De vorbă cu Octavian Goga - un interviu luat poetului de către Otilia Ghibu

De vorbă cu Octavian Goga
de Maricel Chisca

Sursa indirectă http://www.historia.ro/blogs/maricel-chisca/vorba-octavian-goga

Genialul “poet al pătimirii noastre” a fost una dintre personalităţile cele mai importante ale României din prima jumătate a secolului trecut. Deopotrivă poet, dramaturg şi publicist (biografiile menţionează că Octavian Goga ar fi debutat la 16 ani în revista “Tribuna” pe când era încă elev; în interviu care urmează poetul menţionează o altă variantă), Octavian Goga a fost deasemenea un politician important – dar şi controversat - al acelor vremuri (a fost deputat, ministru de interne, prim ministru).
Despre Octavian Goga se pot spune puţine lucruri inedite. Cu toate acestea, un interviu luat poetului de către Otilia Ghibu şi publicat în numărul din 31 martie 1932 al revistei “Realitatea ilustrată”, nu cred că merită să se piardă printre paginile publicaţiei interbelice:



Familia lui Octavian Goga: Jos, de la st. la dr.: tatăl, mama, mătuşa
şi sora poetului, Claudia; În picioare: Victoria, Octavian şi Eugen Goga

“ Un scurt răgaz de linişte în casa ce zumzăie ca un stup toată ziua de clocotul discuţiilor politice. E seară. Destul de târziu. Cu tenacitatea proprie gazetarului am parvenit în sfârşit în biroul marelui nostru scriitor. D. Goga e atât de obosit încât îmi spune că e nevoit să poarte ochelari negri chiar şi în cameră.

- Se fumează enorm la mine. Toată ziua. Iar eu tocmai acum m'am lăsat de tutun. Îmi ard ochii de fum. De zile întregi stau în casă.

Se reculege câteva clipe: scriitorul alungă poate cu greu pe celălalt eu, stăruitor şi puternic: Omul de stat. Eu arunc priviri repezi în jurul meu. Simplicitate, sobrietate: un birou masiv, bine lustruit, o canapea mare şi două fotolii tapisate în rips dungat cu maron şi galben şters, perdele lungi în aceleaşi culori. Câteva tablouri, două-trei desene. Un bronz pe birou. O marmură într’un colţ. Un covor greu pe jos. Nu văd cărţi. Într'un colţ un “clasor" american.



Octavian Goga pe terasa castelului de la Ciucea

- Ceea ce îmi ceri d-ta e un fel de anatomie sufletească şi intelectuală. Voi răspunde întrebărilor cât mai sincer, cât cat mai spontan.
M'am născut acum vre-o cincizeci de ani şi câteva luni, într'un sat de lângă Sibiu, Răşinari. La poalele Carpaţilor. Cel mai interesant amănunt din istoria satului meu: n'a făcut niciodată parte din iobăgia din trecut. Era una din acele comune pe care stăpânirea ungurească le numea “fundus regius", iar în vechile noastre zapise “slobod, crăiesc sat". Răşinarii prezentau tocmai din acest motiv o puritate de rasă absolută. 6000 de suflete, 6000 de români. Trei străini: jandarmii !
Părinţii mei: unul de la munte, altul de la şes. De aici dualitatea sufletului meu: muntele, prin psihologia lui, e contactul cu realitatea, tendinţa spre acţiune. Câmpia dimpotrivă: orizontul larg, avântul blând al nostalgiei. Aceste două elemente congenitale s'au transmis intact sufletului meu. S'au alăturat fără să se îmbine. Iată explicaţia celor două îndeletniciri ale vieţei mele: politica şi literatura.

- Ce v'a rămas mai puternic întipărit în minte din copilărie?

- Satul, aşa cum era el atunci. Cu toate că numai până la vârsta de nouă ani am stat propriu zis la Răşinari şi cu toate că viaţa mea nu era aceea a unui ţăran. Şi dinspre tată şi dinspre mamă sunt coborâtorul unui neam de cărturari. Familie de intelectuali ardeleni, aşa cum era înţeleasă această noţiune acum 40-50 ani. Străbunicul meu, care a murit la 1812 şi care se numea Preacucernicul protopop Sava de la Răşinari, a lăsat în urma lui foarte multe scrieri. Unele proprii, cele mai multe copiate. Parte din aceste manuscrise se găsesc azi în muzeul de la Petrograd; altele la d. Weygand din Lipsca; unele le-a trecut d. lorga la Academia Română. Aici se află o foarte frumoasă copie după “Învăţăturile lui Neagoe Basarab". Una singură se mai află azi în posesia mea.

Tatăl mamei mele, şi el protopop, a fost profesor de muzică la seminarul din Sibiu şi prieten bun cu Cipariu. A trăit vreo trei ani la R.-Vâlcea, pe vremea revoluţiei din 1848, adăpostit la un boier din neamul Glogovenilor. El a adus, cel dintâi, în satul şi neamul meu, amintiri personale, cântece şi povestiri, care-au făurit mai târziu indisolubila legatură sufletească dintre cele două provincii românesti, aflate dincolo şi dincoace de straja Carpatilor.


Poetul însoţit în plimbări de câinele favorit

A scris şi mama mea, chiar şi versuri. Le-a publicat în “Familia" de la Oradea Mare. Atmosfera timpului în care m'am născut eu era aceea a celei mai sălbatece persecuţii a românilor din Transilvania. O opresiune, ramnificându-se până în cele mai mici îndeletniciri ale vieţei de la ţară. Ea trezea fireşte proteste, revoltă. Eu m'am născut cu pumnii strânşi. Sufletul meu s'a hrănit din primul moment din şi pentru revoltă. E cel mai puternic sentiment ce m'a călăuzit în viaţă şi din care a crescut formula mea literară.

De la început am fost un observator pasionat al satului. Mi-am dat curând seama de absoluta importanţă a acestui nucleu social. El formează osatura statului nostru. Îmi plăceau şezătorile. Dar nu la Răşinari. Oamenii de la munte visează mai puţin. Mergeam într’o comună de pe Târnave, de unde era tatăl meu. Acolo găseam o atmosferă de nostalgie, de căldură sufletească. Acolo am înţeles suferinţa milenarului jug, mai bine decât aspra dârzenie a neamului dinspre mama. Mă întorceam încărcat de muzică şi de durere.

- Primele mele încercări literare? Pe la 9-10 ani. Am publicat la vârsta de 14 ani în “Revista Ilustrată" de la Gherla. Mi s'a răspuns atunci la “poşta redacţiei": “ziua bună se cunoaşte de dimineaţă!"

- O indiscreţie! Primele versuri erau de natură lirico-erotică sau socială?

- Starea mea sufletească nu-mi îngăduia să vorbesc despre sentimentele mele personale. Chiar şi primul volum, publicat în 1906, nu conţine decât două-trei timide poezii erotice. Un fel de pudoare mă oprea să vorbesc despre mine, văzând atâta suferinţă şi nedreptate în jurul meu. Notez: a fost pentru mine totdeauna un subiect de curiozitate literară felul de a scrie, inspiraţia mai mult senină şi idilică a marelui poet ardelean G. Coşbuc. În ţăran eu am văzut un om chinuit al pământului. De aceea nu m'a influenţat Cosbuc, cum nu mă putuse influenţa nici Alecsandri.

D-na şi dl. Octavian Goga

- A avut totuşi influenţă vreunul din marii dv. înaintaşi asupra concepţiei dv. literare?

- Da! Una mare, covârşitoare: Eminescu. Întâmplarea făcuse că, prin 1870, Eminescu ajunsese în peregrinările sale, prin satul meu. Tatăl mamei l-a ajutat atunci să treacă înapoi în ţară fără paşaport, aşa cum venise, pe la vama Cucului.

- Ce educaţie literară precumpănitoare aţi avut?

- Cea germană! Am avut din primii ani ai copilăriei sub ochi baladele lui Uhland. În bunele traduceri germane am citit cele mai de seama opere din literatura universală şi, începând cu Goethe şi cu Schiller, toată literatura germană a veacului trecut, cât şi aceea a scriitorilor germani de până la 1914. Niciuna nu mi-a pricinuit însă o aşa numită criză de conştiinţă.

- V'a sguduit aşadar o carte, mai mult decât oricare alta?

- Da. Raskolnikoff a lui Dostoiewski. Eram student la Budapesta. Aveam douăzeci de ani. Atmosfera de sumbru messianism din această magnifică capodoperă rusă şi’a înfipt adânc ghearele în sufletul meu. Aproape un an de zile am fost ca bolnav. Ajunsesem să mă conving că va trebui să las cartea, să mă întorc la ţară şi să mă însor cu o fată de acolo. Copilul ieşit din această uniune avea să fie apoi Messia Ardealului!

- Din ce îndemn aţi scos revista “Luceafărul"? Imboldul firesc al unei tinereţi entusiaste, dornice să dea cât mai curând năzuinţele şi străduinţele sale literare luminei tiparului?

- Nu tocmai. Eram vreo 300 de studenţi la Budapesta. Între 20 şi 23 de ani. Adunaţi la învăţătură, ne-am dat seama că aşa cum urmăm cursurile universitare, eram chemaţi să devenim un fel de ieniceri ai culturii străine odată înapoiaţi pe meleagurile noastre. Am dejucat intenţiile celor care căutau desnaţionalizarea Ardealului, prin noi, fii ardelenilor. Crezul nostru literar se vede din titlu: Luceafărul, adică Eminescu.

În subsolul unei case din metropola ungurească, singularizaţi sufleteşte şi diferentiaţi de ceea ce era în jurul nostru, întocmai ca dinamitarzii, pe sub pământ, am lucrat la prăbuşirea imperiului austro-ungar. Şi-am reuşit.



“Cântăreţul Ardealului” la masa de lucru din cabinetul de la Ciucea

E destul de târziu. Aş mai avea atâtea de întrebat. Liniştea e desăvârşită în jurul nostru. Aş vrea să aflu unele reminiscenţe din prigoana politică de care nu a scăpat nici “cântăreţul Ardealului" înainte de război, în Transilvania. Nu ştiu de ce dar am impresia că interlocutorul meu preferă să rămână pe terenul neutru al vieţii sale literare. Totuşi îi mai smulg o mărturisire:

- “Domnul Notar" a fost scrisă la 1913. Am făcut atunci prima mea experienţă politică. Plătită scump dealtfel. Printre altele era să mai fac un an şi jumătate de închisoare. Făcusem trei luni propagandă electorală în judeţul Arad, candidat la alegerile din 1910. Am ieşit în balotaj şi a trebuit apoi alte trei luni de zile să umblu din sat în sat, astfel încât am avut prilejul să cunosc foarte bine toată administraţia statului maghiar.

- O ultimă rugăminte: unele curiozităţi din viaţa dv. literară!

- Curiozităţi? Ştiu eu, ce v'ar putea interesa?

- Orice!

Din felul cum îşi pleacă fruntea foarte obosit în mâini, îmi dau seama că am început să abuzez. Totuşi insist…

- Poate v'ar interesa că poezia mea “Oltul", am scris-o cu mult înainte de-a vedea frumosul râu românesc, şi anume în “ţară", la Călimăneşti. Era iarnă.

Am stat acolo o lună de zile pentru a-mi pune la punct o lucrare literară. Îmi amintesc un peisaj: munţii înhorbotaţi în zăpadă, Oltul isbucnind pâtimaş din strânsoarea vremelnică a gheţii. Pe şoseaua troienită, un popă călare…

“Clăcaşii" am scris-o într'o grădină a Charlottenburgului…

O mână adumbreşte ochii obosiţi, cealaltă odihneşte pe marginea biroului. Aproape un ceas şi jumătate. Dar cât de puţin redau cititorilor din tot ce-am ascultat în acest răstimp… Un popas de înaltă reculegere…”

Sursa: articolul “Cu prilejul unei aniversări” – semnat Otilia Ghibu-Silviu – publicat în “Realitatea ilustrată” din 31 martie 1932 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

MIRCEA POPA. Avatarurile Castelului de la Ciucea MIRCEA POPA

Avatarurile Castelului de la Ciucea

Un articol de MIRCEA POPA

Cultura istoriei   Extras din revista CULTURA, NR. 533 din 05-October-2015

O ruşine naţională: mormântul lui Octavian Goga dat unor particulari

Cea mai frumoasă casă memorială a unui scriitor român, castelul de la Ciucea, unde îşi doarme somnul de veci poetul Octavian Goga, este pe cale de a deveni un bun particular. Urmaşi din a doua şi a treia generaţie a doamnei Veturia Goga, soţia poetului, au crezut de cuviinţă că pot ofensa memoria celui mai de seamă luptător pentru unitatea naţională a românilor transilvăneni cu Patria Mamă, înscenând un proces de cerere de „anulare absolută“ a actului de donaţie semnat de Veturia Goga cu Sfatul Popular al Judeţului Cluj în 1966. Aici nu e vorba numai de valori materiale, ci chiar de mormântul poetului, pentru adăpostirea căruia Doamna Goga a ridicat un Mausoleu cu valoare de simbol naţional. Ziarele ne-au adus ştirea potrivit căreia Curtea de Apel din Bucureşti, unde se judecă procesul, ar fi dat o sentinţă de lovire de nulitate absolută a actului de donaţie al Doamnei Veturia Goga către Consiliul Judeţean din Cluj-Napoca şi de punere în posesie a acestor patru Mureşeni. Legea 10/2001 pe baza căreia se judecă procesul poartă explicaţia „privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989“, e încălcată la modul grosolan, deoarece n-a avut loc nici o preluare „abuzivă“ a domeniului, ci printr-un act de donaţie olograf şi autentic, după toate normele prevăzute de lege din acel moment. Donaţia reflectă întru totul dorinţă expresă a poetului O. Goga, transmisă testamentar, ca proprietatea sa, care adăposteşte şi osemintele sale într-un impozant Mausoleu, să fie oferită spre administraţie unei instituţii de cultură a statului român, astfel ca biblioteca adunată de el şi bunurile artistice să reprezinte un loc de meditaţie, reflecţie şi încântare spirituală pentru oricine trece pragul acestei proprietăţi. De aceea el a prevăzut ansamblul cu o bisericuţă din lemn şi cu o mănăstire, astfel ca pelerinii care vin să viziteze lăcaşul de la Ciucea, unde a petrecut o parte din viaţa sa şi de unde a acţionat acest important om de stat şi de mare bogăţie sufletească, să trăiască clipe de înălţare şi fortificare sufletească. Or, ceea ce se poate imputa în primul rând petenţilor acestui act de o crasă materialitate este lipsa dimensiunii spirituale, lipsa oricăror trimiteri la valoarea de patrimoniu şi la valoarea de simbol naţional al acestui impozant complex muzeistic. În al doilea rând, susţinătorii juridici ai cauzei în chestiune au supradimensionat aspectul privind aşa-zisele constrângeri pe care regimul comunist le-ar fi exercitat asupra Veturiei Goga, zugrăvind pe mai multe pagini intruziunile statului totalitarist în existenţa „castelanei“ de la Ciucea, pe baza unui întreg scenariu, care ar sta mai bine unui romancier de ficţiune decât unui apărător al dreptăţii. Cele mai multe „episoade“ sunt pur şi simplu inventate sau plasate în etapa în care Doamna Ministru Goga a fost într-adevăr cercetată de autorităţi pentru subminarea statului. Dar acest act de hărţuire juridică, care a avut loc imediat după 23 august 1944, s-a încheiat cu achitarea deplină a Veturiei Goga şi punerea ei în toate drepturile, după ce a demonstrat cu martori că a scăpat de la necaz mai multe persoane urmărite de horthyşti, că a favorizat evrei încolţiţi de poliţie şi că, în general, activitatea sa a fost una de ajutorare a celor suferinzi şi lipsiţi de mijoace de trai. Aceste fapte, care dovedesc omenia unei mari soţii de scriitor, sunt trecute cu vederea în mod intenţionat de susţinătorii retrocedării, deoarece le-ar strica scenariul fantezist al imaginii unei Veturia Goga urmărită şi vexată de autorităţile comuniste. În realitate, contrar celor afirmate în lungile şi întortocheatele pledoarii care doresc să arunce în derizoriu activitatea ei din aceşti ani, Doamna Ministru, cum i se spunea, era respectată şi abordată cu clemenţă şi deferenţa protocolară cerută de către oameni ca Petru Groza, Maurer, Daicoviciu, sau de alţi emisari ai Partidului Comunist care tratau cu ea cu întreaga stimă şi cu respectul necesar unei femei care a reprezentat ceva în canto-ul de operă transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, dar şi ca purtătoarea de cuvânt a mesajului unuia dintre marii poeţi ai ţării, al cărui cult real era extrem de viu în inimile tuturor românilor. Era vorba de perpetuarea cu dârzenie, curaj şi devoţiune a memoriei unui mare poet şi om politic, de dragostea cu care era înconjurat de un întreg popor, pe care l-a slujit cu credinţă. Acei oameni, cât erau ei de comunişti, mai aveau respect şi deferenţă pentru valorile noastre naţionale, iar ea, Doamna Goga, departe de a fi o victimă a acestora, a fost o răsfăţată a lor. Aceasta pentru că străinătatea, prin vocea exilului românesc, veghea la integritatea moştenirii de la Ciucea, iar autorităţile comuniste nu doreau să rişte un scandal în plus. E de amintit că ea a fost vizitată la Ciucea în mai multe rânduri de soţia fiului lui Richard Wagner, că imaginea ei de mare cântăreaţă, reprezentată unică la Bayreuth a României, a rămas înscrisă în palmaresul românesc european. Se întâmplă acum, când e vorba că beneficiem de toate libertăţile democratice de tip european, că marele poet de altădată, îndrăgit ca nimeni altul pe toate plaiurile româneşti, e tratat fără nici un fel de respect de către factorii petenţi, uitându-se că sunt încălcate mai multe legi ale Patrimoniului Naţional, Legea Muzeelor neavând pentru dânşii nici o relevanţă, nici formule ca „statul protejează, garantează şi asigură funcţionarea în bune condiţiuni a muzeelor consacrate valorilor naţionale“ (Legea 311 din 2003), iar lăsământul patrimonial al marelui poet O. Goga, destinat de acesta să fie una din mândriile reţelei de case memoriale româneşti, e tratat ca un fel de han pirateresc la care au acces toţi cei care nu iubesc sistemul naţional de valori constituit. E la modă desfiinţarea, macularea şi denigrarea a tot ceea ce a funcţionat bine şi demn în regimul trecut, e la modă ponegrirea cu orice preţ a moştenirii culturale trainice şi reprezentative pentru neam, şi dacă pădurile ne sunt jefuite, dacă râurile ne sunt secate, dacă pământul ne este vândut fără cruţare, dacă sistemul şpăgar se întinde ca o molimă de sus în jos şi de jos în sus, prăduindu-se banii ţării cu o lipsă generală de supraveghere, de ce nu ne-am vinde la bucată sau en gros şi marile locuri memoriale cu valoare de simbol. Acest loc de sfinţenie şi de aducere aminte, acest reper de mare valoare al istoriei noastre nu poate fi tratat ca un fel de moştenire simplă de familie, ca un lăsământ oarecare, uitat la uşa cortului de un popor prea sărac şi prea ameninţat de grijile traiului zilnic ca să poată fi atent la toate fraudele „subţiri“ care se ţes în jurul mormintelor străbunilor săi. A lăsa această zestre spirituală la mila unor oarecari nepoţi ai soţiei marelui poet, indivizi lipsiţi de orice sentiment de mândrie şi demnitate naţională, incapabili de a pune pe picioare un minim sistem managerial, lipsiţi de cunoştinţe elementare de cultură, mânaţi visceral de dorinţa de îmbogăţire, indivizi rapaci şi simpli scormonitori prin visteriile de seamă ale trecutului, scoşi la lumină din peşterile ancestrale ale instinctului tranzacţional, mi se pare un act oneros care semnifică odată în plus, dacă era nevoie, sistemul clientelar şi păgubos şi condamnabil, instituit ca o mentalitate generală alienantă, fără ca să fie combătut cum se cuvine de opinia publică şi de elitele româneşti dormitânde, absente din „turnul de veghe“ ale responsabilităţii lor sociale. Oamenii de litere, academicienii, creatorii de orice tip sunt chemaţi să vegheze permanent nu numai la promovarea noului în spaţiul lor de interes, ci şi la păstrarea în cele mai bune condiţii a ceea ce au produs cei dinaintea noastră, lucru pe care trebuie să-l facă cu responsabilitate şi curaj. Privitor la soarta Muzeului de la Ciucea s-au exprimat public atât conducerea Asociaţiei Scriitorilor din Cluj, cât şi conducerea Asociaţiei Române de Istorie a Presei şi conducerea Despărţământului Cluj al Astrei, condamnând metodele prin care se produc aceste adevărate rapturi culturale, prin care sunt desfiinţate tradiţii şi instituţii încetăţenite, spre a lăsa enorme goluri funcţionale, adevărate „găuri negre“ în patrimoniul naţional. Este şi cazul procesului de faţă prin care scrisul militant românesc primeşte una din marile lovituri istorice, i-aş zice, ca aspiraţia de o viaţă a unui mare scriitor să fie pusă la îndoială şi tratată ca la o tarabă negustorească, şi oarecum într-un secret condamnabil, fără ca reprezentanţi de seamă ai scrisului românesc să fie chemaţi să-şi spună cuvântul, astfel ca moştenirea lui O. Goga să ajungă pe mâinile unor străini, care n-au nici în clin, nici în mânecă cu ceea ce a adunat şi construit el pentru a-i perpetua eternitatea. Credem că există o limită a decenţei şi a comportamentului juridic prin care oameni de talia penitenţilor din procesul acesta să nu fie ajutaţi pe faţă prin pletorice şi labirintice declaraţii nesusţinute de documente care urmăresc crearea unei imagini false despre intenţionalitatea Doamnei Goga de a respecta promisiunea făcută soţului său, şi a nu o înlocui cu tot felul de supoziţii şi denaturări intenţionate. Ni se pare cât se poate de firesc ca respectul pentru adevăr şi pentru afirmaţia sprijinită documentar să fie o condiţie esenţială a actului de justiţie. Dar cum poate fi folosită ca argument de bază depoziţia uneia din petiţionare, care vine din tabăra opusă şi care în mod cert n-a fost tolerată de Veturia Goga în intimitatea sa, în timp ce depoziţia unui martor al apărării este interpretată tendenţios şi de fiecare dată greşit de către cel care întocmeşte actul aşa-zis „reparator“? Pentru el, ideea pe care doreşte s-o transmită completului de judecată revine tot la al treilea aliniat, în mod obsesiv şi persuasiv, deşi afirmaţia nu e susţinută documentar, dar cu simplul scop retoric de a crea o stare de spirit şi de tensiune psihologică menită a-i fi de folos? Acest procedeu sare în ochi în toată construcţia secenariului apărătorilor petiţionarilor, reprezentând o formă discutabilă şi susceptibilă de manipulare, lucru uşor demonstrabil la o simplă lectură. În această lume a unei tranziţii prelungite, lovite de o materialitate crasă, nici o licărire de spiritualitate nu reuşeşte să se strecoare printre rândurile apăsătoare, colcăind de cifre şi socoteli privind doar calitatea evaluatoare a bunurilor, de parcă umanitatea românească de care vorbea Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Eliade, Noica etc. reprezintă o simplă invenţie şi o găselniţă specioasă, de moment, şi nu o tradiţie a respectului creştinesc pentru cei care ne-au arătat drumul să ieşim din asuprire şi să găsim cât de cât acel liman visat de neamul acesta pios, răbdător şi uşor de spoliat de afacerişti iscusiţi şi de aventurieri de tot felul. Sfatul pe care, probabil, l-au primit aceşti scoborâtori din sămânţa de mare devoţiune a Doamnei Veturia Goga, în goană să pună mâna pe toate averile lui O. Goga (casele din Bucureşti, de la Mamaia şi de la Predeal au fost un simplu mizilic care nu le-a ajuns!), fără să considere că de fapt ramura poetului de la Ciucea ar fi trebuit să beneficieze măcar de o parte din ea (cine a întrebat-o pe Doamna Ilinca Tomoroveanu ceva?!), numai pentru că, ironia sorţii!, soţia care i-a supravieţuit a ajuns unică legatară testamentară. Rolul acestei soţii devotate, în ciuda tuturor aparenţelor şi a calomniilor, a fost acela de a respecta dorinţa poetului, iar peste acea dorinţă credem că nu se poate trece, în ciuda jongleriilor cu alineatele unei legi discutabile sau cu fantezia juridică a unor oameni care nici măcar nu cunosc dimensiunea răului pe care-l propagă în sânul societăţii româneşti. Donaţia Doamnei Goga, făcută statului român, a reprezentat un act de danie de bună-credinţă, care nu poate fi pus la îndoială, şi el este susţinut de o legislaţie autentică, aşa cum o recunoaşte sentinţa Tribunalul de fond, care, cu judicioasă chibzuinţă, a dat câştig de cauză statului român. Argumentele cu care s-a susţinut apelul sunt, după opinia noastră, care nu suntem jurişti, dar înţelegem bine semnnificaţia unei argumentări, factice şi prefabricate prin persuasiune şi distragerea atenţiei de la chestiunea de bază, prin inducerea ideii de persecuţie a Doamnei Goga de către comunişti, când realitatea e tocmai contrară: ea a fost ţinută la mare stimă de către aceştia, aprobându-i până şi un import de mozaic din Italia. A pune în mâini străine şi rapace şi meschine locul de veci al soţului său este o lovitură pe care bunul-simţ al acestui popor cu greu o poate suporta. În tradiţia de omenie şi respect a acestui popor, ceva fortuit şi impus cu sila seamănă foarte bine cu plânsul milenar al acestui popor asuprit, aşa cum ni l-a prezentat Goga în poezia sa. În ceea ce ne priveşte, ca unul care am studiat în amănunţime viaţa şi opera lui O. Goga şi am scris o carte despre acesta, n-am găsit nicăieri acele motive confecţionate de recurenţi de a preface pe proprietarii domeniului de la Ciucea în fiinţe autarhice, care îşi doreau domeniul doar pentru propria lor plăcere. Tot ceea ce au întreprins aceşti purtători de ideal românesc se referea strict la legăturile lor cu fiinţa intimă a transilvăneanului, a românului în general, de a colabora organic la taina primenirii şi reînvierii spirituale. Dimpotrivă, putem aduce zeci de argumente în favoarea acţiunii deliberate a poetului de a construi la Ciucea un monument funerar care să aducă aminte românilor de viaţa sa de luptător naţional, trecută prin temniţele opresiunii maghiare, soldată chiar, din 1914, cu părăsirea provinciei natale şi cu aruncarea în spaţiul public a acelor Cântece fără ţară şi Strigăte în pustiu, care să arate românilor drumul de urmat. A ignora fondul de patrimoniu al Complexului Memorial de la Ciucea înseamnă a şterge cu buretele mari perioade de istorie naţională, a pune în paranteză cu rea credinţă sensul şi destinul unui popor. N-am văzut nicăieri în actele depuse la dosar de către penitenţi o singură remarcă privitoare la simbolistica Muzeului de la Ciucea, la valoarea de patrimoniu a moştenirii spirituale a lui Goga, care trebuie să primeze în faţa oricărui act de revendicare materială. A aplica mecanic şi fără discernământ legi prost alcătuite, pe care legiuitorul le-a făcut în pripă şi fără precizări metodologice şi prevederi speciale la excepţionalitate în cazuri de interes naţional, e o acţiune aidoma celei de a ridica nori de praf în deşert doar pentru a obtura buna vizibilitate a orizontului spaţial. În angrenajul cultural românesc, Muzeul de la Ciucea figurează pe primele locuri ca formă educativă şi de pedagogie naţională, prin care miile şi milioanele de oameni ai ţării iau act de trecut şi de semnificaţiile lui majore. A ignora rolul educativ al Muzeului pe harta ţării, a trata actul retrocedării lui către particulari ca o soluţie de viitor ni se pare un fel de blestem al accidentalului şi al informului contra armoniosului şi durabilului, un fel de imixtiune a răului în substanţa de energie şi vitalitate a organismului social, lucrul cel mai rău ce se poate întâmpla unui neam trecut prin atâtea încercări pilduitoare. Astăzi, când vedem că neamul dă zi de zi dovezi de slăbiciune incalculabile, când atacul programat la tot ceea ce e valoare şi tradiţie e la ordinea zilei, anularea simbolisticii naţionale a Mausoleului de la Ciucea este un act de miopie şi ignobie politică. Ne-a mai rămas puţin timp până la memorabila dată de 1 Decembrie 2018, când se vor împlini o sută de ani de la Marea Unire, când noi, transilvănenii, ne vom prezenta în faţa adunării cu păduri tăiate, pământuri vândute, terenuri şi imobile pierdute, cu o patrie ciopârţită cu bună ştiinţă de politicieni care au votat sărăcirea şi devalizarea ţării. Acesta să fie oare bilanţul celor o sută de ani de autonomie şi independenţă, de conducere proprie? Pare să fie mai degrabă un act de pură inconştienţă şi de frivolitate, pe care instituţii ca Academia Română, Uniunea Scriitorilor şi Ministerul Culturii nu o pot accepta decât ca pe un act de recunoaştere a neputinţei şi a nimicniciei idealurilor pentru care au fost create, acelea de a veghea la conservarea şi slujirea marilor valori naţionale ale ţării. Dacă pentru avocaţii retrocedării valoarea patrimoniului naţional devastat nu constituie decât o formă de simplă afacere de ordin material, nu putem rămâne impasibili la acest act de ignorare vizibilă a rostului adânc pedagogic al acestui aşezământ de cultură, mai ales că în tot rechizitoriul nu descoperim nici cea mai măruntă trimitere la destinul viitor al acestui patrimoniu, la modul în care acesta ar putea fi tranzacţionat pe viitor, şi la cum se aruncă în derizoriu şi spirit comercial orice idee majoră de slujire a unei naţii. Este cu atât mai de neînţeles cu cât zeci de contradicţii apar şi sunt itinerate cu un spirit dezinvolt şi impasibil în interiorul acestor acte de contestare, mai mult speculative şi fără bază documentară decât ca expresii autentice ale actului normal de justiţie. Tot mai des dăm peste sentinţe care vin să sărăcească averea şi zestrea materială a poporului nostru, inculcând în popor ideea că ne aflăm în faţa unui sistem de fraudare la scară industrială a banului public, la care participă cei mai importanţi oameni politici ai ţării. Pe câteva dintre acestea le vom trece succint în revistă.
1. Natura unei proprietăţi nu poate fi discutată dacă nu se face măcar o sumară trimitere la originea dobândirii ei. Or, aici trebuie să învederăm următoarele: proprietatea de la Ciucea a fost cumpărată de O. Goga din banii săi, înainte de a fi fost căsătorit cu Veturia Mureşean.
2. La moartea sa poetul a lăsat un testament în care îşi arăta dorinţa ca proprietatea sa să ajungă în mâinile statului român sau ale unei instituţii de prestigiu a acestuia.
3. Există dovezi sigure că această intenţie s-a străduit s-o pună în aplicare soţia sa Veturia, prin faptul că: a) mai întâi a fost adresată o scrisoare de intenţie Mitropoliei Clujului, arhiva de la Ciucea păstrând scrisoarea de accept a mitropolitului N. Colan în acest sens; 2) ulterior au existat tratative cu Uniunea Scriitorilor, cu care a existat şi un contract în vederea folosirii spaţiului complexului de către scriitori; 3) există acte doveditoare că s-au dus tratative şi cu Academia Română. Toate aceste încercări, petrecute în intervalul 1947-1966, sunt ignorate total (sau bagatelizate) de pretendenţi, inculcând completului de judecată o imagine falsă asupra pertractărilor cu statul duse de Veturia Goga.
4. La moartea poetului disputa de succesiune a fost lămurită cu urmaşii familiei Goga; nicăieri nu apar în discuţie cei ai familiei Mureşeanu.
5. La moartea Veturiei Goga, fratele său Mureşanu Pompiliu Radu nu şi-a declarat calitatea de succesor, ca atare Legea 10 şi urm. nu a fost respectată, conform căreia după 6 luni reclamanţii şi-au pierdut calitatea de succesori.
6. Actul de donaţie făcut statului român de către Veturia Goga a fost iniţiativa ei proprie şi nu a intervenit în urma nici unor „presiuni psihice“ şi constrângeri de orice fel, negocierile cu autorităţile având loc în condiţiile cele mai amiabile cu putinţă.
7. Toate acuzele aduse de statul comunist în 1945-46 au fost retrase, Veturia Goga dovedind că în timpul războiului a ajutat o serie de familii evreieşti de la deportare, că a facilitat de asemenea mai multe persoane să se refugieze din calea regimului horthyst şi că a întreprins acte de caritate demnă de o Doamnă Ministru. Or, este absolut de neînţeles şi nu are nici o raţiune, decât aceea de crasă ignoranţă, faptul de a nu respecta dorinţa ultimă a poetului „pătimirii noastre“ şi pe aceea a soţiei sale, numită în epocă Privighetoarea Ardealului, singura româncă invitată la festivalul Wagner de la Bayreuth, dorinţa de a pune domeniul lor la dispoziţia statului român. Toţi cei care ne bucurăm astăzi de democraţia europeană nu putem înţelege cum o destinaţie de cultură de asemenea importanţă să fie retrocedată cu atâta largheţe unor străini, al căror scop material este invederat.
8. Semnificaţia principală a complexului muzeistic de la Ciucea este aceea de mormânt, de cimitir al osemintelor lui Goga, de Templu închinat memoriei unuia dintre marii bărbaţi ai acestui neam, uneia dintre valorile poetice naţionale, şi această semnificaţie trebuie pusă pe primul plan în judecarea oricărei cereri de revendicare. Această semnificaţie esenţială anulează orice relaţionare a ei cu Legea 10.
9. Actul de donaţie perfect valabil al Veturiei Goga de a dona proprietatea de la Ciucea statului în 1966 a fost urmat şi de redactarea unui testament în acest sens, care întăreşte voinţa ei legitimă şi liber consimţită, cu intenţia clară de a gratifica, necondiţionată nici măcar de tipărirea operelor poetului, puse în circulaţie încă din 1957, intenţie ce nu poate fi contestată decât prin exagerare abuzivă. Actul în sine a avut şi o serie de urmări benefice, precum înzestrarea clădirilor cu încălzire centrală, construirea unui Teatru de vară, reparaţii de întreţinere şi conservare, introducerea luminii electrice, transformarea Veturiei în directoare, dar şi concursuri de poezie şi festivaluri naţionale.
Ni se pare că dorinţa intimă şi cea mai scumpă a celor doi testamentari nu a fost analizată în toată complexitatea ei de către soluţiile date în apel, mormântul marelui făuritor de ţară care a fost O. Goga neputând fi tratată fără o raportare la sensul primordial pe care-l are complexul de la Ciucea. Pentru această nedreptate el se va întoarce fără doar şi poate în mormânt cu scârbă pentru generaţiile de astăzi, care au permis „ruşinea“ aceasta, care seamănă cu o batjocură nemaiîntâlnită. Dacă Goga ar trăi, el ar trece prin parlamentul ţării o lege unică privind această proprietate, la fel cum a făcut-o în 1922, când a fost vorba ca statul român să exproprieze pământul tatălui poetului Ady Endre, prietenul său, acela care i-a luat apărarea atunci când a fost aruncat în temniţă.
După cum se ştie, domeniul de la Ciucea, unde în prezent se află amplasat Muzeul Memorial „Octavian Goga“, a fost proprietatea tatălui soţiei poetului maghiar Ady Endre, respectiv Boncza Miklos, unde se afla o mică construcţie, unde se putea locui, deşi se afla într-o stare degradată. După căsătorie, poetul Ady a locuit pentru puţină vreme aici, apoi, din 1917, fiind tot mai bolnav, a locuit în exclusivitate la Budapesta, unde l-a urmat şi soţia sa Berta Boncza. În cele din urmă s-a stins din viaţă, fiind bolnav iremediabil. Rămasă singură şi fără mijloace de trai, în 1919, în urma Războiului Prim Mondial, soţia s-a aflat într-o mare strâmtoare bănească şi i-a propus poetului nostru, cunoscut pentru bunele sale relaţii de prietenie cu Ady, să cumpere proprietatea, cerând o sumă destul de importantă, de care Goga nu dispunea. Fosta sa soţie, Hortensia Cosma-Goga, i-a procurat banii necesari, 2.800.000 de lei, şi, prin intermediul Băncii Agricole, i-a oferit văduvei Ady. Întrebat de prieteni şi cunoscuţi dacă acea „ruină“ merita atâta bănet, Goga le-a răspuns. „cu o văduvă aflată în dificultate nu te poţi târgui“.
Generozitatea dovedită de poet pe tot parcursul sejurului său la Ciucea, intenţia lui nobilă de a lăsa domeniul de la Ciucea poporului român nu poate fi bagatelizată şi nici tratată superior prin simple chichiţe avocăţeşti. Locul unde el îşi doarme somnul de veci trebuie să-şi recapete măreţia şi rolul său fundamental, aşa cum o găsim fixată şi în prefaţa albumului Goga la Ciucea din 1985: „Întâmplarea a orânduit în aşa fel lucrurile încât eternizarea lui Goga la Ciucea să capete semnificaţii simbolice pentru Transilvania. Nu ştim dacă vârful pe care stă semnul locului de veci al poetului este cel mai înalt, desigur nu este cel mai înalt dintre culmile Patriei, dar este atât de înalt şi de bine ales încât ştii deodată că Poetul vede de acolo toată Ţara şi mulţumeşte că nici după moarte n-a încetat să se identifice cu ea. Povestea castelului nu se încheie cu Mausoleul, şi nu se încheie nici cu noile dimensiuni culturale pe care le-a căpătat Castelul de la Ciucea transformat în muzeu, fiindcă nu e o poveste de moarte, ci de nemurire. Cine merge noaptea pe drumul de la Cluj-Napoca la Oradea şi se opreşte la Ciucea, acolo unde apele Crişului se despart în trei braţe supuse parcă unui magnetism izvorând de sub stânca dealului care le absoarbe în dreptul casei lui Goga, va vedea ferestrele luminate şi, văzând, va afla că poetul trăieşte şi lucrează în camera sa de la parter sau caută o carte în biblioteca de la etaj. Te poţi opri deci sub poarta castelului să te gândeşti cât de adevărată e această impresie a ferestrelor luminate, dacă cumva Poetul e înlăuntru şi se mişcă. Şi parcă vezi umbra lui trecând prin faţa perdelei şi iarăşi trecând prin faţa ferestrei luminate“.
Prin acest proces de vădită insolenţă civică, „povestea de moarte“ a lui O. Goga este repusă pe tapet, iar „nemurirea“ lui – maculată.

Mircea Vulcănescu, un portret intelectual. Filosofie, sociologie şi geopolitică în România interbelică” – recenzie

Sursa http://www.cooperativag.ro/mircea-vulcanescu-un-portret-intelectual-filosofie-sociologie-si-geopolitica-in-romania-interbelica-recenzie/

OCTOMBRIE 12TH, 2015  COOPERATIVA G NOUTĂȚI, RESURSE0 COMMENTS14

Lucian‑Ştefan Dumitrescu, Mircea Vulcănescu, un portret intelectual. Filosofie, sociologie şi geopolitică în România interbelică, Presa Universitară Clujeană, Cluj‑Napoca, 2013, 301 p.

Ionuţ Butoi
Sociologie Românească, nr. 1-2/ 2014

Cartea de faţă, care reia în formă de volum teza de doctorat a cercetătorului, este încă o probă a faptului că Mircea Vulcănescu intrigă, atrage şi pasionează şi acum, după mai bine de două decenii de istorie postcomunistă şi la o distanţă destul de mare de perioada căreia i‑a aparţinut, cea interbelică. Mircea Vulcănescu spune ceva relevant unei generaţii de tineri cercetători care, departe de a fi cantonată într‑un registru con‑ siderat anacronic de preocupări, caută altfel de răspunsuri la problemele teoretice şi sociale ale României actuale decât cele devenite, cu timpul, mainstreamul gândirii academice postcomuniste. Întreprinderea nu este deloc lipsită de dificultăţi, atât pentru că, sub presiunea unor viziuni ideologizate, Vulcănescu este asociat (fără temei), mai mereu, cu dreapta fascistă interbelică, cât şi pentru că scriitura acestuia este mult mai complicată decât ar părea la prima vedere. Este efectiv un proces intelectual dificil să îl integrezi pe Vulcănescu, fără a‑l ciunti sau, şi mai grav, fără a‑l falsifica, în dezbaterile contemporane. De aceea, consider că de primă importanţă pentru cel interesat de Vulcănescu este folosirea unei metode adecvate de explorare, recuperare şi interpretare a scrierilor sale.

Cu siguranţă, cartea de faţă este un reper în procesul de recuperare a lui Vulcănescu aflat în dubla ipostază de subiect de cercetare şi de gânditor ale cărui teme de reflecţie sunt racordate la mizele contemporane din ştiinţele sociale. Motivul acestei afirmaţii rezidă mai ales în caracterul de sinteză pe care îl ia volumul în ceea ce priveşte receptarea contemporană a lui Vulcănescu în cultura română. Este, probabil, cea mai elaborată viziune despre acest Vulcănescu înţeles şi transmis mai departe de o serie întreagă de filologi, etnologi şi sociologi care au avut acces la scrierile sale începând cu ultimul deceniu al regimului comunist (trebuie specificat faptul că au existat o serie de publicări ale lui Vulcănescu, până atunci, în revistele exilului românesc), dar şi de colegi de generaţie gustistă (ca Herseni).

Astfel, de la bun început, Dumitrescu ne avertizează că Vulcănescu ar fi „de vocaţie” metafizician, şi nu sociolog (p. 20) şi chiar că o concentrare pe dimensiunea sa de autor sociologic ar fi o capcană deoarece nu ne‑ar ajuta în înţelegerea sa. Pornind de la această premisă, autorul îşi propune să arate, totuşi, şi relevanţa sociologică a lui Vulcănescu, şi extinde această investigaţie şi asupra scrierilor cu caracter economic şi geopolitic ale acestuia. Volumul este calibrat, din acest punct de vedere, într‑un mod echilibrat: după capitolul introductiv, în care sunt explicitate metoda şi grila de interpretare a lui Vulcănescu, Dumitrescu dedică un capitol „maeştrilor” gândirii vulcănesciene, un (prea) scurt capitol dedicat biografiei sale propriu‑zise („Omul”), după care urmează patru capitole dedicate, fiecare, câte unei dimensiuni a activităţii lui Vulcănescu: „Filosoful. Chestiunea identitară”, „Sociologul. Civilizaţia ţărănească în modernitate”, „Economistul. Analiza capitalismului” şi „Geopoliticianul. Chestiunea naţională”. Cartea se încheie cu un capitol final intitulat „Martirul. O tragedie românească”.

Autorul şi‑a ales în mod potrivit metoda de cercetare: astfel, fără a fi o biografie propriu‑zisă, lucrarea sa îşi propune să arate contextul şi sursele gândirii vulcănesciene; îmbină, cu alte cuvinte, metoda biografică cu cea a istoriei intelectuale în sensul lui Bourdieu, anume de elucidare a câmpului social în cadrul căruia a evoluat şi interacţionat Vulcănescu (p. 28). Grila de interpretare a lui Vulcănescu este, însă, mai degrabă nefericit exprimată, iar acest lucru se explică printr‑una dintre dificultăţile precizate mai sus: presiunea viziunilor ideologice care indexează politic autori din câmpul ştiinţelor sociale. Astfel, polemizând cu o grilă de interpretare numită modernă/postmodernă sau poststructuralistă, care, după Dumitrescu, nu ar fi văzut în Vulcănescu altceva decât unul dintre „tehnocraţii care au manufacturat discursul public necesar închegării României Mari”, autorul nostru îl plasează pe Vulcănescu în tiparul gândirii medievale:

 „cred că extragerea axului central al cugetării vulcănesciene ar putea fi completă doar în cazul în care hermeneutul se scufundă către ancorele medievale ale gândirii autorului” (p. 35).

Prin ancore medievale Dumitrescu înţelege, la propriu, modelul de gândire tipic pentru „Veacul de Mijloc”, unul mai degrabă inspirat de filosofia aristotelică (orientată către identificarea vieţii bune – i.e. a vieţii virtuoase) şi de „cunoaşterea noumenală”, pe care Dumitrescu o defineşte ca o cunoaştere a „esenţelor” (p. 36). Metafizician al esenţelor, Vulcănescu este, în această viziune propusă de Dumitrescu, un „om al Veacului de Mijloc catapultat în modernitate” (p. 47).

Insist mai mult asupra acestui punct deoarece asumpţiile de la care pleacă Dumitrescu îi apasă întreaga desfăşurare ulterioară a lucrării. Observ că este o contradicţie majoră între intenţia de a elucida „câmpul autorului şi microcosmului acestuia”, în sensul lui Bourdieu, şi evacuarea precipitată a lui Vulcănescu din modernitate taman în Evul Mediu. Dacă Vulcănescu a fost un „metafizician preocupat de esenţe”, atunci întrebarea ar fi fost ce anume l‑a motivat pe Vulcănescu, adânc conectat şi implicat la ultimele curente culturale ale interbelicului, pus la punct cu ultimele apariţii bibliografice din filosofie, sociologie, economie, teologie, să‑şi asume o perspectivă medievală de înţelegere a lumii (în cazul în care acest „medieval” e real şi nu o invenţie)? O astfel de interogaţie l‑ar fi condus pe Dumitrescu la o analiză reală a contextului şi surselor gândirii vulcănesciene, pe care, deşi o reclamă, o face doar parţial, o analiză în urma căreia să reiasă DE CE a ajuns un tânăr interbelic să fie interesat de Toma din Aquino şi Sf. Augustin, care e contextul interbelic care l‑a determinat să analizeze aprofundat cele două filosofii medievale, prin cine a ajuns la ele şi ce a vrut să obţină cu o astfel de abordare. Nu aflăm însă un astfel de răspuns, deoarece demersul se împiedică într‑o tautologie neconştientizată: Vulcănescu este medieval pentru că are vocaţie de metafizician şi e metafizician pentru că gândeşte medieval.

În plus, ne aflăm într‑o imprecizie greu de acceptat: până la urmă, despre CARE Ev Mediu vorbim? Căci disputa între augustinieni şi tomişti este dispută tipică pentru o anume perioadă din Evul Mediu Apusean (diferenţierea dintre cele două curente este o temă recurentă în filosofia creştină şi a suportat numeroase actualizări ce nu sunt prezente în volum). Or, după cum insistă Dumitrescu în capitolul dedicat „filosofului” Vulcănescu, acesta este reprezentant al specificului răsăritean. Ne aflăm într‑o contradicţie peste care autorul trece prea uşor, de vreme ce, aşa cum mărturiseşte, nu stăpâneşte domeniul teologiei ortodoxe, dar, se pare, nici pe acela al istoriei sociale a răsăritului sau a voievodatelor româneşti.

Un neajuns al cărţii este scurtul capitol biografic intitulat „Omul”. Este tratat mult prea lapidar acest aspect, pornindu‑se de la prezumţia că se ştiu deja prea multe despre viaţa lui Vulcănescu. Aceasta este o eroare majoră. Neglijarea unor „detalii” biografice, cum ar fi evoluţia de la protestantism la ortodoxie sau contactul intens cu „ruşii din exil” duce la neglijarea sau înţelegerea incorectă a unor problematici şi surse filosofice de căpătâi pentru înţelegerea gândirii vulcănesciene. Chiar dacă, graţie biografiilor şi bibliografiilor excepţionale realizate de Marin Diaconu, se ştiu multe date despre viaţa sa, a face o incursiune biografică înseamnă mult mai mult – şi iarăşi revenim la punctul de plecare al autorului, anume, mixul de biografie cu istoria intelectuală. A pune în context şi în câmpul de relaţii sociale biografia şi parcursul intelectual ar fi adus foarte multe câştiguri pentru înţelegerea adecvată a lui Vulcănescu. În schimb, Dumitrescu dedică o bună parte din capitol sterilei interogaţii a cantităţii operei vulcănesciene: a scris mult sau puţin Vulcănescu?

Problema „metafizicianului” revine în capitolul dedicat „filosofului”. După mine există o contradicţie dată de clasarea lui Vulcănescu în categoria „metafizicianului” care caută „esenţe”, precum şi în ideea de „metafizician” în sine. După cum precizează, Dumitrescu îl categoriseşte pe Vulcănescu în cadrul cunoaşterii metafizice „realiste” care, spre deosebire de cea „noţională”, este de tip ontologic şi orientată către „esenţa fenomenelor”. Acest tip de cunoaştere este realizabilă prin dragoste, ce devine metodă de cunoaştere (pp. 98‑99). Este o sintetizare cel puţin riscantă a lui Vulcănescu ce se bazează pe o lectură greşit orientată, în opinia mea, a textelor vulcănesciene invocate, prezentarea unui anume tip de filosofie creştină fiind atribuită ca perspectivă proprie acestuia. În sursa citată pentru întemeierea descrierii invocate, Vulcănescu, de fapt, sintetizează viziunea lui M. Blondel, filosof augustinian (Vulcănescu, 2005a, 68‑69). Viziunea este apropiată însă şi de neotomism care, după cum constată chiar Dumitrescu (urmând distincţiile lui Vulcănescu, pe care însă nu le elucidează până la capăt), este o orientare teologică cu totul opusă celei răsăritene sau specific ortodoxe şi a reprezentat chiar „calul troian” care a surpat tipul de gândire medieval teocentric. Pare că autorul a preferat să se bizuie pe ce a înţeles din unele texte vulcănesciene, fără a le urmări „genealogia”, luându‑le ca producţii finisate cu concepte gata‑făcute cu care poate filosofa pe cont propriu, la rândul său. Or, prima mare problemă a textelor vulcănesciene sunt tocmai aceste concepte care sunt orice numai gata‑făcute şi de‑la‑sine‑înţelese nu. „Realism”, „esenţă”, „atribut”, „substanţă”, „fiinţă”, „cunoaştere” sunt noţiuni filosofico‑teologice care în vremea interbelică izvorau din anumite dezbateri şi cercuri intelectuale şi aveau conotaţiile respectivelor medii. Între timp, au avut loc clarificări conceptuale şi s‑a stabilizat chiar şi un anume vocabular. „Esenţa”, de pildă, este o noţiune extrem de complexă şi complicată, care poate căpăta conotaţii cu totul străine de o perspectivă, fie ea şi filosofică, de sorginte răsăriteană, accentul esenţialist apusean fiind chiar una dintre categoriile ce despart fără echivoc tradiţia catolică de cea ortodoxă. Dacă vrem să fim precişi şi să nu trădăm, din neatenţie, gândul vulcănescian, atunci trebuie procedat într‑un mod similar cu al lui Vulcănescu: lămurirea exhaustivă a unui concept/a unei problematici, mai ales când e atât de important.

Modul corect de abordare al categoriilor filosofice cu care lucrează Vulcănescu ar consta, în primul rând, în identificarea curentelor filosofice interbelice din care şi cu care polemizează acesta; identificarea cercurilor teologice şi ale dezbaterilor filosofico‑teologice în mijlocul cărora s‑a aflat Vulcănescu şi maniera originală in care le analizează şi reproduce. Abia la capătul unei laborioase săpături conceptuale ne‑am fi aflat în drept, fără risc de a greşi prea mult, de a preciza atitudinea proprie a lui Vulcănescu în contextul acelor dezbateri şi, la final, relevanţa sa generală şi actuală. Repere, în acest sens, pe baza celor care sunt deja la dispoziţia cititorului, se află în scrierile „Posibilităţile filosofiei creştine”, „Gândirea religioasă contimporană”, reflecţiile şi rezumatele despre cercurile de studii ortodoxe de la Paris, despre Berdiaev, Maritain etc. De altfel, Dumitrescu, când enumeră maeştrii lui Vulcănescu pe teren creştin, îi identifică pe Nae Ionescu, (ce l‑ar fi băgat în biserică – p. 104) şi (doar) pe neotomistul Jacques Maritain. Vulcănescu însă pare a fi de altă părere: „ceea ce a fost adevăratul «fulger» care a prins duhurile în dorul de ortodoxie, a fost întâlnirea cu Asociaţia Ruşilor la Băile Herculane” (Vulcănescu, 2004, 163). Iar despre Maritain, cu prilejul unei traduceri a acestuia în română de către un preot ortodox, acelaşi arăta incompatibilitatea grefării unei „renaşteri tomiste” pe tradiţia ortodoxă, arătând însă clarificator, sensul şi locul adecvat al prezenţei şi preocupării pentru curentul stârnit de catolicul francez (Vulcănescu, 2004, 228‑235). Aceste mărturii relevante pentru devenirea lui Vulcănescu sunt ignorate de autor, căruia îi scapă importanţa pe care Berdiaev şi, în general, ruşii aflaţi în exil la Paris, au avut‑o pentru Vulcănescu, o importanţă care, în opinia mea, cântăreşte la fel de mult ca cea a lui Ionescu, a neotomistului Maritain sau augustinianului Blondel. Şi, în fine, ca să nuanţăm şi mai mult discuţia, oare ce se mai alege dintr‑o identificare fugară a lui Vulcănescu drept metafizician de coloratură răsăriteană al esenţelor dacă, analizate temeinic, descoperim că mai toate sursele sale, de la Ionescu la Berdiaev, frizează, din punct de vedere teologic ortodox, erezia? Şi mai mult decât atât, ce consistenţă are identificarea „realismului răsăritean” al lui Vulcănescu cu Origen, considerat eretic de Biserica Ortodoxă, şi cu Sf. Augustin (p. 97), considerat, din cauza unor accente nepotrivite ale teologiei sale, „doar” Fericit în Biserica Ortodoxă? Nu vreau să fiu înţeles greşit. Dumitrescu nu greşeşte când îl identifică pe Vulcănescu drept un filosof creştin (eu aş prefera noţiunea de gânditor creştin, ar fi mai fidelă realităţii, întrucât semnifică faptul că viziunea sa, din orice domeniu, era subîntinsă de o perspectivă creştină) de atitudine răsăriteană. Mai mult decât atât, Vulcănescu este un gânditor creştin foarte consistent şi, în contextul vremii sale, original (nu inovator!), iar pentru termenii actualelor dezbateri filosofico‑teologice actual. Dar nu pentru metafizica esenţelor, nu pentru Origen şi nici măcar pentru Sf. Augustin. Drumul prin care să se demonstreze convingător şi întemeiat acest lucru a fost, în opinia mea, greşit, iar conceptele pe care le foloseşte autorul pentru a proba descrierile sale suferă, nu sunt înţelese şi explicitate până la capăt şi sunt uşor atacabile. Pe deasupra, în context filosofic‑teologic, acest fel de descrieri pot duce la confuzii supărătoare sau la formulări inutil de prolixe, ambigue sau chiar inventate.

Aceste dificultăţi sunt cauzate şi de accentul pus pe calitatea de „metafizician” a lui Vulcănescu. În definitiv, ce înseamnă a fi „metafizician”? Este o calitate „esenţială”, ruptă de timp şi de mediul social? Metafizicianul ar fi, conform grilei propuse de Dumitrescu, cel preocupat de întrebările esenţiale despre sensul vieţii bune şi esenţe. Problema e, după cum am arătat, că dacă îl apropiem prea mult pe Vulcănescu de Aristotel, aşa cum o face autorul, îl îndepărtăm de ortodoxie şi/sau de specificul răsăritean. Răspunsuri pentru aceste capcane există – ele nu au fost însă explorate. Deocamdată propun să arăt că totuşi, unele abordări ale lui Vulcănescu nu sunt încadrabile lesne la categoria „metafizică”. Iată, de pildă, textul „Două tipuri de filosofie medievală. Schiţa unui conflict de ordin problematic” (Vulcănescu, 2005a). Eu cred că, înainte de a se preocupa de „ceea ce este”, Vulcănescu, aici, făcea o nuanţată tipologie culturală. Astfel, el arată că urmăreşte să identifice un anume „univers medieval”, care ar însemna un sistem de condiţionări ale gândului; scopul analizei sale este de a înfăţişa „tipul deosebit de filosofare” al celor două curente, iar în vederea acestui scop

„ar trebui să ne aşezăm nu înăuntrul sistemelor, ci la articulaţiile lor, la locul unde gândirea, ispitită să se aplece într‑o parte sau alta, îşi alege singură drumul în conformitate cu înclinaţiile şi exigenţele ei proprii” (Vulcănescu, 2005a, 114).

Aici este, practic, atinsă o zonă care precede gândirea propriu‑zisă, o face posibilă într‑un anume fel, o zonă care nu este însă de un aprioric transcendent şi abstract, ci de un înainte‑al‑cunoaşterii încadrat istoric şi cultural. Este o metodă foarte depărtată de o metafizică naivă ce‑şi pune întrebările esenţiale de‑a dreptul, este un tip de structuralism cultural care, de altfel, ar fi foarte fertil dacă ar fi înţeles în termenii săi proprii. Chiar şi „Dimensiunea românească a existenţei” aparţine aceluiaşi registru structuralist sau morfologic, de vreme ce, acolo, Vulcănescu nu îşi pune de‑a dreptul întrebările „esenţiale”cu privire la existenţă, fiinţă etc. De fapt, el investighează tot o zonă care precede cunoaşterea, anume zona lingvistică, adică configuraţiile de limbaj (Vulcănescu, 2005a, 1010). Evidenţierea abordării morfologice nu înseamnă că Vulcănescu nu credea că răspunsurile obţinute printr‑o astfel de metodă nu ar fi conforme cu o realitate ontologică a lucrurilor. Este însă de maximă importanţă calea pe care el o alege pentru a ajunge la acele răspunsuri.

Aş avansa, de altfel, pentru persistenţa acestui profil de „metafizician” al lui Vulcănescu în vremea noastră, o ipoteză formulată chiar în termenii morfologiilor sale culturale. Cred că la mijloc este vorba despre receptarea acestuia, izvorâtă de la unii dintre colegii de generaţie (Noica, Stahl, Herseni), perpetuată şi reprodusă de cei care l‑au recuperat mai recent, care condiţionează şi limitează, ideatic şi conceptual, înţelegerea şi prelucrarea scrierilor vulcănesciene. Este o posibilă explicaţie pentru limbajul greoi şi prolix cu care sunt analizate operele sale, pentru lipsa de claritate a ideilor (în condiţiile în care Vulcănescu era un „maniac” al clarităţii conceptuale) şi, până la urmă, pentru un dialog cvasiratat cu Vulcănescu cel real. O problemă de hermeneutică şi, poate, şi o problemă de situare socială. O problemă cauzată de poziţionarea ne‑ critică atât faţă de profilul spiritual a lui Vulcănescu aşa cum era înţeles de el însuşi, cât şi faţă de definiţiile recente ale acestui profil. Intelectualilor de orientare umanistă le este, probabil, greu să accepte un Vulcănescu atât de „sărac cu duhul” încât să creadă că are acces la cunoaştere în urma rugăciunii sau a luminării prin har. Şi poate că ideea că adevărata cunoaştere nu constă în comprehensiunea „esenţelor”, ci în receptarea „ideilor harului dumnezeiesc”, pur şi simplu nu este înţeleasă. Pe scurt, un Vulcănescu care echivalează efortul cultural lipsit de dimensiunea duhovnicească cu „îndobitocirea” şi chiar cu „tâmpirea” nu este uşor de perceput prin grila unei epistemologii de orientare umanistă (chiar dacă aceasta privilegiază o metafizică de sorginte platoniciană). Pe de altă parte, un Vulcănescu care, înainte de a se avânta în speculaţii metafizice, caută terenul ce precondiţionează gândirea, e un „detaliu” care nu intră în calapodul unor filosofii culturaliste autohtone.

Prin raportare la acest filon de receptare şi reproducere a ideii de Vulcănescu, Dumitrescu se află, cumva, într‑un „no man’s land”. Vizibil marcat de profilul moştenit, autorul are câteva intuiţii care‑i deschid orizontul către un Vulcănescu mai aproape de cel istoric şi mai dinamic. Chiar şi situarea sa în grila (greu de justificat teoretic) unui imaginat Ev Mediu provine şi de aici, din intuirea că Vulcănescu era mult mai creştin în presupoziţiile sale decât s‑a înţeles până acum. Însă nu merge până la capăt şi nu sapă după complexele reţele sociale şi intelectuale în care s‑a format, ci preferă să „filosofeze” pe teme insuficient defrişate. Iată câte dificultăţi reies numai din scrutarea critică doar a „realismului răsăritean” şi a chestiunii „metafizice”; multe alte aspecte, cum ar fi „istorismul prin resemnare”, „contemplativitatea ce precedă acţiunea”, opţiunea pentru
„monarhie”, scurta discuţie despre „ortodoxie”, sunt tot atâtea subsecţiuni ale capitolului care ar fi putut căpăta mai multă greutate dacă, în loc să construiască pe ele, autorul ar fi ales să le adâncească semnificaţia în contextul interbelic. În subcapitolul despre „Dimensiunea românească a existenţei”, analiza decurge într‑un mod oarecum derutant. După ce trece chiar peste precizarea lui Vulcănescu asupra faptului că demersul său este unul similar cu cele weberiene de tipologie a culturii, decide fără efort argumentativ că avem de‑a face, în schimb, cu o metafizică similară celei întreprinse de Noica (p. 135). Totuşi, găseşte că poate fi apropiat demersul şi de antropologia unui C. Geertz. Analiza cuprinde o
„teorie”, iar apoi o „antropologie” a „ispitelor”, după mine insuficient explicată, iar capitolul se încheie cu perspectiva pe care Vulcănescu o avea asupra raportului dintre sociologie şi religie.

În capitolul „sociologic”, Dumitrescu identifică şi circumscrie lămuritor problematica „civilizaţiei” ţărăneşti, definită în structura sa economică specifică. Este o incursiune consistentă în tematica sociologiei rurale, deşi autorul nu a încercat să încadreze mai concret contribuţia lui Vulcănescu în Şcoala Gustiană pe acest tronson şi evocarea perspectivelor interbelice complementare sau concurente e destul de redusă. Un exemplu e dat de tema „subdezvoltării satului”, destul de străină pentru Vulcănescu, ce era iritat de viziunile agrarienilor care vorbeau despre „înapoierea” satului românesc (Vulcănescu, 2005b, 657). Însă o confuzie evidentă face Dumitrescu atunci când îi atribuie lui Vulcănescu o perspectivă fatalistă asupra istoriei şi asupra imposibilităţii menţinerii caracterului propriu al civilizaţiei de tip ţărănesc (în două locuri: la p. 198 şi p. 250) din cauza progresului inevitabil al modernităţii şi al tehnologiei. În realitate, locul citat de Dumitrescu face parte din articolul „Puţină sociologie” şi este menţionat de Vulcănescu tocmai pentru a respinge temeinicia unui argument de tipul evoluţiei fataliste sau inevitabile de la o formă socială la o alta. Propria atitudine asumată de acesta este diametral opusă:

„Nu există, deci, evoluţie uniliară şi fatală de evoluţie a vieţii sociale de la simplu la complex. (…) Nu există, în viaţa socială, decât o pluralitate divergentă de forme care izvorăsc din ansamblul condiţiunilor de viaţă ale fiecărei societăţi existente…” (Vulcănescu, 2005b, 692).

Nu înţeleg cum ar fi fost „medieval” Vulcănescu dacă ar fi fost convins că soarta civilizaţiei ţărăneşti e pecetluită de progresul inevitabil. Capitolul despre „economie” mi se pare cel mai bine structurat, înscriind într‑un mod oportun scrierile vulcănesciene, pe dimensiunea agrară, pe linia Dobrogeanu‑Gherea‑Virgil Madgearu. O singură observaţie – în locul întinderilor către prolematica actuală a capitalismului, sau paralel cu ea, ar fi fost utilă o rafinare mai adâncă a scrierilor vulcănesciene şi a dezbaterilor interbelice pe temă. Acest defect al adâncirii disproporţionate în problematica actuală, în detrimentul identificării originilor şi dezbaterilor sincronice interbelice, se manifestă mai puternic în capitolul de final dedicat „geopoliticii”. După o evocare prea sumară a analizelor de politică externă ale lui Vulcănescu (în mod eronat, Dumitrescu afirmă, la p. 253, că articolele scrise pentru Prezentul nu ar fi fost destinate publicării – cu totul dimpotrivă, acestea fuseseră asamblate de Vulcănescu într‑unul dintre foarte rarele sale proiecte de volum) se lansează într‑o serie de consideraţii despre stat, statul naţiune şi naţiune, care sunt, efectiv, prin termenii folosiţi, străine de geopolitica sau chiar sociologia lui Vulcănescu.

În ultimul capitol Dumitrescu încearcă să ofere o imagine a martirului Vulcănescu asociindu‑l cu mitul Mioriţei. Poate depinde de gusturi, care, după cum ştim, nu se discută, însă mie această asociere nu mi se pare că îi face dreptate lui Vulcănescu. Tragedia ciobănaşului nostru este solitară prin excelenţă. Nu văd nimic mioritic să‑ţi dai raţia de mâncare când ai ajuns numai oase şi piele şi să te faci saltea într‑o încăpere îngheţată ca să‑l încălzeşti pe semenul tău. Acest martiraj este unul deschis absolut către celălalt. Termenii acestei relaţii între eu şi celălalt a scăpat lui Dumitrescu, absorbit, poate, un pic prea mult de „esenţe” – însă tocmai aici este cheia către contribuţia originală din filosofia creştină a lui Vulcănescu.

Bibliografie

Vulcănescu, M. (2004) Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie, Bucureşti: Humanitas.
Vulcănescu, M. (2005a) Opere. I. Dimensiunea românească a existenţei, Bucureşti: Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Univers Enciclopedic.
Vulcănescu, M. (2005b), Opere. II. Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice, Bucureşti: Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Univers Enciclopedic.

• TAGS
• ESENTE

Florin PALAS. Directorul Institutului “Elie Wiesel”, Alexandru Florian, minte din nou! Dovada din Arhiva CNSAS în cazul “ziaristilor fascişti” reabilitaţi de Justiţia Română

Sursa http://vlad-mihai.blogspot.ro/2015/08/directorul-institutului-elie-wiesel.html

Comuniştii au o meteahnă veche: mint de sting. Petre Ţuţea spunea să nu-i crezi nici când îţi spun “Bună seara!” (te uiţi pe fereastră să vezi). Alexandru Florian, odrasla ideologului bolşevic Radu Florian, are aceleaşi apucături. Un proverb românesc spune că “cine spune minciuna o dată, rareori mai are crezare”. Şi cum l-am mai prins odată cu minciuna în cazul lui Valeriu Gafencu (vezi – DOCUMENTE. Cum a dezinformat Alexandru Florian, trombonul Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania “Elie Wiesel”, consilierii locali din Targu Ocna in privinta sfantului inchisorilor, Valeriu Gafencu), am privit cu neîncredere aserţiunile domniei-sale făcute acum câteva zile la adresa a doi mari gânditori creştini, Nichifor Crainic şi Mircea Vulcănescu.

“Nichifor Crainic are placă pusă de Academia Română cu aprobarea Primăriei pe strada Vasile Conta, Nichifor Crainic care a făcut parte din guvernarea Antonescu; mai este un bust al lui Mircea Vulcănescu în sectorul 2, fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe și condamnat pentru crime de război în baza Legii 312/1945 cu modificările ulterioare. Menționez că legile în baza cărora au fost condamnați în procesele după Al Doilea Război Mondial sunt și azi în vigoare, iar deciziile definitive sunt și astăzi valabile”, a declarat dl Alexandru Florian pentru Agerpres.

Ceea ce omite să spună directorul Institutului „Elie Wiesel” este că sentinţa în cazul lui Nichifor Crainic şi a altor jurnalişti şi scriitori români interbelici, dată de Tribunalul Poporului, instituţie anticonstituţională impusă de regimul sovietic de ocupaţie, a fost anulată de Curtea Supremă de Justiţie în data de 8 mai 1995, în urma recursului în anulare declarat de procurorul general al României, Vasile Manea Drăgulin, şi că, tot în 1995, creatorul fenomenului gândirist a redevenit membru al Academiei Române. Şi atunci, care este problema că Academia Română a pus o placă comemorativă pe casa în care a locuit Nichifor Crainic?

Reactualizarea hotărârilor instanţelor staliniste de după instaurarea regimului comunist, impus de tancurile sovietice, este de rău augur. Toate acele procese ale “criminalilor de război” (între care este situat de Alexandu Florian şi mucenicul Mircea Vulcănescu) au avut un pronunţat caracter politic, urmărind pedepsirea elitei Armatei Române, care a luptat pentru reîntregirea ţării, a ziariştilor şi oamenilor de cultură care au sprijinit cu cuvântul eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord de sub ocupaţia Uniunii Sovietice. Caracterul exclusiv politic al acestor procese reiese din stenograma Consiliului de Miniştri în care s-a aprobat raportul privind trimiterea în judecată a marilor criminali de război, din 2 mai 1946, unde primul ministru, dr. Petru Groza spune: “Noi suntem judecători sub raport politic. Tribunalul Poporului este numai un organ de executare”. Modalitatea de acţiune a lui Alexandru Florian este îngrijorătoare, ţinând cont de poziţia pe care o ocupă şi de poziţia consilierului prezidenţial Andrei Muraru, care recomanda ca Institutul Wiesel să acorde asistenţă organelor judiciare în aplicarea aşa-zisei legi antilegionare, în fond o lege care, sub masca interzicerii extremismului, dispune re-întemniţarea unei culturi majore şi eroice româneşti, a unor modele duhovniceşti ale ortodoxiei româneşti care au menţinut vie spiritualitatea poporului nostru. Şi, pentru ca să înţelegem miza acestei legi, trebuie menţionat că niciunul dintre cei doi mari gânditori creştini nu a fost condamnat pentru activitate legionară. Nu doar afinitatea legionară a unor intelectuali de vârf este de fapt problema noilor comisari ideologici!

Redăm mai jos Decizia nr. 17/1995 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţiile unite, luată în urma recursului în anulare declarat de procurorul general împotriva hotărârii nr. 2/1945, privind pe ziariştii: Şeicaru Pamfil, Dumitrescu Ioan zis Dimitriescu, Diana Romulus, Hodoş Alexandru, Bălănescu Gabriel, Vizirescu Pantelimon, Cosma Aurel, Popescu Stelian şi Dobre Ion zis Nichifor Crainic. (Florin PALAS)

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din 6 martie 1995, iar pronunţarea deciziei s-a amânat la 10 aprilie şi, apoi, pentru azi 8 mai 1995, când Secţiile Unite,

Asupra recursului în anulare de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Pentru aceste motive

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de procurorul general.

Casează hotărârea nr. 2 din 4 iunie 1945 a Tribunalului Poporului – Completul de Judecată din Bucureşti, decizia nr. 816 din 12 iunie 1945 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a şi decizia nr. 82 din 7 mai 1947 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a, numai cu privire la inculpaţii Şeicaru Pamfil, Dumitrescu Ioan zis Dimitriescu, Diana Romulus, Hodoş Alexandru, Bălănescu Gabriel, Vizirescu Pantelimon, Cosma Aurel, Popescu Stelian şi Dobre Ion zis Nichifor Crainic.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d din Codul de procedură penală, achită pe inculpatul Şeicaru Pamfil pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 lit. j raportat la art. 3 alin. 2 din Legea 312/1945 şi de art. 2 lit. o raportat la art. 3 alin. 1 din Legea nr. 312/1945, iar pe inculpaţii Dumitrescu Ioan zis Dimitriescu, Diana Romulus, Hodoş Alexandru, Bălănescu Gabriel, Vizirescu Pantelimon, Cosma Aurel, Popescu Stelian şi Dobre Ion zis Nichifor Crainic pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 lit. o raportat la art. 3 alin. 1 din Legea nr. 312/1945.

(…) Cu opinia separată a d-lui judecător Paul Florea, în sensul achitării inculpaţilor în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a din Codul de procedură penală.

Anton Pandrea – Preşedintele Secţiei Penale

Eugenia Popa Luhan – Preşedintele Secţiei Comerciale

Viorel Anghel – Judecător

Vicepreşedintele Curţii Supreme de Justiţie – Leonida Pastor

Preşedintele Secţiei Penale – Anton Pandrea

Preşedintele Secţiei Civile – Alexe Costache–Ivanov

Preşedintele Secţiei Comerciale – Eugenia Popa Lohan

Judecători: Viorel Anghel, Mircea Aron, Vasile Boroi, Gheorghe Bucur, Maria Coca–Cozma, Ştefan Dănilă, Georgeta Firuleasa, Dumitru Gazetovici, Emil Gherguţ, Bela Gyorgy, Costică Ionescu, Gabriel Ionescu, Nicolae Ionescu, Eugen Iosivoiu, Cornelia Silvia Marica, Paul Mitroi, Theodor Mrejeru, Adrian Niţoiu, Dimitrie Onică, Elena Osipenco, Florica Palaghiciuc, Eugenia Puşcariu, Florica Robescu, Dorin Sabău, Ana Alexandrina Savin, Andrei Selyem, Petre Similean, Benedict Sârbu, Gabriela Stecoza, Ion Tiucă, Gheorghe Toader, Ecaterina Vorobciuc, Ovidiu Zărnescu.

(…) Prim magistrat asistent,

Ioan Răileanu

Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 mai 1995.

A.C.N.S.A.S., FOND Penal, dosar nr. 77, vol. 34, f. 107-119 (f-v)

Sursa: Ziaristi Online

- See more at: http://www.ziaristionline.ro/2015/08/04/directorul-institutului-elie-wiesel-alexandru-florian-minte-din-nou-dovada-din-arhiva-cnsas-in-cazul-ziaristilor-fascisti-reabilitati-de-justitia-romana/#sthash.EFhSSs6f.dpuf

Roland Dumas despre organizarea agresiunilor occidentale