SITUAŢIA DIN ARDEAL – de Mihai Eminescu [12 martie 1883]

SITUAŢIA DIN ARDEAL – de Mihai Eminescu [12 martie 1883]

Mihai EminescuJanuary 18, 2018 Opera Politică a lui Mihai Eminescu, Publicistică 1888 - 1889 

I.P.S.S. mitropolitul românilor răsăriteni din Ardeal şi Ţara Ungurească, d. Miron Românul, a adresat protoiereilor din arhidieceză o circulară. Ea opreşte pe cler de-a lua parte la adunările populare cari protestează cu atâta legitimitate în contra proiectului de lege al cărui scop e maghiarizarea institutelor secundare române de învăţământ.
Înainte de toate mărturisim că nu discutăm motivul care-a putut împinge pe prelat la răspândirea acestei circulare. Ştiam că, din nenorocire, mitropolitul românilor prea e o persoană oficială pentru a se putea sustrage de la influenţa guvernamentală şi nici nu se poate pretinde ca orice mitropolit să fie ca Şaguna, care punea ordine ministeriale ungureşti ad acta, fără a le ‘nvrednici măcar de-un răspuns şi care, când dreptatea era în partea poporului său, o susţinea în contra a orice şi a oricui. Se prea poate aşadar ca circulara aceasta să fie comandată de la Pesta, de unde i s-a şi administrat mitropolitului, prin ziare ungureşti, ameninţări de trimitere la mănăstire.
Ceea ce ni se pare însă straniu în această circulară şi lucru la care nu ne-am fi aşteptat este tendenţa pe care I.P.S. Sa binevoieşte a o atribui adunărilor populare, tendenţă substituită, care dă circulării caracterul unei denunţări aproape.
Mai întâi se zice că adunările „au un caracter politic”.
Daca e neapărat de-a li se atribui un asemenea caracter, am întreba de când românii în ţara lor proprie şi strămoşească au căzut, prin vro sentenţă judiciară, sub interdicţiune politică, de când li s-a detras numai lor liberul exerciţiu al dreptului întrunirilor, garantat chiar de-o Constituţie ca cea ungară, în cari să poată discuta liberi şi neîmpiedecaţi atentatul făcut asupra limbii, naţionalităţii şi bisericii lor de cătră reprezentanţii minorităţii populaţiunii din ţară?
Conducătorii – mai zice circulara – se pun pe teorii cari eschid simţul ce se numeşte patriotism şi deschid respectul cătră bazele actuale ale dreptului public… Din partea inteligenţei i se dă poporului în mod ostentativ impuls într-o direcţiune care trece marginile loialităţii…
Simţul ce se numeşte patriotism poate să se fi eschizând; simţul ce este patriotism după cum [î]l înţelege toată lumea – escepţie făcând de maghiari – nu sufere fără ‘ndoială nici o scădere prin manifestări. Căci poate fi cineva bun patriot şi rău maghiar – lucrurile nu au a face una cu alta – şi, viceversa, poate fi cineva fanatic maghiar şi rău patriot, ceea ce maghiarii sunt în genere. Patriot e omul care contribuie la bunăstarea şi înflorirea tuturor elementelor din ţara sa; prin ridicarea simultană a tuturor, patria se ridică. Maghiarii, din contra, văd idealul lor de stat în ruinarea naţiunilor conlocuitoare, în apăsarea lor intelectuală; ei atentează la cel mai de căpetenie instrument de cultură al unui popor, la limba lui, pentru a-i impune în schimb idiomul ocult al unei mici şi izolate rase, idiom cu forme organice fino – tartare, cu lexicon slavonesc. Radical deosebit în structură de câteşitrele grupurile mari de limbi europene, acest idiom prezintă dificultăţile unei limbi moarte fără a prezenta nici unul din foloasele ei. Cine ştie limba română are calea deschisă la tezaurul intelectual al limbilor romanice moderne, are în fine cheia la limba latină, la civilizaţiunea antică. Cine ştie ungureşte nu ştie nimic decât ungureşte, un idiom nefolositor, purtat de o literatură săracă, de-o cultură ştiinţifică înapoiată, care nu deschide nici o poartă în Europa şi – în treacăt vorbind – nici în restul lumii. Cu învăţarea acestui idiom milioane de oameni cheltuiesc un enorm echivalent de putere intelectuală… cu ce folos? Evident că nici unul.
Se esclude respectul către bazele actuale ale dreptului public..?
Dar ce este legea naţionalităţilor, ce autonomia confesiunilor decât drept public? Ce sunt aceste decât un pact între popoare şi Coroană, în care cele dentăi, în schimb cu sacrificiile ce le aduc, obţin un minim de libertate pentru creşterea şi cultura lor? Cine ignorează acest drept public, cine esclude respectul cătră el nu sunt nimenea alţii decât maghiarii. Ei sunt acei ce falsifică pactul dualist; ei acei cari, prin călcări de legi fundamentale, zguduie încrederea popoarelor în sfinţenia semnăturii monarhului, ei sunt aciia în fine cari, prin simţul lor revoluţionar înnăscut, sapă sistematic în inima popoarelor iubirea seculară cătră dinastie. Cât despre loialitate, ne pare că anul 1848 şi 1866, memoriile unui Kossuth, reminiscenţele politice ale unui conte Usedom şi ale principelui de Bismarck ne-ar da curioase probe pentru ilustrarea „proverbialei loialităţi „ a maghiarilor cătră Casa domnitoare căreia nu i se poate tăgădui meritul de-a-i fi mântuit de sub domnia turcilor şi de a-i fi făcut posibili în mijlocul Europei.
I.P.S. Sa se mai plânge că aceste adunări „[î]i pun piedeci în cale atunci când în acord cu prea sfinţii fraţi episcopi ar vrea să apere cu mijloace loiale adevăratele interese naţionale bisericeşti…”
Aci observăm că de mult i s-a opus atât I.P.S. Sale, cât şi în genere clerului, sofisma guvernamentală, întrebuinţată dealmintrelea în toate ţările, că tot ce fac, fac fără ca poporul să participe. Aceasta o zicea lumea oficială şi foile ungureşti.
De-acum înainte imputarea de-a voi altceva decât poporul n-o mai poate face clerului nici guvernul, nici maghiarii. E clar că populaţiunile române cer mai mult respect pentru bunurile lor morale câştigate decum [î]l cer episcopii chiar şi nu ne îndoim că-l vor şi obţine.
Dar teoriile politice… sunt apte de-a servi în mâna celor răuvoitori ca argumente plauzibile pentru a ne denunţa de adversari ai statului…
În mâna celor răuvoitori de bună seamă. Cu ori fără umbră de adevăr, cu ori fără cauză, rău – voitorii vor crea din nimic chiar argumente plauzibile pentru ei şi pentru proşti spre a denunţa pe români. Stat pro ratione voluntas e regula celui răuvoitor, care nu poate fi niciodată convins prin argumente pentru că nu vrea a fi convins.
Încă un cuvânt.
Popor autohton pe pământul părinţilor lor, într-o ţară care n-a fost niciodată cucerită de unguri, deşi a stat în legătură cu Ungaria, românii n-au avut a mulţumi inferioritatea lor politică inegalităţii de condiţii sociale, ci religiei lor, ritului care, în tot timpul atotputerniciei papale în Europa, era persecutat. O dovadă despre asta e că aproape toată nobilimea actuală a Transilvaniei – escepţie făcând de două, trei familii secuieşti – e de rasă română şi datoreşte titlurile ei originare ducilor Făgăraşului, domnilor Ţării Româneşti, iar maghiarizarea ei o datoreşte catolizării ulterioare. Încă la 1511 Stoe de Bethlen nu era decât boier făgăraşan. Pe când şeful neamului devine catolic şi maghiar, neamul însuşi, gens, e până azi ţărănesc în judeţ. Un Mailat, catolizat şi maghiar, e prezident al Senatului din Pesta; neamul e ţărănesc până astăzi în Ţara Oltului. Candea (Căndeştii ), familie răspândită la amândouă poalele Carpaţilor, în Ţara Românească şi-n Ardeal, devine maghiarizat Kendefy ş.a.m.d.
În acel timp de luptă fără conştiinţă în care naţionalitatea era adeseori confundată cu religia asemenea transfugiu dintr-un popor într-altul era mai lesne de executat. Dar de la reformaţiune încoace, la noi îndeosebi de la Matei Basarab, care-a dat poporului unitatea de limbă şi de credinţă, deznaţionalizarea chiar individuală e aproape cu neputinţă. Cărţile de sub Matei Basarab sunt pentru români ceea ce Biblia lui Luther a fost pentru popoarele Germaniei; un reagent puternic ce-a făcut din poporul românesc un popor deosebit, incapabil de-a se confunda cu altele, şi care, cu toată împrăştiarea sa politică, rămâne unul şi acelaşi.
Prin valoarea de cultură ce-a dobândit-o limba noastră, prin claritatea ei analitică, prin legătura ce stabileşte între noi şi ţările din apus, atentatele asupra ei devin atentate în contra lumii romanice şi a civilizaţiunii omeneşti în genere. Dar e o lege constantă a istoriei că, atunci când un popor luptă cu civilizaţiunea, cel ce se consumă şi cade în luptă nu este civilizaţiunea ci poporul.
Cine nu vede însă că maghiarii îşi consumă cele mai bune puteri ale existenţei lor pentru realizarea unei utopii, pentru a face, în câţiva ani de dualism, ceea ce n-au putut face într-o mie de ani de egemonie politică şi socială? Un mecanician modern ar putea să calculeze enorma cantitate de putere, de muncă şi sudoare omenească care se risipeşte în zădar, nu pentru a unifica statul prin împăcarea tuturor, ci din contra pentru a spori puterea de repulsiune şi de discompunere ale elementelor constitutive ale Ungariei.
Şi aceasta în numele aşa numitei idei maghiare de stat.
Dar o idee de stat nu este o teorie ce se inventă, punându-şi cineva degetu ‘n gură. Oricât de mare bărbat de stat şi-ar închipui cineva că este, nu trebuie să uite legea: causa aequat effectum. Când o mie de ani de supremaţie politică n-au dat maghiarilor în privirea deznaţionalizării altor elemente decât un rezultat aproape nul, e evident că puterea lor de asimilare (causa) este nulă. O idee dreaptă de stat va fi aceea care va formula funcţiunea de dezvoltare a elementelor reale din care ţara se compune, care va recunoaşte ceea ce există în adevăr: o ţară poliglotă, locuită de rase deosebite. Precum Șviţera n-are cuvânt de- a înfiinţa un departament de marină şi a discuta legi de navigaţiune, tot astfel e nesocotit a crede că, prin simplă inspiraţie, un stat, prin natura şi istoria lui poliglot, se poate preface în stat c-o singură limbă. A se lupta însă în contra unor puteri constante e egal cu a se lupta în contra rotaţiunii pământului în jurul său, în contra consecuţiunii regulate de noapte şi zi.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII

Ioan Aurel Pop. Cultura română și dimensiunea sa istorică națională

Prof. Ioan Aurel Pop a ţinut la Academie, pe 15 ianuarie, o cuvântare despre importanța culturii și a studierii istoriei în școli

Cultura română și dimensiunea sa istorică națională
 
La 8 februarie 2018, președinta Coaliției pentru educație trăgea iarăși, prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de alarmă: „40% din generațiile viitoare, din cei care vin din urmă și trebuie să susțină România din punct de vedere economic, social, cultural și politic, sunt analfabeți social și funcțional, adică vor fi un balast în viitor și nu un activ, ca acum, pentru piața muncii, pentru business, pentru economie, pentru România. Ce înseamnă analfabet social și funcțional? Nu pot înțelege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operațiuni simple, mecanice, fizice”. Oare este posibil ca România contemporană să se afle tocmai într-o astfel de situație? Și dacă este așa sau aproape așa, cum se va fi ajuns aici? În ce raport se află acest „analfabetism social și funcțional” cu ceea ce numim îndeobște cultură?
S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definiții ale culturii, fără să se cadă de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvântul cultură este latinesc. Verbul latin colo, -ere, colui, cultum are accepțiuni destul de variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a îngriji, a ocroti, a îndrăgi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituală (intelectuală) de grup, însă, este un concept mai bine circumscris și acesta se referă, cred, la ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunități, concretizate în creații și realizate, de regulă, în instituții. Cultura aceasta spirituală s-a făurit de-a lungul istoriei și se făurește și acum, sub ochii noștri. Ea este, prin urmare, o moștenire, transmisă deopotrivă prin memoria individuală și prin memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate elabora o creație spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul acestei moșteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu are o anumită forma mentis alcătuită prin educație, transmisă dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura acelei comunități umane care se cheamă națiune și, în primul rând, despre cultura națională românească. Această cultură a românilor ca națiune nu are niciun înțeles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune istorică este un act iresponsabil.[1]
De regulă, azi există o reticență bine întreținută față de trecut (și, implicit, față de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puțin două motivații: 1. Trecutul este mort și, prin urmare, el nu prezintă nicio importanță în „competiția” sa cu prezentul și, mai ales, cu viitorul; oamenii și grupurile de oameni trebuie să se ocupe, așadar, de ceea ce este și de ceea ce va fi. 2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit în funcție de criteriul adevărului, fiindcă adevărul nu există. Trăim în epoca post-adevărului și suntem, astfel, liberi să ne construim/ inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcție de nevoi, sensibilități, gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire etc. Repudierea componentei istorice din societățile contemporane, inclusiv din România, este vizibilă în toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este consecința acestui fenomen asupra culturii.
Primele noțiuni de cultură națională se dobândesc în anii fragezi de viață, în familie și se sistematizează și desăvârșesc apoi în școală, prin educația organizată. Una dintre cele mai importante instituții de cultură este școala și orice capitol important de istoria culturii unui popor începe cu învățământul. Toate disciplinele școlare contribuie la formarea culturii individuale și a conceptului de cultură în general, în mințile tinere. Creațiile care ne-au precedat au fost clasificate – cel puțin de la Renaștere încoace – în filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase), beletristice, juridice, științifice, artistice, medicale etc. iar de atunci încoace aceste forme de creație s-au tot diversificat și perfecționat. În lumea contemporană, creația din domeniile științelor exacte, ale naturii și tehnice este considerată, de către mulți exegeți, drept cea mai importantă parte a culturii. În timpurile revolute nu a fost însă așa, de aceea moștenirea culturală a omenirii și a națiunii se transmite, în primul rând, în școală, prin discipline ca limba și literatura română, limbi și literaturi străine, istorie, limba și literatura latină, filosofie, religie, geografie etc. Niciuna dintre aceste discipline nu se poate studia și înțelege în afara componentei sale istorice. Spre exemplu, între primele națiuni care trebuie însușite la literatura română se află succesiunea și definirea curentelor cultural-literare, iar faptul este verificat cel puțin din secolul al XVIII-lea încoace, secol în care elitele credeau că prin cultură se poate ajunge la libertate. Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor. Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare. De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime.
Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google. În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale.
Să ne înțelegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că acești tineri au un nivel scăzut de inteligență sau că sunt mai puțin capabili decât alte generații, din trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilități mult mai bune și potențial mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral și nepotrivit educați, după precepte așa-zis moderne, dar falimentare, ajung victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea. Principiul conform căruia elevii nu trebuie să memoreze totul, adică să-și însușească mecanic ceea ce-i învață alții, este unul corect, în esență. Dar de aici și până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire! Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor. Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului? Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.
Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală!
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii. Necultivarea memoriei – individuale și colective – este rețeta sigură pentru limitarea inteligenței oamenilor. Un om neinformat crede mult mai ușor o știre din mass-media, iar astăzi se manifestă, în peisajul cotidian, adevărați specialiști în „știri false” (fake news), adică în dezinformare. Cum să poți distinge între adevăr și minciună, dacă nu ai înmagazinate în mintea ta cunoștințele de bază despre lumea aceasta, ca să poți compara? Ca să compari ce afli cu ce știi, este nevoie să știi! Prin urmare, nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregătește ademenirea ușoară a publicului spre direcții dorite de comunicatorii interesați. Nu digitalizarea este cauza acestei orientări contemporane – despre care am mai scris și am fost rău înțeles de unii – ci plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară, iar pregătirea înseamnă cultură, înseamnă cunoștințe despre societate, despre experiența de viață a poporului tău și a omenirii.
Revin la afirmațiile de la început, ca să închei.
Este o mare eroare să credem și să-i convingem și pe tineri că trecutul este mort. Trecutul este viața noastră în care se concentrează toată viața celor care ne-au precedat. În noi se sintetizează tot prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Să ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Prin urmare, dacă ne propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să ignorăm sau să punem între paranteze viața însăși.
Este drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut, dar de aici și până la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean, este o mare diferență. Adevărul- echivalență (acela care tinde să suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia, după împrejurări și interese) este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos ambalată. Nu sunt mai multe adevăruri – cum încearcă să ne convingă unii „exegeți” – ci există doar adevăr relativ, la care ajungem în măsura în care putem, noi, oamenii, dacă facem eforturi în acest sens. Adevărul nostru, chiar dacă nu este imuabil, există și este cu atât mai fascinant. Ce poate fi mai tulburător decât căutarea adevărului omenește posibil și valabil într-o anumită etapă a cunoașterii?
Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.
Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.
[1] Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special.

București, 15 ianuarie 2018 

Ioan-Aurel Pop
Cuvîntare ţinută în cadrul sesiunii organizate de către Academia Română cu ocazia Zilei Culturii Române
Surse:
Acad. Ioan Aurel Pop, despre îndobitocirea generațiilor viitoare prin eliminarea culturii naționale și generale din educație – articol pe activenews.ro
sau
Necultivarea memoriei – individuale și colective – este rețeta sigură pentru limitarea inteligenței oamenilor – articol pe basilica.ro

Mircea Popescu. Cuvânt deschidere. Consiliul Mondial Român

15 Ianuarie 2018

Cuvânt de deschidere Atlanta-2017

Dragi participanți la Conferința CMR,
Țin să vă mulțumesc că ați înfruntat vremea aspră și depărtările și ați venit să ne onorați cu prezența la această Conferință.
Astăzi, dorim să reconstruim o punte între trecutul Consiliului Mondial Român, greu încercat dar cu multe succese și viitorul pe care-l dorim, prin coagularea eforturilor românilor din societatea civilă și din cea politică, mai bogat în acțiuni pentru retrezirea spiritului național atât de necesar în opera de Reîntregire a Patriei Române.
Dar vorbind de succesele pe care CMR le-a avut în decursul anilor, este momentul să aducem un pios omagiu și să ținem un moment de reculegere în memoria unora dintre iluștrii noștri prieteni și colegi, membri fondatori care astăzi ne privesc, ne urmăresc și ne judecă din ceruri :

• – Profesorul Claude Mătase din Florida, un Mecena pentru multe acțiuni și organizații românești
  – Constantin Tănase din Basarabia, scriitor, publicist, redactorul ”Timpului”.
  – Profesorul Mircea Sabău din Chicago reprezentant CMR pe lângă ONU.
  – Scriitorul Ioan Dan, autor al romanelor istorice ”Cavalerii Ordinului Basarab”, decedat în California.
  – Grigore Vieru, marele poet al neamului nostru care a acceptat să reprezinte CMR în Basarabia.
  – Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa care a participat alături de Mitropolitul Petru al Basarabiei la ședința de înființarea a CMR.

Prieteni,
Această Adunare Generală Anuală este prima după o lungă perioadă de activitate redusă. Dar, după reactivarea de acum un an se intră treptat în normalitate și scopul Conferinței este de a trasa direcțiile organizației pentru perioada următoare, mai ales că anul 2018 este un an aniversar de o importanță capitală pentru poporul român.
Este anul Centenarului creerii statului național, unitar și reîntregit român din 1918, an pe care niciun român nu poate și nu are dreptul să-l ignore.
Cu această ocazie, doresc să aduc mulțumiri speciale administrației Atlantei care, acum 17 ani, în anul 2001, a fost prima instituție guvernamentală străină care a onorat actul unirii de la 27 Martie 1918 printr-o Proclamație care ar trebui să intre în istoria relațiilor Americano-Române.
Îl voi ruga pe Dl. Constantin Codreanu, Președintele comisiei parlamentare pentru românii din afara granițelor, să prezinte Proclamația Parlamentului României ca o importantă nouă dovadă a bunelor relații dintre națiunea americană și cea română.
Și tot în acest context, trebuie reamintită Rezoluția 148 depusă la data de 28 Iunie 1991 în Senatul American, prin care se solicită Senatului să susțină eforturile Guvernului Moldovei să negocieze reunificarea României cu Moldova și Bucovina de Nord, așa cum a fost stabilită prin Tratatul de Pace din 1920.
Deci, iată că există deschidere în Statele Unite pentru susținerea procesului unificator, deschidere care trebuie lărgită și consolidată prin voința politică românească și prin efortul comun al diplomației și societății civice românești.
În zilele următoare vom discuta și despre ce-am întreprins, dar mai ales despre ce urmează, despre problemele legate de statut și de organizare, dar și despre propunerile și inițiativele pe care de-alungul anilor am încercat să le promovăm și să le implementăm. Unele au reușit, altele mai au de așteptat.
Dar rezultatele pe care le-am avut în perioada în care CMR a funcționat ca un întreg, fiecare membru acționând acolo unde capacitatea personală a putut fi pusă optim în valoare, ne face să sperăm că această experiență, poate să conducă la reînvigorarea organizației prin suplimentarea cu energia unei noi generații de tineri patrioți.
Și vorbind de noua generație, trebuie amintite eforturile și activitățile ”Acțiunii 2012” și ”Tinerii Moldovei”, organizații alcătuite cu precădere din tineri care mențin și duc mai departe flacăra aprinsă a unionismului împrăștiind-o pe amândouă malurile Prutului, ca pe o lumină din seara Învierii, a Învierii speranței într-un neam unit și reîntregit așa cum a fost și cum va fi.
Sperăm ca această Conferință să devină simbolul continuității dar și a începutului unei noi perioade de creștere a activităților românimii puse în slujba națiunii, de la acelea prioritare pentru Reîntregire, la cele pentru apărarea istoriei, tradițiilor și valorilor românești pe care neprietenii le atacă pentru a slăbi liantul național.
Dar nu putem vorbi de valorile românești fără a aminti că în aceste zile, pe 15 Ianuarie se împlinesc 168 de ani de când pe cerul culturii neamului nostru a apărut un Luceafăr, pe numele lui Mihai Eminescu, care va rămâne nestins atâta timp cât poporul român va exista și atâta timp cât fiecare dintre noi, fie că trăiește în Transilvania, în Banat, în Bucovina, în Dobrogea, în Oltenia, în Basarabia sau pe oricare meridian al Globului va spune: ”Suntem români și punctum” și-și va aduce aminte ca de o rugăciune, de spusele Luceafărului nostru, mai ales în acest an al Centenarului Marii Împliniri Românești:

• ”Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor…!
  Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi şi străine obiceiuri…
  Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plata pentru o palmă măcar din pământul patriei.
  Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă.”
  

*Eminescu la primul Congres al Studenților Români de la Putna, din 25 mai 1871

Și tot în aceste zile românii de pretutindeni își îndreaptă gândurile cu recunoștiință spre înaintașii care au realizat la 24 Ianuarie 1859 Unirea Principatelor Române prin care s-a creat embrionul statului național, întregit.
Prieteni,
Creind și dezvoltând o organizație globală, vom putea stabili o rețea nu numai între noi românii de pretutindeni, ci și o rețea de prieteni instituționali în țările în care avem reprezentanțe.
Prin seriozitate și consistență în dezvoltarea unor principii echilibrate și realiste, The World Romanian Council – Consiliul Mondial Român poate și trebuie să ajungă o organizație civică, respectată și influentă, a românilor de pretutindeni care să aibă ușile deschise la autoritățile statelor de rezidență, dar și la autoritățile române pentru consfătuiri și acțiuni reciproce.
Tocmai de aceea, ne propunem, așa cum am făcut și în trecut, să cooperăm, indiferent de culoarea politică, cu toate forțele politice din țară sau din țările unde avem filiale, astfel încât să ajutăm la găsirea unor interese comune și complementare între țările noastre.
Dar, dacă dorim să facem ceva cu adevărat pentru țara noastră de origine, și sunt convins că toți cei prezenți avem această dorință, atunci este nevoie de implicarea activă a românilor din diasporă, dar și de implicarea instituțiilor statului român. Iar CMR poate fi instrumentul potrivit.
Doar printr-o cooperare responsabilă cu factorii de decizie din țară se va putea vorbi de creșterea influenței internaționale a României.
Și, vă rog să mă credeți, România are nevoie de o asemenea organizație globală a diasporei în competiția dură în care sunt angajate diasporele altor țări în susținerea țărilor de origine.
Când suntem întrebați, probabil mulți trecem prin această situație, ”De ce vreți ca România să se reîntregească?”, le putem răspunde: ”Deoarece vrem ca familia noastră să fie unită”. Și chiar dacă unii se gândesc doar la familia personală, ca români știm și simțim că Basarabia, și Bucovina și România sunt o familie.

Și așa cum familia unită este puternică și constituie nucleul de bază al societății, la fel și țara întregită este nucleul națiunii române.

Dacă nucleul este distrus, și sunt mulți care vor să-l distrugă, atunci atomii nu mai au liantul care să-i țină împreună și națiunea slăbește și dispare.
Deci, să facem tot ce stă în puterile noastre pentru a reface și a păstra integritatea țării și națiunii, iar această Conferință să dea semnalul coagulării într-o simbioză perfectă a experienței vechii generații cu energia, voința și ambițiile pozitive ale noii generații.

Mircea Popescu Președinte WRC-CMR

Cerem instituţiilor fundamentale ale statului român să se poziţioneze ferm faţă de astfel de atacuri la adresa integritaţii statului român

Comunicat

Societăţile cultural-patriotice mai jos subscrise, aflând de pretenţiile mascate ale Ungariei exprimate prin liderii celor trei formaţiuni politice maghiare din România în recenta întrunire din 8 ianuarie a.c. de la Cluj-Napoca, au luat notă de tonul insolent al acestora de a pretinde autonomii de toate tipurile, total ilegale şi neconstituţionale pe teritoriul ţării noastre. Pretenţiile Ungariei sunt un afront adus României la Centenarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Ungaria trebuie să militeze pentru bunele relaţii româno-ungare, iar dacă este voba de scuze, în primul rând trebuie ca premierul sau preşedintele acestei ţări să-şi ceară scuze pentru toate spânzurătorile ce le-au făcut nobilii maghiari în Transilvania contra românilor în Evul Mediu – şi astăzi Transilvania e plină de toponime Acăstăul/Căstăul Mare, respectiv Mic -, să-şi ceară scuze pentru că aceşti nobili au ţinut prin tiranie poporul român înafara vieţii constituţionale a ţării secole la rând, să-şi ceară scuze pentru spânzurătorile ridicate de insurgenţii maghiari intoleranţi în Transilvania la 1848-1849 – spre uimirea lumii civilizate -, intoleranţă care a dus la mii de victime nevinovate printre românii transilvăneni, să-şi ceară scuze şi pentru toate atrocităţile făcute de maghiari din Ungaria şi autohtoni contra românilor şi evreilor în anii Dictatului de la Viena 1940-1944. Ar fi un gest aşteptat din partea statului ungar. Insolenţa de a bruia celebrarea de către România a Centenarului Marii Uniri este un gest profund neamical şi neavenit. Marele act istoric de la 1 Decembrie 1918, făurit de naţiunea română în frunte cu o pleiadă de străluciţi oameni de stat români, un act de mare dreptate istorică, nu poate fi nicidecum discreditat de suflete mărunte şi iresponsabile, din oricare parte a lumii ar veni.

Cerem instituţiilor fundamentale ale statului român să se poziţioneze ferm faţă de astfel de atacuri la adresa integritaţii statului român şi să aplice prevederile Constituţiei şi ale legilor în vigoare. Solicităm statului român să ia o atitudine fermă împotriva gestului provocator şi agresiv făcut la adresa României în noaptea de 12 spre 13 ianuarie 2018 de către extremiştii unguri din ,,Mişcarea celor 64 de Comitate" din Ungaria, care au acoperit emblema Ambasadei României de la Budapesta cu însemnul aşa-zisului steag secuiesc, fără ca autorităţile ungare să ofere protecţie ambasadei noastre.

Apelăm, totodată, la conducerea statului ungar să se rezume pentru totdeauna cu viaţa de stat în limitele spaţiului său etnic teritorial şi să intreprindă urgent demersuri concrete pentru instituţionalizarea respectului reciproc româno-ungar printre cetăţenii Ungariei şi să nu mai incite pe cetăţenii români de etnie maghiară contra legilor şi Constituţiei României.

Cluj-Napoca, 15 ianuarie 2018.

Societatea Cultural-Patriotică „Avram Iancu” din România

Federaţia Naţională a Românilor Persecutaţi Etnic „Pro Memoria 1940-1945”

Asociaţia Teritorială a Românilor Persecutaţi, Refugiaţi, Deportaţi şi Expulzaţi din Motive Etnice

Societatea „Virtus Romana Rediviva” Cluj-Napoca

Societatea Culturală Pro Maramureş „Dragoş Vodă”

Uniunea „Vatra Românească” Cluj

Mircea Eliade Destinul culturii românești

Destinul culturii românești

Prof. univ. dr. Mircea Eliade


Puţine neamuri se pot mândri că au avut atâta nenoroc în Istorie, ca neamul românesc. Ca să putem înţelege destinul culturii româneşti, trebuie să ţinem mereu seama de vitregia Istoriei Românilor. Am fost aşezaţi de soartă la frontierele răsăritene ale Europei, pe ambele versante ale ultimilor munţi europeni, Carpaţii, dealungul şi la gurile celui mai mare fluviu european, Danubiul. Traian ne-a predestinat drept popor de frontieră. Ocuparea şi colonizarea Daciei a însemnat acţiunea de expansiune cea mai răsăriteană pe care a încercat-o Imperiul Roman în Europa. Într-un anumit fel, şi geografic şi cultural, dincolo de Bug Europa încetează: romanitatea - cu tot ce representa ea ca sinteză şi moştenitoare a marilor civilizaţii maritime şi continentale care o precedaseră - n-a isbutit să se întindă mai la Răsărit de Bug. Deacolo înainte începe o altă geografie, şi o altă civilizaţie; care poate fi foarte interesantă, dar care nu mai aparţine Europei, ci acelei forme istorico-culturale pe care René Grousset o numea „Imperiul Stepelor". Peisagiile Europei sunt de o extraordinară varietate: aproape că nu există regiune în care peisagiul să nu se schimbe la fiecare sută de kilometri. România este ultima ţară din Europa în care această constantă geografică se mai verifică. Dincolo de Bug, structura peisagiului se modifică din ce în ce mai încet; varietatea greografică e înlocuită cu monctonia nemărginitelor „pământuri negre" ale Ucraniei, care, pe nesimţite, se transformă în stepele Rusiei eurasiatice.

Aceste câmpii şi aceste stepe au alcătuit din cele mai vechi timpuri drumul invaziilor asiatice către Europa. De cel puţin din mileniul I In. d. Ch., dela Cimerieni şi Sciţi, neamurile nomade eurasiatice se îndreptau spre Dacia pentruca să-şi poată face drum mai departe, către Grecia sau Italia. Inutil să reamintim toate aceste năvăliri barbare. Destul să spunem că Românii s-au alcătuit, ca naţiune, în decursul nenumăratelor invazii care au urmat abandonării Daciei de către Aurelian, şi că s-au constituit ca organizaţii statale independente puţin timp după năvălirea Tătarilor, la începutul secolului XIII. Culturaliceşte, aceste năvăliri au fost de o cumplită sterilitate. Nici Dacii, nici Daco-Romanii, nici Românii, n-au avut nimic da învăţat dela aceşti nomazi răsăriteni. Nu există nicio comparaţie cu ceeace a însemnat pentru viitorul Europei năvălirile germanice dela sfârşitul antichităţii. Afară de rari excepţii - printre care trebuiesc amintiţi, în primul rând, Slavii - aceşti barbari răsăriteni nu ocupau teritoriile cucerite; se mulţumeau să le devasteze. Astfel că rezistenţa - de multe ori pasivă - în faţa năvărilor, nu s-a soldat cu niciun beneficiu cultural pentru strămoşii noştri. Singurul aport pozitiv l-a adus, indirect, marea invazie tătărească; dar el e de ordin istoric, iar nu cultural. În urma catastrofei provocată de năvălirile Tătarilor, Românii au constituit primele organizaţii statale majore.
Destinul a făcut ca o sută cinzeci de ani după năvălirile tătăreşti, o altă nouă şi masivă expansiune asiatică să aibă loc în Europa răsăriteană: este apariţia Turcilor Otomani, care ocupă fulgerător statele balcanice şi încearcă să-şi deschidă drum spre inima Europei îndreptându-se Spre Dunăre. Dela apariţia Turcilor Otomani în orizontul istoriei româneşti, Românii, împreună cu vecinii lor Sârbii, Ungurii şi Polonezii, dar mai mult ca ei, pentrucă se aflau chiar în drumul Turcilor - Românii au fost confiscaţi, timp de aproape patru secole, de ingrata misiune de a rezista, a hărţui şi a istovi puternicele armate otomane. Lupta aceasta necontenită şi fără glorie - pentrucă dacă nu se află decât rareori în Occident - a echivalat cu o înspăimântătoare hemoragie. Fără îndoială că rezistenţa Românilor şi a vecinilor lor dunăreni a făcut posibilă salvarea Occidentului. În cele trei secole care s-au scurs dela bătălia dela Nicopole la asediul Vienei, Occidentul a avut răgaz să se întărească şi să se pregătească de contraofensivă. Când, după înfrângerea rezistenţei româneşti, Otomanii au ajuns la Viena şi au asediat-o, în 1683, era prea târziu.

Ei înşişi erau istoviţi de cele trei secole de luptă, şi de atunci au fost siliţi să se retragă treptat din Europa. În treacăt fie spus, sacrificiul de sânge şi de spirit al popoarelor din Răsăritul Europei, n-a fost încă valorificat de către conştiinţa istoriografică a Occidentului.
Este suficient să reamintim în liniile ei mari istoria României, pentru a înţelege de ce Românii n-au putut face cultură în sensul occidental al cuvântului; de ce, adică, n-au putut înălţa catedrale masive şi numeroase, de ce n-au zidit castele şi burguri de piatră, de ce n-au adunat comori de artă, n-au scris prea multe cărţi şi n-au colaborat, alături de Occident, la progresul ştiinţelor şi al filozofiei. În primul rând pentrucă n-au avut timp să facă toate acestea, pentrucă n-au fost lăsaţi să le facă. Invaziile se succedau una după alta şi oamenii nu numai că-şi părăseau satele ca să se retragă în munţi, ci le şi ardeau în urma lor.

Oraşele au fost necontenit devastate şi incendiate până la începutul secolului XIX. E de mirare, totuşi, că s-au mai păstrat câteva biserici şi mănăstiri. Şi frumuseţea desăvârşită a acestor locaşuri sfinte e cea mai bună dovadă de gustul artiştilor şi voevozilor români. Dar din tot ce s-a clădit în ţările româneşti a rămas foarte puţin. Mânăstirile erau bogate în manuscrise şi cărţi şi mii de asemenea manuscrise şi cărţi, copiate şi tipărite în mănăstirile româneşti, se găsesc astăzi în toate marile biblioteci ale lumii. Dar de toată această producţie religioasă şi savantă s-a auzit prea puţin în Occident; ea, însă, circulă în toată Europa răsăriteană şi în Orientul apropiat. După căderea Constantinopolului, ţările româneşti au fost, multă vreme, izvorul cultural al întregului Orient creştin. Găsea acolo un „public" în aceiaş situaţie ca şi poporul românesc: terorizat de invaziile sau ocupaţia otomană, rupt de restul Europei libere şi creştine, confiscat de o luptă zi de zi pentru supravieţuire. Într-un anumit sens, se poate spune că Evul Mediu s -a prelungit în Răsăritul Europei cu cel puţin trei veacuri.

De aceia toată activitatea culturală scrisă care s-a desfăşurat în ţările româneşti s-a făcut în sensul în care se scriau cărţile în Evul Mediu: pentru întărirea sufletească a poporului şi învăţătura clericilor. Pentru acest motiv, în afară de câteva rari excepţii, această producţie culturală n-a interesat Occidentul: pentru că Occidentul depăşise demult Evul Mediu şi nu se mai interesa decât de valorile creiate în conformitate cu noile canoane impuse de Renaştere. Ori, din motive istorice lesne de înţeles, dar mai ales datorită structurii creştine şi populare a spiritualităţii sale, România n-a cunoscut echivalentul Renaşterii. Şi atâta timp cât Occidentul a trăit în orizontul spiritual al Renaşterii, el a rămas cu totul indiferent faţă de valorile culturale româneşti. Interesul Occidentului pentru România şi celelalte popoare din Răsăritul Europei, s-a trezit abia la începutul secolului XIX-lea, când ciclul inaugurat de Renaştere a fost definitiv închis şi a început „Eonul" naţionalităţilor.

Înainte de a merge mai departe, ași vrea să deschid o paranteză privitoare la tensiunea istorică, prelungită timp de cinci secole, care a existat între Români, pe deoparte, şi Tătari şi Turci pe de alta. Întocmai după cum Daco-Romanii, după părăsirea Daciei de către Aurelian, n-au avut norocul să cunoască simbioza cu popoarele barbare germanice, aşa cum au cunoscut-o provinciile occidentale ale Imperiului, şi care s-a dovedit a fi atât de fertilă pentru viitoarele creiaţii istorice şi culturale ale Europei - tot aşa Românii n-au avut norocul unor adversari spiritualiceşte superiori sau măcar egali. Pentru a ne da seama de gravitatea acestui lucru, să ne amintim cazul Spaniei, care a cunoscut şi ea o tensiune similară faţă de lslam. Dar lupta Spaniei cu Maurii a fost binevenită nu numai pentru călirea caracterului spaniol, ci şi pentru activitatea culturală. Spania a dat mult Islamului iberic - dar a şi primit dela el. Chiar atunci când nu se poate vorbi de o influenţă, ciocnirea între cele două spiritualităţi şi cele două tradiţii culturale a fost fertilă pentru fiecare din ele.

Cu totul altul e cazul României şi a celorlalte ţări care au purtat secole de-a rândul, răsboaiele cu Tătarii şi cu Turcii. În afară de câteva elemente lexicale, n-am luat aproape nimic dela aceşti adversari. Otomanii reprezentau în primul rând o putere militară şi o administrație solidă. Rezistenţa împotriva lor a avut rezultate importante, dar de un cu totul alt ordin decât cele pe care le-au cunoscut Spaniolii din lungul lor conflict cu Maurii. Agresivitatea militară a Otomanilor a solidarizat toate popoarele creştine din Europa Orientală în asemenea măsură încât, în limba română, un „creştin" desemnează tot atât de bine un „Român", un „om de omenie" şi un „credincios" - în timp ce „păgân" înseamnă nu numai un ne-creştin, ci şi un om fără nici o lege morală, un „strein" venit din altă lume şi având cu totul alte obiceiuri. Iar cuvântul „Turc" înseamnă în limba română un om care nu înţelege ce-i spui, care judecă după alte criterii şi dela care te poţi aştepta la orice. Intervenţia Otomanilor în orizontul istoric al Românilor n-a rodit, deci, culturaliceşte; ci a făcut doar ca lumea să se împartă în două: pe deoparte „creştinii", adică oamenii de aceiaşi „lege" şi „credinţă" - iar pe de altă parte „păgânii", „nelegiuiţii", „Turcii".

Spre deosebire, însă, de Islamul care, în primele secole ale Hegirei, îşi întindea vertiginos stăpânirea în Orient, pe ţărmurile Mediteranei şi în Iberia, convertind adesea cu forţa populaţiile subjugate, Otomanii, ei înşişi convertiţi destul de târziu la Islamism, nu se amestecau decât sporadic în viaţa religioasă a popoarelor cu care se luptau. Astfel că, in afară de rari excepţii, ţările româneşti, ca şi întreaga peninsulă balcanică, şi-au putut păstra neştirbită credinţa strămoşească. Această toleranţă religioasă a Otomanilor a fost, fără îndoială un mare bine. Dar pe de altă parte, ea a avut şi un aspect negativ. Lipsa de tensiune spirituală între cele două religii a împuţinat posibilităţile de reînoire şi de noi sinteze culturale ale neamului nostru. Marile adversităţi religioase şi ideologice, sunt deobiceiu fertile spiritualiceşte pentru ambii adversari, şi Occidentul catolic, ca şi India brahmanică, datoreşte indirect, rezistenţei împotriva Islamului, unele din creiaţiile lui cele mai de seamă. Dar Otomanii cu care se răsboiau strămoşii noştri nu erau Maurii care au împodobit, au apărat şi au plâns Granada. Faţă de primejdia pe care o reprezentau Otomanii, Românii s-au închis şi mai mult în ei, s-au adâncit în propriile lor tradiţii spirituale, care erau nu numai latino-bizantine, ci şi pre-latine, adică geto-thracice. Rezultatul a fost că geniul popular, autentic românesc, a ieşit sporit din acest secular proces de interiorizare. Dar evident, adâncirea propriilor tradiţii spirituale n-a putut rodi decât pe nivelul creiaţiei populare, adică al folclorului. Deabia de curând Românii au cunoscut adversităţi istorice în care erau primejduite fie credinţa strămoşească, fie însăşi fiinţa neamului. Ori, asemenea adversităţi, cu toate durerile şi pierderile de substanţă pe care le-au adus, au fost, totuşi, binefăcătoare. Ele au călit caracterul
naţional şi au grăbit procesul de luare de cunoştiinţă a propriului destin istoric.

Adevărata primejdie începe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de-a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloc pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila. Primejdia este mortală, căci metodele moderne îngăduie dezrădăcinările şi deplasările de populaţii pe o scară pe care omenirea n-a mai cunoscut-o dela Asirieni. Chiar fără masivele deplasări de populaţii, există primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale. Neamul românesc, ca şi alte atâtea neamuri subjugate de Soviete, riscă să devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi. Dar s-ar putea, totuşi, ca această primejdie de moarte să se soldeze cu o extraordinară reacţie spirituală, care să echivaleze cu instaurarea unui nou „mod de a fi" şi să provoace pe planul creiaţiei culturale, ceeace a însemnat, pe planul creiaţiei statale, „descălecarea" de acum şapte veacuri, provocată de marea năvălire a Tătarilor.

După cum spuneam mai sus, fondarea Statelor româneşti se datoreşte în bună parte exasperării produse de devastările tătăreşti, care ameninţau cu dispariţia micilor formaţii politice autonome. S-ar putea ca ocupaţia sovietică şi încercarea de deznaţionalizare întreprinsă de Ruşi cu metode şi mijloace faraonice, să însemne, prin contra-ofensiva spirituală pe care o provoacă, adevărata intrare a României în istoria culturală a Europei. Subliniez într-adins termenul istorie. Căci aproape tot ce a dat mai bun geniul românesc până în prezent, l-a dat pe nivelul creiaţiei folclorice. Ori, se ştie prea bine, folclorul nu ţine seama de istorie; dimpotrivă, o sabotează şi o devalorizează. În orizontul spiritual care e propriu folclorului, istoria echivalează cu efemerul, nesemnificativul şi iluzoriul. „Apa trece, pietrele rămân"!, este formula care rezumă cel mai pregnant, punctul de vedere al geniului popular faţă de istorie. În perspectiva folclorului, Istoria e doar un şir de vane întâmplări, efemere şi precare ca „valuri" şi „Apele". Semnificative nu sunt „Apele" în continuă devenire - ci ceeace e greu, imobil, incompatibil: „Pietrele", imagina arhetipală a realităţii ontologice prin excelenţă...

Această lungă paranteză - deschisă asupra lipsei de tensiune spirituală între Otomani şi Români şi închisă asupra primejdiei pe care o reprezintă ocupaţia sovietică, primejdie care, totuși, ar putea inaugura un nou „fel de a fi", în istorie, al romanităţii - această lungă paranteză nu ne-a depărtat, totuşi, prea mult de subiect. Pentrucă tocmai începusem să spunem că, datorită împrejurărilor istorice, Românii au fost împiedicaţi să creieze pe nivelurile culturale instaurate de Evul Mediu şi desăvârşite de Renaştere. Capodoperile spiritualităţii româneşti aparţin folclorului; şi deşi România modernă a avut norocul să aibă un poet de geniu în Mihail Eminescu, totuşi capodoperile liricei şi baladei româneşti rămân poeziile populare „Mioriţa" şi legenda „Meşterului Manole". Ceva mai mult: o bună parte din literatura română modernă s-a desvoltat în prelungirea creiaţiei folclorice. Unul din rarii autori români care pot fi numiţi cu adevărat „clasici", Ion Creangă, se situiază direct în universul folcloric. Asta face ca literatura română să prezinte, poate, singura excepţie pe care o numără Literatura europeană; aceia că opera integrală a unuia din clericii săi este accesibilă, şi prin limbă, şi prin orientare estetică, oricărui ţăran român; şi când spunem „accesibilă", nu ne gândim la lectură, pentru că ţăranul, chiar atunci când ştie scrie şi ceti, rămâne totuşi solidar cu literatura orală; ori, opera lui Creangă, poate fi ascultată şi gustată de ţărani cu aceiaşi bucurie cu care ei ascultă creiaţiile literaturii populare. E destul să ne amintim prăpastia care există între Racine, Montaigne sau Pascal şi universul spiritual al ţăranului francez, sau între opera lui Goethe şi a lui Dante şi universurile ţăranilor germani şi italieni, pentru a ne da seama de semnificaţia pe care o are cazul lui Ion Creangă pentru cultura românească.

N-am vrea să fim rău înţeleşi. Constatând această prelungire a geniului folcloric până în literatura scrisă a sfârşitului secolului XIX-lea, nu voim să facem apologia valorilor folclorice, opunându-le valorilor culturii savante. Dimpotrivă dintr-un anumit punct de vedere, această solidaritate a unei părţi din literatura românească modernă cu universul folcloric, riscă să menţină anumite creiaţii româneşti într-un provincialism cultural dăunător. Şi aceasta, nu pentru că folclorul ar fi, în el însăşi, un mod inferior de creaţie. ci pentru simplul motiv că, datorită propriei istorii Europa a depăşit de mult modul de creaţie folcloric şi a impus - nu numai sieşi, ci şi lumei întregi - modul de creaţie cult, adică, în primul rând, „expresia scrisă" - iar nu orală. În epoca imediat precedentă epocii noastre - şi pe care am putea-o numi pozitivist-materialistă - solidaritatea cu universul folcloric constituie chiar pentru o cultură europeană, modernă, o adevărată catastrofă. Dacă romantismul a provocat pretutindeni gustul pentru literaturile populare şi „geniile naţionale", pozitivismul, dimpotrivă, a izbutit să impună credinţa că toate aceste creaţii populare aparţin arheologiei spirituale, că ele fac parte din trecutul, pentru totdeauna abolit, al umanităţii europene şi că, prin urmare, ele nu mai pot servi în niciun fel creaţiilor culte.

Cât timp a domnit în lume acest punct de vedere pozitivist şi evoluţionist, posibilităţile spirituale concentrate în tradiţiile folclorice nu aveau, am putea spune, nici o şansă de valorificare. Situaţia s-a schimbat, însă, în ultimii 40 de ani. Pe deoparte, Europa a cunoscut, şi cunoaşte încă, o autentică renaştere religioasă, în primul rând o reactualizare viguroasă a catolicismului şi dogmele pozitiviste sunt astăzi desuete; iar pe de altă parte, Asia a reintrat de curând în Istorie, şi alte nenumărate popoare, culturaliceşte arhaice, sunt şi ele pe cale de a interveni în Istorie. Asta însă înseamnă că un dialog dela egal la egal va începe în curând între cultura europeană şi celelalte culturi exotice şi arhaice. Ori, un lucru se ştie: ori cât de mult s-ar deosebi între ele, toate culturile extra-europene continuă să valorifice şi să se inspire din „mituri" şi folosesc ca instrumentul de cunoaştere, prin excelenţă, logica simbolului. Dacă dialogul care va începe între cultura europeană şi celelalte culturi e menit să fie fecund, trebuie să se ţină seamă de universurile spirituale ale non-europenilor. Şi nu e deloc lipsit de semnificaţie faptul că, în ultimul timp, gândirea europeană a făcut extraordinare eforturi ca să înţeleagă simbolismul şi să revalorizeze miturile şi arhetipurile. Este ca şi cum spiritul european ar fi presimiţit, de vreo 30 de ani incoace, că mersul istoriei îl va obliga curând la un dialog liber şi pe picior de egalitate, cu celelalte spiritualităţi non-europene.

Deci, ca să revenim la cazul culturii româneşti, solidaritatea sa cu orizontul spiritualităţii folclorice nu mai poate fi considerată astăzi, ca un impediment, ca o împuţinare a posibilităţilor de colaborare cu adevărata cultură europeană „majoră". Dimpotrivă, această simpatie cu modurile de sensibilitate şi gândire arhaice o face aptă, mai mult decât culturile occidentale, să înţeleagă situaţiile spirituale ale lumei non-europene şi să susţină dialogul cu această lume. Dar toate aceste posibilităţi, aparţin viitorului apropiat. Să vedem deocamdată ce înseamnă propriu zis solidaritatea cu universul folcloric, şi să ne întrebăm în ce măsură această solidaritate poate promova sau, dimpotrivă, limita posibilităţile de creaţie ale unui popor.

Spuneam adineaori că Istoria a silit neamul românesc să-şi adâncească propriile sale tradiţii latine şi pre-latine - împiedicându-l totodată să participe la mişcarea culturală inaugurată de Renaştere şi Iluminism. Constituit în imensa lui majoritate din plugari şi păstori, neamul românesc şi-a concentrat forţele lui de creaţie aproape exclusiv în universul spiritualităţilor populare. Terorizat de evenimentele istorice, geniul neamului românesc, s-a solidarizat cu acele realităţi vii pe care istoria nu le putea atinge: Cosmosul şi ritmurile cosmice. Dar strămoşii Românilor erau deja creştini, în timp ce neamul românesc se plăzmuia între catastrofe istorice. Aşa că simpatia faţă de Cosmos, atât de specifică geniului românesc, nu se prezintă ca un sentiment păgânesc - ci ca o formă a spiritului liturgic creştin. Multă vreme s-a crezut că sentimentul Naturii şi solidaritatea cu ritmurile cosmice trădează o spiritualitate necreştină. Prejudecata aceasta se datora unei insuficiente cunoaşteri a creştinismului şi în deosebi a creştinismului răsăritean, care a păstrat în întregime spiritul liturgic al primelor veacuri. În realitate, creştinismul arhaic n-a devalorizat Natura - aşa cum s-a întâmplat cu anumite aspecte ale creştinismului medieval, ascetic şi moralizant, pentru care natura reprezenta adesea „demonia" prin excelenţă. Pentru creştinismul arhaic, aşa cum a fost înţeles el în deosebi de către Sfinţii Părinţi orientali,

Cosmosul n-a încetat o singură clipă de a fi creaţia lui Dumnezeu, iar ritmurile cosmice au fost tot timpul concepute ca o liturghie cosmică. Solidarizaţi spiritualiceşte cu Natura, Românii n-au făcut un act de regresiune către orizontul păgânesc ci, dimpotrivă, au prelungit până în zilele noastre acea magnifică încercare de încreştinare a Cosmosului, începută de Sfinţii Părinţi, dar întreruptă, din diferite motive, în cursul Evului Mediu, în Occident. Lucrurile acestea sunt astăzi tot mai clar înţelese, datorită în primul rând renaşterii spiritului liturgic şi interesului crescând faţă de spiritualitatea patristică. Se înţelege astăzi ceeace anevoie s-ar fi putut înţelege în mijlocul secolului trecut: şi anume, că pentru creştinismul arhaic Cosmosul participă la drama divină, că, întocmai după cum sufletul omului e însetat de mântuire, tot aşa Natura întreagă geme şi suspină aşteptând Invierea. Intr-adevăr, e destul să se citească iconografia Bisericii răsăritene sau să se observe ceremonialul pascal, pentru a înţelege cât de solidară este Natura cu misterul cristologic, cu răstignirea, moartea şi învierea Mântuitorului. Natura întreagă e cernită în săptămâna Patimilor, dar renaşte, triumfătoare prin învierea lui Isus.

Ori, această liturgie cosmică o regăsim în folclorul românesc. Asta înseamnă că, retrăgându-se în ei înşişi, concentrându-se asupra propriilor lor tradiţii, apărându-se împotriva lumei din afară - care era, să nu uităm, o lume ostilă, cea a barbarilor eurasiatici, veniţi să prade şi să distrugă - Românii au păstrat, au adâncit şi au valorificat o viziune creştină a Naturii, aşa cum fusese ea exprimată în primele secole ale creştinismului. Prin urmare, conservatismul şi arhaismul folclorului românesc a salvat un patrimoniu care aparţinea creştinismului în genere, dar pe care procesele istorice, l-au anihilat. Lucrul acesta nu e fără importanţă, astăzi, când se încearcă revalorizarea tuturor formelor arhaice ale creştinismului pentru a putea face faţă problemelor ridicate de reintrarea Asiei în istorie.

Pentru a înţelege mai bine în ce măsură spiritualitatea populară românească, deşi profund creştină, este solidară cu liturghia cosmică, să amintim numai un singur exemplu: acel al concepţiei Morţii. Spuneam mai sus că cele două capodopere ale poeziei populare sunt „Mioriţa" şi Balada Meşterului Manole. Amândouă prezintă moartea rituală ca o valoare supremă, ca cea mai nobilă împlinire pe care o poate nădăjdui existenţa omenească. Balada Meşterului Manole se centrează în jurul misterului jertfei: ca să se poată ridica şi dura, o construcţie - în cazul nostru Mănăstirea Argeşului - are nevoie de jertfirea unei vieţi omeneşti. Meşterul Manole îşi sacrifică soţia, zidind-o la temelia mănăstirii. Cu alte cuvinte clădirea dobândeşte „viaţă", e „însufleţită", printr-un mister care face posibilă translaţia vieţii soţiei Meşterului Manole, într-un nou „corp" şi anume în corpul arhitectonic al Mănăstirii. După cum se ştie, ritualul jertfei de construcţie e străvechiu şi se întâlneşte în multe părţi ale lumii. Insă acest ritual n-a inspirat creaţiile poetice populare decât în peninsula balcanică: balade asemănătoare se întâlnesc la Greci (Legenda Podului de peste Anta), la Sârbi şi la Bulgari. Dar ceeace trebuie subliniat, este faptul că forma literară cea mai reuşită, atât din punct de vedere Spiritual cât şi artistic, o prezintă balada românească a Meşterului Manole. Este, deci, semnificativ că geniul popular românesc şi-a dat expresia lui maximă tocmai în acest mit al jertfei creiatoare. Cu atât mai semnificativ, cu cât cealaltă capodoperă „Mioriţa", revelează şi ea tot un mit al morţii: ciobanul, deşi prevenit de mioara lui favorită, că ceielalţi tovarăşi vor să-l ucidă, acceptă moartea ca o jertfă voluntară de sine, dându-i totodată sensul unei nunți cosmice, adică îi acordă valorea supremă de reconciliere cu destinul şi de reintegrarea într-o Natură care nu mai e Natura „păgână", ci un Cosmos sanctificat liturgic.

Descifrăm, deci, în aceste mituri româneşti ale morţii, o viziune arhaică şi totodată creştină: moartea e jertfa supremă, e un mister prin care omul se desăvârşeşte, dobândind un mod superior de a fi în lume. Pentru că pentru Români, ca şi pentru atâtea alte culturi, moartea nu e o extincţie, nici măcar o împuţinare a existenţei - ci un nou mod de a fi, o nouă existenţă, pe un alt nivel, mai aproape de Dumnezeu. Concepţia aceasta este încă vie la Români. După sângeroasele lupte dela Mărăşeşti, în 1917, în care au fost decimate, printre altele, o divizie din Oltenia, satele dinapoia frontului au organizat spontan procesiuni cu preoţi în odăjdii, îngenunchind pe marginele şoselelor care duceau spre Oltenia. Oamenii aceştia ştiau că soldaţii căzuţi la Mărăşeşti, fără lumânare, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, se întorc spre satele lor olteneşti înainte de a se îndrepta spre lăcaşul de veci. Deaceia îi întâmpinau îngenunchiati, cu lumânări aprinse şi cu preoţii care spuneau rugăciuni pentru odihna miilor de morţi nevăzuţi. Am auzit că procesiuni similare s-au făcut şi în Moldova în iarna 1942-43, după ce s-a aflat de măcelul dela Stalingrad. Toate acestea înseamnă că miturile morţii - considerată ca misterul jerftei de sine - sunt încă vii în sufletul întregului popor românesc. Lucrul nu e fără importanţă. Se ştie că valorificarea morţii constitue una din cele mai fecunde victorii ale creştinismului. Se ştie, deasemenea, că o cultură are cu atât mai multe şanse de a deveni universală cu cât îşi pune mai curajos problema Morţii.

Observăm astfel că valorile creştinismului arhaic - în orizontul căruia ritmurile Naturii sunt transfigurate într-o liturghie cosmică, iar moartea e concepută ca un mister sacramental - valorile acestea nu numai că au rodit, culturaliceşte în creaţiile folclorice, dar sunt încă vii în experienţa de toate zilele a poporului românesc. Ori, dacă ne amintim că păstrarea şi adâncirea valorilor creştinismului arhaic a fost posibilă datorită vitregiei Istoriei, care a silit poporul român să se concentreze asupra propriilor lui tradiţii religioase ca să poată supravieţui - avem dreptul să ne întrebăm dacă nu cumva milenara teroare a acestei Istorii n-a avut totuşi şi un rezultat pozitiv. Anume, pregătirea poporului românesc pentru marea încercare prin care trece astăzi, sub ocupaţia şi opresiunea sovietică. Ne putem întreba care ar fi fost astăzi şansele de rezistenţă ale acestei insule de latinitate pe care o reprezintă poporul românesc, dacă propria lui istorie nu i-ar fi constituit o spiritualitate profund creştină, având în centrul ei misterul Morţii salvatoare şi al jertfei de sine. S-ar putea ca ceeace a constituit până acum nenorocul Românilor în istorie, să alcătuiască tocmai marea lui şansă de a supravieţui în Istoria de mâine.

După cum am mai spus, teroarea istorică a împiedicat până acum creaţiile masive ale geniului românesc pe un plan mondial. Trebue să ne amintim mereu că România modernă şi independentă nu are încă o sută de ani de existenţă, iar întregirea ţării a avut loc, deabia acum 35 de ani. Făcând bine socotelile, vedem că România întregită s-a bucurat numai de 20 de ani de libertate. Şi totuşi, cât de mult s-a creiat în acest răstimp! Dacă ar fi avut încă 20-30 de ani de relativă linişte, este probabil că România s-ar fi remarcat printr-un aport important în feluritele domenii ale culturii europene. Dar Istoria Românilor nu cunoaşte perioade lungi de linişte: deaceea spiritul creiator nu se poate manifesta decât în intermitenţe pe planul culturii scrise, savante. Încontinuu şi inepuizabilă se manifestă doar creiaţia spiritualităţii populare, şi deaceea am stăruit atâta asupra ei: ea singură ne revelează constantele geniului românesc.

Asta nu înseamnă, însă că, în rarele şi scurtele perioade de linişte, geniul românesc n-a creiat şi pe nivelul culturii savante. Ceva mai mult: dela început aceste creaţii au avut un caracter specific şi o structură majoră. Ele nu imitau valori streine, ci revelau un univers spiritual necunoscut, sau imperfect cunoscut, Occidentului. E destul să amintim pe Spătarul Milescu, în sec. 17-lea, şi pe Dimitrie Cantemir, în al 18-lea, pe Eminescu şi pe Hajdeu în sec. 19-lea, ca să înţelegem pe ce plan s-au situat creiaţiile savante româneşti: ele revelau acel orizont spiritual astăzi aproape uitat în Occident - deşi face parte integrantă din Europa şi a dat foarte mult Europei - acel orizont spiritual în care s-au mişcat Orpheu şi Zalmoxis, şi care mai târziu, a nutrit spiritualitatea romano-bizantină. Dela Dimitrie Cantemir, Eminescu şi Hajdeu, trecând prin lorga şi Vasile Pârvan, până în zilele noastre, la Nae Ionescu şi Lucian Blaga, o seamă de poeţi, cărturari şi filozofi români au valorificat tradiţiile născute din sintezele spirituale Thraco-romane, sinteze care s-au alcătuit dealungul veacurilor din întâlnirea atât de fecundă între Roma, Thracia şi creştinismul arhaic. În această parte a Europei, considerată aproape pierdută după instalarea dominaţiei otomane, s-au păstrat comori de spiritualitate care au făcut cândva parte din însăşi centrul culturii europene; căci Thracia dionisiacă şi Grecia orphică, Roma imperială şi creştină, în această parte a Europei, s-au întâlnit şi şi-au plăzmuit cele mai de seamă valori.

Nu trebuie să uităm o clipă că acolo unde s-a întins Grecia, Roma şi creştinismul arhaic, s-a conturat adevărata Europă, nu cea geografică, ci Europa spirituală. Şi toate valorile creiate înlăuntrul acestei zone privilegiate fac parte din patrimoniul comun al culturii europene. Nu ne putem imagina o cultură europeană redusă numai la formele ei occidentale. Culturaliceşte, ca şi spiritualiceşte, Europa se întregeşte cu tot ce a creiat şi a păstrat spaţiul carpatic-balcanic. Ceva mai mult: avem motive să credem că spaţiul în care s-a întruchipat Zalmoxis, Orpheu şi misterele Mioriţei şi ale Meşterului Manole, nu şi-a săcătuit izvoarele de creiaţie: acolo unde moartea e încă valorificată ca o nuntă, izvoarele spirituale sunt intacte. Europa este locul predestinat al creiaţiilor multiple, variate, complementare: spiritualiceşte şi culturaliceşte, Europa nu este - și nici nu poate fi - un bloc monolitic. Ea are, deci, nevoie de dimensiunea orphică şi zalmoxiană pentru a se putea întregi şi a putea plăsmui noi sinteze.

Ajunşi la capătul expunerii noastre, mai rămâne să ne mai punem o singură întrebare. Ea depăşeşte problemele culturii româneşti, interesând destinul istoric al Românilor. Întrebarea este aceasta: printr-un miracol, sămânţa Romei nu s-a pierdut după părăsirea Daciei de către Aurelian - deşi această părăsire a însemnat o adevărată catastrofă pentru locuitorii bogatei provincii. Dar Europa îşi mai poate îngădui această a doua părăsire a Daciei în zilele noastre? Făcând parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însă şi existenţa şi integritatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat de Istorie acestei întrebări, nu depinde numai supraviețuirea noastră, ca neam, ci şi supravieţuirea Occidentului [1].

----------------------------------------------
[1] Revista „Destin", Madrid, nr 6-7/1953 https://www.scribd.com/document/94257656/Destin-nr-6-7-august-1953

Destin (revistă)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Destin este o revistă de cultură românească care a fost publicată la Madrid, în Spania în perioada 1951-1972 de către români aflați în exil.
Revista l-a avut ca director de-a lungul întregii sale existențe pe George Uscătescu. Publicația a apărut sub formă de caiete, având o apariție neîntreruptă timp de 20 de ani. Coperta caietelor era de culoare roșie, în timp ce titlul revistei era de culoare galbenă, cele două culori regăsindu-se pe steagul Spaniei. Revista era subintitulată ,,Revistă de cultură românească” și reunea, sub conducerea lui George Uscătescu, un grup de scriitori, care creștea de la un număr la altul al revistei. În această revistă au publicat personalități din diferite domenii, cum ar fi oameni de știință, critici literari, scriitori, nu numai din exilul spaniol, ci din întreaga lume: Grigore Cugler, N.I. Herescu, Alexandru Ciorănescu, Aurel Răuță, Paul Miron, Virgil Ierunca, Ștefan Lupașcu, Alexandru Busuioceanu, Monica Lovinescu, Basil Munteanu, Pamfil Șeicaru, Nicu Caranica, Ștefan Baciu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Mircea Eliade etc.
Primul număr al revistei a apărut în luna iunie a anului 1951. Redacția revistei se afla pe strada Melendez Valdes, nr. 59, Madrid/Spania, după cum reiese din adresa tipărită pe coperta interioară a revistei.
,,Destin” cuprindea mai multe rubrici precum: ,,Studii” ale scriitorilor români aflați în exil, ,,Note”, ,,Comentarii”, ,,Documente” în legătură cu diverse teme și ,,Bibliografie românească” sau ,,Marginalia”. Aici se regăsesc scurte recenzii ale scriitorilor români din exil (Spania), care erau făcute articolelor, cărților sau publicațiilor apărute în afara granițelor României sau erau prezentate evenimentele culturale ce se desfășurau în exil. Totodată, la secțiunea ,,Publicații românești primite”, sunt menționate cărțile și revistele românești sosite pe adresa redacției din țară, dar mai ales de la românii care au publicat în țările în care s-au stabilit. Sub titlul ,,Cărți românești în Spania”, apar enumerate cărțile scriitorilor români tipărite de ,,Asociația Hispano-Română” din Salamanca, sub îngrijirea lui Aurel Răuță. Din redacția revistei ,,Destin” făceau parte: I.D.G. Coterlan, Vintilă Horia, C.I. Popovici, Aurel Răuță, Nicolae Mariția și Vasile Uscătescu.
Caietul numărul 1 publicat în iunie 1951, începe cu un ,,Cuvânt înainte” scris de inițiatorul acestei publicații, George Uscătescu. Prin acest ,,cuvânt înainte” Uscătescu motivează necesitatea apariției unei reviste de acest gen.
Paginile revistei ,,Destin” au reușit să cuprindă importante studii, eseuri și articole pe teme de cultură românească și europeană, probleme artistice, istorice, juridice, literare, politice, filosofice, filologice, dar și fragmente de proză, inclusiv poezii și memorii. Din cele 16 caiete, două dintre ele au fost dedicate unor evenimente importante din istoria României precum: 100 de ani de la Unirea Principatelor Române din 1859, respectiv 50 de ani de la Marea Unire din 1918. Iar un caiet i-a fost dedicat poetului Mihai Eminescu, ,,Destin” având ca subtitlu ,,Închinare lui Mihai Eminescu”.
Aproape toate genurile literare, exceptând teatrul, se regăsesc în articolele și studiile publicate în revista ,,Destin”: povestiri de Vintilă Horia, proza fantastică scrisă de Mircea Eliade, fragmente din romanele sale, memorii ale acestuia, eseuri cu privire la relația scriitor-societate sau scriitor-libertate, memorii ale lui Virgil Ierunca, George Hurmuziadi, Grigore Nandriș, G.M. Cantacuzino, G. Ghica. Totodată, revista a mai publicat și poezie scrisă în limba română de scriitori consacrați: Ion Barbu, Horia Stamatu, Nicu Caranica, George Uscătescu, Valeriu Anania, Ana Giugariu, poezie scrisă în limba franceză de Nicoletta Corteanu Loffredo și Mira Simian Baciu; traduceri ale unor opere din literatura universală; recenzii ale unor cărți scrise de George Uscătescu, Alexandru Busuioceanu; studii despre actualitatea, universalitatea și aspecte ale limbajului poetic din opera lui Mihai Eminescu. Pe lângă toate acestea, trebuie menționate povestirile scrise și publicate de Paul Miron, Grigore Cugler, Mihai Niculescu, dar și nume din sfera memorialisticii precum N.I. Herescu, Nicolae Petra, Alexandru Ciorănescu, Dinu Adameșteanu, Radu Enescu, Antoaneta Bodisco. În această revistă au fost publicate și teme de folclor românesc, alături de probleme ale traducerii dintr-o limbă străină în limba română, iar dintre temele de lingvistică și limbă, aspecte referitoare la introducerea neologismelor în limba română și cu privire la latinitatea unor verbe din limba română.
Pe lângă Unirea Principatelor Române din 1859 și Unirea de la 1 decembrie 1918, în „Destin” au mai apărut articole referitoare la formarea poporului român, etape din istoria românilor, studii despre boierii români, probleme de istorie universală, studii despre monedele românești, despre arestările abuzive din perioada comunistă, dar și despre greșelile făcute de-a lungul timpului de către conducători.
Prima parte a caietului nr. 21-23 din 1971 are ca tematică filosofia, un omagiu adus filosofului Martin Heidegger. Alte subiecte tratate în paginile ,,Destinului” sunt cele de antropologie și cultură europeană, cultură și civilizație românească. Totodată, printre preocupările revistei se numărau teme precum: politica, biserica, libertatea, justiția, științele, arta, economia și medicina. Un capitol important îl constituie comemorările unor scriitori sau colaboratori ai revistei, toate reunite sub titlul „In memoriam”. Începând cu anul 1956, în capitolele ,,Marginalia” și ,,Bibliografie românească” au fost publicate scurte recenzii ale cărților primite la redacția revistei.
Începând cu numărul 11 al caietelor și până la ultimul număr, sunt enumerate, pe interiorul celei de-a doua coperți, numele celor care și-au adus contribuția la realizarea revistei. În ultimul număr al revistei, Mihai Cismărescu face bilanțul celor 20 de ani de apariție a ,,Destinului”, care a putut fi publicată datorită lui George Uscătescu. Cismărescu definește această revistă ca fiind adevăratul peisaj al spiritualității românești.
Revistele românești publicate în Spania sunt: ,,Destin” (1951-1972), ,,Carpații” (1954-1962; 1972-1990), ,,Fapta” (1956-1958; 1963-1964), ,,Libertatea românească” (1951-1955) și ,,Țara și exilul” (1964-1992).

Bibliografie

• Rad,Ilie. ,,Secvențe din istoria presei românești", Tribuna, Cluj-Napoca, 2007