne-a repartizat o locaţie pentru a ne face noi monumentul. Ba că este lîngă Cetate, ba că este în centru, ba că este prea aproape de biserică. Niciunde nu era potrivit acest monument. Dar oamenilor, cum să fie prea apropae de biserică? Noi pentru ce am luptat, pentru credinţă. Aceasta ne-a ţinut în viaţă de-a lungul anilor în cruntele închisori comuniste. Nici hunii, nici turcii, nimeni n-a prădat ţara asta precum românii în ultimii 20 de ani. Noi ne-am iertat călăii, dar suferinţa noastră nu s-a terminat după decembrie 1989. Nu m-am simţit umilit în închisorile comuniste cum m-am simţit atunci cînd m-au angajat la munca de joc, după eliberarea din închisori în 1964, şi m-au supravegheat nişte incompetenţi. Memoriile lui Corneliu Ursu zac la mine în birou la AFDPR pentru că n-a avut bani să le publice. Nimeni, nici primărie nici alte foruri n-au vrut să se ocupe de astfel de acţiuni. Parlamentul nu este decît o faună de rechini şi caracatiţe. Nişte cameleorni care îşi schimbă locul în funcţie de culoare. Asta se întîmplă azi. Vreau să amintesc un nume: Nistor Man. Dosarul lui m-a impresionat, tăria lui de a înfrunta gardienii închisorilor şi izolatorul dar nu şi-a trădat camarazii. Astăzi nu mai întîlnim oameni ca el“ a mai spus Octav Bjoza, preşedintele AFDPR. 

,,Cît rău ne-au făcut?“

     ,,Am venit de la Tg-Mureş pentru a fi alături de colegul meu de suferinţă, Victor Roşca. M-am aflat printre cei care au trecut prin Târgşor şi alte închisori. Am fost arestat de două ori cu 13 ani de detenţie. Am avut acasă două ceremoniale de înmormîntare. Dar iată-mă aici, acum. Se spune că orice cuvinte rostite se înregistrează undeva în eternitate şi vor fi auzite cîndva. De aceea trebuie să fim atenţi la tot ceea ce spunem şi rostim pentru că, la un moment dat, ele vin înapoi. Generaţia de la Târgşor a fost o generaţie a onoarei, a sacrificiului. Eram conştienţi că trebuie să răspundem chemării. Instinctul naţional de apărare a naţiunii române ne-a urmărit tot timpul. Conducătorii au reuşit să distrugă toate valorile, să înlocuiască noţiunea de bine, de frumos, statutul de drept cu ura, delaţiunea. Au distrus noţiunile de familie, de credinţă, adevărul. Cît rău ne-au făcut? Greu de spus. Un filozof grec din miile care au fost a spus că ,,răul este fără limită, iar binele este puţin, ordonat şi luminos“ — a susţinut în luarea sa de cuvînt Nistor Man, fost deţinut politic. 

Comunismul a fost condamnat în declaraţii, dar nu într-un proces 

     ,,Preşedintele ţării a condamnat comunismul, dar n-a fost niciun proces. De ce nu s-a mers pînă la capăt? Pentru că sînt şi acum în frunte acei culpabili. Doar cînd ei dispar se va face procesul de condamnare a comunismului. Vreau să punctez cîteva situaţii despre ceea ce am trăit noi în închisorile comuniste. În nicio închisoare nu s-a făcut foc pe timp de iarnă. Dubele cu care eram transportaţi de la o închisoare la alta erau adevărate etuve ale morţii. Hainele cu care am fost îmbrăcaţi ani de zile în închisori erau putrezite pe noi, îmbibate de praf, transpiraţie, mizerie. Primul martir pe care eu l-am cunoscut a fost un copil arestat la 15 ani care a murit trei ani mai tîrziu din cauza chinurilor din închispoare. La doar 18 ani s-a stins. Cît rău a putut face acel copil regimului? În cartea lui Victor Roşca este descrisă evadarea de la Târgşor care a fost urmată apoi de o lună de teroare. Sistemul de reeducare de la Piteşti, Gherla a fost de nedescris. Nemeş a dat ordin lui Dumitrescu, directorul de la Piteşti, să împartă deţinuţii în două părţi: cei care acceptă reeducarea şi cei care nu acceptă. Au fost cîţiva deţinuţi care au acceptat-o printre care Ţurcanu. Greva foamei în închisori s-a făcut pentru lucruri simple precum respectarea regulamentului închisorii: mişcare zilnică, hrană. O metodă de exterminare a nostră a fost înfometarea. Foamea a fost cruntă, nu însemna doar senzaţia de foame ci toate organele, osul, unghia sufereau de foame“ a mai spus Nistor Man de la Tg-Mureş. 

A 60-a aniversare a promoţiei 1948

     Lansarea cărţii ,,Experimentul Târgşor“ a fost şi un bun prilej pentru a se reuni colegii de clasă de la Liceul Radu Negru, promoţia 1948. Atîţi cîţi mai sînt în viaţă. Din 42 de elevi cîţi au fost arestaţi din timpul bacalaureatului, mai trăiesc azi vreo 10. Toţi au sărbătorit a 60-a aniversare la Făgăraş, la sediul Fundaţiei Negru-Vodă. Şi-au amintit de toţi colegii care au pierit în închisoare sau după eliberare. Le-au rostit numele, au vorbit despre ei după care au făcut o fotografie de grup. Gicu Stănici, prezent la eveniment, a înmînat autorului volumului o diplomă sub titulatura ,,Coleg de onoare“ şi l-au felicitat pentru activitatea derulată în clasa lor, mai ales la matemtică unde a fost cel mai bun. Victor Roaşca a fost şeful Frăţiilor de Cruce de la Radu Negru, iar colegul său, Ioan Glăjar, a fost secretarul organizaţiei. 

Pentru comunişti, deţinuţii politic erau consideraţi animale

     ,,Au venit aici colegii de suferinţă de la Târgşor. N-a contat distanţa şi au venit de la Tg-Mureş, Sibiu, Braşov, Sighişoara. Am scris cartea pentru miile de elevi de liceu. Eram la închisoarea Târgşor elevi între 12 şi 21 de ani. Cînd m-au arestat eram la bacalaureat. Stam în gazdă cu Mogoş şi Mazilu. I-au ridicat şi pe ei şi pe Iulius Scorei, Stănici, Tuţu Stroia şi alţii. Am relatat suferinţele în primul meu volum ,,Moara lui Kalusek“ unde m-am referit la moara de tortură practicată de şeful Siguranţei din Braşov, Kalusek. Am cerut la CNSAS să-mi studiez dosarul, avea 800 de pagini. În România a fost unic faptul că elevii au fost închişi. Erau închisori de copii. Au fost două experimente, Piteşti unde au fost duşi studenţii, iar Târgşor elevii. Demascarea de la Piteşti a distrus pentru toată viaţa mii de tineri. La Târgşor eram copii. Au folosit metoda Pavlov care aducea avantaje şi penalizări. dacă recunoşteai primeai pachet lunar, plimbare, citeai cărţi comuniste. Cei care nu recunoşteau mergeau la izolator, la pedepse crunte. Comuniştii pornau de la ideea că omul este animal, nu are conştiinţă şi face totul din interes. Vreau să-i amintesc aici pe Ion Bărcuţean, Ion Glăjar, Ion Roşca. Mîna mea dreaptă era Glăjar. În grupul nostru am fost la început doar noi, după care într-un an am ajuns la 21. Nu toţi au fost descoperiţi de securitate, dar pe noi ne-au aflat. La Târgşor au adunat spuma elevilor din ţară. În Făgăraş au existat 8 grupuri totalizînd 65 de tineri din care 60 elevi. Primul grup avea 15 elevi, al doilea şase elevi, al treilea 18 elevi şi cinci tineri printre care a fost Ioan Roşca din Rîuşor. Un alt grup a fost format din elevii care studiau la Braşov printre care Gheorghe Sofonea, Pavel Borzea, Gheorghe Şovăială, Cîrje din Olteţ. Era grupul din Toderiţa în care era Cornel Vlad condamnat 15 ani. Erau elevii din Ohaba printre care era şi Cornel Comaromi şi alţii care au fost denunţaţi de Liviu Boer, un om al Securităţii“ a spus autorul Victor Roşca. 

Apostolii suferinţei

     ,,Ne-am întîlnit astăzi de sărbătoarea Sf. Petru şi Pavel. N-a fost întîmplător pentru că apostolii au văzut moartea martirică pe vremea lui Nero, iar noi reliefăm azi lupta şi jertfa grupurilor anticomuniste. Apostolii erau corifeii din vremea lor, deţinuţii politici au fost fruntaşii liceelor şi facultăţilor din ţară în care au studiat. Se alegeau elevii care aveau rezultate foarte bune la învăţătură şi care aveau onoare şi demnitate. Victor Roşca a fost un elev de elită, fruntaş la matematică. A absolvit două clase într-un an şacolar. Regimul comunist a vrut exterminarea elitelor intelectuale“ a spus protul Ioan Glăjar, promoţia 1948 de la Radu Negru, fost deţinut politic.

1 decembrie. Scrisoare deschisă către dl. senator Viorel Badea.

1 decembrie. Scrisoare deschisă către dl. senator Viorel Badea.
Ioan-Florin Florescu

Am primit ieri, pe grupul yahoo romaniansinedinburgh, o scrisoare din partea d-lui senator Viorel Badea, care s-a gîndit să mă felicite cu ocazia, cică, „Zilei românilor de pretutindeni”. Dau mai jos scrisoarea d-lui senator, urmată de răspunsul meu, pentru că, nu-i așa, nu se cuvine să te heretisească omul, iar tu să nu-i întorci amabilităţile... 1 decembrie. Dragi români de pretutindeni, Cu prilejul „Zilei românilor de pretutindeni” vă adresez vouă, românilor din lumea întreagă, calde felicitări, precum şi îndemnul de a păstra în suflet spiritul, cultura şi limba românească. Doresc să vă felicit şi să vă mulţumesc pentru contribuţia pe care o aduceţi la dezvoltarea comunităţilor şi a ţărilor în care vă aflaţi, precum şi pentru păstrarea şi afirmarea valorilor şi tradiţiilor româneşti. Din Australia până în America de Nord, din Europa şi până în Asia, românii au ridicat pe podiumurile sportului de performanţă drapelul naţional al României, au dus la cele mai prestigioase universităţi frumosul grai românesc şi excelează în orice domeniu activează, făcând cinste ţării natale. Trebuie să ne amintim că suntem români în fiecare zi dăruită nouă de Dumnezeu şi să păstrăm vii în inimile noastre cuvintele lui M. Sadoveanu: „Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.” Doresc să vă felicit, de asemenea, şi cu ocazia „Zilei Naţionale a României”. Avem datoria de a păstra vie şi a cinsti amintirea celor ce au luptat pentru unitatea şi libertatea poporului, precum şi de a privi spre viitor cu optimismul, curajul şi încrederea cu care au făcut-o şi strămoşii noştri, de la cei căzuţi pe câmpul de luptă, până la cei care au pierit în inumanele închisori comuniste. Cu aceste ocazii, transmit românilor de pretutindeni cele mai bune gânduri şi urări de sănătate, fericire şi succes. Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze România şi pe români, oriunde s-ar afla ei. La Mulţi Ani România! La Mulţi Ani români de pretutindeni! Birou Senatorial Viorel Badea Senator Pentru romanii din Europa si Asia Membru al Delegatiei Permanente a Parlamentului Romaniei la APCE Presedinte al Comisiei pentru Romanii de Pretutindeni Tel/Fax: 0213101911 http://www.badeaviorel.ro/ ....

Dragă Domnule Senator Viorel Badea,

Sînt și eu unul dintre „românii de pretutindeni” care au primit scrisoarea dumneavoastră cu ocazia, nu știam, „Zilei românilor de pretutindeni”. Vă mulțumesc pentru caldele urări și îndemnuri, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dvs. sînt exagerate în ce mă privește pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresați. Nu am adus nici o „contribuție” comunității care a binevoit să mă primească (în afară de cîteva taxe), nu am afirmat prin nimic „valorile românești”, nu practic sport de performanță sub drapelul țării, iar singurul domeniu în care „excelez” deocamdată este livrarea de mîncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver la un restaurant dintr-un orășel scoțian. Alta ar fi fost însă situația dacă mi-ați fi scris, dvs. sau unul dintre numeroșii dvs. colegi din Parlament, acum șase luni, cînd încă nu eram un român „de pretutindeni”, ci un român de la mine de-acasă, mai exact din Iași.

Aș fi putut să vă răspund că sînt cercetător științific la Universitatea Al. I. Cuza și că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, prima ediție critică a celei mai vechi Biblii românești (știați că sîntem ultimul neam din Europa care încă nu are prima sa Biblie într-o ediție critică?). M-aș fi mîndrit cu fetele mele, care practicau un sport de performanță sub drapelul țării, cum spuneți, și m-aș fi lăudat că am dus și eu puțin din „graiul țării” mele pe la Paris și Geneva, sau că mi-am petrecut șapte ani printre vechile manuscrise românești, primind pentru munca mea o summa cum laude. Dar nici dumneavostră nu mi-ați scris, nici eu nu v-am răspuns. Așa merg lucrurile, cum s-ar spune.
Dar de ce îmi scrieți tocmai acum, cînd mi-am luat lumea în cap, împreună cu ai mei, și ne-am alăturat și noi „românilor de pretutindeni” care își caută pe aiurea dreptatea pe care nu au găsit-o în țară?
Ca să îmi arătați că vă pasă? Dacă vă pasă atît de mult de „valorile și tradițiile românești”, de ce nu mi-ați scris, dvs. sau colegii dvs., pe cînd eram în țară?
De ce nu m-ați întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu și colegele mele, tineri doctori în filologie și slujbași ai culturii române pentru care suspinați acum? V-aș fi rugat atunci, dacă știam că vă interesează atît de mult istoria neamului, să faceți ceva pentru profesorul meu de istorie, care se stinge de boală pentru că din pensia sa nu-i ajung banii de medicamente. V-aș fi chemat la Iași să vedeți cum trăiește de pe o zi pe alta un antrenor de performanță, pentru care s-a cîntat imnul României la Berlin, și cum niște copii devotați se antrenează să devină campioni pe podelele roase și pline de cuie ale unei săli de sport care n-a prins încă o campanie electorală. V-aș fi dus prin oraș și v-aș fi arătat Filarmonica ieșeană, care de zece ani stă să se prăbușească sub schele, și Teatrul Național, mutat într-un cub de carton. Și la urma urmei, dacă tot invocați acum cuvintele lui Sadoveanu și îndemnul „să devenim un popor vrednic”, v-aș fi spus că de douăzeci de ani mă simt, în fiecare zi, mințit, furat și umilit în țara mea.

Și că am obosit să devin „vrednic” printre șmecheri, canalii politice și „băieți deștepți”. Dar, repet, nici dvs. nu m-ați întrebat, nici eu nu v-am răspuns. Și atunci, de ce m-ați găsit tocmai acum? Domnule senator, e un cinism fără de margini să-i heretisiți pe emigranții români cu ocazia unei așa-zise „zile a românilor de pretutindeni”. Nu poate fi o sărbătoare o zi a românilor „de pretutindeni”, există doar o singură zi a românilor și a României din care găștile politice care s-au succedat ne-au împins, pe mine și pe alte milioane de compatrioți, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părinții și prietenii și să ne căutăm pe aiurea pîinea și dreptatea.
Ce sărbătoare vedeți în asta? Nu e nici o sărbătoare pentru familiile despărțite, pentru frații și prietenii lăsați în urmă, sau pentru acei „români de pretutindeni” ai căror copii s-au spînzurat în țară de dorul lor. Și, în general, nu există sărbători adevărate cînd te afli „pretutindeni”, ci doar acasă. Iertați-mă, dar nu am nevoie să-mi amintiți dvs. de „valorile românești”. Ocupați-vă de ele în țară, acolo unde „cultura și valorile românești” sînt lăsate în paragină. Și v-aș mai ruga ceva. Sînteți totuși un reprezentant al clasei politice românești. Aveți decența de a nu amesteca în gesturile dvs. electorale amintirea „celor ce au luptat pentru libertatea poporului”.
În Franța am cunoscut un om care și-a pierdut o mînă în masacrul de la Otopeni, în decembrie ’89. Lucrează acum ca magazioner la un depozit, din mila unor străini generoși. Vă asigur că omul acesta ar scuipa astăzi pe orice discurs politicianist în care sînt amintiți eroii din decembrie ’89. Altfel, o duce bine (în curînd, îl veți putea vedea și auzi într-un documentar tv despre Revoluție, apropo, nu-i așa, de cei care „fac cinste țării natale”). La sfîrșit, aș vrea să vă asigur că nu mi-e rușine că sînt român. Așa mi-am învățat și fetele, să nu le fie rușine să spună de unde vin. Singurele momente în care mi-e rușine că-s român sînt atunci cînd politicienii îmi vorbesc despre România. În gura lor, România pute ca o hazna infestată, din care mă bucur că mi-am salvat copiii. Ca o măsură de igienă, ar fi prea mult dacă v-aș cere să păstraţi măcar distanța tăcerii?
Ioan-Florin Florescu

MARIANA SIPOŞ. Vizita la Paul Goma – o invenţie a lui Gelu Voican Voiculescu într-o nota informativă furnizată Securităţii. În ce scop?

Un document CNSAS din Dosarul I 1212, vol. 2. este atribuit de Marius Mioc lui Gelu Voican Voiculescu. Conţinutul notei pare delaţiunea clară a unui informator al Securităţii cu privire la Paul Goma, în primăvara anului 1977, în plină desfăşurare a acţiunii sale de solidarizare cu Carta 77 din Cehoslovacia şi de organizare a unui protest civic pentru apărarea drepturilor omului în România comunistă.

Documentul amintit se află postat pe blogul dlui Marius Mioc http://mariusmioc.wordpress.com/2011/12/02/paul-goma-in-dosarul-cnsas-a-lui-gelu-voican-voiculescu/#more-11960, fiind una din probele sale în procesul pe care l-a intentat CNSAS, pentru contestarea deciziei acestei instituţii conform căreia Gelu Voican Voiculescu nu a fost colaborator al Securităţii.

(Istoria pasionantă a acestui admirabil demers civic al cercetătorului timişorean Marius Mioc poate fi urmărită pe blogul său, în special recomand: http://mariusmioc.wordpress.com/2011/09/14/procesul-cu-gelu-voican-si-cnsas-motivarea-respingerii-exceptiilor-ridicate-de-voican-voiculescu/

şi http://mariusmioc.wordpress.com/2011/11/25/cererea-de-inscriere-in-fals-depusa-de-gelu-voican-voiculescu-respinsa-deasemeni-respinsa-cererea-mea-pentru-prezentarea-restului-filelor-de-la-dosarul-lui-gelu-voican/#more-11857.

Următorul termen este de 31 ianuarie 2011.

Menţionez, de asemenea, şi faptul că Marius Mioc s-a constituit parte interesată şi în procesul prin care Gelu Voican Voiculescu vrea să obţină de la Statul român despăgubiri de 748000 de euro pentru condamnarea sa din 1985, cînd, în urma falsificării unor deconturi, a făcut 11 luni de închisoare din o sentinţa de un an şi şase luni, pe care vrea să o încadreze în categoria condamnărilor politice, fapt pe care Marius Mioc l-a contestat, dar judecătorul a respins cererea sa sa de intervenţie în proces: http://mariusmioc.wordpress.com/2011/01/28/gelu-voican-cere-748000-de-euro-despagubiri-de-la-statul-roman/  http://mariusmioc.wordpress.com/2011/11/23/procesul-despagubirilor-lui-gelu-voican-voiculescu-procurorul-se-opune-cererii-mele-de-interventie/

şi http://mariusmioc.wordpress.com/2011/12/04/procesul-despagubirilor-lui-gelu-voican-voiculescu-cererea-mea-de-interventie-a-fost-respinsa/)

Revenind la nota informativă despre Paul Goma, Marius Mioc nu precizează însă în ce fel de dosar se află, dar presupun că e vorba despre un Dosar de Urmărire Informativă (DUI), şi nu unul de Reţea, căci în acest ultim caz altfel s-ar fi pus problema şi CNSAS nu ar mai fi avut cum să elibereze adeverinţa de necolaborare.

Totuşi, Gelu Voican Voiculescu era „în contact” cu Securitatea nu doar ca urmărit, căci aşa reiese din alt document CNSAS din 4.07.1979 în care se spune că acesta solicita „sarcini pe linie SLOMR” şi în care se precizează că „menţinerea în contact a numitului Voiculescu Gelu Voican” s-a făcut „conform aprobării conducerii profesionale” (sublinierea mea, MS): http://mariusmioc.wordpress.com/2011/05/03/analiza-a-securitatii-voiculescu-gelu-solicita-sarcini-pe-linie-slomr-mentionind-pe-un-ton-de-repros-ca-daca-nu-l-folosim-cindva-se-va-retrage-undeva-la-tara-si-va-creste-pasari/

Rezultatul acestei „menţineri în contact” se poate citi în acelaşi document din 1979, citez: „Pe lîngă faptul că VOICULESCU GELU a furnizat mai multe materiale informative privind unele aspecte negative din activitatea de proiectare de la Roşia Poeni, în discuţiile purtate cu el am dedus că-l interesează probleme legate de filozofie, literatură, religie, ştiinţe oculte, metafizică şi alte ştiinţe ale spiritului şi şi-a oferit serviciile pentru ca aceste cunoştiinţe ale lui să fie exploatate de către organele de securitate.” (sublinierea mea, MS).

***

Nota informativă care îl priveşte pe Paul Goma a fost adusă în discuţie pe blogul lui Liviu Ioan Stoiciu, în data de 18 decembrie 2011, de Marius Mioc însuşi, care a postat link-ul spre propriul blog, unde face precizarea că lipsesc ultimele pagini ale ei, pe care nu le-a putut obţine de la CNSAS, în ciuda tuturor demersurilor făcute în instanţă. În concluzie, nu ştim cum e semnată: în clar sau cu un nume de cod.

Nici din prima pagină nu aflăm datele obişnuite de identificare ale unui document al Securităţii: unitatea unde a fost înregistrată, nr. de înregistrare, gradul de clasificare, nr. de exemplare, cine a primit-o, cine a dat-o şi în ce calitate. Se vede clar o aranjare ciudată în pagină a textului scris de mînă, astfel că se poate presupune că în dreptunghiul rămas alb în partea de sus a paginii se aflau aceste date şi că au fost acoperite la fotocopiere. Totuşi, Marius Mioc ne asigură că ea aparţine lui Gelu Voican Voiculescu, nu doar pentru că se află în dosarul lui, ci pentru că a citit atîtea documente olografe aparţinînd lui Gelu Voican Voiculescu, încît poate garanta 100% că e scrisul lui. E adevărat, pot garanta şi eu după ce am confruntat scrisul din această notă cu scrisul din alte declaraţii manuscrise semnate în clar de lui Gelu Voican Voiculescu, dar asta nu poate constitui o probă. În absenţa ultimelor pagini (pe care CNSAS refuză să le pună la dispoziţia instanţei) unde s-ar fi putut vedea semnătura, doar rezultatul unei expertize grafologice ar constitui o probă că nota informativă a fost scrisă într-adevăr de Gelu Voican Voiculescu.

De altfel, în ziua următoare afişării link-ului (pe care Liviu Ioan Stoiciu se grăbeşte să-l califice drept „semnificativ”, fără să precizeze în ce sens „semnificativ”), Paul Goma însuşi îi trimite un mail în care neagă că Gelu Voican Voiculescu i-ar fi făcut vreo vizită în data de 7 martie 1977, plecînd cu un prieten (numit Imi) cu maşina, de la Cimitirul Străuleşti II (unde ar fi avut loc înmormîntarea lui Alexandru Ivasiuc) direct la locuinţa lui Paul Goma din Drumul Taberei.

Marius Mioc revine în aceeaşi zi cu un comentariu total neinspirat în care spune: „E de reţinut că Paul Goma nu-şi aminteşte nici o întîlnire cu Voican Voiculescu în 1977, dar mă întreb cît de bine îşi poate aminti Paul Goma despre întîlnirile de acum peste 30 de ani. Pe mine, dacă mă întrebi cine m-a vizitat nu în 1977 (cînd eram copil), ci în 1997, habar n-am.”

Am spus că e un comentariu „total neinspirat”. Pentru că Marius Mioc chiar nu ştie „cît de bine îşi poate aminti Paul Goma” ceva. Mai ales cînd e vorba de confruntările sale cu regimul comunist şi organul lui specializat în strivirea drepturilor fundamentale ale omului: Securitatea.

Apoi, Marius Mioc îşi trădează ignoranţa dovedind clar că nu a citit cărţile lui Paul Goma, că dacă le-ar fi citit (să zicem, măcar „Culoarea curcubeului” sau „Gherla”) ar fi aflat ce rol important are „ne-uitarea” pentru Paul Goma, ce înseamnă memoria, altfel spus „ţinutul minte” tocmai pentru a depune mărturie mai târziu (în cărţi, în articole, în declaraţii, conferinţe de presă, etc.).

Marius Mioc comite apoi o nedelicateţe, punîndu-se în locul lui Paul Goma, argumentînd că pe el, dacă l-ar întreba cineva cine l-a vizitat nu în 1977 (cînd era copil), ci în 1997, nu ar putea să spună.

Bineînţeles că nu ar putea să spună. Tocmai pentru că Marius Mioc nu e Paul Goma, pentru că el nu a avut motivaţia „să ţină minte” cum a avut-o Paul Goma, pentru că el nu a organizat o acţiune de importanţa şi amploarea celei organizate de Paul Goma în primăvara lui 1977, cînd orice vizită era importantă şi trebuia ţinută minte (fie că veneau oameni curajoşi să semneze protestul lui, fie că veneau prieteni aparent bine intenţionaţi trimişi special de Securitate să-l sfătuiască/să-l convingă să renunţe, fie că venea un vecin indignat (tot la ordinul Securităţii) sau un bătăuş plătit (ca boxerul Horst Stumpf) trimis bineînţeles tot de Securitate.

Ei şi, ar putea să spună Marius Mioc, tot nu putea să-i ţină minte pe toţi, ba chiar şi ziua în care i-au sunat la uşă. Aşa e. Dar, iarăşi ceea ce nu ştie el e ca Paul Goma ţinea un jurnal al protestului său (care se află transcris în Culoarea curcubeului) în care îşi nota totul, pe zile şi ore. Se numea Jurnal de iarnă.

Şi din nou o să spună cineva: „orice jurnal poate fi contrafăcut”. Aşa e, numai că Paul Goma, pe măsură ce îl scria, reuşea, înşelând vigilenţa Securităţii (care încercuise blocul în care locuia şi îl supraveghea 24 de ore din 24) să trimită paginile respective la Paris (cu excepţia perioadei 13-31 martie 1977, pe care nu a mai avut cum să le trimită afară şi i-au fost confiscate la arestarea din 1 aprilie).

Dar, pentru ziua de 7 martie însemnările există. Şi citez din ele:

Ora 14: Un jurnalist olandez: Julius Huff.

Ora 14,30: M.C. Browne cu soţia. Vin chiar acum de la Belgrad.”

(Vezi: Culoarea curcubeului '77 / Cod „Bărbosul”, Polirom 2005, pag. 127)

Iar dacă mai există neîncrederea că, odată ajuns în exil la Paris, Paul Goma şi-ar mai fi putut recupera paginile de jurnal expediate pe ascuns din ţară prietenilor săi pentru a le putea include acum în cartea amintită mai sus, (redactată în timpul anului 1978 şi publicată la Editura Seuil în 1979 cu titlul Le Tremblement des hommes), e bine ca nefamiliarizaţii cu viaţa şi cărţile lui Paul Goma să ştie că, încă în septembrie 1977 (adică aproximativ cu două luni înainte ca Paul Goma să părăsească România), prin grija prietenilor săi de atunci, apare la Editions Albatros din Paris volumul intitulat Dossier Paul Goma. L'ecrivain face au socialisme du silence în care sînt prezentate Occidentului toate acţiunile curajoase ale lui Paul Goma începând cu anul 1956 (cînd este arestat prima oară) şi pînă în primăvara anului 1977 cînd, în urma scrisorii de solidarizare adresate lui Pavel Kohout şi colegilor săi (printre care şi Havel), semnatari ai Cartei 77, avea să declanşeze ceea ce încă de atunci avea să se numească Mişcarea Goma. (Nemaiputînd fi stopată prin alte mijloace, în ciuda tuturor măsurilor extrem de dure luate de Securitate la ordinul lui Ceauşescu, Paul Goma va fi arestat din nou, bătut şi torturat, cum recunoştea cu mîndrie generalul Pleşiţă acum cîţiva ani la OTV, pentru ca apoi să fie scos din închisoare, în urma protestelor internaţionale, ale PEN Clubului Internaţional, printre altele, din conducerea căruia făcea parte şi Mario Vargas Llosa care îşi aminteşte foarte bine (în interviul realizat de mine la Madrid în august 2005 pentru TVR) cine este Paul Goma şi ce reprezintă el în istoria disidenţei anticomuniste din ţările Europei de Est.

Ei bine, în acest „Dosar Paul Goma” publicat la Paris (un volum de 182 de pagini), printre alte zeci de documente, sînt reproduse şi paginile din Jurnalul de iarnă de care amintem. Şi ce citim în dreptul zilei de 7 martie 1977 (pag. 174)? Iată:

        14h: Un journaliste hollandais, Julius Huff

        14h30: Browne et son épouse - ils rentrent tout juste de Belgrade.

Exact ceea ce avea să apară mai apoi în Le Tremblement des hommes (Culoarea curcubeului, în ediţiile româneşti de după 1990).

Nici urmă în însemnările lui Paul Goma din data de 7 martie 1977 (şi nici în altă zi din acel an) de Gelu Voican Voiculescu.

Presupun replica lui Marius Mioc: Poate că nu a vrut Paul Goma sa-l treacă în jurnal. Şi eu răspund: imposibil, a trecut tot ce i s-a întîmplat în acele zile. Şi spun asta nu pentru că am încredere în Paul Goma, ci pentru că există, în plus, documente ale Securităţii care probează că tot ce spune Paul Goma în Culoarea curcubeului este adevărat. O parte din aceste documente, grupate de Paul Goma sub titlul Cod „Bărbosul” au fost incluse în ediţia de la Polirom (fără însă prefaţa lămuritoare a lui Paul Goma, cenzurată de editură).

În cercetările mele de la CNSAS am descoperit însă şi alte documente (dosare întregi de sute de pagini fiecare) care conţin transcrierea înregistrărilor prin TO (Tehnică Operativă), care însemna nu doar interceptarea convorbirilor telefonice, ci a oricărei conversaţii (şi a oricărui sunet) care se auzea în apartamentul pus sub supraveghere.

Ei bine, în dosarul I 2217, vol. 19, găsim exact şi ceea ce s-a întîmplat în data de 7 martie 1977 în apartamentul lui Paul Goma. Citez: „La ora 13,57, G. (Goma, nota mea, MS) a primit vizita unui domn olandez care spune că lucrează la Viena”. Ofiţerul care a preluat transcrierea înregistrării a notat deasupra cu numele „Huf Iulius Franciscus” (adică exact jurnalistul olandez despre care scrie Paul Goma că l-a primit la ora 14). Acelaşi ofiţer mai notează deasupra transcrierii următoarele indicaţii: „Luaţi legătura cu ofiţerul care îl avea în atenţie (D III şi IMB). Comunicaţi ce transmite el şi unde şi ce anume publică”. După care urmează şapte file care conţin convorbirea lui Paul Goma cu acest ziarist. Transcrierea se termină cu fraza: „Între timp în casă intră dl Brown (?) cu o d-nă şi olandezul spune că el a terminat interviul şi poate să se retragă”.

Aşadar, din nou confirmarea a ceea ce scrie Paul Goma: că după vizita jurnalistului olandez, l-a primit pe jurnalistul Browne, cu soţia (acesta e numele de familie pe care nu ştia ofiţerul cum să îl transcrie corect, e vorba de celebrul ziarist Malcolm Wilde Browne, de la New York Times, laureat  al prestigiosului premiu Pulitzer pentru reportaj internaţional). Transcrierea convorbirii lui Paul Goma cu acest jurnalist se încheie cu precizarea: „În jurul orei 16,20 au ieşit”.

Or, ce spune documentul prezentat de marius Mioc? Că vizita celui presupus a fi Gelu Voican Voiculescu a avut loc între orele 14-16. Exact cînd - o spune nu numai Paul Goma, o spun şi documentele Securităţii – în casă nu a intrat altcineva, în afara celor doi ziarişti (ultimul cu soţia), care să stea de vorba cu Paul Goma (două ore!). Ca să împingem demonstraţia în fantastic, să ne întrebăm dacă nu cumva s-o fi deghizat Gelu Voican Voiculescu într-unul din ei? Imposibil. Cei doi ziarişti aveau o existenţă cît se poate de concretă, dovadă indicaţiile ofiţerului în cazul jurnalistului olandez, iar pe Malcolm Wilde Browne, Paul Goma îl cunoştea foarte bine pentru că îi mai acordase un interviu în luna februarie 1977. De altfel, vizita lor la Paul Goma mai este consemnată şi în nota Direcţiei I, Nr. 00327733 în care sînt sintetizate declaraţiile lui Paul Goma date fiecăruia dintre ei. (Vezi: Culoarea curcubeului '77 / Cod „Bărbosul”, Polirom 2005, pag. 188).

Să fi fost atunci personajul nostru deghizat în soţia lui Malcolm Wilde Browne?

Lăsînd gluma la o parte, concluzia care se impune pentru Marius Mioc, pentru Liviu Ioan Stoiciu şi toţi ceilalţi cititori ai blogului său este că Paul Goma are dreptate. Oricine ar fi persoana care a redactat nota informativă reprodusă de Marius Mioc (fie ea Gelu Voican Voiculescu sau nu) conţinutul ei este fals. Este doar o probă că un informator megaloman se punea în slujba Securităţii, relatând o întîlnire şi o convorbire care nu au avut loc niciodată, dar care se încadrează perfect în ceea ce CNSAS numeşte „poliţie politică”!

Avînd în vedere cele relatate şi stilistica exprimării, nota e scrisă parcă special pentru a convinge Securitatea că autorul ei este capabil nu doar să culeagă informaţii, dar să şi le analizeze, să le sintesizeze şi să tragă concluzii, pentru a le pune pe toate la dispoziţia organelor în drept în scopul „exploatării” lor cît mai eficiente. O turnătorie la pătrat adică! Sau la cub.

***

Să fi fost Gelu Voican Voiculescu atît de naiv în 1977 încît să creadă că poate duce de nas Securitatea, furnizîndu-i note care nu erau decît rodul închipuirii sale, fără să-şi dea seama că Securitatea ştia nu doar cine îi intra în casă lui Paul Goma, ci şi ce se discuta dincolo de uşa de la intrare?

Studiind neîncrederea pe care o manifestau ofiţerii de Securitate faţă de Gelu Voican Voiculescu (aşa cum reiese din celelate documente publicate de Marius Mioc care îl privesc direct) s-ar părea că da: acel „Gelu Voican Voiculescu” credea că poate înşela Securitatea. Întrebarea e însă: În ce scop?

Voia neapărat să devină informator cu acte în regulă? Era deja? Voia o mai mare recunoaştere a „meritelor” sale în scopul unor recompense şi mai mari?

În orice caz, în cei peste zece ani de cînd studiez arhivele Securităţii, e pentru prima oară cînd întîlnesc un astfel de document ale cărei dedesubturi numai cercetările ulterioare le vor putea lămuri.

Şi eventual, dacă ar fi de bună credinţă, chiar CNSAS!

©Mariana Sipoş, 22 decembrie 2011

«Domnilor de astăzi să v-apuce frica, lerui-ler.»

Acesta ar fi mesajul pe care fiecare om de bine din România ar trebui să-l trimită tuturor parlamentarilor, miniștrilor, ziariștilor și «boierilor minții» care toți împreună, complici, solidari, responsabili, au dus România de râpă.  Din care vă doresc să ieșim, chiar dacă va fi pe brânci.
În orice caz, acesta este mesajul cu care eu primesc și prin care privesc spre Anul Nou 2012. «Domnilor de astăzi să v-apuce frica, lerui-ler.» În sunet și în cuvânt.
 Dan Culcer

Vin colindătorii, cum veneau odată, lerui-ler
Să colinde-n seara asta minunată, lerui-ler
Dar li-i gura arsă și li-s ochii-n lacrimi, lerui-ler
Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi, lerui-ler,

Gazdelor creștine să-i primiti in casă, lerui-ler
Și cum se cuvine să-i poftiți la masă, lerui-ler
Ni-i trimite Sfântul să ne-'ncerce mila, lerui-ler,
Domnii mari de astăzi să-și deschidă vila, lerui-ler,

Șovăielnic pasu', mâinile plăpânde, lerui-ler,
Tremurat li-i glasu, nu știu să colinde, lerui-ler,
Dacă stau la poartă și nu zic nimica, lerui-ler
Domnilor de astăzi să v-apuce frica, lerui-ler,

Mută-i întrebarea ce răsună-afară, lerui-ler,
Am murit degeaba, ce-ați făcut din țară, lerui-ler
Tot în frig și-n foame, tot cu mâini întinse, lerui-ler
Pe la porți străine, ce ne stau închise, lerui-ler

Vin colindatorii cum veneau odată, lerui-ler
Să colinde-n seara asta minunată, lerui-ler
Dar li-i gura arsă și li-s ochii-n lacrimi, lerui-ler
Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi, lerui-ler.

Versuri de Tudor Gheorghe transcrise la: http://www.versuri.ro/
Cu prietenie, Dan Culcer

„Victimele terorii comuniste din Basarabia” recenzie de colonel (r) Andrei COVRIG

„Victimele terorii comuniste din Basarabia”

| miercuri, 9 iunie 2010

Este denumirea noii  culegeri  de documente inedite a cărui editor este déjà cunoscutul istoric-arhivist  şi publicist  Alexandru Moraru. Cartea a apărut câteva saptămâni în urmă la Editura "Iulian" şi conţine 307 documente inedite de arhivă plasate pe 444 de pagini. Documentele înserate au fost depistate de către domnia sa pe parcursul a mai multor ani de cercetare a temei  "Crimele comunismului si rezistenta antisovietică din Basarabia 1944-1954" în Arhiva Naţională a Republicii Moldova  şi în Arhiva organizaţiilor social-politice a RM (fosta Arhivă a CC al PCM).   

Lucrarea  este dedicată tuturor celor, care au pătimit de pe urma ocupanţilor sovietici, inclusiv bunicului editorului Ion Alexandru Moraru,  arestat în 1941 şi impuşcat de organelle NKVD-ului   în ianuarie 1942 şi tatălui editorului  Valeriu Ion Moraru, care împreună cu cei trei fraţi ai săi au fost deportat în Siberia.Cel mai mare din ei avea 18 ani(Alexandru), iar cel mai mic(Nicolae) avea 9 ani. Aceşti copii "duşmani ai poporului"pentru a supraveţui au fost puşi la o muncă grea pe tot parcursul celor 9 ani aflaţi în Siberia.

Cartea este împărţită în câteva părţi: 

1. Devotament faţă de breaslă (scriitorul şi publicistul Victor Ladaniuc despre Alexandru Moraru);  
2. Despre editor(din prefaţă ilustrului istoric dr.Gheorghe Buzatu la lucrarea Alexandru Moraru"Basarabia antisovietică", Ed."Demiurg"  apărută în 2009 la Iaşi.);  
3. Cuvânt înainte;  
4. Rezumatul celor 307 documente inedite;  
5. Conţinutul documentelor;   
6. P.S Victimele terorii comuniste rămase acasă...în Moldova;  
7. 1947: Consecinţele foametei organizate de sovietici (documente şocante după copiile originalelor din Arhiva Naţională a Republicii Moldova);  
8. Cuprinsul.

Coperta noului volum a fost realizat de fiica editorului Laura Moraru, elevă la Liceul roman-englez Mircea Eliade din Chişinău. La pregătirea cărţii a participat cu succes şi tânărul  fotograf Oxana Tertiuc.

Cu siguranţă,că dacă nu se împlica financiar în acest proiect prietenul nostru şi omul de afaceri, Iurie Nicula,un mare patriot, cartea avea încă multă vreme să aştepte lumina tiparului. Aşi zice că respectivul volum în consecinţă este o muncă enormă de câţiva ani buni şi nu este altceva decât o enciclopedie incompletă ale crimelor  săvârşite de sovietici împotriva populaţiei din Basarabia,indiferent de naţionalitate sau religie.

Este o carte-şoc, o carte plină de tragedia ocupaţiei,deoarece documentele prezente sunt sovietice şi au fost depistate de editor în fondul arhivistic al Procuraturii RSSM,o instituţe, ale căror documente au credibilitate la stimatul nostru cititor.

Îl felicităm pe Alexandru Moraru cu acest succes profesional şi aşteptăm cât de curând volumul doi al acestei culegeri.

Autor: colonel (r) Andrei COVRIG 
Sursa: Romanian Global News 

                                                                           ***      

            Profesorul Alexandru Moraru, specialist recunoscut şi apreciat în problemele de istorie contemporană şi de arhivistică, harnic editor al surselor trecutului, s-a impus mai cu seamă în ultima vreme graţie studiilor şi volumelor tipărite la Chişinău ori în Ţară, mai precis la Iaşi şi Bucureşti. În această privinţă, avem în vedere în chip aparte studiul Basarabia sub ocupaţia Kremlinului. Canibalismul provocat de sovietici (Documente şocante)[1] şi volumul, în colaborare cu Prof. Univ. Dr. Anatol Petrencu, Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia. 1941-1944. Culegere de documente[2].

            Prezentul volum, rod al unor investigaţii de preferinţă şi de durată, reuneşte 150 de documente, depistate în Arhivele din Chişinău şi, în două cazuri, provenind din fondul personal al editorului (relativ la trecutul membrilor familiei sale victime ale urgiei staliniste), majoritatea copleşitoare a materialelor fiind inedite. Semnificaţia ştiinţifică şi documentară a materialelor este excepţională. Întrucât sunt puse în evidenţă fapte şi persoane de regulă ignorate până acum. Mai precis ies la iveală acele persoane care, în cadrul Basarabiei eliberate (1941-1944), s-au ilustrat pe frontul luptei anticomuniste, dar care ulterior, tocmai de aceea, în urma ocupării teritoriului dintre Prut şi Nistru de către forţele Armatei Roşii şi ale NKVD-ului şi integrării ţinutului în componenţa URSS, au fost judecate şi condamnate, la confluenţa anilor ´40-´50, la ani grei de temniţă ori mai ales la deportare în zonele îndepărtate „interne” ale Imperiului Roşu (de regulă, în Siberia sau în Asia centrală). Basarabenii surghiuniţi în atare condiţii s-au întâlnit cu ce-i care-i precedaseră, în urma amplei operaţiuni înfăptuită de NKVD în iunie 1941, în zilele care au precedat nemijlocit atacul Axei împotriva URSS.

            Volumul ne plasează, aşadar, în plină epocă a Gulagului. Iar, prin deznodământul cauzelor surprinse, şi în etapa care a succedat rapid morţii lui I. V. Stalin – aceea a Dezgheţului. Cele mai multe documente datează din anul 1954, iar aspectele reflectate  se reduc în fond la unul esenţial: corectarea, prin deciziile justiţiei, care şi câtă mai funcţionau în epoca post-stalinistă în Basarabia desprinsă cu forţa din cuprinsul Patriei-Mame în 1944, precum şi Nordul Bucovinei ori Ţinutul Herţei, mai apoi Insula Şerpilor[3], a destinelor frânate ale românilor dintre Prut şi Nistru.

            Din motive pe care nu considerăm necesar a le detalia, faptele şi procesele desfăşurate în Basarabia Românească în cursul epocii staliniste le integrăm pe deplin Holocaustului Roşu, care a bântuit întreaga Ţară şi toată românimea. Dr. Florin Mătrescu, un specialist român stabilit în Germania şi recunoscut pe plan mondial prin amploarea şi temeinicia investigaţiilor sale, a furnizat următoarele date relativ la victimele Holocaustului Roşu pentru România în ansamblu:

    a. Prizonieri de război în URSS                                         180 000

    b. Ucişi în lagăre şi închisori                                              500 000

    c. Ucişi în timpul colectivizării forţate:                                200 000

    d. Revoluţia din decembrie 1989                                          1 400

    e. Mişcarea de partizani                                                      10 000

    f. Perioada ceauşistă                                                           60 000

    g. Basarabia şi Bucovina, ca teritorii înstrăinate              1 500 000

                                     Total                                     2 451 400[4]

            Fără pretenţii exagerate, volumul colegului Alexandru Moraru este remarcabil prin dezvăluirile referitoare la tragedia individului sub zodia Răului absolut, altfel spus în Imperiul Gulagului, pe care Al. Soljeniţin, într-o creaţie literară de geniu, a impus-o definitiv şi în parametrii naturali oprobriului Umanităţii.

            Nu vom încheia înainte de a menţiona că perioada şi problemele de referinţă au beneficiat deja de contribuţii relevante apărute la Chişinău[5].

            În sfârşit, felicitându-l pe colegul Alexandru Moraru pentru realizarea prezentului volum, trebuie să-i mulţumim pentru efortul şi izbânda sa ştiinţifică deosebită, după cum şi pentru cuvintele de bine ce ne sunt adresate şi care deschid această CARTE.

                                       Dr.  Gheorghe Buzatu

Iaşi, 19 august 2009    

---

[1] Apud Stela Cheptea, coordonator, Paradigmele istoriei, II, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009, p. 104-109.

[2] Iaşi, Casa editorială Demiurg, 2008, 350 p. + ilustraţii.

[3] Cf. Vasile Diacon, Reîntregirea. Basarabia, Bucovina şi Insula Şerpilor în dezbateri ale Parlamentului României, Iaşi, Tipo Moldova, 2006; Dominuţ Pădurean, Insula Şerpilor, Constanţa, Editura Muntenia, 2004.

[4] Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu. Crimele comunismului internaţional în cifre, III, ediţia a III-a, Addenda, Bucureşti, Editura Irecson, 2008, p. 27.

[5] Vezi, în acest sens, Valeriu Pasat, Calvarul (Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldoveneşti, 1940-1950), ed. citată; Ion Ţurcanu, Moldova antisovietică (Aspecte din lupta basarabenilor împotriva ocupaţiei  sovietice, 1944-1953), Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2000; Elena Postică, Rezistenţa  antisovietică în Basarabia, 1944-1950, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1997; Muzeul Naţional de Istorie al Moldovei, Cartea Memoriei, vols. 1-4, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1999-2007.

Alte carti ale D-lui Profesor Alexandru Moraru, ce merita sa fie citite de cat mai multi români.:

  Maresalul Ion Antonescu si Basarabia 1941 -1944

Culegere de documente

* * *

 Basarabia antisovietică