MIRCEA POPA. Avatarurile Castelului de la Ciucea MIRCEA POPA

Avatarurile Castelului de la Ciucea

Un articol de MIRCEA POPA

Cultura istoriei   Extras din revista CULTURA, NR. 533 din 05-October-2015

O ruşine naţională: mormântul lui Octavian Goga dat unor particulari

Cea mai frumoasă casă memorială a unui scriitor român, castelul de la Ciucea, unde îşi doarme somnul de veci poetul Octavian Goga, este pe cale de a deveni un bun particular. Urmaşi din a doua şi a treia generaţie a doamnei Veturia Goga, soţia poetului, au crezut de cuviinţă că pot ofensa memoria celui mai de seamă luptător pentru unitatea naţională a românilor transilvăneni cu Patria Mamă, înscenând un proces de cerere de „anulare absolută“ a actului de donaţie semnat de Veturia Goga cu Sfatul Popular al Judeţului Cluj în 1966. Aici nu e vorba numai de valori materiale, ci chiar de mormântul poetului, pentru adăpostirea căruia Doamna Goga a ridicat un Mausoleu cu valoare de simbol naţional. Ziarele ne-au adus ştirea potrivit căreia Curtea de Apel din Bucureşti, unde se judecă procesul, ar fi dat o sentinţă de lovire de nulitate absolută a actului de donaţie al Doamnei Veturia Goga către Consiliul Judeţean din Cluj-Napoca şi de punere în posesie a acestor patru Mureşeni. Legea 10/2001 pe baza căreia se judecă procesul poartă explicaţia „privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989“, e încălcată la modul grosolan, deoarece n-a avut loc nici o preluare „abuzivă“ a domeniului, ci printr-un act de donaţie olograf şi autentic, după toate normele prevăzute de lege din acel moment. Donaţia reflectă întru totul dorinţă expresă a poetului O. Goga, transmisă testamentar, ca proprietatea sa, care adăposteşte şi osemintele sale într-un impozant Mausoleu, să fie oferită spre administraţie unei instituţii de cultură a statului român, astfel ca biblioteca adunată de el şi bunurile artistice să reprezinte un loc de meditaţie, reflecţie şi încântare spirituală pentru oricine trece pragul acestei proprietăţi. De aceea el a prevăzut ansamblul cu o bisericuţă din lemn şi cu o mănăstire, astfel ca pelerinii care vin să viziteze lăcaşul de la Ciucea, unde a petrecut o parte din viaţa sa şi de unde a acţionat acest important om de stat şi de mare bogăţie sufletească, să trăiască clipe de înălţare şi fortificare sufletească. Or, ceea ce se poate imputa în primul rând petenţilor acestui act de o crasă materialitate este lipsa dimensiunii spirituale, lipsa oricăror trimiteri la valoarea de patrimoniu şi la valoarea de simbol naţional al acestui impozant complex muzeistic. În al doilea rând, susţinătorii juridici ai cauzei în chestiune au supradimensionat aspectul privind aşa-zisele constrângeri pe care regimul comunist le-ar fi exercitat asupra Veturiei Goga, zugrăvind pe mai multe pagini intruziunile statului totalitarist în existenţa „castelanei“ de la Ciucea, pe baza unui întreg scenariu, care ar sta mai bine unui romancier de ficţiune decât unui apărător al dreptăţii. Cele mai multe „episoade“ sunt pur şi simplu inventate sau plasate în etapa în care Doamna Ministru Goga a fost într-adevăr cercetată de autorităţi pentru subminarea statului. Dar acest act de hărţuire juridică, care a avut loc imediat după 23 august 1944, s-a încheiat cu achitarea deplină a Veturiei Goga şi punerea ei în toate drepturile, după ce a demonstrat cu martori că a scăpat de la necaz mai multe persoane urmărite de horthyşti, că a favorizat evrei încolţiţi de poliţie şi că, în general, activitatea sa a fost una de ajutorare a celor suferinzi şi lipsiţi de mijoace de trai. Aceste fapte, care dovedesc omenia unei mari soţii de scriitor, sunt trecute cu vederea în mod intenţionat de susţinătorii retrocedării, deoarece le-ar strica scenariul fantezist al imaginii unei Veturia Goga urmărită şi vexată de autorităţile comuniste. În realitate, contrar celor afirmate în lungile şi întortocheatele pledoarii care doresc să arunce în derizoriu activitatea ei din aceşti ani, Doamna Ministru, cum i se spunea, era respectată şi abordată cu clemenţă şi deferenţa protocolară cerută de către oameni ca Petru Groza, Maurer, Daicoviciu, sau de alţi emisari ai Partidului Comunist care tratau cu ea cu întreaga stimă şi cu respectul necesar unei femei care a reprezentat ceva în canto-ul de operă transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, dar şi ca purtătoarea de cuvânt a mesajului unuia dintre marii poeţi ai ţării, al cărui cult real era extrem de viu în inimile tuturor românilor. Era vorba de perpetuarea cu dârzenie, curaj şi devoţiune a memoriei unui mare poet şi om politic, de dragostea cu care era înconjurat de un întreg popor, pe care l-a slujit cu credinţă. Acei oameni, cât erau ei de comunişti, mai aveau respect şi deferenţă pentru valorile noastre naţionale, iar ea, Doamna Goga, departe de a fi o victimă a acestora, a fost o răsfăţată a lor. Aceasta pentru că străinătatea, prin vocea exilului românesc, veghea la integritatea moştenirii de la Ciucea, iar autorităţile comuniste nu doreau să rişte un scandal în plus. E de amintit că ea a fost vizitată la Ciucea în mai multe rânduri de soţia fiului lui Richard Wagner, că imaginea ei de mare cântăreaţă, reprezentată unică la Bayreuth a României, a rămas înscrisă în palmaresul românesc european. Se întâmplă acum, când e vorba că beneficiem de toate libertăţile democratice de tip european, că marele poet de altădată, îndrăgit ca nimeni altul pe toate plaiurile româneşti, e tratat fără nici un fel de respect de către factorii petenţi, uitându-se că sunt încălcate mai multe legi ale Patrimoniului Naţional, Legea Muzeelor neavând pentru dânşii nici o relevanţă, nici formule ca „statul protejează, garantează şi asigură funcţionarea în bune condiţiuni a muzeelor consacrate valorilor naţionale“ (Legea 311 din 2003), iar lăsământul patrimonial al marelui poet O. Goga, destinat de acesta să fie una din mândriile reţelei de case memoriale româneşti, e tratat ca un fel de han pirateresc la care au acces toţi cei care nu iubesc sistemul naţional de valori constituit. E la modă desfiinţarea, macularea şi denigrarea a tot ceea ce a funcţionat bine şi demn în regimul trecut, e la modă ponegrirea cu orice preţ a moştenirii culturale trainice şi reprezentative pentru neam, şi dacă pădurile ne sunt jefuite, dacă râurile ne sunt secate, dacă pământul ne este vândut fără cruţare, dacă sistemul şpăgar se întinde ca o molimă de sus în jos şi de jos în sus, prăduindu-se banii ţării cu o lipsă generală de supraveghere, de ce nu ne-am vinde la bucată sau en gros şi marile locuri memoriale cu valoare de simbol. Acest loc de sfinţenie şi de aducere aminte, acest reper de mare valoare al istoriei noastre nu poate fi tratat ca un fel de moştenire simplă de familie, ca un lăsământ oarecare, uitat la uşa cortului de un popor prea sărac şi prea ameninţat de grijile traiului zilnic ca să poată fi atent la toate fraudele „subţiri“ care se ţes în jurul mormintelor străbunilor săi. A lăsa această zestre spirituală la mila unor oarecari nepoţi ai soţiei marelui poet, indivizi lipsiţi de orice sentiment de mândrie şi demnitate naţională, incapabili de a pune pe picioare un minim sistem managerial, lipsiţi de cunoştinţe elementare de cultură, mânaţi visceral de dorinţa de îmbogăţire, indivizi rapaci şi simpli scormonitori prin visteriile de seamă ale trecutului, scoşi la lumină din peşterile ancestrale ale instinctului tranzacţional, mi se pare un act oneros care semnifică odată în plus, dacă era nevoie, sistemul clientelar şi păgubos şi condamnabil, instituit ca o mentalitate generală alienantă, fără ca să fie combătut cum se cuvine de opinia publică şi de elitele româneşti dormitânde, absente din „turnul de veghe“ ale responsabilităţii lor sociale. Oamenii de litere, academicienii, creatorii de orice tip sunt chemaţi să vegheze permanent nu numai la promovarea noului în spaţiul lor de interes, ci şi la păstrarea în cele mai bune condiţii a ceea ce au produs cei dinaintea noastră, lucru pe care trebuie să-l facă cu responsabilitate şi curaj. Privitor la soarta Muzeului de la Ciucea s-au exprimat public atât conducerea Asociaţiei Scriitorilor din Cluj, cât şi conducerea Asociaţiei Române de Istorie a Presei şi conducerea Despărţământului Cluj al Astrei, condamnând metodele prin care se produc aceste adevărate rapturi culturale, prin care sunt desfiinţate tradiţii şi instituţii încetăţenite, spre a lăsa enorme goluri funcţionale, adevărate „găuri negre“ în patrimoniul naţional. Este şi cazul procesului de faţă prin care scrisul militant românesc primeşte una din marile lovituri istorice, i-aş zice, ca aspiraţia de o viaţă a unui mare scriitor să fie pusă la îndoială şi tratată ca la o tarabă negustorească, şi oarecum într-un secret condamnabil, fără ca reprezentanţi de seamă ai scrisului românesc să fie chemaţi să-şi spună cuvântul, astfel ca moştenirea lui O. Goga să ajungă pe mâinile unor străini, care n-au nici în clin, nici în mânecă cu ceea ce a adunat şi construit el pentru a-i perpetua eternitatea. Credem că există o limită a decenţei şi a comportamentului juridic prin care oameni de talia penitenţilor din procesul acesta să nu fie ajutaţi pe faţă prin pletorice şi labirintice declaraţii nesusţinute de documente care urmăresc crearea unei imagini false despre intenţionalitatea Doamnei Goga de a respecta promisiunea făcută soţului său, şi a nu o înlocui cu tot felul de supoziţii şi denaturări intenţionate. Ni se pare cât se poate de firesc ca respectul pentru adevăr şi pentru afirmaţia sprijinită documentar să fie o condiţie esenţială a actului de justiţie. Dar cum poate fi folosită ca argument de bază depoziţia uneia din petiţionare, care vine din tabăra opusă şi care în mod cert n-a fost tolerată de Veturia Goga în intimitatea sa, în timp ce depoziţia unui martor al apărării este interpretată tendenţios şi de fiecare dată greşit de către cel care întocmeşte actul aşa-zis „reparator“? Pentru el, ideea pe care doreşte s-o transmită completului de judecată revine tot la al treilea aliniat, în mod obsesiv şi persuasiv, deşi afirmaţia nu e susţinută documentar, dar cu simplul scop retoric de a crea o stare de spirit şi de tensiune psihologică menită a-i fi de folos? Acest procedeu sare în ochi în toată construcţia secenariului apărătorilor petiţionarilor, reprezentând o formă discutabilă şi susceptibilă de manipulare, lucru uşor demonstrabil la o simplă lectură. În această lume a unei tranziţii prelungite, lovite de o materialitate crasă, nici o licărire de spiritualitate nu reuşeşte să se strecoare printre rândurile apăsătoare, colcăind de cifre şi socoteli privind doar calitatea evaluatoare a bunurilor, de parcă umanitatea românească de care vorbea Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Eliade, Noica etc. reprezintă o simplă invenţie şi o găselniţă specioasă, de moment, şi nu o tradiţie a respectului creştinesc pentru cei care ne-au arătat drumul să ieşim din asuprire şi să găsim cât de cât acel liman visat de neamul acesta pios, răbdător şi uşor de spoliat de afacerişti iscusiţi şi de aventurieri de tot felul. Sfatul pe care, probabil, l-au primit aceşti scoborâtori din sămânţa de mare devoţiune a Doamnei Veturia Goga, în goană să pună mâna pe toate averile lui O. Goga (casele din Bucureşti, de la Mamaia şi de la Predeal au fost un simplu mizilic care nu le-a ajuns!), fără să considere că de fapt ramura poetului de la Ciucea ar fi trebuit să beneficieze măcar de o parte din ea (cine a întrebat-o pe Doamna Ilinca Tomoroveanu ceva?!), numai pentru că, ironia sorţii!, soţia care i-a supravieţuit a ajuns unică legatară testamentară. Rolul acestei soţii devotate, în ciuda tuturor aparenţelor şi a calomniilor, a fost acela de a respecta dorinţa poetului, iar peste acea dorinţă credem că nu se poate trece, în ciuda jongleriilor cu alineatele unei legi discutabile sau cu fantezia juridică a unor oameni care nici măcar nu cunosc dimensiunea răului pe care-l propagă în sânul societăţii româneşti. Donaţia Doamnei Goga, făcută statului român, a reprezentat un act de danie de bună-credinţă, care nu poate fi pus la îndoială, şi el este susţinut de o legislaţie autentică, aşa cum o recunoaşte sentinţa Tribunalul de fond, care, cu judicioasă chibzuinţă, a dat câştig de cauză statului român. Argumentele cu care s-a susţinut apelul sunt, după opinia noastră, care nu suntem jurişti, dar înţelegem bine semnnificaţia unei argumentări, factice şi prefabricate prin persuasiune şi distragerea atenţiei de la chestiunea de bază, prin inducerea ideii de persecuţie a Doamnei Goga de către comunişti, când realitatea e tocmai contrară: ea a fost ţinută la mare stimă de către aceştia, aprobându-i până şi un import de mozaic din Italia. A pune în mâini străine şi rapace şi meschine locul de veci al soţului său este o lovitură pe care bunul-simţ al acestui popor cu greu o poate suporta. În tradiţia de omenie şi respect a acestui popor, ceva fortuit şi impus cu sila seamănă foarte bine cu plânsul milenar al acestui popor asuprit, aşa cum ni l-a prezentat Goga în poezia sa. În ceea ce ne priveşte, ca unul care am studiat în amănunţime viaţa şi opera lui O. Goga şi am scris o carte despre acesta, n-am găsit nicăieri acele motive confecţionate de recurenţi de a preface pe proprietarii domeniului de la Ciucea în fiinţe autarhice, care îşi doreau domeniul doar pentru propria lor plăcere. Tot ceea ce au întreprins aceşti purtători de ideal românesc se referea strict la legăturile lor cu fiinţa intimă a transilvăneanului, a românului în general, de a colabora organic la taina primenirii şi reînvierii spirituale. Dimpotrivă, putem aduce zeci de argumente în favoarea acţiunii deliberate a poetului de a construi la Ciucea un monument funerar care să aducă aminte românilor de viaţa sa de luptător naţional, trecută prin temniţele opresiunii maghiare, soldată chiar, din 1914, cu părăsirea provinciei natale şi cu aruncarea în spaţiul public a acelor Cântece fără ţară şi Strigăte în pustiu, care să arate românilor drumul de urmat. A ignora fondul de patrimoniu al Complexului Memorial de la Ciucea înseamnă a şterge cu buretele mari perioade de istorie naţională, a pune în paranteză cu rea credinţă sensul şi destinul unui popor. N-am văzut nicăieri în actele depuse la dosar de către penitenţi o singură remarcă privitoare la simbolistica Muzeului de la Ciucea, la valoarea de patrimoniu a moştenirii spirituale a lui Goga, care trebuie să primeze în faţa oricărui act de revendicare materială. A aplica mecanic şi fără discernământ legi prost alcătuite, pe care legiuitorul le-a făcut în pripă şi fără precizări metodologice şi prevederi speciale la excepţionalitate în cazuri de interes naţional, e o acţiune aidoma celei de a ridica nori de praf în deşert doar pentru a obtura buna vizibilitate a orizontului spaţial. În angrenajul cultural românesc, Muzeul de la Ciucea figurează pe primele locuri ca formă educativă şi de pedagogie naţională, prin care miile şi milioanele de oameni ai ţării iau act de trecut şi de semnificaţiile lui majore. A ignora rolul educativ al Muzeului pe harta ţării, a trata actul retrocedării lui către particulari ca o soluţie de viitor ni se pare un fel de blestem al accidentalului şi al informului contra armoniosului şi durabilului, un fel de imixtiune a răului în substanţa de energie şi vitalitate a organismului social, lucrul cel mai rău ce se poate întâmpla unui neam trecut prin atâtea încercări pilduitoare. Astăzi, când vedem că neamul dă zi de zi dovezi de slăbiciune incalculabile, când atacul programat la tot ceea ce e valoare şi tradiţie e la ordinea zilei, anularea simbolisticii naţionale a Mausoleului de la Ciucea este un act de miopie şi ignobie politică. Ne-a mai rămas puţin timp până la memorabila dată de 1 Decembrie 2018, când se vor împlini o sută de ani de la Marea Unire, când noi, transilvănenii, ne vom prezenta în faţa adunării cu păduri tăiate, pământuri vândute, terenuri şi imobile pierdute, cu o patrie ciopârţită cu bună ştiinţă de politicieni care au votat sărăcirea şi devalizarea ţării. Acesta să fie oare bilanţul celor o sută de ani de autonomie şi independenţă, de conducere proprie? Pare să fie mai degrabă un act de pură inconştienţă şi de frivolitate, pe care instituţii ca Academia Română, Uniunea Scriitorilor şi Ministerul Culturii nu o pot accepta decât ca pe un act de recunoaştere a neputinţei şi a nimicniciei idealurilor pentru care au fost create, acelea de a veghea la conservarea şi slujirea marilor valori naţionale ale ţării. Dacă pentru avocaţii retrocedării valoarea patrimoniului naţional devastat nu constituie decât o formă de simplă afacere de ordin material, nu putem rămâne impasibili la acest act de ignorare vizibilă a rostului adânc pedagogic al acestui aşezământ de cultură, mai ales că în tot rechizitoriul nu descoperim nici cea mai măruntă trimitere la destinul viitor al acestui patrimoniu, la modul în care acesta ar putea fi tranzacţionat pe viitor, şi la cum se aruncă în derizoriu şi spirit comercial orice idee majoră de slujire a unei naţii. Este cu atât mai de neînţeles cu cât zeci de contradicţii apar şi sunt itinerate cu un spirit dezinvolt şi impasibil în interiorul acestor acte de contestare, mai mult speculative şi fără bază documentară decât ca expresii autentice ale actului normal de justiţie. Tot mai des dăm peste sentinţe care vin să sărăcească averea şi zestrea materială a poporului nostru, inculcând în popor ideea că ne aflăm în faţa unui sistem de fraudare la scară industrială a banului public, la care participă cei mai importanţi oameni politici ai ţării. Pe câteva dintre acestea le vom trece succint în revistă.
1. Natura unei proprietăţi nu poate fi discutată dacă nu se face măcar o sumară trimitere la originea dobândirii ei. Or, aici trebuie să învederăm următoarele: proprietatea de la Ciucea a fost cumpărată de O. Goga din banii săi, înainte de a fi fost căsătorit cu Veturia Mureşean.
2. La moartea sa poetul a lăsat un testament în care îşi arăta dorinţa ca proprietatea sa să ajungă în mâinile statului român sau ale unei instituţii de prestigiu a acestuia.
3. Există dovezi sigure că această intenţie s-a străduit s-o pună în aplicare soţia sa Veturia, prin faptul că: a) mai întâi a fost adresată o scrisoare de intenţie Mitropoliei Clujului, arhiva de la Ciucea păstrând scrisoarea de accept a mitropolitului N. Colan în acest sens; 2) ulterior au existat tratative cu Uniunea Scriitorilor, cu care a existat şi un contract în vederea folosirii spaţiului complexului de către scriitori; 3) există acte doveditoare că s-au dus tratative şi cu Academia Română. Toate aceste încercări, petrecute în intervalul 1947-1966, sunt ignorate total (sau bagatelizate) de pretendenţi, inculcând completului de judecată o imagine falsă asupra pertractărilor cu statul duse de Veturia Goga.
4. La moartea poetului disputa de succesiune a fost lămurită cu urmaşii familiei Goga; nicăieri nu apar în discuţie cei ai familiei Mureşeanu.
5. La moartea Veturiei Goga, fratele său Mureşanu Pompiliu Radu nu şi-a declarat calitatea de succesor, ca atare Legea 10 şi urm. nu a fost respectată, conform căreia după 6 luni reclamanţii şi-au pierdut calitatea de succesori.
6. Actul de donaţie făcut statului român de către Veturia Goga a fost iniţiativa ei proprie şi nu a intervenit în urma nici unor „presiuni psihice“ şi constrângeri de orice fel, negocierile cu autorităţile având loc în condiţiile cele mai amiabile cu putinţă.
7. Toate acuzele aduse de statul comunist în 1945-46 au fost retrase, Veturia Goga dovedind că în timpul războiului a ajutat o serie de familii evreieşti de la deportare, că a facilitat de asemenea mai multe persoane să se refugieze din calea regimului horthyst şi că a întreprins acte de caritate demnă de o Doamnă Ministru. Or, este absolut de neînţeles şi nu are nici o raţiune, decât aceea de crasă ignoranţă, faptul de a nu respecta dorinţa ultimă a poetului „pătimirii noastre“ şi pe aceea a soţiei sale, numită în epocă Privighetoarea Ardealului, singura româncă invitată la festivalul Wagner de la Bayreuth, dorinţa de a pune domeniul lor la dispoziţia statului român. Toţi cei care ne bucurăm astăzi de democraţia europeană nu putem înţelege cum o destinaţie de cultură de asemenea importanţă să fie retrocedată cu atâta largheţe unor străini, al căror scop material este invederat.
8. Semnificaţia principală a complexului muzeistic de la Ciucea este aceea de mormânt, de cimitir al osemintelor lui Goga, de Templu închinat memoriei unuia dintre marii bărbaţi ai acestui neam, uneia dintre valorile poetice naţionale, şi această semnificaţie trebuie pusă pe primul plan în judecarea oricărei cereri de revendicare. Această semnificaţie esenţială anulează orice relaţionare a ei cu Legea 10.
9. Actul de donaţie perfect valabil al Veturiei Goga de a dona proprietatea de la Ciucea statului în 1966 a fost urmat şi de redactarea unui testament în acest sens, care întăreşte voinţa ei legitimă şi liber consimţită, cu intenţia clară de a gratifica, necondiţionată nici măcar de tipărirea operelor poetului, puse în circulaţie încă din 1957, intenţie ce nu poate fi contestată decât prin exagerare abuzivă. Actul în sine a avut şi o serie de urmări benefice, precum înzestrarea clădirilor cu încălzire centrală, construirea unui Teatru de vară, reparaţii de întreţinere şi conservare, introducerea luminii electrice, transformarea Veturiei în directoare, dar şi concursuri de poezie şi festivaluri naţionale.
Ni se pare că dorinţa intimă şi cea mai scumpă a celor doi testamentari nu a fost analizată în toată complexitatea ei de către soluţiile date în apel, mormântul marelui făuritor de ţară care a fost O. Goga neputând fi tratată fără o raportare la sensul primordial pe care-l are complexul de la Ciucea. Pentru această nedreptate el se va întoarce fără doar şi poate în mormânt cu scârbă pentru generaţiile de astăzi, care au permis „ruşinea“ aceasta, care seamănă cu o batjocură nemaiîntâlnită. Dacă Goga ar trăi, el ar trece prin parlamentul ţării o lege unică privind această proprietate, la fel cum a făcut-o în 1922, când a fost vorba ca statul român să exproprieze pământul tatălui poetului Ady Endre, prietenul său, acela care i-a luat apărarea atunci când a fost aruncat în temniţă.
După cum se ştie, domeniul de la Ciucea, unde în prezent se află amplasat Muzeul Memorial „Octavian Goga“, a fost proprietatea tatălui soţiei poetului maghiar Ady Endre, respectiv Boncza Miklos, unde se afla o mică construcţie, unde se putea locui, deşi se afla într-o stare degradată. După căsătorie, poetul Ady a locuit pentru puţină vreme aici, apoi, din 1917, fiind tot mai bolnav, a locuit în exclusivitate la Budapesta, unde l-a urmat şi soţia sa Berta Boncza. În cele din urmă s-a stins din viaţă, fiind bolnav iremediabil. Rămasă singură şi fără mijloace de trai, în 1919, în urma Războiului Prim Mondial, soţia s-a aflat într-o mare strâmtoare bănească şi i-a propus poetului nostru, cunoscut pentru bunele sale relaţii de prietenie cu Ady, să cumpere proprietatea, cerând o sumă destul de importantă, de care Goga nu dispunea. Fosta sa soţie, Hortensia Cosma-Goga, i-a procurat banii necesari, 2.800.000 de lei, şi, prin intermediul Băncii Agricole, i-a oferit văduvei Ady. Întrebat de prieteni şi cunoscuţi dacă acea „ruină“ merita atâta bănet, Goga le-a răspuns. „cu o văduvă aflată în dificultate nu te poţi târgui“.
Generozitatea dovedită de poet pe tot parcursul sejurului său la Ciucea, intenţia lui nobilă de a lăsa domeniul de la Ciucea poporului român nu poate fi bagatelizată şi nici tratată superior prin simple chichiţe avocăţeşti. Locul unde el îşi doarme somnul de veci trebuie să-şi recapete măreţia şi rolul său fundamental, aşa cum o găsim fixată şi în prefaţa albumului Goga la Ciucea din 1985: „Întâmplarea a orânduit în aşa fel lucrurile încât eternizarea lui Goga la Ciucea să capete semnificaţii simbolice pentru Transilvania. Nu ştim dacă vârful pe care stă semnul locului de veci al poetului este cel mai înalt, desigur nu este cel mai înalt dintre culmile Patriei, dar este atât de înalt şi de bine ales încât ştii deodată că Poetul vede de acolo toată Ţara şi mulţumeşte că nici după moarte n-a încetat să se identifice cu ea. Povestea castelului nu se încheie cu Mausoleul, şi nu se încheie nici cu noile dimensiuni culturale pe care le-a căpătat Castelul de la Ciucea transformat în muzeu, fiindcă nu e o poveste de moarte, ci de nemurire. Cine merge noaptea pe drumul de la Cluj-Napoca la Oradea şi se opreşte la Ciucea, acolo unde apele Crişului se despart în trei braţe supuse parcă unui magnetism izvorând de sub stânca dealului care le absoarbe în dreptul casei lui Goga, va vedea ferestrele luminate şi, văzând, va afla că poetul trăieşte şi lucrează în camera sa de la parter sau caută o carte în biblioteca de la etaj. Te poţi opri deci sub poarta castelului să te gândeşti cât de adevărată e această impresie a ferestrelor luminate, dacă cumva Poetul e înlăuntru şi se mişcă. Şi parcă vezi umbra lui trecând prin faţa perdelei şi iarăşi trecând prin faţa ferestrei luminate“.
Prin acest proces de vădită insolenţă civică, „povestea de moarte“ a lui O. Goga este repusă pe tapet, iar „nemurirea“ lui – maculată.