Arhiva Românilor

Sunday, November 6th, 2011 | Posted by eXpress

FAR către SRI și România. APELUL Federaţiei Arhiviştilor din România în faţa atacului UDMR: OPRIŢI DESTRĂMAREA ARHIVELOR NAŢIONALE !

Spuneți ”NU!” destrămării Arhivelor Naționale ale României
În martie 2011, printr-o propunere legislativă foarte insidioasă, s-a încercat scoaterea unui important și valoros volum de documente din custodia și administrarea Arhivelor Naționale ale României. De fapt, demersul a început mai demult. El s-a concretizat însă într-o cerere mult mai hotărâtă și cosmetizată de data aceasta ca ”propunere legislativă”, abia în martie acest an. Erau (și sunt) vizate fondurile create de cultele religioase, precum Actele de stare civilă și Documentele istorice ale episcopiilor, protopopiatelor, parohiilor, școlilor confesionale, instituții de caritate, etc., toate având o inestimabilă valoare istorică și documentară. Este în fapt încă un atac la ceea ce înseamnă statalitatea românească.
Un demers nejustificat
În anul 2008, într-un interviu acordat jurnalistului Nicolae Balint din Târgu-Mureș, profesorul universitar dr. Corneliu Mihail Lungu, fost director al Arhivelor Naționale, făcea următoarea declarație vis-à-vis de insistența cu care UDMR promova la acea vreme unele propuneri referitoare la Arhivele Naționale ale României. ”UDMR a înţeles şi înţelege greşit, spunea atunci Corneliu Mihail Lungu, rolul arhivelor în cadrul unui stat şi a unei naţiuni. Arhivele nu pot face obiectul retrocedării pentru că ele – potrivit legislaţiei naţionale – sunt parte integrantă din fondul arhivistic naţional. După cum prea bine cunoaşteţi, accesul la ceea ce avem noi în gestiune şi administrare este liber. Se pot face copii, xerocopii, fotocopii. Deci nu există impedimente care să împiedice pe cineva să studieze sau să facă copii după documente. Încă din 2005, într-un proiect prezentat de UDMR s-a dorit scoaterea sintagmei “naţional”. Vreau să reamintesc faptul – pentru cei care probabil nu cunosc – că Arhivele Naţionale nu sunt organizate pe etnii, documentele nu sunt nici maghiare, nici turceşti, nici germane… chiar dacă avem documente scrise şi în aceste limbi sau în atâtea altele, ci sunt ale unei naţiuni. Sunt, dacă vreţi, datele de identitate ale acesteia. Vreau să vă dau un exemplu. Chiar arhivele din Ungaria se numesc Arhivele Naţionale ale Ungariei, deci instituţia ca atare conţine în titulatura ei sintagma “naţional”. Pe cine deranjează acest lucru, dar mai ales de ce?” (Nicolae Balint, ”Oameni, fapte, atitudini”, vol. I, Editura ”NICO”, Târgu-Mureș, 2008, pp.63-64)
Falsa problemă a preluării abuzive de către stat
Timpul a trecut, dar ideea de preluare a unor fonduri a rămas și a fost și mai mult gândită și elaborată. Inclusiv momentul când urma să fie (re)pusă din nou pe tapet. Documentele vizate prin propunerea legislativă care urma să fie promovată prin procedură de urgență pe data de 24 octombrie a.c., sunt fără niciun echivoc proprietate a statului român și au un caracter exclusiv istoric și practic. Ele fac parte din Fondul Arhivistic Naţional, sunt anterioare anului 1948 și privite cronologic, merg până în Evul Mediu. Se cuvine subliniat în mod deosebit faptul că ele nu mai servesc funcţionării cultului. Ca atare, o asemenea inițiativă venită din partea deputatului Mártón Árpád Francisc, dar mai ales insistența cu care este ea este promovată de un timp încoace, este cel puțin stranie, mai ales dacă avem în vedere faptul că actuala Lege a Arhivelor Naționale asigură prin conținutul ei, nevoile practice și de documentare istorică. Proiectul propus de deputatul mai sus menționat, ar urma să modifice art. 19 al Legii 16/1996, adăugând posibilitatea retragerii din proprietatea statului român – Arhivele Naţionale – a fondurilor documentare „preluate abuziv”, indicându-se în acest sens, decretele 153/1950 şi 472/1971. Aceste documentele ar urma apoi să fie reclamate și preluate de episcopiile diferitelor culte din România. De fapt, ce urmăriți cu adevărat domnilor de la UDMR?
Arhivele solicitate reflectă atacul permanent în identitatea românilor
În acest sens, punctul de vedere al dr. Vasile Lechințan, de la Arhivele Naționale din Cluj, este unul cât se poate de nuanțat, pertinent și bine argumentat. ”Să nu uităm, spunea istoricul Lechințan, membru al F.A.R., într-un articol publicat într-un ziar național, că este vorba de documente extrem de importante pentru istoria românească, documente create de marile episcopii maghiare care au avut sate întregi de români, ca iobagi. Să nu uităm că reprezentanţii confesiunilor maghiare romano-catolice, reformate şi unitariane au fost cei care în Dieta Transilvaniei au lovit în permanenţă în demnitatea şi viaţa de zi cu zi a românilor transilvăneni, trădându-le interesele şi asuprindu-i crunt într-un spaţiu enorm de timp, din Evul Mediu timpuriu până la 1848 şi chiar după, până la 1918…Urmele acestor demersuri antiromâneşti se simt cu mare putere morală, culturală şi economică şi astăzi asupra românilor. Arhivele acestor episcopii se vor astăzi luate de la statul român pe motivul că ar fi fost preluate în mod abuziv de statul comunist în 1950. Să nu uităm că Imperiul Austriac, respectiv împărăteasa Maria Tereza a desfiinţat un ordin religios, şi anume Ordinul Iezuiţilor, confiscându-i întreaga avere din imperiu, fără drept de apel, pentru că iezuiţii au lovit în interesele statului austriac.” Cu privire la atitudinea bisericilor romano-catolică, reformată și unitariană față de români, Lechințan a mai adăugat: ”Comportându-se ca nişte asupritori ai românilor timp de secole, stările romano-catolică, reformată şi unitariană din Dieta Transilvaniei au creat o arhivă care trebuie să fie menţinută de către statul român, indiferent dacă a fost luată de comunişti sau nu. Refacerea arhivelor prin această retrocedare de către confesiunile sus-amintite poate fi considerată în mod clar o restaurare a vechilor constituţii medievale antiromâneşti. Desigur că firească este refacerea făcută prin solicitarea unor copii, pentru o clarificare a unei probleme sau alta. Dar refacerea prin retrocedare în natură este, repet, o reinstaurare, pe terenul Constituţiei române, a vechilor constituţii medievale transilvane care au lovit în interesele şi demnitatea românilor transilvăneni. Arhivele însele, prin vechimea lor, sunt o avere de miliarde de euro.”
O obsesie legislativă nejustificată
În 2008 nu s-a reușit, dar în martie a.c. tema arhivelor a fost, așa cum am mai spus, reluată. E drept, mult mai nuanțat și mai elaborat. Nu s-a reușit nici de această dată. Trebuie adăugat faptul că organizațiile profesionale ale arhiviștilor români, corpul academic și universitar, adică cei direct implicați în valorificarea superioară a informațiilor conținute de arhive, nu au fost consultați. Nici măcar opinia negativă, dar argumentată temeinic a directorului Arhivelor Naționale – care în fapt reprezintă Guvernul României – nu a fost ascultată. Însă cu o perseverență aproape diabolică și profitând de atmosfera generală de tensiune politică internă, aceeași temă a ”restituirii arhivelor”, a fost reluată în ziua de 24 octombrie a.c. După un ”bun obicei românesc”, propunerea a fost din nou amânată pentru data de 31 octombrie a.c. ”Boală lungă, moarte sigură!”, sună un proverb românesc. Cineva va trebui însă până la urmă să ”rupă coada pisicii”. Domnilor parlamentari români, din opoziție și de la putere, mulți dintre dv. urmași ai acelor iobagi, aveți curajul să vă asumați împreună un ”NU!” hotărât. Aveți această datorie de conștiință față de cei care v-au trimis în Parlament și pe care teoretic încă îi mai reprezentați, dar și față de istoria neamului nostru. Ce ziceți, este această problemă a arhivelor – așa cum vă place să pronunțați deseori pe un ton afectat și ritos – de ”interes național”? Gândiți-vă bine înainte de a ridica mâna la comandă.
Opinii
Dr. Ioan Ranca, fost director al Direcției Județene Mureș a Arhivelor Naționale: ”Desigur, aceste fonduri de arhivă care au fost solicitate sunt importante și pentru minoritatea maghiară. Cei interesați, au însă acces liber, ca oricare alt cetățean român, la aceste arhive. Legea le permite acest lucru fără nicio opreliște. Să nu uităm însă că pentru istoria românilor au o valoare cu totul aparte. Sute de ani, iobagii români de pe pământurile grofilor maghiari, spre exemplu, au plătit taxe și impozite bisericilor de altă confesiune. Prin aceste documente putem reconstitui numărul de iobagi români de pe o moșie sau alta, cum s-au maghiarizat ei în timp, cu cât au contribuit românii – fără a beneficia de niciun serviciu din partea acelor culte – la bunăstarea bisericilor respective….”
Dr. Ioan Lăcătușu, fost director al Direcției Județene Covasna a Arhivelor Naționale: ”În acest moment nu există niciun impediment în a fi consultate respectivele fonduri. Se pot face fotografii, microfilme, etc. Este foarte important de menționat faptul că în cadrul Arhivelor Naționale, prin Serviciile Județene, au fost create acele condiții propice pentru păstrarea documentelor arhivistice în deplină siguranță, ferite de intemperii, de incendii, de furturi.”
Prof. univ. dr. Cornel Sigmirean, Universitatea ”Petru Maior” din Târgu-Mureș: ”Bisericile se bucură în momentul de față de toate drepturile asigurate prin Constituție putând să-și organizeze așa cum doresc viața internă. Se bucură de un statut egal și bisericile tradiționale, precum și cele protestante și neoprotestante. Nu văd de ce s-ar opera cu criterii diferite în ceea ce privește memoria istorică a bisericilor…Nu văd nicio justificare logică sau de altă natură. Într-un anume fel, dimpotrivă, cred că spre deosebire de situația actuală a arhivelor, prin retrocedare s-ar îngrădi de fapt accesul la arhive…”
Corneliu CODRESCU
Ce acte conțin fondurile solicitate?
- ”Actele de stare civilă ce cuprind registrele de născuţi, morţi, căsătoriţi, o prerogativă a statului modern. Ele sunt anterioare anului 1895, când s-a introdus starea civilă de stat. Anterior, statul încredinţase această atribuţie diferitelor culte existente, de obicei mai multe în aceeaşi localitate. Conform proiectului, aceste acte, cu valoare genealogică, istorică dar şi practică, păstrate acum unitarla Arhivele Naţionale, pe servicii judeţene şi localităţi componente, după actuala împărţire teritorială, ar urma să fie separate iarăşi pe culte şi distribuite structurilor de conducere ale cultelor (ortodoxe, greco-catolice, romano-catolice, reformate, evanghelice etc.).”
- ”Documentele istorice ale episcopiilor, protopopiatelor, parohiilor, şcolilor confesionale, instituţiilor de caritate etc. reprezintă o mare valoare istorică. Ele acoperă întregul teritoriu al ţării, cuprind întreaga societate şi adesea conțin informaţii mai vechi decât cele oferite de arhivele altor instituţii publice sau ale familiilor. Chiar luate în parte fiecare, arhivele marilor culte „istorice” depăşesc interesul îngust de grup şi au semnificaţie publică mult mai amplă, regională şi chiar naţională.
- A P E L -
OPRIŢI DESTRĂMAREA ARHIVELOR NAŢIONALE !
”Federaţia Arhiviştilor din România (F.A.R.) protestează cu vehemenţă față de noua tentativă a Comisiei pentru Cultură, arte, mijloace de informare în masă a Camerei Deputaţilor de a deposeda Arhivele Naţionale de un fond istoric de valoare excepţională, creat de-a lungul veacurilor de instituţiile bisericeşti din ţara noastră. Printr-o procedură confuză – respingând iniţial proiectul de retrocedare a arhivelor bisericeşti, apoi promovându-l ca amendament în alt proiect, în aceeaşi şedinţă – Comisia a înaintat dezbaterii şi votului în plen de luni, 24 octombrie a.c., un proiect de modificare a Legii Arhivelor în regim de urgenţă, care aduce prejudicii incalculabile ştiinţei, culturii şi prestigiului statului român, precum şi unor interese private ale cetăţenilor. Proiectul declară abuzive acte legislative dinainte de 1989, pe baza cărora s-a constituit cel puţin 50% din fondul arhivistic naţional actual, transformă episcopiile în arhive cu documente istorice originale, iar Arhivele Naţionale în beneficiar de mâna a doua, al unor copii după documentele restituite. Ceea ce urmează a fi predat de către Stat către Biserică sunt exclusiv documente istorice şi acte de stare civilă, ambele categorii nefiind necesare funcţionării cultelor şi care în acest moment sunt liber accesibile la Arhivele Naţionale. După căderea unui proiect similar în luna martie a.c., Comisia recidivează, ignorând din nou avizul negativ al Guvernului, al MAI şi al Arhivelor Naţionale în problema restituirii arhivelor istorice către culte, precum şi opiniile unanime, de asemenea negative, ale organizaţiilor profesionale ale arhiviştilor, ale unor personalităţi ale lumii academice şi universitare. Iniţiativa legislativă, calchiată după exemplul maghiar, ignoră evoluţia istorică diferită a instituţiilor statului român, experienţele majorităţii ţărilor europene, unde interesul ştiinţific şi cultural predomină în raport cu dreptul de proprietate în cazul bunurilor de patrimoniu cultural şi unde actele de secularizare începând cu secolul XVIII sunt şi azi în vigoare. Corpul profesional al arhiviştilor români solicită Camerei Deputaţilor să retrimită proiectul Comisiei de specialitate, cu recomandarea ca problemea restituirii arhivelor bisericeşti să fie supusă unei dezbateri publice ample, pe măsura implicaţiei sale asupra întregii societăţi, şi să ţină cont de opiniile specialiştilor în domeniu şi de interesul public general.
COMITETUL DIRECTOR AL F.A.R.”

Sursă : http://www.ziaristionline.ro/2011/11/06/far-catre-sri-si-romania-apelul-federatiei-arhivistilor-din-romania-in-fata-atacului-udmr-opriti-destramarea-arhivelor-nationale/

Magda URSACHE
Save pe document

„Focul e mai mic decît cartea pe care o arde.”
Florin Mugur

Ingineriilor bio-bliobliografice din memorii, abuzurilor de ficţiune din jurnale, subiectivismului criticii mici nu le poate replica ferm decît cercetarea de arhivă. Cînd memoria aţipeşte, bine este de dat un save pe document, edit ori inedit. E ceea ce întreprinde Liliana Corobca în volumul Epurarea cărţilor în România (1944-1964). Documente, Editura Tritonic, 2010. Cercetătoarea a răscolit cu rîvnă arhive sovietice şi româneşti, asigurîndu-ne: „Cititorul poate conta pe maxima adecvare cu sursa de origine”. De precizat că poetul, prozatorul, criticul literar Dan Culcer a încurajat-o pe Liliana Corobca în întreprinderea sa, a îndemnat-o spre fondul de cărţi cenzurate în comunism, i-a publicat primele texte în revista lui electronică HYPERLINK "http://www.asymetria.org" www.asymetria.
Incendiatorii au tot distrus cărţi de-a lungul vremurilor, de la biblioteca din Alexandria la mica bibliotecă din Mana lui Paul Goma („rugul cărţilor” s-a aprins în curtea şcolii basarabene, în 13 ianuarie 1941). În 1848, ca să se răzbune pe preoţii lui Andrei Şaguna, ungurii lui Kossuth au devastat biblioteca Institutului teoretic din Sibiu; şi asta după ce fusese sechestrată la 1700, în urma Unirii Bisericii din Ardeal cu Roma. Cărţile au căzut mereu victime, au fost topite, arestate, mutilate...; s-a exercitat asupra lor cenz-ura, cum desparte în silabe Leo Butnaru. Dar numărul celor arse din ordin bolşeo-moscovit a fost înspămîntător: vagon după vagon ori aruncate la topit, în cazanele fabricilor de hîrtie, un Fahreinheit 451 avant la lettre.
Liliana Corobca împarte intervalul 1944-1964 în trei etape. Prima, '44-'48, „Desfascizarea”, călăuzită de „Măreaţa Uniune”; a doua, căreia i-aş spune Balşaia Cenzura, a treia, '52-'56, „Purificarea”, prin lucrarea DGPT.
Sub cizma Secţiunii politice a Comisiunii Aliate de Control, epurările cuprindeau nu numai biblioteci şi librării, dar şi saloane de carte ori anticariate. Nu scăpau de percheziţie nici debitele, chioşcurile ori locuinţele particulare. Cîte volume, cîte jurnale, cîtă corespondenţă nu s-au ars de frică. Zeloşii împuterniciţi intrau în casele oamenilor după cărţi „dăunătoare”. Şi nu erau destul de zeloşi pentru Colonelul Molohonski, de la Comisia Aliată de Control, mai bine informat decît ministrul Informaţiilor, tovarăşul Constantinescu-Iaşi. Îl înştiinţa despre „literatura fascistă” aflată în Arad în bibliotecă şi în librăria „Libro”; că la Suceava se distribuiau „reviste fasciste”, „Almanahul Muncii” şi „Almanahul lui Păcală”; că la Cîmpulung prefectul îndrăznea să ţină pe perete harta României Mari; că Blajul, Clujul, Aradul nu curăţaseră bibliotecile de „boarfele fasciste”. Cum se vede, în etern fascizanta Românie, criteriul cel mai periculos era cel fascist.
Iosif Roitman Chişinevschi, comis-voiajorul URSS, venit să desfacă marfa Revoluţiei în România, ordonase control drastic al bibliotecilor publice, şcolare, universitare (numai biblioteca Brukental n-a fost epurată în '45-'46, pentru că volumele au fost depozitate la vreme; şi la Iaşi s-a încercat o oarecare opunere, ca bibliotecile particulare să nu fie percheziţionate) şi aruncarea în flăcări a cărţilor duşmănoase, antisovietice ori antisemite, fasciste ori legionare, oculte, imorale, porno... O armată întreagă scotocea în beciuri şi-n poduri, prin dulapuri şi cufere, ca „putreda cultură burgheză” să fie făcută cenuşă şi în loc să răsară grîul înfrăţit al proletcultului. Cărţi şi manuscrise, presă, corespondenţă internă şi externă, atlase, hărţi „vechi” erau confiscate ca pe vreme de război. Război contra cărţii şi comunicării.
Incunabulele, la popreală! Scăpau cărţile în chirilică. Bucoavnele slavoneşti l-au salvat pe profesorul Petru Caraman de închisoare, nu şi de „comprimarea” catedrei universitare.
Tipografiile şi editurile particulare, librăriile private se aflau sub control sever, pînă să fie desfiinţate prin „naţionalizare”. Bibliotecile parohiale ori sindicale, ca şi bibliotecile muzeelor erau minuţios luate la control, control, control. Unii riscau să apere cărţile, alţii le denunţau. Ca să se mai salveze cîte ceva, încercau să diminueze distrugerea, rupînd coperte şi pagini „compromiţătoare”, decupînd fotografii, croşetînd pasaje cu cerneală neagră. În paranteză fie spus, şi acest tip de cenzură s-a perpetuat: după evadarea lui Petru Dumitriu, în 60 în Berlinul de Vest, cu un Buick din parcul auto al partidului, profesorii cereau elevilor de liceu să rupă din manual paginile despre fugar şi să le depună la marginea băncilor, pentru a fi culese şi distruse (v. Dan Ciachir, Derusificarea şi „dezgheţul”, Editura Timpul, Iaşi, 2009).
Se întîmpla ca cenzorii, din teama de a nu greşi, să ardă întreaga bibliotecă. La Galaţi (decembrie '48), s-au pus pe foc absolut toate cărţile editate înainte de 23 august 44 (ordin C.C.M.); în regiunea Prahova, n-a rămas urmă din Xenopol. De N. Iorga, Sfaturi pe întuneric (1936) nu mai era nevoie. La foc! Aflu de la Constanţa Buzea (Creştetul gheţarului, Jurnal 1969-'71) că tipografia lui Iorga a fost distrusă de primul primar comunist din Văleni, fost văcar. A dezmembrat-o cu ranga şi a zvîrlit-o în apa Teleajenului. Cărturarul strînsese caractere de literă rare. De-a surda, caracterele erau inutile. Tipografia a devenit atelier de tîmplărie. Colecţia de icoane a fost şi ea spulberată. „Crimă din ură şi ignoranţă”, notează diarista.
În Monteoru, în verile copilăriei şi adolescenţei, vedeam în casele sătenilor „trofeele” obţinute prin devastarea conacului: un coup-papier lîngă blidul cu ouă încondeiate, o carte de versuri de 0,75 franci pe o oală cu lapte acru, un planiglob ilustrat la colţuri cu Venere sau o stampă cu satiri dansînd, în apropierea peretarului cu Sf. Gheorghe şi Sf. Treime. Chiar un postament pentru pian în formă de liră, aruncat lîngă coteţul găinilor. Şi-or fi răzbunat nevoile ţăranii aceia smintiţi de „democraţia populară” cu bustul lui Bossuet, cu vreun dicţionar latinesc ori cu una dintre acele meubles parlante intarsiate, rătăcită în casele cu lut pe jos? Or fi crescut mai repede ceapa şi fasolea sub ochii unei statuete de grădină Art Nouveau?
Cine cenzura în '44-'48? Mulţi. Se călcau unii pe alţii pe coadă să facă depistări şi propuneri de eliminare, supuşi însă Cenzurii Militare Sovietice şi Secţiunii politice a Comisiei Aliate de Control, unde URSS deţinea participare majoră. Decretul Lege nr. 364, din 2 mai '45, semnat de Regele Mihai, a dat cale liberă „iepurării”, cum ortografia „Scînteia”: „Comisia va întocmi liste cu toate publicaţiile periodice şi neperiodice apărute de la 1 ianuarie 1917 pînă la 23 august 1944, cuprinzînd idei legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste (...)”. La concurenţă, anulau titluri serviciul central al Cenzurii militare, serviciile de cenzură ale prefecturilor, secţiile de poliţie din subordinea Ministerului de Interne; altă „comisiune” funcţiona pe lîngă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, mai era secţiunea culturală a Ministerului Propagandei, Ministerul Învăţămîntului şi Culturii, dar procesul era coordonat strîns de Serviciul Cenzurii Sovietice.
Adolf a învăţat multe de la Iosif şi Liliana Corobca o confirmă în Prefaţa sa excelent documentată – excelent scrisă: „Totuşi, cărţile din URSS s-au ars cu vreo zece ani înaintea celor din Germania fascistă”.
La început, '44-'48, titlurile cărţilor indexate apăreau în „Monitorul Oficial”, apoi operaţia s-a secretizat: funcţionarii primeau broşură după broşură, numerotate, cu titluri „fasciste şi profasciste, şovine şi naţionaliste”. Liste cu Dispoziţii şi atîta tot (cf. Victor Frunză, Însemnări pe Cartea cărţilor interzise.
Revista „Orizont” nici n-a aşteptat Decretul regal. În primul ei număr, din 1 noiembrie '44, a şi alcătuit întîia listă de autori interzişi, spăimos intitulată Morţi la 23 August. Trebuiau des-fiinţaţi: Mircea Vulcănescu, Ion Petrovici, Alexandru Tzigara-Samurcaş, Motru, Noica, Gyr, Crainic, Vinea, Carianopol, Al.O. Teodoreanu, Alexandru Brătescu-Voineşti, N.I. Herescu, Romulus Dianu, Gregorian, Aron Cotruş, Radu Tudoran... Lista a fost completată, în nr. 3, 15 decembrie '44 cu Pamfil Şeicaru, D. Murăraşu, Vasile Militaru, Ionel Teodoreanu, Nicolae Roşu, Moş Nae Batzaria. „Boierii minţii” au fost condamnaţi, fără recurs, la moarte intelectuală, la închisoare sau la odiseea exilului.
Brătescu-Voineşti îi înjurase pe bolşevici. A enervat pentru eseul Originea neamului românesc şi a limbii române, din 1943, însă şi pentru elogiul mareşalului Antonescu. Constantin Virgil Gheorghiu plătea pentru cutremurătorul reportaj Ard Malurile Nistrului. Moş Nae căzuse în capcană, depunînd la procesul Anei Pauker contra „Anei noastre”, cum o alinta Silviu Brucan. Dar Radu Tudoran? Sancţionat pentru romanul Un port la Răsărit (1944), a cărui acţiune se petrece în Basarabia? Liliana Corobca, născută în satul Săseni din raionul Călăraşi, „Republica Moldova” (ghilimetez numele celui de-al doilea stat român) ştie, cred, că, în Basarabia ocupată, cine nu cunoştea limba rusă era declarat analfabet, fie el învăţător. Iar între Documentele editate se găseşte un Tablou cu cărţile ce trebuiau eliminate şi care nu figurau în broşura Publicaţii scoase din circulaţie pînă la 1 iunie '46: lîngă culegerea Poeţi basarabeni a lui Ion Pillat, revista lui Pan Halippa, „Viaţa Basarabiei”, Basarabia, privire istorică (1924) de Popa-Lisseanu, Basarabia noastră de Tache Baldovin, se afla şi Drumuri basarabene de Mihail Sadoveanu, deşi autorul ştia dincotro venea „lumina”. Ce-i drept, n-a fost ocolită nici Cui aparţine Transilvania de Ioan Lupaş.
Nici Societatea Scriitorilor, al cărei preşedinte ajunsese Victor Eftimiu, ca prigonit de Antonescu, nu s-a lăsat mai prejos la capitolul demascări. Tot iute, în toamna lui '44. „Răufăcătorii” (vocabula lui Oscar Lemnaru) nominalizaţi pentru excludere din rînduri: Eliade, Cioran, Noica, Gyr, Crainic, Ion Barbu. Şi Rebreanu a fost exclus din SSR, în acord cu „împuternicita Ministerului Propagandei”, Schwartz Ida, care ceruse retragerea din librăria Cartea Românească a romanelor Pădurea spînzuraţilor (tradus în franceză) şi Ion (tradus în germană), ceea ce se înfăptuise, v. Procesul verbal, Bucureşti, 11 mai '45. Iar editura Cartea Românească avea să dispară cu totul după 30 decembrie '47, ca să se reînfiinţeze abia în '70. Îi luase locul Cartea Rusă, cu 7 milioane şi jumătate (cifră oficială) din opere Lenin/ Stalin.
În anii aceia, războiul scriitorului român contra scriitorului român a înscris file dintre cele mai urîte. Al. Piru toca mărunt la D. Murăraşu, Sextil Puşcariu, Crainic, Gyr, Ion Marin Sadoveanu, iar Blaga era etichetat obscurantist. „Vai de mămăliga lui!”, vorba lui Beniuc. Croh apăsa pe ideea că „gîndirea (lui Blaga, n. mea, Magda U.) e înfeudată spiritualismului şi iraţionalismului”. Îngerii lui Voiculescu trebuiau zburaţi din literatură. Epurată era, în '47, şi Filolocalia părintelui Dumitru Stăniloae. Pe Dan Botta, conducerea SSR îl viza ca pronazi. Nici „maimuţăriile” lui Gellu Naum nu dădeau bine: „NU MAI ADMITEM!”.
Cît despre citata revistă „Orizont”, în '47 a devenit „Revista literară”, condusă de Miron Radu Paraschivescu, factor principal în demolarea lui Arghezi; în ianuarie '48 s-a schimbat în „Flacăra”, editorialistul nr. 1 în slujba „criticii cu sentinţă” fiind N. Moraru.
Previziunea lui Arghezi, „Se va aşterne peste presă cimitirul”, începuse să se înfăptuiască: „Scînteia”, apărută în 19 septembrie '44 şi „Lupta de clasă” (nr. 1, august-septembrie '48) erau adevărate ghilotine. „Să tacă tot ce e burghez!”, versifica un proletarnic în numele literaturii sănătoase, nu decadente.
Nici dezvoltarea presei libere n-a aşteptat reforma din '48. La 26 noiembrie '44, aceeaşi Secţiune politică a Comisiunii Aliate de Control dădea directiva: „o cenzură preventivă a întregului (sublinierea ei, a Kamisiei) material ce urmează a fi prelucrat în ziarul «Curierul». Locurile materialelor cenzurate nu trebuiau lăsate goale, nici coloanele ilustrate cu ştiuta foarfecă. Cine să se fi opus Înaltului Comandament Sovietic? Diverse rapoarte arată cît de supuse erau publicaţiile din provincie ca „Vocea Buzăului”, „Chemarea Buzăului”, „Brazda”; mai puţin dat pe brazdă era „Clopotul” din Botoşani, încercînd să se sustragă cenzurii (v. raportul din '46), dar avea să se îndrepte. În 5 decembrie '44, locotenentul major A.M. Fridman, reprezentantul oficial al Armatei Sovietice pe lîngă tipografia „Curierul”, fostă „Cuvîntul”, veghea personal procesul de „defascizare”.
Toate, şi amuţirea presei libere, şi desfiinţarea editurilor particulare, şi confiscarea tipografiilor, însoţite de arestări, s-au făcut după model sovietic. La noi, ca vî sovetskom saiuze. Diferenţa? Liliana Corobca n-a găsit documente româneşti de reintrare în circuit a autorilor interzişi, deşi în URSS se întîmpla. Maudit pînă la sfîrşit a rămas, de pildă, Pavel Chihaia, căruia i s-a retras din librării, spre a fi topit, romanul Blocada, în '48. Şi-a luat lumea-n cap.
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău. Era vremea cînd Al. Mirodan scria pe textele refuzate şi înapoiate autorilor: „Mai mult Stalin, mai mult URSS”.

Un text dezinhibat față cu gloria victimelor. Dan C.

23 oct 2011
6288 afişări
Când partidele «istorice» cer o „ofensivă rusească“ pe teritoriul României

Anticomunismul feroce de după 1989 a avut, printre victime, şi istoria.

Anticomunismul feroce de după 1989 a avut, printre victime, şi istoria. Trecutul din ultimii 50 de ani a fost rescris în aşa fel încât PNŢ şi PNL, angajate în bătălia cu FSN-ul neocomunist al lui Ion Iliescu, pentru cucerirea puterii postdecembriste, să apară ca victime ale P.C.R. Aşa s-a făcut că un moment semnificativ din perioada 20 iunie 1944 - 12 octombrie 1944 să fie împins în plan secund sau chiar escamotat.

E vorba de alianţa dintre PNŢ, PNL, PSD şi PCR în ceea ce se va numi Blocul Naţional Democrat sub patronajul Regelui Mihai. Ea a luat naştere la 20 iunie 1944, după tratative duse cu precădere de Iuliu Maniu şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Pe parcursul lor, Iuliu Maniu a condiţionat alianţa cu PCR de excluderea posibilităţii ca din BND să facă parte şi Gheorghe Tătărescu, adversarul său politic din anii interbelici. Coaliţia îşi propunea, printre altele, răsturnarea Mareşalului Antonescu şi încheierea Armistiţiului.

Cum de au ajuns partidele democratice să se alieze cu duşmanul de moarte al democraţiei, cu partidul pe care l-au ţinut în ilegalitate din 1924, voi arăta în eseul „Lovitura de stat de la 23 august 1944. Varianta Mareşalului Antonescu" în pregătire pentru editura „Adevărul". Să menţionez aici doar că alianţa PNŢ, PNL şi PSD cu Partidul Comunist Român în cadrul BND 1944 a fost alianţa clasei politice autohtone cu formaţiunea al cărui stăpân - Armata Roşie - forţa Porţile Moldovei şubrezite deja de generalii care-l trădau pe Ion Antonescu pentru a-şi salva pielea.
Noua Coaliţie, care va fi câteva luni după 23 august 1944 şi Coaliţie de guvernămînt, adoptă Planul Loviturii de stat, pe care-l trimit la Ankara şi la Stockholm pentru a fi cunoscut de ruşi. Planul cerea „o ofensivă sovietică pe frontul român" pentru înlesnirea loviturii de stat împotriva Mareşalului. Ofensivă sovietică însemna însă înaintarea Armatei Roşii pe teritoriul naţional. O Coaliţie din care făceau parte PNŢ, PNL şi PSD cerea Moscovei nici mai mult nici mai puţin decît să ocupe România!

Liderii partidelor democratice nu sunt singurii care se aliază cu liderii un partid care avea drept platformă politică instaurarea dictaturii proletariatului. Oamenii Palatului Regal - generalul Constantin Sănătescu, generalul Aurel Aldea, Grigore Niculescu- Buzeşti, Ion Mocioni Stîrcea, colonelul Dumitru Dămăceanu - complotează în casele conspirative ale PCR, în cadrul Comitetului Militar creat în vederea loviturii de stat, cu liderii comunişti Emil Bodnăraş şi Constantin Agiu.

În 1944, Finlanda lui Mannerheim se afla în aceeaşi situaţie ca şi România lui Antonescu. La 9 iunie 1944, 20 de divizii de artilerie ruseşti au lansat unul dintre cele mai devastatoare bombardamente din cel de-al Doilea Război Mondial asupra fortificaţiilor finlandeze de la graniţa cu URSS. 400 de avioane ruseşti mai înainte, aceleaşi fortificaţii. Prin spărtura produsă, 12 divizii de tancuri s-au năpustit asupra Finlandei, pentru a o cuceri militar.
După o lună şi ceva de lupte, revenindu-şi, finlandezii reuşesc să oprească tăvălugul rusesc, înregistrând, în 21 iulie 1944, istorica victorie de la Tali-Ihantala. Armata Roşie a fost blocată înainte de a atinge frontiera dintre Finlanda şi Karelia impusă de URSS în 20 martie 1940, după Războiul de iarnă.
Conştient că Armata Roşie se va împotmoli pe acest front secundar, risipindu-i forţele de care avea nevoie pe direcţia principală - Moscova-Berlin, Stalin a acceptat în noaptea de 4 spre 5 septembrie 1944 încetarea focului. Armistiţiul semnat în aceste condiţii, la 19 septembrie 1944, deşi împovărător economic pentru Finlanda, a salvat ţara de la ceea ce ar fi fost mai rău: cucerirea de către Armata Roşie şi, prin asta, instaurarea dictaturii comuniste.
În Finlanda lui 1944 exista Opoziţie la Mareşalul Mannerheim. Partidul Comunist Finlandez, asemenea Partidului Comunist Român, era în ilegalitate încă din anii '20. Şi PC Finlanda avea ca Stăpân URSS. Numai că niciunei forţe politice din Finlanda nu i-a trecut prin cap să se alieze cu Partidul Comunist Finlandez pentru a se pune bine cu Stăpânul ajuns la graniţele ţării. Să se alieze, cum au făcut, la noi, PNŢ, PNL şi PSD, pentru a cere, în sprijin, o ofensivă rusească asupra Finlandei.

Ion Cristoiu este scriitor şi jurnalist, autor al mai multor cărţi de proză, de studii de istorie literară şi de eseuri pe teme de istorie, politică şi literatură.

Dreptul istoric, starea de fapt şi bătăliile internetului - de Cristian Negrea

Aș vrea să aduc în discuție un fenomen larg răspândit în ultima perioadă marcată de evoluția spectaculoasă a mijloacelor de comunicare și informare, în special a internetului. Este vorba de o adevărată bătălie din umbră, prea puțin cunoscută, dar nu mai puțin importantă, care se desfășoară zi de zi, ceas de ceas, 24 de ore pe zi și șapte zile pe săptâmână, chiar și în acest moment este în plină desfășurare. Principalul câmp de luptă, dar nu singurul, este internetul, iar ținta luptei este mintea și creierul cetățenilor din lumea întreagă. Vă amintiți momentul 22 martie 1990? Luptele de stradă dintre români și maghiari din Târgu Mureș? Inițiativa media a fost atunci de partea maghiarilor, principalele ziare și televiziuni de pe mapamond prezentând imaginile cu Mihăilă Cofariu bătut cu cruzime de către unguri ca și cum ar fi fost vorba de un maghiar bătut de români. Așa s-a difuzat știrea, chiar dacă ulterior într-un colț de pagină a apărut vreo erată, era prea târziu, pentru majoritatea cititorilor sau spectatorilor din lumea întreagă a rămas ideea conform căreia românii îi bat pe unguri cu bestialitate.

Războiul pshihologic a fost dintotdeauna parte a războiului clasic, deși doar de curând a primit această denumire. Scopul este același dintotdeauna, iar parte a acestuia este și cel propagandistic. Câmpul de luptă principal a devenit spațiul virtual, internetul, deoarece în 1990 acesta nu exista și nici sumedenia de rețele de socializare, forumuri de discuții, site-uri specializate, filmulețe pe youtube, o avalanșă de informații de toate tipurile și categoriile. Iar informațiile circulă liber, oricine poate spune ce vrea, chiar și neadevăruri sau propagandă negativă la adresa României și românilor. Sunt atâția care ne vor răul, mă refer numai la vecinii noștri cu extraordinarul lor potențial propagandistic.

La ora actuală, un astfel de război se duce pentru influențarea opiniei publice, pentru căștigarea ei, pentru mintea fiecărui om de pe planetă cu acces la internet. Toate evenimentele ultimilor ani de pe mapamond au fost influențate de opinia publică, fie că vorbim de războiul din Vietnam sau de retragerea din Somalia din 1993. Aici apare rolul pe care opinia publică îl are în ziua de astăzi.

Liderii politici iau decizii în funcție de opinia publică, își cântăresc cu grijă fiecare cuvânt pentru a nu o întoarce această opinie publică împotriva lor, o opinie publică ostilă înseamnă automat pierderea alegerilor și a puterii. Prin extensie, în țările arabe din nordul Africii, tot opinia publică sub forma manifestanților au răsturnat regimurile dictatoriale. De aceea, de fiecare dată, înaintea declanșării unui război sau eveniment, mai întâi este pregătită opinia publică prin ceea ce se numesc operațiuni psihologice (amintiți-vă de campania intensă înaintea declanșării invaziei Irakului din 2003). Iar aceste operațiuni psihologice sunt cu atât mai ușor de declanșat cu cât sunt deja pregătite printr-o propagandă continuă, doar-doar va veni odată cazul. Dacă nu va veni, nu face nimic, cu cât mai mulți din opinia publică mondială vor fi împotriva românilor, cu cât îi vor denigra mai mulți, cu atât mai bine. Și această propagandă are efect chiar și în rândul românilor, mulți fiind convinși de multe neadevăruri din rațiuni complexe, care nu țin numai cu efectele îndoctrinării comuniste. Dar care poate fi scopul acestui război psihologic?

Nu doresc să intru sau să induc vreo temă ce ar ține mai mult de vreo teorie a conspirației, dar aș vrea să amintesc că nu numai noi, românii, suntem ținte, sunt și alții, și cei ce duc astfel de atacuri, majoritatea, o fac pur și simplu din ură, fără a avea un scop ascuns. Dar servesc foarte bine acestui trend antiromânesc manifestat cu furie, căruia am să încerc să-i explic motivațiile profunde.

Dreptul istoric și starea de fapt

Dreptul unei națiuni la stăpânirea unui teritoriu este dat, practic, de două aspecte: dreptul istoric asupra acestuia și starea de fapt a momentului. Așa gândesc organizațiile internaționale și opinia publică. De cele mai multe ori, situația de fapt este mai importantă decât dreptul istoric, dar acesta din urmă este esențial pentru a justifica schimbarea unei stări de fapt, atunci când este posibil.
Pentru a înțelege mai bine, sunt necesare câteva exemple. Există unguri care contestă dreptul istoric românesc asupra Ardealului, dar starea de fapt este că Transilvania aparține României, deci nimic de făcut pe moment pentru ei. Dar ei continuă să sape la temelia dreptului nostru istoric prin fel de fel de teorii difuzate în cea mai mare măsură pe internet pentru a convinge cât mai mult din opinia publică internațională că România nu are vreun drept istoric asupra Ardealului, deoarece dacă în curând va interveni vreo mutație geopolitică, sau un cutremur geopolitic, lumea să fie oarecum pregătită pentru ca România să piardă Ardealul, cel puțin asta este ideea lor. Iar pentru această idee sau utopie, niciun efort nu este îndeajuns.

Alt exemplu, România are dreptul istoric asupra Bucovinei de Nord, dar situația de fapt este că acum aparține Ucrainei, iar nimeni nu pune în discuție asta. Nici opinia publică internațională nu este pregătită și conștientizată asupra dreptului nostru istoric, pentru ca atunci când Ucraina se va rupe, România să poată reprimi nordul Bucovinei. Dar ucrainenii sunt conștienți de asta, de aceea încearcă să-i deznaționalizeze prin toate mijloacele pe românii de pe teritoriul lor, îi numesc moldoveni, și mai departe, trec la contraofensivă, mistificând istoria noastră, falsificând-o cu nerușinare după întreaga rețetă bolșevică ale cărei efecte sunt persistentă până astăzi.

Uneori dreptul istoric nu mai contează atât de mult în fața situației de fapt, mai ales când în teritoriul disputat s-au petrecut modificări. Vorbesc aici de cazul Kosovo, dreptul istoric este al sârbilor, dar în timp sărbii s-au trezit minoritari, dar Kosovo tot nu a putut fi declarat independent decât după modificarea situației de fapt, respectic retragerea sârbilor din provincie după bombardamentele din 1999 și cedarea administrării provinciei către ONU. Și totuși, au mai trecut încă aproape nouă ani până la proclamația de independență, iar statul Kosovo încă nu a fost recunoscut de toate țările membre ONU (nici România nu l-a recunoscut).

După cum spuneam dreptul istoric este perfect pentru a justifica o modificare a stării de fapt, dar abia după producerea acesteia. Iar cel mai adesea, modificările stării de fapt se petrec în urma unor cutremure geopolitice, care pot fi majore sau mai mici, regionale.

Cutremurele geopolitice

Cutremurele geopolitice se referă la schimbarea bruscă a situației geopolitice dintr-o regiune dată, iar un cutremur geopolitic major implică schimarea situației geopolitice aproape pe întreg mapamondul. Această schimbare bruscă se referă la o reașezare majoră într-un timp limitat, redus, cu impact major asupra realităților geopolitice ale momentului.

Aș vrea să compar, pentru o mai bună înțelegere, schimbarea realităților geopolitice cu schimbarea vitezei din fizica elementară, accelerarea. Un vehicul, pornit de pe loc, respectiv de la viteza de 0 km/h la viteza de 100 km/h. Această accelerare se poate face lent, în zece minute de creștere înceată a vitezei, și nimeni nu simte impactul acestei creșteri. Sau se poate face rapid, ca și în cazul mașinilor performante, în trei secunde. În cazul unui avion de luptă în mai puțin de o secundă. Mai trebuie să dau exemplul navetelor spațiale? La fel și cutremurul geoplitic. Închipuiți-vă schimbarea realităților geopolitice în timp ca și trecerea de la 0 la 100 km/h în trei secunde. Timpul este prea scurt, nici nu vă dați seama că s-a schimbat ceva. La 0 km/h puteți deschide portiera și puteți coborî din mașină fără vreun pericol. Trei secunde mai târziu, nu v-aș sfătui să faceți asta. La fel se întâmplă cu realitatea geopolitică în cazul unui cutremur geopolitic. Cel mai important, ca și cutremurul clasic, și cel geopolitic este urmat de o o sumedenie de replici, dar în cazul celui geopolitic acestea sunt destinate să reașeze situația locală sau regională după forțele principale implicate.

Ceea ce putem spune despre un cutremur geopolitic este că multă lume simte că se va întâmpla sau este posibil să se întâmple, dar la fel ca și în cazul unui cutremur normal, nimeni nu știe cu exactitate când se va întâmpla, unde se va întâmpla, cât va dura și care vor fi efectele sale. La fel ca și în cazul cutremurelor, sunt zone și regiuni care sunt predispuse unor astfel de evenimente, cum este Cercul de Foc al Pacificului. La fel, în geopolitică sunt zone predispuse la conflicte, cum ar fi Orientul Mijlociu. Ca și în geologie, și în geopolitică, tensiunile acumulate pot răbufni cu efecte devastatoare. Legile naturii sunt universale, fie că vorbim de fizica Pământului sau de geopolitică.

Secolul trecut, al XX-lea, cel mai violent din istoria omenirii, a avut parte doar de trei cutremure geopolitice majore și de o serie de altele minore, regionale. Primul a fost anul 1918, cel mai mare cutremur geopolitic al secolului, când patru imperii s-au prăbușit. Imperiul rus, german, austro-ungar și turc au dispărut peste noapte ca urmare a războiului mondial. În locul lor au apărut state independente, războaiele care au urmat au fost doar războaie de reașezare (replici) a noii realități geopolitice, iar aici includ și războiul româno-ungar de la 1919, războiul greco-turc sau războiul sovieto-polonez.. Impactul acestui cutremur geopolitic a fost imens, s-a resimțit pe toate meridianele, inclusiv în coloniile marilor puteri.

Al doilea cutremur geopolitic major a fost anul 1945. Unii ar putea spune că data reală ar fi 23 augusr 1939, pactul Molotov-Ribbentrop, dar eu mă refer doar la efecte, nu la cauze. De la 1945 lumea a fost împărțită în două blocuri antagoniste, relevate ulterior prin NATO și Pactul de la Varșovia. Ceea ce a urmat, respectiv blocada Berlinului din 1948 sau războiul civil din Grecia (1946-1949) au fost doar replicile acestui cutremur geopolitic major. Revoluția iraniană din 1979 a fost doar un cxemplu de cutremur geopolitic minor, cu influență regională, la fel ca și cazul războaielor din Vietnam, Afghanistan, sau din Orientul Mijlociu.
Al treilea cutremur geopolitic major a fost în anii 1989-1991, dar l-aș plasa mai degrabă în 1989, dizolvarea URSS din 1991 fiind o consecință, o replică a anului 1989, anul revoluțiilor esteuropene. Chiar și aici au fost replici, separarea Cehoslovaciei sau dizolvarea sângeroasă a Iugoslaviei. Apariția Transnistriei se înscrie în același cadru, al replicilor cutremurului geopolitic de la 1989 – 1991.

Întreaga lume s-a schimbat, transformându-se dintr-una bipolară în alta unipolară, cu un hegemon încă de necontestat. De atunci nu au mai fost cutremure geopolitice majore. Chiar seria de revoluții arabe, care încă nu știm încotro se vor îndrepta, ar putea fi incluse în categoria cutremurelor geopolitice minore, cu impact regional. Liderii politici, cei responsabili, se feresc ca de foc și se tem de apariția unui cutremur geopolitic deoarece acesta nu poate fi gestionat, iar consecințele sale pot fi imprevizibile, lecțiile istoriei fiind elocvente în acest sens. De aceea vedem că toate declarațiile, deciziile, rezoluțiile ONU sau ale oricărui organism internațional responsabil se circumscriu acestui deziderat, păstrarea status quo-ului, a stării de fapt, orice modificare considerată a fi necesară într-o regiune să se facă lent, treptat, pentru a putea fi gestionată și consecințele să fie previzibile, astfel încât să fie suficient timp pentru a acționa înainte ca situația să ia o turnură de neoprit.

Să luăm exemplul apariției statului palestinian. Problema s-a lungit și se va mai lungi suficient de mult încât procesul de tranziție să fie lent, previzibil, prin tratative îndelungate, foi de parcurs și altele, astfel încât această mutație geopolitică necesară până la urmă, cu care toate părțile sunt de acord, să se petreacă încet, mai ales într-o regiune deosebit de sensibilă cum este cea a Orientului Mijlociu.

Deci, un cutremur geoplitic nu este de dorit, nimeni nu dorește să se petreacă, credeți că Wilhelm, kaiserul german ar fi pornit războiul la 1914 dacă ar fi știut consecințele de la 1918? Sau Hitler, dacă ar fi știut că va sfârși în buncăr, ar fi atacat Polonia în 1939? Lecțiile istoriei se învață, dar numai de către cei ce doresc să le învețe. Dar problema majoră este că odată și odată acest cutremur geopolitic se petrece, indiferent că vrem sau nu vrem. Este la fel ca și cutremurele clasice, nu le dorim, încercăm să le evităm, dar pur și simplu se întâmplă, oricât am încerca să le prevenim cumva, întrebați-i pe japonezi.

Dar să vedem care ar fi legătura între dreptul istoric, starea de fapt și cutremurele geopolitice. Pentru asta va trebui să revenim la ziua de azi, la conflictul și bătălia permanentă ce se duce 24 de ore pe zi, șapte zile pe săptămână. Chiar și acum când citiți aceste rânduri, o bătălie este în toi și sunt români care luptă în primele linii. Singuri, uitați, nerecunoscuți, sunt eroii de astăzi care duc această luptă de cele mai multe ori inegală. Mă refer la bătălia internetului, după mediul în care se desfășoară.

Bătălia internetului

Un exemplu la îndemână, în general se știe că România are dreptul istoric asupra Bucovinei de Nord, dar nimeni nu va risca o forțare cerându-i Ucrainei acest teritoriu, de teamă de a nu declanșa un cutremur geopolitic ale cărui urmări ar putea deveni imprevizibile. Dar asta nu înseamnă că o luptă subversivă, tenace și continuă nu se duce și pe acest front. Pe lângă acțiunile fizice, de deznaționalizare a românilor, ucrainenii duc o luptă underground, de justificare a ocupației lor asupra Basarabiei, încercând prin toate mijloacele, mai ales prin intermediul internetului, să submineze dreptul istoric al României asupra Bucovinei de Nord.

Un alt front este cel al Transilvaniei, ungurii care încearcă să submineze dreptul istoric al României asupra Transilvaniei. Forumuri de istorie, discuții pe marginea oricărui articol de ziar cu tente revizioniste, reșaparea îmbunătățită a teoriilor discontinuității românilor în Ardeal, contestarea dovezilor acestei continuități și multe altele.

Mai există și fronturile secundare, dar nu mai puțin importante, în care sârbii și bulgarii încearcă dezrădăcinarea românilor, minorități în țările lor. Dar frontul principal, datorită evenimentelor politice, a ajuns cel basarabean. Teoria moldovenistă este la mare modă, susținută și de către unii români moldoveni interesați sau pur și simplu naivi. Aici bătălia este mai mult decât inegală, luptătorii români pe frontul internetului trebuind să facă față inclusiv puternicului aparat de propagandă rusesc care s-a aruncat pur și simplu în această bătălie disperată pentru ei, fiindcă încep să simtă că s-ar putea să piardă. Să piardă ce, ați putea întreba. Răspunsul e simplu, să piardă controlul asupra Republicii Moldova, iar rezultatele vizibile de la fiecare rundă de alegeri arată că sunt în defensivă, în retragere. De aceea niciun efort nu este prea mic pentru bătălia pe conștiința cetățenilor moldoveni.

Dar obiectivul acestui război al internetului nu este numai conștiința și părerea cetățenilor români sau moldoveni, dar în primul rând părerea cetățeanului străin, iar prin fiecare cetățean străin ce citește forumurile sau urmărește filmulețele de pe youtube și este convins de o parte sau alta, o fărâmă din opinia publică internațională se poziționează de partea uneia dintre părți. Pare a fi greutatea unui fir de nisip, dar fir cu fir, grăunte cu grăunte, se poate ajunge la o cantitate care la un moment dat ar putea înclina balanța de o parte sau alta.

Vă puteți întreba pe bună dreptate pentru ce acest efort, din moment ce dreptul istoric cumulat cu starea de fapt ne dă situația actuală, pe care nimeni nu are interesul să o schimbe de teama situațiilor imprevizibile cu care ar putea să fie confruntat în viitorul imediat acestei schimbări. Așa este, dar am spus tot aici că aceste cutremure geopolitice se întâmplă, fie că le dorim sau nu, fie că ne plac sau nu, la fel ca și cutremurele clasice, geologice. Dacă mâine se va petrece un cutremur geopolitic, întregul eșichier geopolitic ar putea fi zdruncinat. Alianțe bine stabilite în trecut ar putea fi răsturnate, lideri ajunși la putere prin forța evenimentelor ar putea decide un curs sau altul de acțiune, conflicte armate ar putea apărea peste noapte.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece, într-un astfel de caz nu am fi în cea mai fericită situație, ținând cont de animozitățile istorice care ne-au marcat relațiile cu toți vecinii noștri. Și atunci am avea nevoie de aportul direct al celor pe care astăzi îi considerăm aliați de nădejde, dar să nu uităm că și ei ar putea fi prinși în evenimentele în cascadă ce le presupune un cutremur geopolitic major. Iar atunci, decizia lor va fi neapărat condiționată de ceea ce se cheamă la ei opinia publică. Aceeași opinie publică care a decis retragerea americanilor din Vietnam sau din Somalia. Cum credeți că această opinie publică și-ar da acordul pentru o intervenția într-o țară de care majoritatea nici nu au auzit? Nu trebuie uitat că în ultima vreme deciziile președinților americani sunt legate direct de rezultatele sondajelor de opinie. Și dacă această opinie publică, în urma acestui război al internetului care se desfășoară inclusiv acum, este convinsă de adversarii noștri că noi nu avem dreptul istoric, sau acesta este cu semnul întrebării?

Pentru a exemplifica acest aspect aș propune doar ca și exercițiu de imaginație un posibil conflict care ar duce la un cutremur geopolitic major. Repet, nu zic că acesta se va întâmpla, dar este posibil să se întâmple. Exercițiul este infinit mai complex, dar mă voi referi strict la situația noastră geopolitică regională, la fel cum am făcut în romanele mele.

Studiu de caz, Ucraina:

Astăzi, fostul premier Iulia Timoshenko este arestat pentru ceva, orice, a făcut în timpul mandatului ei de premier. Demonstranții care o susțin se adună cu zecile de mii să ceară eliberarea ei. La un moment dat, din greșeală sau din prostie, se trage în mulțime. Cererile se radicalizează și încep confruntările radicale, se dau lupte de stradă. Forțele guvernamentale reușesc prin luptă și snge să pacifice Kievul, dar cu prețul a sute de morți dintre demonstranți. Revolta este înfrântă, dar peste câteva zile izbucnește o confruntare minoră în raioanele de la vest, forțele pro-vestice se mobilizează și reușesc să ocupe sediile simbolurilor puterii. Tot mai mulți ucraineni favorabili orientării spre vest a țării se implică, ceea ce duce la răsturnarea liderilor locali ai regimului de la Kiev.

Confruntat cu perspectiva unui război civil, guvernul de la Kiev cere ajutor Rusiei, iar aceasta își trimite trupele. Încep primele cofruntări, când SUA cee retragerea rușilor pentru a lăsa ucrainenilor decizia asupra viitorului lor. Rusia refuză și continuă avansul împotriva rebelilor, ajungând în fața orașului Lvov. Polonia intervine diplomatic, cerând retragerea rușilor pentru a-i cruța pe etnicii polonezi. Rusia refuză și bombardează orașul, în speranța terminării rapide a conflictului, dar ucrainenii provestici rezistă. Imagini cu civili uciși de bombardamente fac înconjurul lumii, cerând intervenția. Polonia presează și concentrează trupe la granița cu Ucraina. Între timp, ca și o posibilă contralovitură, Rusia concentrează trupe la granița cu Țările Baltice și își întărește garnizoana de la Kalinigrad, cu graniță directă cu Polonia. Presați de propria opinia publică, americanii se decid să-i sprijine pe polonezi, cel puțin cu armament și muniție. Șase zile mai târziu, un obuz de artilerie explodează într-o piață centrală din Lvov. Șaizeci de morți, toți civili, inclusiv femei și copii. Imaginile cadavrelor copiilor sfâtecate de explozii fac înconjurul lumii. Opinia publică americană cere o reacție decisvă. Polonezii trec granița ucraineană cu blindatele în față pentru a proteja civilii. Forțele militare ruse se dispun în dipozitiv defensiv contra polonezilor, în timp ce trupele lor din Kalinigrad atacă trecând pe teritoriul polonez. Țările Baltice sunt ocupate rapid de către ruși care continuă înaintarea peste granița poloneză. Între timp, trupele poloneze înaintează spre Lvov...

Vi se pare un scenariu de SF? Nu, poate fi piatra care ar putea declanșa un nou cutremur geopolitic. Dar revenind la expunerea noastră, ce s-ar fi putut întâmpla dacă opinia publică americană era total antipoloneză, dacă majoritatea americanilor ar fi fost convinși că Lvov ete un oraș rusesc care niciodată nu a aparținut Poloniei, că nu există picior de etnic polonez acolo, ci doar ruteni, care în tot decursul istoriei s-au jurat că ei sunt etnici ruși (!). Și că SUA nu ar avea de ce să-i susțină pe polonezi cu materiale și armament, deoarece au mult mai mari probleme cu disputele cu chinezii, de exemplu. Forte ușor s-ar fi ajuns la situația asta doar printr-o masivă campanie de Public Relations (PR) și de o bătălie cîștigatpă pe internet asupra dreptului istoric. Dacă mâine un american curios dă căutare pe Google “Lvov Polski”, în cazul în care bătălia internetului este pierdută deja de polonezi, va obține pe primele pagini doar dovezi că Lvovul aparține pe drept și pe veci Ucrainei. Și atunci credeți că își va da acceptul pentru trimiterea de soldați, armament și muniții Poloniei, pe care el, ca cetățean american liber o consideră stat agresor?

Dar hai să mergem mai departe și în loc de Polonia să punem România. Care va fi situația, care va fi rezultatul? În cazul unui cutremur geopolitic, credeți că ne vom putea baza pe vreunul dintre vecinii noștri? O recapitulare istorică cred că ar fi benefică și relevantă.

La primul cutremur geopolitic major al secolului XX, am fost singuri împotriva tuturor. Ruși, bulgari, ucraineni, unguri, toți erau împotriva noastră. Până și sârbii, considerați aliați, au profitat și ne-au luat o parte din Banat. Ne-am bătut cu arma în mână, am luptat împotriva rușilor, împotriva ucrainenilor, împotriva ungurilor, și am realizat România Mare. Un aspect uitat în timp, România Mare nu au făcut-o diplomații, ci militarii, respectiv soldații care au ocupat teritoriul cu arma în mână, impunând o stare de fapt în concordanță cu dreptul istoric. Credeți că dacă Transilvania ar fi fost sub unguri la 1919, data Conferinței de Pace de la Versailles, această conferință ne-ar fi dat-o nouă? Sau dacă ar fi dat vreo rezoluție, și Ardealul ar fi fost sub unguri, ar fi mișcat vreun deget pentru a ne da nouă ceea ce ni se cuvenea, respectiv Ardealul? Oameni buni, România Mare a fost realizată cu sabia și baioneta ostașului român, Ardealul a fost ocupat prin forța armelor, la fel și Basarabia sau Bucovina. De la Paris putea oricine să zică că o regiune aparține unuia sau altuia, atâta timp cât acela nu-și impunea stăpânirea, și impunerea însemna ocuparea militară și stabilirea ordinii. Cea ce este important, am fost singuri împotriva tuturor vecinilor. Și ne-am impus dreptul prin forța baionetelor soldaților români, iar apoi acest drept a fost recunoscut și la Paris. Dar mai întâi l-am câștigat cu arma, apoi ne-a fost recunoscut ca o stare de fapt, bazată pe dreptul istoric.

Al doilea cutremur geopolitic a consființit stăpânirea noastră asupra Transilvaniei numai deoarece a fost ocupată militar și de către armatele noastre. Rușii ne-au luat Basarabia și Bucovina de Nord, le ocupaseră deja militar. Ocupaseră și România, impunându-ne regimul comunist de tristă amintire.La Conferința de Pace nu am fost admiși ca și cobeligeranți deoarece s-au opus rușii, deși contribuția noastră în Vest a fost mai mare decât cea a Franței, fiind a patra aliată ca pondere militară.
La al treilea cutremur geopolitic am fost prea fericiți că am scăpat de comunism ca să ne gândim la altceva. În concluzie, nu am obținut nimic ce nu am luat înainte prin puterea noastră, dar garanția rămânerii în posesie a fost puterea militară, nu bunăvoința vecinilor noștri.

Orice război modern nu poate fi declanșat fără o pregătire pshihologică a opiniei publice, dar bătălia pentru opinia publică se desfășoară în fiecare moment în spațiul virtual. Trebuie spus că pe site-urile și forumurile internaționale această dispută se poartă în engleză și este deosebit de complexă. De exemplu, pe un site de istorie, comentatorii de diferite națiuni vorbeau despre regii Ungariei și s-a ajuns și la Carol Robert de Anjou. Când unul dintre cei ce postau, un român, desigur, a menționat înfrângerea lui la Posada de către Basarab I, ceilalți au contestat veridicitatea informației, spunând că doar a fost atacat și nu învins de către Basarab. După câteva minute bune forumistul nostru a revenit și a postat tradusă în engleză întreaga porțiune din Cronica Pictată de la Viena care se referea la mărimea dezastrului oștirii lui Carol Robert, fapt care a închis gura tuturor. A mai adaugat și părți din Analele lui Duglosz, lucru care i-a cam luat ceva timp numai pentru traducere. Administratorul siteului i-a șters a doua zi comentariul, dar amicul nostru a revenit cu un nou cont și l-a repostat. Uterior, a fost șters din nou, dar a revenit din nou și tot așa câteva zile la rând, arătând adevărul tuturor care au intrat pe acel site. Ori, acest forumist este unul din eroii anonimi neștiuți ai acestul război al internetului. Unul care ar merita să fie decorat. La fel ca și toți cei care postează zi și noapte adevărul, răspund provocărilor și insinuărilor, realizează filmulețe pe youtube despre istoria noastră adevărată și realizările românești, acești eroi minunați, numeroși, discreți și anonimi, neștiuți, merită tot respectul și considerația noastră, deoarece ei sunt în prima linie de apărare a onoarei și integrității României, sunt prima linie în bătălia pentru conștiința opiniei publice internaționale.

În încheiere, tuturor acestor eroi neștiuți eu le aduc un omagiu călduros, mulțumindu-le pentru tot ceea ce fac ei pentru România, pentru noi toți.

de Cristian Negrea

Mă numesc Ţeavă Gheorghe Giovanni şi sunt administrator-fondator al grupurilor Facebook „Mişcarea Virtuală Dacia” şi „Mişcarea Dacia”, constituite acum doi ani : https://www.facebook.com/groups/141387601036/ ...În primul rând, mulţumesc celor ce mi-au înlesnit accesul la „Universul Românesc”. Pentru început, o să vă prezint proiectul Manifestului mişcării noastre, urmând să revin cu detalieri în cel mai scurt timp posibil (2-3 zile), pentru o mai bună susţinere a acestuia... după care veţi putea dezbate... chiar o să vă rog !!!

Proiect de Manifest al „Mişcării Dacia”

„IN STAREA ACTUALĂ, OMENIREA ALUNECĂ INEVITABIL SPRE AUTODISTRUGERE”. Această mică planetă numită Terra, nu mai poate suporta exploatarea sălbatică a resurselor sale strict limitate, în schimbul producerii unor cantitaţi uriaşe de deşeuri şi de emisii nocive, care distrug ecosistemul planetar. Resursele energetice sunt aproape de epuizare. La creşterea actuală a populaţiei, în urmatorii 20 de ani Terra va trebui să asigure hrana echivalentă consumului populaţiei mondiale din ultimii 80 de ani. Consumurile cresc exponenţial și iraţional. Terra nu mai poate suporta. Omenirea nu mai poate suporta prăpastia, care se adanceşte pe zi ce trece, dintre luxul nesustenabil al Nordului industrializat si mizeria endemică a Sudului nedezvoltat, dintre bogăţie şi sărăcie pe tot Pământul.

Potrivit studiului revistei Forbes, în luna martie 2011, existau în toată lumea 1210 miliardari în dolari SUA, cu 214 miliardari mai mulţi decât în 2010, cumulând o avere de 4,5 trilioane dolari, mai mare decât Produsul Național Brut al întrgii Germanii. După SUA, cu 413 miliardari, urmează China cu 115 și Rusia, cu 101 miliardari în dolari. În acest timp, oamenii și mai ales copiii din țările sărace, mor cu milioanele din cauza foametei și a bolilor.

Prăpastia se adânceşte. Omenirea nu mai poate suporta. Bunul simţ nu mai poate suporta materialismul vulgar şi imoral, care inabuşe spiritualitatea - cel mai de preţ dar al lui Homo Sapiens Sapiens. Difuzarea în masă a armelor, consumul de droguri, alcoolismul, tabagismul, sexualitatea exacerbată și celelalte racile morale ale Sistemului actual, conduc la creșterea fără precedent a criminalității, la pierderea demnității umane și a identității ca specie.

CE SE INTAMPLĂ PE ACEST PAMÂNT, CARE ESTE SINGURA NOASTRĂ CASĂ ÎN CARE PUTEM TRĂI?

Grupuri multi-trilionare, in Euro sau dolari, formate din magnaţi ai industriei si finanţelor, lacomi si iresponsabili, dictează astazi, în interes propriu, evoluţia omenirii spre o bunăstare aparentă, care ascunde o sărăcie reală. Creşterea PROFITULUI este singura religie a acestei lumi dezumanizate. Dezvoltarea economică nesustenabilă este singura proiecţie spre un viitor incert. Armele si ameninţarea cu forţa inabuşe in sânge virtuţile umane de iubire, iertare, compasiune, fraternitate între oameni şi popoare, dând naştere, ca reacţie, terorismului.

CE SE INTAMPLA LA NOI, IN ROMANIA?

”Ţara noastră AUR poartă, noi cerșim din poartă-n poartă”!!! Puterea din ultimii 20 de ani a hotărât vânzarea pe nimic a bogățiilor subsolului, care sunt ale noastre, nu ale guvernelor care s-au succedat în această perioadă; avem încă uraniu, aur, argint și cupru în valoare de peste 100 miliarde de dolari, de cinci ori datoriile noastre externe. Numai depozitele aurifere sunt evaluate la cca 64 miliarde dolari. Minele care nu au fost încă vândute au fost închise, la presiunea grupurilor internationale din acest domeniu, pentru a scăpa de concurență și a controla prețurile. Multe din aceste mine permit extragerea aurului prin decantare și nu prin cianurizare. Autoritățile au declarat secrete toate aceste informații, pentru a-și putea desfășura în voie afacerile dubioase.

Agricultura, cu care țara noastră se mândrea – am fost cândva al treilea exportator de porumb din lume – acum este în paragină, dezorganizată, ineficientă. Magazinele mari nu vând legume și fructe obișnuite decât din Turcia, din tările europene și din alte țări. In schimb, autoritățile au acceptat sa se facă experiențe genetice pe produsele noastre agricole, cobaii fiind NOI!

Despre industrie nu mai putem vorbi, fabricile construite cu sacrificiul vieții noastre au fost vândute ca fier vechi. Turismul a fost dat în mod deliberat pe mâna unor persoane clientelare incompetente, care nu visează decât îmbogațirea peste noapte. Furnizarea de gaze, electricitate, apă, etc., a fost cedată unor firme străine, care acționează în mod practic ca monopoluri. Nu mai avem nicio Bancă comercială importantă, cu capital 100% românesc.

Cultura noastră tradițională este sufocată de manelizarea forțată. Sănătatea și Învățământul sunt lăsate în grija Celui de Sus. Limba romaneascâ este stâlcită de analfabeți cu poziții înalte în Stat. Morala? ”Virtutea” cea mai de preț a românilor a devenit corupția, pe care, dacă nu o practicăm, cel puțin o acceptăm. Pădurile sunt sacrificate. Arborii sunt tăiați fără milă, sub diferite pretexte. Poluarea a devenit insuportabilă, Bucureștiul deținând recordul European în această privință.

Deviza conducătorilor corupți este: “După NOI, Potopul”!
România a fost scoasă la mezat!!! Prăbușirea este inevitabilă. Este o chestiune de timp.

CE E DE FĂCUT? Să contemplăm dezastrul cu mainile în buzunare, în ideea că prabuşirea nu ne va afecta pe noi, ci pe copiii, nepoţii, sau, cu puțin noroc, pe strănepoții noştri? Să ne prefacem că acceptăm minciunile cu care suntem bombardaţi din toate părţile de presă şi de televiziune? Nu mai vorbim despre clasa politică, aservită puterii economico-financiare şi gangurilor subterane, pentru care minciuna şi dezinformarea sunt singurele raţiuni de a fi !? Să ne descurajăm şi să ne pierdem raţiunea, adică exact ceea ce vrea Puterea?

MISCAREA DACIA ARE UN RASPUNS REAL SI BINE DOCUMENTAT LA TOATE ACESTEA!

Mișcarea DACIA este o asociere nepartinică a tuturor românilor din țară și de pretutindeni, care își însușesc Principiile și Obiectivele acesteia, fără nici o altă restrictie sau discriminare. Pentru participarea la viitoarele alegeri, Mișcarea trebuie însă să se înregistreze sub forma unui ”partid”, sau să se alăture altor mişcări cu Principii şi Obiective asemănătoare, în vederea formării acestuia.

Mișcarea Dacia își propune să reacționeze pacific, cu mijloacele puse la îndemână de sistemul actual, constituind o FORŢĂ POLITICĂ IEŞITĂ DIN COMUN, nici de stânga, nici de centru, nici de dreapta, ci de înainte și în sus! Mișcarea nu pleacă la drum cu intenții de răzbunare, ci cu spirit unificator și cu dorinţa de a aşeza Societatea românească pe bazele bunului simț, a respectului față de om si de mediul în care viețuim! Mișcarea va ţine „porţile deschise” tuturor celor ce vor dori să-şi pună competența şi capacitatea, nu în slujba banului (“ochiul dracului”), ci a INTERESULUI NAŢIONAL.

În acest spirit, Mișcarea DACIA a conceput un pachet de măsuri de guvernare, ce urmează să fie implementate după câştigarea alegerilor. Principiile Mișcării vor fi transpuse în fapt în doua mari etape: Etapa pregatitoare, în care vor fi create condițiile necesare pentru transformarea evolutivă a Sistemului economic, social și politic actual, și Etapa fundamentală, care va permite introducerea treptată a tuturor laturilor noului Sistem de organizare a societății, conform unei NOI PARADIGME.

ETAPA PREGATITOARE

Imediat după câștigarea alegerilor, se va organiza, în cadrul legal şi constituţional existent, un REFERENDUM, în vederea reorganizării politice și teritoriale a Țării pe baza principiilor de eficiență, competență și responsabilitate. Vor fi puse în discuție pentru aprobarea lor de catre romanii de pretutindeni:

- schimbarea numelui Țării în DACIA;
- înlocuirea actualului sistem parlamentar bicameral cu o adunare legislativă unică, denumită SFATUL ȚĂRII, format din câte un reprezentant ales al fiecărui județ și 3 reprezentanţi ai orașului București;
- exercitarea conducerii țării de către un DOMNITOR CONSTITUŢIONAL , ales de Sfatul Țării pe o perioada de 6 ani, fără posibilitatea realegerii;
- exercitarea puterii executive de către un Guvern compus din 12 Dregători, aleşi de Sfatul Ţării pe baza Competenței și a Probității Morale; fiecare Dregător va coordona o ramură a activității economico-sociale a Țării ( Justiţie, Interne, Apărare, Externe, Finanțele şi Investițiile, Comunicaţiilor şi Mediilor de Informaţii, Industria, Cercetarea şi Energia, Comerţului şi Turismului, Agricultura şi Ecosistemul, Transporturile și Infrastructură, Sănătatea, Munca şi Familia, Educația şi Cultura), având în frunte un Prim-Dregător și vor avea la dispoziție un grup de experți din fiecare domeniu;
- adoptarea unei noi CONSTITUȚII, care sa consfințească schimbările de mai sus și să permită punerea în aplicare a Principiilor şi Obiectivelor Miscării; Noua Constituție va ocroti și garanta dreptul de proprietate personală, privată și de grup, subordonându-l însă INTERESULUI NAŢIONAL.

Imediat după victoria în Alegeri vor fi adoptate în regim de urgență, următoarele Legi care vor asigura bunul mers al Societății :

Legea Muncii, prin care se va garanta un loc de muncă cel puţin unui membru al nucleului familial, muncind toţi şi... mai puţin. Această Lege, ar elimina Ajutorul Social, care astăzi este acordat pe principii injuste. Deasemeni, se va stabili o Grilă de Salarizare care va reduce distanța dintre retribuția minimă și cea maximă în unitățile de stat, iar pentru firmele private același deziderat va fi obținut printr-un sistem de impozitare progresivă a veniturilor personale, realizându-se astfel o limitare a câştigurilor nete ale tuturor cetăţenilor, în limitele bunului simţ și va conține prevederi, care vor înlesni întoarcerea în Țară a competențelor emigrate.

Legea Anti-Corupţie va stipula interzicerea nomadismului şi a câştigului fără muncă şi va introduce un mecanism eficace de control al averilor ilicite printr-un organ special constituit. Alte reglementări vor viza dreptul la viață și la securitatea personală a tuturor cetățenilor, prin creșterea rolului și eficienței Poliției Comunitare, inclusiv prin interzicerea portului de arme letale de către persoanele neautorizate.

Legea Sănătății prin care se vor trece în coordonarea Statului toate activităţile din domeniu, cu scopul îmbunătăţirii lor şi a asigurării parităţii de oportunităţi pentru toţi cetăţenii.

Legea Învățământului, care va aduce modificări importante, bazate pe pricipiul ”La nivelul Școlii Statale și cu grija Părinților se plămădește Viitorul Țării”, cu mențiunea că programele şcolare şi universitare trebuiesc uniformizate la nivel naţional.

Legea Familiei, pentru responsabilizarea parinților în legătură cu asigurarea unor condiţii decente de sănătate şi educaţie propriilor copii.

Legea mass-mediei, care va stipula, printre altele, crearea Observatorului Etic al Presei și Audio-Vizualului. Se va trece la cultivarea Informaţiei cu caracter educativ de masă, la popularizarea noutăţilor ştiinţifice, la educarea ecologistă a populaţiei, la promovarea adevăratei Culturi şi a unor Valori adevărate, etc. O prevedere foarte importantă se referă la modalitatea de a participa la dezbateri pe net, exclusiv cu nume şi prenume reale şi adresă e-mail (nepublicabilă), pentru a se elimina proasta creştere şi a se da posibilitatea unor „reacţii legale”, sau moderării corespunzătoare de către cei în drept.

Legea Identității Naționale, prin care se va prevede constituirea unui fond de 0,5% din Bugetul Țării, destinat celor de un sânge cu noi din țările vecine, pentru a-i ajuta să-și conserve limba, obiceiurile și credința.

Legea investițiilor, care va reglementa condițiile de realizare a dezvoltării tuturor ramurilor Economiei Țării. Legea va permite numai investițiile care vor asigura o dezvoltare sustenabilă, respectiv cele care vor avea în vedere surse energetice nepoluante și care nu vor afecta ecosistemul natural în care vor fi implantate. Accentul va fi pus pe o agricultură naturală dar intensivă, în care agricultorii, în funcție de interesul lor, vor fi stimulaţi să formeze asociații pentru cultivarea în comun, pe baze mecanizate, a terenurilor agricole de care dispun, sau li se pun la dispoziţie și pentru construirea în comun, cu sprijinul Statului, de unitați care sa prelucreze local produsele agricole obținute. Va fi încurajat și stimulat eco-turismul. Potrivit Legii, Statul va putea subvenționa parțial cheltuielile cetățenilor care își construiesc eco-locuințe izolate termic, cu acoperișuri placate cu celule fotoelectrice, cu recuperarea apei de ploaie, cu turbine eolice, etc.

Legea Finanțelor, va fi o lege blândă pentru veniturile medii, licite. Va exista o limită inferioară, sub care veniturile anuale nu vor fi impozitate, și un plafon, peste care se vor aplica taxe si impozite progresive. Asupra produselor de lux sau cu consum mare de resurse, vor fi aplicate accize ridicate. Legea va transpune în fapt deviza: ”Taxele și impozitele reprezintă contribuția cetățenilor si a agenților economici la prosperitatea Țării”.

Legea va prevede înființarea în afara Bancii Naționale, a unei Bănci Comerciale cu participare de Stat, prin cumularea capitalurilor tuturor băncilor actuale interesate de chestiune, care să facă împrumuturi cu dobândă unică europeană, menită să servească interesele clienților și nu pe cele ale capitalurilor. Prin intermediul acestei Bănci se va trece la limitarea circulației banilor lichizi, urmărindu-se înlocuirea treptată a acestora cu ”bani electronici” și, într-o etapă ulterioară, la generalizarea acestei măsuri, cu scopul de a se elimina : munca la „negru”, ciubucul, corupţia şi în general , câştigurile fără muncă. Legea va reglementa circulația capitalurilor și operațiunile bursiere.

Legea va trasa condițiile pentru realizarea unui Sistem Unic de Asigurare gestionat de un organism de Stat specializat. Vor fi stipulate măsuri pentru asigurarea transparenței operațiunilor contabile la Agenții Economici și pentru sancționarea severă a evaziunii fiscale, care, prin Lege, va intra în categoria ”Subminarea Economiei Naționale”.

Alte reglementări vor viza dreptul de a respira aer nepoluat, în care scop vor fi legiferate limite stricte pentru emisiunile poluante, inclusiv o limitare a transportului auto individual în centrele aglomerate și vor fi prevăzute sancțiuni extreme împotriva persoanelor sau unităților care nu respectă aceste reglementări. Se va asigura dreptul la o bătrânețe decentă.

La sfârșitul acestei etape, se va reduce în mod vizibil disparitatea dintre cei bogați și cei cu venituri mici și întregii populații a Țării i se va asigura accesul nemijlocit la un nivel de trai, decent, civilizat. Totodată vom elimina amestecul Politicii în Administrarea Bunului Public.

Sarcina cea mai dificilă pe care și-o asumă Mișcarea Dacia în Etapa de Pregătire a trecerii la Noul Sistem, este aceea a schimbării treptate a Conștiinței Individuale și Sociale. Conștientizarea dezastrului spre care se îndreaptă societatea și a necesității și urgenței schimbării modului nostru de viață, reprezintă factorul hotărâtor al salvării viitorului. Schimbarea se referă la:

- stabilirea unei ierarhii reale a valorilor umane: familia, dragostea și respectul reciproc, prietenia, cinstea și corectitutinea, modestia, răbdarea și iertarea, precum și a celor sociale: comunicarea, colaborarea, întrajutorarea, fraternitatea;

- raționalizarea obiceiurilor de consum, prin eliminarea risipei (apă, electricitate, gaze) și a consumurilor futile, extravagante, ostentative sau chiar dăunătoare (obiecte de lux, autoturisme-”monștri”, locuințe supra-dimensionate, alimentație ”grea”, alcool și țigări, etc.);

- folosirea în mod curent a mijloacelor publice de transport sau a celor nepoluante (bicicleta), exceptând cazurile de urgență sau folosirea autoturismului pentru mai mulți membri ai familiei (în vacanță, excursii, etc.);

- o nouă atitudine față de mediul ambiant: protejarea spatiilor verzi sau de agrement, plantarea de pomi fructiferi oriunde se găsește o bucățică de pământ, stimularea grădinăritului pe spații mici, depozitarea atentă și colectarea organizată a deșeurilor menajere, etc.

Schimbarea Conștiinței va trebui să înceapă cu NOI, cei care am aderat la, sau simpatizăm cu, Principiile și Obiectivele Mișcării DACIA. Schimbarea conștiinței individuale, va duce la Schimbarea Conștiinței Sociale, ceea ce va permite trecerea fără convulsii sociale la etapa urmatoare, cea hotărâtoare pentru oprirea și ranversarea trendului actual spre autodistrugere.

ETAPA FUNDAMENTALĂ

În această etapă, se va aplica Strategia pentru Dezvoltarea Sustenabilă a Țării, care, în concepția Mișcării Dacia, înseamnă optimizarea creșterii economice, concomitent cu restructurarea economică și socială, prin dezvoltarea tehnologiilor înalte, nepoluante, și a metodelor de organizare, îndreptate spre creșterea bunăstării materiale și spirituale a tuturor cetățenilor, ce vor conviețui în deplină armonie cu natura, cu mediul înconjurător.

Principiile generale după care se orientează Mișcarea Dacia pentru atingerea scopului strategic menționat se referă la:

- reformarea Sistemului Juridic, elaborarea unui Cod Legal modern, simplu şi eficient, în vederea înlocuirii actualelor Coduri Civil, Penal și Procedural, care nu vor mai corespunde în totalitate schimbărilor structurale preconizate; ocrotirea și garantarea în continuare a proprietății private, care va fi însă subordonată Interesului Național;

- recuperarea și trecerea sub controlul Statului a exploatării resurselor naturale, parțial sau total înstrăinate; asigurarea condiţiilor pentru exploatarea intensivă, științifică și biologică a tuturor terenurilor agricole, forestiere şi a altor resurse agro-alimentare; stimularea industriei eco-compatibile, bazată pe tehnologii de vârf, pe o amplasare rațională a unităților de producție și pe transporturi ecologice;

- folosirea cu precădere a surselor energetice renovabile; optimizarea repartizării forței de muncă; trecerea la recuperarea, reciclarea și refolosirea tuturor materialelor ;

- revoluționarea conceptului de HABITAT, prin stimularea constituirii unor forme de micro-organizare teritorială, supuse legislației Țării, independente din punct de vedere organizatoric, care se va autosatisface în principal din activitatea proprie;

- descurajarea tuturor Activităților Futile (reclama și publicitatea care depășesc simpla informare, manifestările subculturale și cele care contravin moralei sau bunului simț, moda de dragul... modei, producția și importul articolelor de lux, sportul sponzorizat cu scop lucrativ, etc.), prin măsuri organizatorice, unde este cazul, sau printr-o politică severă de taxe și impozite.

Pe plan extern, se vor pune bazele unei Noi Politici Regionale şi vor fi făcute toate demersurile necesare pentru realizarea, cel puţin a unei FEDERAȚII cu statul românesc de dincolo de Prut; vor fi înlăturate pretențiile teritoriale și vor fi susținute virtuțile naționale, dincolo de orice naționalism îngust; va fi introdusă prin prevedere constituţională interdicţia participării cu trupe armate în afara teritoriului naţional, Oastea trebuind să devină în special o Forţă de Protecţie Civilă ( informare , educare şi coordonare a populaţiei pentru Cazuri de Necesitate).

Punerea în practică a Principiilor și Obiectivelor Mișcării Dacia, necesită parcurgerea unor etape logice și bine fundamentate, dar care au un orizont de realizare îndepărtat. Acest program reprezintă însă SINGURA ALTERNATIVA REALĂ la Sistemul actual, care evoluează inevitabil spre o catastrofă planetară apocaliptică, și are posibilitatea de a demonstra avantajele sale spirituale și materiale chiar din Etapa de Pregătire a Marii Schimbări.

Noi ne propunem să participăm la Alegerile din 2012, singuri, sau alături de alte forţe progresiste şi SĂ LE CÂŞTIGĂM !!!
Odată câştigat dreptul de guvernare, VOM ÎNCHEIA UN CONTRACT CU POPORUL DACIEI, în care vom desemna CALENDARUL LEGILOR DE ADOPTAT. Neîndeplinirea clauzelor acestui CONTRACT, va conduce la DEMISIA ÎN BLOC a tuturor reprezentanţilor aleşi şi la organizarea altor Alegeri Legislative !

Suntem singura alternativă la Sistemul de Învrăjbire a Naţiei, nu avem Lideri Autopropuşi, suntem deschişi oricui va adera la Principiile şi Obiectivele noastre, FĂRĂ NICIO DISCRIMINARE !!!

Scopul nostru primordial este : UNITATEA ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI, pentru realizarea MARII SCHIMBĂRI PENTRU ŞI PRIN NOI ÎNŞINE !!!

VENIȚI ALĂTURI DE NOI PENTRU CA, IMPREUNĂ. SĂ FACEM ISTORIE ACUM... ORI NICIODATĂ!

__________________
... nu toţi dacii au pierit !

Un document care ar trebui să pună capăt discuțiilor și acuzațiilor privitoare la suferințele evreilor în vremea guvernării Mareșalului ION ANTONESCU

Testamentul lui Wilhelm Filderman

Reproducem în întregime așa zisul TESTAMENT AL LUI FILDERMAN. În realitate este vorba de o declarație oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Filderman în procesul desfășurat în Elveția avându-i ca inculpați pe tinerii români, membri ai PNȚ, aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna. De maxim interes este mărturia pe care o depune Filderman cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu. Drept care această porțiune din declarație am cules-o cu litere mai îngroșate, cu aldine.

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:

În opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul disperării în care întregul popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța. În calitate de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din România. Și, întrucât eu consider că aici trebuie căutată sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.
Pentru a scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele Sovietic, voi aminti doar câteva fapte.

A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.
În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.
Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.
Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple: - Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.
- Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.
Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.

Asemenea situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi România – administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului.
În ansamblul său, populația românească a suferit și suferă cele mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic. Ea a fost lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare, proprietatea imobiliară. Prin așa zise reforme monetare, a fost supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale, necesare unei vieți omenești scăpate de sclavie. Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privând zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși la mizerie și la degradare.
Am fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecuțiilor politice dirijate de la centru împotriva oamenilor politici democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a judecăților fără justiție.
Omnipotența și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor.
Cât despre extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au constituit subiect special al atenției din partea comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit obiect.”

***

Comentarii:

1. Existența acetui text a fost mereu contestată de așa zișii holocaustologi, care susțin că este vorba de un text inventat în redacția revistei „Baricada”, unde a fost prima oară publicat, imediat după decembrie 1989. Dacă nu mă înșel, „Baricada” a publicat numai fragmentul despre Mareșalul Ion Antonescu, de departe cel mai interesant.

2. Textul a fost integral publicat (pentru prima oară?) în volumul Memorial anticomunist din închisoare, de Oliviu Beldeanu, Editura Jurnalul Literar, 1999. Volumul relatează amplu cele petrecute la Berna, cu ocazia acelui atac, și tot ce a urmat. Sau aproape tot. La București, adică în România, circula înainte de 1990 zvonul că acel atac avusese o țintă precisă: documentul care cuprindea lista parlamentarilor francezi plătiți de Moscova să blocheze diverse proiecte și mai ales proiectul legislativ de înființare a Pieței Comune, punctul de plecare al Uniunii Europene de azi! Documentul a fost găsit în geanta pe care bietul Aurel Șețu, ținta și victima atacului, colonel KGB sub acoperirea de șofer al Legației, nu a vrut s-o dea de bună voie atacatorilor săi. Se povestea că președintele de atunci al forului legislativ francez, înarmat cu acest document, i-ar fi chemat la el în birou pe toți parlamentarii în cauză, i-a comunicat fiecăruia că numele său figurează pe lista cu pricina, dar că el nu crede că acea listă poate fi adevărată... Cum să existe parlamentari francezi în solda Kremlinului?! De aceea așteaptă plin de încredere votul! Iar votul celor de pe listă, abil șantajați, a fost în favoarea înființării Uniunii Europene de azi... Ordinul Moscovei nu a putut fi urmat grație acelor români!
Petre Țuțea trăgea concluzia: flăcăii aceia, cu prețul vieții lor, au salvat Europa de la bolșevizare pe cale parlamentară!... E greu de știut dacă chiar așa s-au petrecut lucrurile. Francezilor le vine peste mână să recunoască, dacă au ce recunoaște!

3. Revin la declarația lui Filderman. E neașteptată referința sa la Ion Antonescu, mai ales că este atât de amplă și fără nicio legătură cu procesul. Care să fie explicația? Eu aș pune-o în legătură cu faptul că evreii chemați să depună mărturie în apărarea celor acuzați în „Procesul Marii Trădări Naționale” au avut atunci, în 1946, o prestație penibilă. Cei mai mulți, în frunte cu Marele Rabin Alexandru Șafran, nu s-au prezentat, iar cei care s-au prezentat, în frunte cu Wilhelm Filderman, au dat declarații marcate de teama de a nu fi considerați complici ai regimului defunct. Cine are timp, să compare această declarație, din 1955, cu declarația aceluiași Filderman de la procesul din 1946. Și să pună pe două coloane declarațiile lui Filderman. Să vedem ce iese!
Vreau să zic că prin această declarație Filderman și-a potolit probabil niscai mustrări de conștiință. La fel cum s-a întâmplat și cu Alexandru Șafran, când a revenit în Țară, în 1995, și a ținut să se vadă cu Șerban Alexianu, vechi prieten, fiul lui George Alexianu, înmânându-i acestuia la sfârșitul întâlnirii următorul înscris: „Lui Șerban Alexianu, amic din tinerețea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viață și activitate profesională și mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă și total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit la comanda omunistă cumplit și total nedrept. Întreaga-i suferință să-i fie izbăvită.”
Comisia Wiesel a pus la îndoială autenticitatea acestei declarații și l-a trimis la Geneva pe nepotul rabinului Șafran, să afle dacă declarația este olografă. A aflat că este, dar nu s-a învrednicit să publice și să comenteze în raportul comisiei acest înscris, atât de clar și atât de important. Evident, bietul Șafran a avut de suferit după această declarație. El, săracul, o dăduse cu înțelegerea de a fi publicată după moartea lui... Îmi fac mea culpa că nu am respectat promisiunea pe care i-o făcuse în acest sens dl Șerban Alexianu. De îndată ce am obținut o copie xerox a înscrisului l-am publicat fără nicio remușcare, fără să aștept acordul dlui Șerban Alexianu. De la Vérité avant toute chose!...

4. Interesantă mențiunea pe care Filderman ține s-o facă cu privire la confiscarea averilor evreiești pe vremea Mareșalului. Act pur formal, efectuat de ochii lumii, ai Uniunii Europene de atunci, cu sediul la Berlin... Da, dacă îl judeci pe Ion Antonescu și pe români pentru legile și decretele promulgate în acei ani, se poate vorbi de mari crime și abuzuri împotriva evreilor. Dacă faci apel însă la fapte, la efectele legilor anti-semite, nu ai niciun motiv de indignare, de supărare, nici ca vreu, nici ca român!

5. „Mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei”... Să ne aducem aminte de scrisorile lui Filderman adresate Mareșalului, adevărate strigăte de groază și disperare, provocate de măcelul la care evreii erau supuși în Transnistria, unde fuseseră deportați din ordinul Mareșalului. Scrisoarea de răspuns a Mareșalului este un text impecabil sub toate aspectele. Nereușind totuși să fie convingător prin cuvîntul scris, Mareșalul s-a văzut nevoit să recurgă la soluția extremă: l-a deportat și pe Filderman, liderul evreilor din România, l-a trimis și pe el în Transnistria, să vadă cu ochii săi cât erau de adevărate și de întemeiate acuzele cu care Filderman s-a adresat Conducătorului statului. Câteva luni a stat Filderman în Transnistria, a putut să se întâlnească cu fiecare evreu și să afle tot adevărul. Revenit la București, Filderman n-a mai rostit după aceea niciun cuvînt împotriva Mareșalului, nicio plângere în legătură cu soarta evreilor strămutați – acesta este cuvîntul potrivit, strămutați în Transnistria.
Scenele de solidaritate umană, între români și evrei, au fost nenumărate. Dacă este ceva ce n-am să iert niciodată evreilor și românilor care clamează holocaustul din Transnistria, nu este faptul că evreii aceia spun minciuni și că inventează crime abjecte neîntâmplate. Îi acuz și niciodată n-am să le iert faptul că ascund și lasă uitării acele mișcătoare scene de solidaritate care s-au petrecut. Se pierd astfel în neantul uitării, rămân neconsemnate nenumărate fapte minunate de omenie activă, eficientă, eroică! Care deseori țin de domeniul sublimului, al fantasticului în ordinea morală a lumii! Da, există și un astfel de fantastic!...
Un singur exemplu: la un moment dat, de la București a venit în Transnistria dispoziția ca evreii până la 18 ani să fie trimiși înapoi, în Țară. Un român, jandarm, comandant de lagăr, le-a comunicat evreilor care erau vizați prin acest ordin să-și facă bagajele și să se pregătească de drum. S-au prezentat însă la comandant și evreii care abia ce împliniseră 19 ani de câteva zile sau săptămâni. Nu era păcat, pentru o diferență de câteva zile, să nu plece și ei înapoi?! Comandantul s-a învoit, le-a dat dreptate, și a adăugat pe lista celor disponibilizați și persoanele de 19 ani... Imediat s-au prezentat tinerii care aveau 20 de ani, cu același argument. Rezultatul a fost același. S-a ridicat și pentru aceștia limita de vârstă. Și tot așa, până când comandantul a decis că toți clienții săi îndeplineau condițiile de vârstă pentru a se întoarce în Țară... Aveau sub 18 ani chiar și bunicii celor vizați de ordinul de la București. Dacă nu mă înșel, în matematică asta se numește regresie la infinit!... Evident, germanii, ca ocupanți, aveau acces în primul rând la textul legilor și decretelor anti-semite, și mai puțin sau deloc la maniera românească de a le aplica. Dacă ne încăpățînâm să vorbim de un Holocaust în România, atunci trebuie să precizăm că e vorba de Holocaustul vesel, Holocaustul luat la mișto, în derizoriu, conform unei formule sui generis de comportament în istorie, îndelung exersată de români! A se vedea în acest sens și consemnările lui Nicolae Steinhardt, alt mare român evreu!
Pare un basm că așa s-au petrecut lucrurile. Dar ține de domeniul coșmarului și al abjecției umane să constați că niciunul dintre acei evrei „sub 18 ani”, câteva sute, nu a lăsat mărturia sa la Yad Vashem despre acest „moment mișcător de solidaritate umană, dintre evrei și români”! Ceva-ceva din onoarea iudaică a salvat Wilhelm Filderman prin această declarație dată cu puțină vreme înainte de a trece și el în neființă.

6. De la Wilhelm Filderman ne-au rămas și niște memorii, scrise minuțios și lăsate în păstrarea secretarului său Grinberg(?), care a trăit la Paris până după 1990. Înțelegerea era ca aceste Memorii să fie predate Academiei Române, spre păstrare și publicare, imediat ce în România va înceta regimul comunist. Când, după 1990, la București, la Academie, s-a aflat de acest veritabil tezaur, preluarea a fost tărăgănată din motive încă neelucidate, răstimp în care Mossadul a putut să fie informat de existența Memoriilor lui Filderman și să intervină în forță, ridicând materialul respectiv din casa bietului evreu, care ar fi avut dreptul să intre în Istoria Poporului Român dacă apuca să predea prețiosul document. Își făcuse datoria, păstrase cu grijă acel document și a transmis Academiei mesajul venit de la Filderman, evreul despre care în presa americană se afirma deseori că este „cel mai important evreu din Europa”! Cel mai probabil este că informația către Mossad a plecat de la o persoană din conducerea Academiei Române. Pentru cine încearcă să afle adevărul, motivele pentru care am ratat însușirea și publicarea unui document de maximă importanță pentru istoria României, am un singur sfat, antic și de demult: cherchez la femme!... Nu bag mâna în foc, ci doar emit o supoziție.

7. Declarația de la Berna a lui Filderman ne permite să știm cam cum arată în Memorii mărturia sa despre Transnistria, despre așa zisul Holocaust. Este foarte probabil că nu vom citi niciodată aceste memorii. Sau le vom citi cu multe modificări, așa cum s-a întâmplat și cu alte texte de același fel. Mă refer în primul rând la Memoriul făcut de Siegfried Jagendorf, fost șef al lagărului de la Moghilău – Moghilev. Memoriul a fost scris imediat după război, în SUA, unde a emigrat familia Jagendorf. Și a fost predat la Yad Vashem, așa cum se obișnuiește. Și tot așa, precum se obișnuiește, memoriul a fost returnat autorului cu indicații precise ce anume să scoată și ce să mai adauge, pentru ca aminitirile sale să se potrivească cu versiunea oficială a Transnistriei. Autorul, încăpățînat și rebel, așa cum puțini sunt evreii când e vorba de Holocaust, a refuzat să revină asupra textului. Pagubă în ciuperci!... După moartea sa, ușor suspectă, în 1970, s-a găsit cine să facă modificările respective. Le-a făcut însă atât de stângaci încât miros de la o poștă a făcătură... Prostănacă și murdară... Ca și modificările operate asupra celebrului Jurnal semnat de Mihail Sebastian. Semnat, dar nu și scris în întregime de marele Sebastian. Unii zic, dar eu nu cred, cum că Vicu Mândra ar fi acceptat sarcina de mare onoare și încredere de a colabora atât de intim cu un mare scriitor. O pălărie mult prea mare pentru capul fostului meu coleg de partid... Dar pentru cine n-ar fi fost prea mare?! Atât pălăria, cât și neobrăzarea gestului!

8. În fine, despre poziția afirmată de Filderman în această declarație mai găsim o confirmare în cărticica scrisă de Filderman în colaborare cu Sabin Mănuilă, un raport prezentat la Conferința Mondială de Statistică ținută la Stockolm în 1957, dacă nu mă înșel. Tot așa, nici urmă de Holocaust. Dar, din păcate, cu cifre total inexacte cu privire la legionari... Le trecem cu vederea, mulțumiți să constatăm că, la nivelul celei mai înalte funcții din interiorul comunității evreiești din România acelor ani, teza Holocaustului a fost complet infirmată, sub toate aspectele în care ea a fost imaginată și scornită.

9. O ultimă precizare: declarația a fost dată de Wilhelm Filderma în limba engleză și se află la dosarul cauzei amintite. Traducerea pe care am publicat-o mai sus are vizibile stângăcii. Este de interes național ca autoritățile românești să intervină în Elveția pentru a obține o copie autentificată a acestui act. O traducere ca lumea se impune și ea, pentru ca fragmente din acest text să figureze la locul cuvinit în manualele de istorie. Nu de istorie a Holocaustului, ci de istorie a României!
Sperăm să nu ne-o ia Mossadul înainte din nou!... Și să ne-o ia! Cine să-i împiedice?!

25 octombrie 2011 Ion Coja

Arhiva Românilor

luni, 7 noiembrie 2011

OPRIŢI DESTRĂMAREA ARHIVELOR NAŢIONALE !

FAR către SRI și România. APELUL Federaţiei Arhiviştilor din România în faţa atacului UDMR: OPRIŢI DESTRĂMAREA ARHIVELOR NAŢIONALE !

Magda URSACHE. Save pe document. (Liliana Corobca despre epurarea cărților sub comunism)

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Ion Cristoiu. Când partidele cer o „ofensivă rusească“ pe teritoriul României

Dreptul istoric, starea de fapt şi bătăliile internetului - de Cristian Negrea

Proiect de Manifest al „Mişcării Dacia”

marți, 25 octombrie 2011

Testamentul lui Wilhelm Filderman și suferințele evreilor în vremea guvernării Mareșalului ION ANTONESCU

Eliana POPA. Un pamflet muzical

Faceți căutări pe acest blog

Pagini