ION NETE
OSPĂŢ PE BAZĂ DE PROVOCATOR
Ce-i cu şuşoteala aia, pe tine, mă, nu cumva, te fereşti, las’că, doară vorbeşti cu mine. Se mai învârte careva pe-acolo, adevărat-îi c-aşa ţi se pare sau mă înşel ? îl chestionează, precaut, Neamu, prin telefon, făcând, brusc, pe crispatul. Liniştit, din ce i se comunică, mai întreabă o dată, dinadins, să mai amâne clipa în care să-şi dea de gol încântarea pe care i-o prilejuieşte perspectiva ivirii posibilei ocazii de a vâna mult râvnita avansare. Visul, întremat brusc, are ca miză încondeierea desfăşurării ulterioare a lucrurilor, după cum i-o schiţase Luca, aflat la celălalt capăt al firului. Aproape să facă zâmbre, cutreierat de fiorul presimţirii că e pe aproape să i se deschidă uşa măririi. Şi, încă, la excepţional. Înşiră, în gând, şi deşiră, în grabă febrilă, foloasele trase, de pe urma măririi. Reţine, înainte de orice, că i-ar sta la dispoziţie maşină, şofer, bon la separeul gospodăriei de partid… Furat de aroma visării, deodată, îşi aspreşte glasul, poruncind, de parcă, între timp, ar fi şi fost instalat, oficial, în noul post, care îi impune prestanţă, obligându-l să fie şi mai sever, încât, vorba lui să-i facă să tremure ca paiele grâului în bătaia vântului, pe cei cărora le transmite indicaţii, chiar dacă nu sunt adunaţi în front, ca la armată. !
Acum, ia, mai multă atenţie, la mine, m-auzi ? îşi îngroaşe, de probă, Neamu glasul, într-un efort suplimentar de întărire a autorităţii, pentru ca vocea lui să emane aerul de superioritate pe care îl presupune calitatea de şef judeţean. Spune-mi, ai citit nota telefonică ? O ai, cumva, acolo, la îndemână ? Zici, c-ai luat cunoştinţă, cuvânt cu cuvânt, de iniţiativa biroului de a forma o brigadă de control, pe care s-o trimitem fulger şi inopinat, în teritoriu, începând cu zona voastră ? Aşa, hai, că-mi place, la nebunie ! Mă, tu nu gândeşti prost, eşti capabil să le pui cap la cap, ca să meargă şnur. Ei, aşa, da, de aia ne chinuim noi, să scoatem oameni, şlefuiţi, ca tine, din care să scoţi idei, ca asta, fătată de mintea ta !!!, nu-şi mai poate Neamu înfrâna entuziasmul admirativ, pufnind în hohote, îndelungi. Mă, auzi, abia aştept ziua de mâine ! De-o să ne iasă cum am ticluit-o, o să fie cea mai de pomină şedinţă, pe judeţ. Ascultă, eşti sigur că, totul, da, absolut, totul, şi, ştii tu cum, pus, aşa, fir cu fir, pus la ţanc ? Grijă, mare, nu care cumva să scapi ceva din vedere, c-ar fi păcat să o dăm în bară ! Fereşte-te, câţi poţi ! N-avem voie să dăm cu piciorul norocului ! Cu-aşa pleaşcă, ascultă, ce-ţi spun, nu se întâlneşte omul de două ori în viaţă. Să mă crezi, că, vorba aia, mandea e uns cu toate alifiile… Stai, că ţin să fim bine înţeleşi ! Io, uite, aşa, îţi zic, bagi seama că îţi mai repet o dată, ia-le frumuşel la puricat. Atenţie, la urma, urmei, e pusă în joc şansa voastră ! Daţi sau nu lovitura, asta e întrebarea ! Bineînţeles că, pe plan local, contează, ce, e de ici, de acolo, să împuşti un loc la gazeta fruntaşilor ? Sună mai acătării decât frica să nu te radă controlul, este ? Io, nu-i aşa, mă mulţumesc cu îndrumările… trag, cât pot, de capul sforilor, mai de la distanţă, să nu fiu luat la ochi, ca păpuşarul cel isteţ, cum îmi spun unii… ha-ha-ha. Şi de vopsim cioara, aşa, după chibzuiala ta, şi-o mai şi vindem ca vrăbioi, chiar, că ne putem umfla în pene. Bifăm o realizare, nu glumă ! Adică, facem dovada că am progresat, ce mai, n-am pierdut timpul, bătând pasul pe loc. Noi am mers înainte, voiniceşte, depăşind orice aşteptări ! Putem cere, la o adică, fără teama de a fi luaţi ca nişte făloşi, să fim daţi ca exemplu ! De ce să nu ni se spună şi nouă numele în fiecare oră la staţia de amplificare. Sau să ni se dea pozele la gazeta de perete ori pe unul din panourile fruntaşilor, pe aleea principală din parc ? Păi, cui nu i-ar cădea bine ? Dacă-i p-aşa, atunci, rămâne cum ne-am înţeles şi, mâine, la prima oră, aterizez la voi, cu brigada în frunte. Mor de curiozitate, nu alta, să văd ce ochi o să facă hultanii când o să le punem dinainte stârvul pregătit pentru marele ospăţ… Atunci, cu bine, mă, Luca, ne vedem mâine. Stai, aşa, mă, nu te grăbi să închizi, ce, mama naibii, până acum n-ai prins şpilul vorbitului cu şefii, stai în banca ta, până face şeful prima mişcare, auzi ? Mai vreau să te limpezesc în legătură cu neşte treburi. Primo, ar fi de avut grijă că de discuţia asta, nu e voie să ştie nici dracul, înţelegi ? De ieşim cu bine, la mal, amândoi avem de câştigat. Iar dacă o dăm cotită, vina cade numai pe tine ! Să nu-ţi treacă prin cap c-ai să întorci lucrurile altfel, te pun în gardă, de pe-acum ! Mă ştii ce tare sunt, în poziţia mea, n-am nevoie de doi timpi şi trei mişcări să te pot da de oportunist ! Adică, praf şi pulbere ! Carieră, ioc ! Odată tras pe linie moartă, eşti ca şi îngropat ! Am faimă, nu glumă, ca unul dintre activiştii cu cea mai mare greutate în vorbă ! Aşa, că, ştii cum se spune, cumpăneşte bine şi dacă te-ai prins în horă, faci pe dracul în patru, să te descurci ! Da, n-ai a te teme, nu te las singur, o să fiu tot timpul prin apropiere, cu un sfat, o povaţă, întărind ce spui şi, din când în când, scuturând funia pe care o porţi legată de gât, o fac, doar să pricepi pe unde s-o iei, să nu te abaţi de la linie… Atât şi nimic mai mult ! Până ne vedem cu sacii în căruţă, dup-aia schimbăm foaia, o putem întoarce, aşa, cum ne convine… Încă o dată, ce vorbirăm, tăcere de mormânt…
***
A doua zi, după mai multe ore de pregătire în mare vânzoleală, şedinţa sta să-nceapă. Sala căminului cultural aproape să răbufnească de forfota ameninţând să dea în clocot.
Organizatorii se foiesc de mama focului, struniţi în frâu, şi ghidaţi cu abilitate de degetul arătător al lui Luca, la ale cărui semne schimbă feţe de masă, abia aşternute peste biroul postat în dreapta scenei, loc strategic, indicat pentru astfel de ocazii, să se poată capta privirile tuturor, sugerase însuşi Neamu, încât tovii de la centru să ţină sub ochi atât sala înţesată cu băncile cărate de prin clasele şcolii cât şi pe cei care urmau să se apropie, printre şirurile de bănci, către masa prezidiului, de la înălţimea căruia să-şi spună părerea despre tema pusă în discuţie pentru prima oară în colectivitatea locală.
Încolonaţi, cum îi stă bine unei echipe, unită în spiritul vigilenţei, membrii brigăzii de control îşi fac apariţia, defilând printre bănci de parcă ar ţine să-şi afişeze nu costumele croite impecabil şi nici gulerele cămăşilor, scrobite la ţanc, cât mai ales şuncile sugrumate de cravatele ale căror noduri abia le încape sub guşile mai roşii decât moţurile curcanilor întărâtaţi la fluturarea unui batic roşu.
Neamu, cu discreţia obişnuită, din cauza căreia îi ieşiseră vorbe că, în acelaşi timp, ar fi peste tot şi niciunde, controlează, încă o dată, mapele, puse sub numele fiecărui membru al brigăzii, răsfoieşte, mai mult cântărind, să vadă dacă ajunge vraful de coli, pregătite pentru însemnarea gândurilor care urmează a fi iscate, ba, chiar, îşi face timp să mai ascută şi câteva creioane, probându-le scrisul pe o coală de hârtie, după care, mototolind-o, îi face vânt pe unul dintre geamurile, larg deschis, astfel, încât, fuiorul aerului proaspăt să poată înviora frunţile vorbitorilor.
Acelaşi Neamu, considerând că e momentul potrivit începerii şedinţei, loveşte, de câteva ori, cu propriul creion în lemnul mesei iar când larma sălii se potoleşte, afişând o mină curioasă, sub care îşi ascunde prefăcătoria c-ar fi complet neştiutor de cele ce-au să urmeze, îl însărcinează pe Luca cu aducerea la cunoştinţa oamenilor a ordinei de zi a adunării generale extraordinare şi s-o supună aprobării.
De această dată, în mod deosebit, pe ordinea de zi a adunării noastre generale nu se află înscris decât un singur punct, răspunde, milităreşte, Luca. Înainte de a-i da citire, vă anunţ că, în raport de felul în care au să decurgă azi lucrurile, începând cu adunarea generală viitoare, ca dovadă a avansării la un nou stadiu de maturizare, intenţionăm să trecem la un stadiu nou, adică, promovăm conducerea lucrărilor pe rând, pentru a câştiga experienţă şi îndemânare, să treacă fiecare pe la înalta masă a prezidiului, să vadă cu ochii lui cum e să veghezi, asigurând bunul mers, întronarea spiritului de disciplină şi responsabilitate, astfel, încât, să fie părtaş cu adevărat la luarea celor mai adecvate măsuri. La ordinea de zi, cum vă spuneam, avem doar un singur punct.
Ar fi bine să le spui şi care, anume !, îi dă ghes Neamu, fără a pierde ocazia să-l felicite : excelentă ideea cu conducerea, pe rând, a adunărilor, în felul ăsta ajungi să-i legi pe toţi, unul de altul, exact ca spicele în snopul de grâu. N-o să mai auzi pe nimeni crâcnind ori umblând cu pâra, pe la uşi, cum că ăla face pe zbirul, cu hăţurile în mână, şi împotriva lui nu se ia nicio măsură.
Oarecum, alarmat de liniştea aşternută, cam de timpuriu, peste sală, Neamu le îndreaptă atenţia spre ordinea de zi, cerându-i lui Luca să-i dea citire, aşa cum stă scris în convocator.
Adunarea noastră de azi, cată Luca să le stârnească interesul, nu este chiar pe bază de convocator, dar asupra acestui lucru o să revin mai târziu, ce pot să vă spun e că, azi am hotărât să-l punem în discuţie pe Orfanu.
Care ar fi motivul, face Neamu pe curiosul, observând că, pe măsură ce se înteţea schimbul replicilor, dintre ei, nu se mai auzea nici bâzâitul unei muşte, cât era sala de mare.
Nesocoteşte dispoziţiile organizaţiei, vine ca o sentinţă, răspunsul lui Luca.
Ei, păi, aşa ceva nu se poate trece cu vederea ! Nu mă aşteptam şi nici nu bănuiam că o să vă asumaţi răspunderea unei astfel de iniţiative. Mă, aţi anticipat mersul vremurilor, pentru că zilele trecute, şi tovarăşii din brigadă vă pot confirma, am discutat la nivelul conducerii judeţului tocmai faptul că se simte necesitatea de a face mai mult pe linia întăririi vigilenţei. Deci, să fim bine înţeleşi, a vigilenţei şi a intransigenţei. Iar acolo unde apar cazuri, aşa cum ziceţi că se petrece la voi, indiferent despre cine e vorba, trebuie intervenit prompt, drastic şi ferm. Aşa cum face doctorul, la operaţie. Nu ne e permisă nici tărăgănare, nici compromis sau îngăduinţă. Cum te-ai abătut de la linie, ai şi primit sancţiunea. Atenţie, mare, însă, cum procedăm, ca sancţiunea să fie dată în aşa fel încât cel care a greşit să înţeleagă că-şi merită pedeapsa. Ori de asta nu ne putem da seama decât atunci când, după ce limpezim lucrurile, evident că aşa ceva nu putem face decât în cadrul organizat al adunării generale, vinovatul mărturiseşte cu gura lui ce a făcut, mulţumindu-ne că îl ajutăm, la timp, să se îndrepte ! Aceasta, îndreptarea, fiind, de fapt scopul pe care îl urmărim prin oricare sancţiune ! Hai, să ne întoarcem la oile noastre, dar nu înainte de a mai sublinia încă o dată, că sincer, mă bucur de Luca, se vede că a început să gândească, fără a tot aştepta sfaturi, sau să-l împingă cineva de la spate. Nu e principial să stai pe tânjeală, aşteptând ca altul să le facă pe toate. Ei, bine, de-acu pot spune că Luca, proaspăt pus de noi în fruntea organizaţiei de aici, îşi justifică încrederea acordată, adică, nu, să nu i se ridice la cap, mai bine să spun că începe să-şi justifice existenţa ! Deci, Luca, dă-i bătaie, acum, să mi te vedem de ce eşti în stare, meriţi sau nu laudele cu care ţi-am împodobit fruntea.
Deschid adunarea noastră generală sugrumat de emoţie după aprecierile făcute de Neamu la adresa mea. Nu îndrăznesc să comentez nimic, îi mulţumesc şi îl asigur că şi de acum înainte am să muncesc făcând totul pentru bunăstarea noastră a tuturor. Până a ne împlini visul de aur, avem de luptat, pentru că, printre noi mai sunt destui care n-au altceva mai bun de făcut decât să ne pună piedici, numai aşa, de-ai dracului, să ne tragă înapoi. Specimenelor ăstora trebuie să le barăm calea, spunându-le că nu este de glumit, aşa cum putem face o demonstraţie, acum, cu Orfanu. Mă simt dator cu câteva lămuriri, omul ăsta, cu de la el putere, nu doar că se împotriveşte, dar ia în batjocură orice hotărăşte conducerea. Are el o manie suspectă, aşa, de a pune beţe în roate, numai să se afle în treabă… Ei, şi-acum, dacă tot ne-am adunat, laolaltă, hai, să hotărâm cum punem stârpi o asemenea atitudine duşmănoasă, un adevărat pericol în stare să ne împiedice bunul nostru mers, victorios, înainte.
Într-adevăr, intervine Neamu, cu alde ăştia nu e de glumit. Mai ales când sunt atâtea la mijloc, pe care le avem de înfăptuit. Asta-i, ne dă mereu de furcă mentalitatea învechită. Aşa că, ori de câte ori e cazul, trebuie tăiat în carne vie, fără să ne tremure mâna. Mă rog, deocamdată, atât am să vă spun, la timpul potrivit concluziilor, o să-mi auziţi, pe deplin, părerea.
Aş vrea să încep prin a vă spune că îl cunosc foarte bine pe Orfanu. Avem căşile gard în gard şi în fiecare seară, când mă ştie plecat la vreo şedinţă, mă adastă în poartă până când mă întorc ca să-mi zică, în derâdere : bă, da istovit mai eşti, Temoiule, ai tras iar din greu cu mintea aia a ta ca argintul viu şi pe deasupra mai e şi luminată. Mai mult ca sigur că ne-ai dus satul cu încă un pas înainte şi mâine dimineaţă, când o să deschidem porţile, ne trezim că panglica drumului se întinde până dincolo, în zare, ajungând drept în cer şi nouă nu ne rămâne decât s-o ţinem drept înainte, pe firul ei. Odată şi odată, aşa o să fie, am dus şi satul înainte, mă, Orfane, da, să n-ai frică, drumul l-am lăsat la locul lui, aşa că poţi dormi liniştit pentru că şi mâine ai s-o iei tot pe unde o luai ieri şi alaltăieri, să ajungi drept la codrul cu copacii din care îţi place ţie să tai frunză la câini. Aşa îi răspund, de obicei, că eu nu mă su-păr din orice glumă. M-am obişnuit, de când îmi vorbeşte, aşa în doi peri. Altfel, e băiat bun, cam sărac cu duhul, mai neajutorat decât orice frate vitreg, de-aia şi vorbeşte lumea c-ar fi puţintel dus cu sorcova. Da, aşa cum v-am spus, eu îl cunosc, avem căşile gard în gard şi în fiecare seară mă aşteaptă în poartă, atunci când ştie că sunt plecat la şedinţă. Mă, zice, da tu eşti comunist din ăia înfocaţi, mă şi mir cum de ai rămas spân, în loc să-ţi fi crescut o bar-bă lungă şi roşcată, cum au ţapii toamna. Poate că dacă te-ai bărbieri mai des, o să-ţi pui în mişcare tuleiele… Ca să auziţi, cum îşi pierde nopţile ca să-mi spună mie dăndănăile ce-i pot trece prin cap. Păi, cum aş putea să mă supăr pe el, din atâta ? Îmi zic, aşa în mine, Temoiule, ăsta-i Orfanu, dă-i pace, altfel o să creadă că îl iau în serios şi se agaţă de mine ca dracu, de n-o să mai am scăpare nici mort…
Asta cum vine, Temoiule, adică, ăsta e Orfanu, şi noi să ne vedem de treburi, că din ale lui nu-l putem scoate ? Am înţeles bine sau ce-ai vrut să spui, că nu te poţi supăra pe el nici-cum ?
Luca trage cu coada ochiului spre biroul la care cei din brigadă scriu pe rupte, căutând să nu piardă niciun cuvinţel. Au prins momeala, îşi spune, încântat, făcând, apoi, semn către Temoiu, că-i aşteaptă, nerăbdător, lămuririle.
M-am gândit eu bine la toate, vă spun pe cinstea mea că, acesta, ce v-am spus, e adevărul gol-goluţ în legătură cu Orfanu. Cine mă crede bine, cine nu, îl priveşte, dar să nu-mi ceară mie socoteală…
Ordinea de zi, pe care ai votat-o şi tu, spune clar că scopul adunării noastre de azi este să ne spunem fiecare, deschis, părerea despre Orfanu. Atât şi nimic mai mult. După cum vorbeşti, deduc că ţi-ar fi milă de el, da, asta, e treaba ta, pe noi ne interesează ce părere ai despre Orfanu, ca om, poate face, el, parte, sau nu, din rândurile noastre, asta vrem să clarificăm, când ajungem la concluzii, ia, hai, să-ţi auzim glăsciorul !
Păi, cum să vă spun, eu, îl cunosc foarte bine, c-avem căşile gard în gard…
Lasă, mă, căşile stau la locurile lor, tu, fă bine să ajungi, o dată, la Orfanu, pe noi ne interesează ce e cu el, aşa că, dă-i bice, n-avem vreme să ardem gazul de pomană !
Mă aşteaptă în poartă, seară de seară, şi mă iscodeşte ce punem la cale, pe aici, la şedinţe, numai că eu nu-l iau în serios, vorba aia, când ajunge omul să nu mai ştie nici de glumă atunci e vai şi amar de capul lui…
Stai aşa, zici că te iscodeşte ce se pune la cale, ei, vezi ? asta vroiam să aud de la tine ! Acum, c-ai spus-o cu gura ta, ţi-atrag atenţia că greşeşti, Temoiule, zicând că e vorba de glumă ! Când, colo, Orfanu loveşte duşmăneşte în activitatea dumitale şi a noastră, a tuturora, cei aflaţi aici de faţă ! Şi ce poziţie iei dumitale ? Grijuliu, să-i vorbeşti frumuşel, nu cumva să-l superi ! Păi, asta-i comportare tovărăşească ? Aici te înşeli. Şi, nu, nu e bine, Temoiule, nu e bine, de loc. Înseamnă că îi joci în strună, ba, încă tot tu te dai blând, gata de concesii. Ei, asta, chiar că-i boală curată, ai tu idee unde ajungem dacă azi facem o concesie, mâine alta, ai să te mai poţi opri ? Mi se pare că tu ai şi ieşit de pe şine… Or, nouă nu ne poate fi indiferent aşa ceva ! Nu ne îngăduie principiile în virtutea cărora suntem chemaţi să acţionăm, să nu ne precupeţim forţele şi să facem totul pentru a ne atinge ţelul luminos… Păi, ne poate fi nouă indiferent dacă cineva ne întârzie, cu o secundă, mersul spre culmile de progres şi civilizaţie ? Sigur că nu. Şi-atunci avem datoria să lămurim oamenii că este mai mult decât vital să acţioneze, strâns uniţi, călăuzindu-se după linia principiilor. C-altfel, cu tot felul de îngăduinţe şi concesii, uite ce e în stare să ne facă unul ca Orfanu. În timp ce noi transpirăm în şedinţe, căutând soluţii pentru problemele pe care ni le ridică viaţa, el şade, seară de seară, în poartă, aşteptând pe unul ca tine să-i râdă în nas. Aşa comportarea nu trebuie îngăduită. Truda noastră primeşte, pe ascuns, loviturile oportuniştilor şi-apoi, ne mirăm cum de se întâmplă că avem atâta să tragem din greu ! Chiar, oricât ar păzi întregul colectiv linia, ca pe ochii din cap, dacă unul ca Temoiu, dă dovadă de scăpări greu de închipuit, adică, oameni buni, păi, n-avem datoria să fim vigilenţi cu toţii ?
Ba daaaaa, îi răspunde, pe mai multe voci, corul sălii.
Până când o să mai îngăduim aşa ceva, nu vă daţi seama că ne paşte buclucul, şi încă unul mare de tot, umblând şi pe mai departe cu ochii închişi… Spiritul concesionist e al naibii de tot, zboară, dus de aripile drăcuşorilor, mai ceva decât curentul electric. Da, da, Temoiule, nu tot scutura din cap, ca armăsarul neînvăţat în frâ. Doar atât trebuie, să mai afle cineva că ai făcut o concesie ca imediat să-şi spună că el de ce să nu facă, şi uite aşa ne trezim în vâltoare. Obligaţi să ne pierdem preţiosul timp cu explicaţii şi para explicaţii. Uitaţi-vă, la mine cum mi s-au aprins obrajii, pentru că ştiţi cum sunt, ataşat, trup şi suflet cauzei, de-aia nu pot răbda abaterile de la principii, oricât ar părea de mic şi de neînsemnat… De-aia, nu m-am putut abţine să nu spun lucrurilor pe nume, căutând, cumva, să vă deschid ochii, deşi voi sunteţi cei chemaţi să despicaţi firul în patru ca să puteţi lua hotărâri, după cum ne-o cere statutul, pe care am depus jurământul. Mi se pare că, acolo, în colţ, cineva a ridicat mâna. Vroiai să iei cuvântul ? În regulă, da parcă noi ne şi cunoaştem, aşa e ?
A, şi, tu, Filică, hai, colea, să-ţi auzim păsul !
În timp ce Filică, greoi, îşi face loc, de parcă i-ar veni mai la îndemână să se târască printre bănci, înspre masa prezidiului, Luca îi face o rapidă caracterizare, în şoaptă, la urechea lui Neamu, neputându-se abţine să facă, oleacă, de haz pe motiv că” până şi ăsta, de când cu alegerea mea în fruntea bucatelor, a prins gustul vorbitului în public, doar, doar, s-o alege, măcar, cu câteva fărâmituri ”
Sigur că îmi aduc aminte de tine, acoperă Luca golul de timp, în care lumea, văzând că nu mai vorbeşte nimeni, începuse să dea semen de nerăbdare. Ascultăm, hai, să vedem, spune, de-a dreptul, şi nu o mai lua pe ocolite, ca Temoiu, ce ai de zis.
Bine ziceţi, s-o iau de-a dreptul, aşa şi fac şi vă spun că, pe norocul meu, jur că nu m-apuc de cititul unei cărţi fără a-mi pregăti, din timp şi o hârtie, să fie, acolo, să am pe ce însemna ce mi se năzăreşte prin cap.
Serios ? Mă, tu, chiar, tu te-ai apucat de citit cărţi ? se arată curios, peste măsură, Neamu.
De curând, gâfâie Filică, plin de el, dar şi copleşit de emoţia cinstei care i se face, unui amărât ca el, să intre în schimbul de vorbe chiar cu şeful cel mare de la centru. Numai după ce, adaugă, şi-a făcut pomană cu mine tovarăşul Luca, punându-mă de paznic la sediu. N-am să-i uit cuvintele : Te promovez, să vezi şi tu ce gust are pâinea căpătată, pe urma serviciului, dar îţi atrag atenţia că e nevoie să-ţi ridici nivelul din toate punctele de vedere. Aşa m-a povăţuit. Să fac pe dracu în patru şi, zilnic, să rup, cât pot, dintr-o carte, până o să fac lumea să uite că, de mic, am crescut suflând în foale. Cum zâsăi, de câte ori mă apuc să citesc o carte însemnez pe hârtie tot ce-mi vine în cap şi uite aşa, tot chibzuind rândurile adunate pe hârtie, mă pomenesc că sunt la un pas să-mi schimb părerea despre mine. Ia, te uită, mă mai şi mir, de ce isteţimi sunt în stare, o sumedenie, nu alta, de-ar fi puse în lucru, s-ar schimba din temelii înfăţişarea satului. Numai că, alt gând, răsare, imediat, să mă potolească, amintindu-mi cât de invidioşi sunt oamenii, stau cu gurile căscate, pândind să dau în vileag ce-mi trece prin cap ca să mă şi ia în batjocura râsului. Invidioşi, ai dracului, ce nu pot face ei, nu-i lasă nici pe alţii. Vezi, Filică, am ajuns să vorbesc pe drum, aşa, de unul singur, dacă aş fi în postul lui cutare, aş pune problema aşa cum îmi vine acum în cap şi, uite, ce treabă faină ar ieşi. De-acu’, ştie toată lumea că până să ajungem, unde suntem, ne-am chinuit, al dracului de rău. Asta, e, ne-am chinuit şi încă ne mai chinuim şi azi ca să urnim satul spre limanul unde se zice că umblă vorba că s-ar trăi bine. Tovarăşul Luca mi-a deschis ochii, uite, mulţumită lui, lucrez la sediu, printre şefi, cum s-ar zice, fac şi eu parte dintre oamenii mari ai satului, iar ca orice om cu funcţie, am obligaţii şi răspunderi, nu-i aşa, trebuie să fiu, nu-i aşa, cum trebuie, adică, acolo, la înălţimea cerinţelor. Indiferent că mă ocup cu varza roşie sau mai ştiu eu cu ce alte zarzavaturi. Asta ar trebui să-i intre în cap şi lui Orfanu. I-ar cădea galoanele, dacă s-ar ocupa şi el cu ceva mai acătării, nu să se plimbe toată ziua, cu Biblia în mână.
Cum, umblă cu Biblia ? Carte ca aia blestemată…
Neamu, aprins de ciudă, se bâlbâie, nemaigăsind firul drept pe care să abată discuţia, de care e sigur că se va stârni, după întrebarea slobozită ca o ploaie de alice, din gura lui.
Asta-i, umblă cu Biblia, dă, Filică, neputincios, din umeri. Cât e ziulica de lungă, asta e ocupaţia lu Orfanu. Citeşte din Biblie şi bagă oamenii în sperieţi că-şi sapă singuri groapa pentru că, îndată o să ne ajungă sfârşitul lumii. Cică, am păcătuit semnând cererile, să ne muncim pământul laolaltă. Uneori, m-apucă şi pe mine frica, auzindu-i grozăviile. Avea el un bătrân. Adică, acum nu-l mai are pentru că a murit iarna trecută, troienit sub podul din capul satului. Celsus, aşa nume ciudat avea. La noi nu s-a mai pomenit, până la el, nici după el, să mai fie botezat cineva aşa aiurit. Mai toţi, cei de faţă, aici, în sală, l-au cunoscut bine. Mai ales Luca, o să râdeţi, da, să ştiţi că e adevărat, chiar eu l-am auzit, şi nu o dată, cum îl ameninţa că-l leagă de glonţul cu care are de gând să împuşte cioara de pe turla bisericii. Numai că, bătrânul Celsus, cum se lua cineva de el, o şi rupea la fugă, de nu l-ar fi putut prinde nici cu acceleratul. În ultimul timp, ieşea în drum, în pielea goală şi umbla aşa, ziua în amiaza mare. Vinerea, când se ţine târgul la Drăgăşani, însoţea convoaiele de căruţe, mergând pe lângă boi, în pas cu ei, de parcă ar fi tras şi el în jug. Se spune că într-una din vineri, izăltaţii de băieţi ai lui Mirinu, au început să-l biciuiască, da aşa de tare că urmele curelelor împletite ale biciuştilor îi răsăreau pe şale, ca trase cu cerneală roşie. Ce credeţi, Celsus nici că-i băga în seamă.
Buchiseşte ceva din cartea aia, ce-o tot ţii vârâtă sub aripă, fire-ai al dracului, îl înjură Codin ăl mic, al lu’ Mirinu, plesnindu-l vârtos pe ceafă.
Ha-ha-ha-ha, hohotea bătrânul Mirinu, de sub coviltirul căruţei, şi-a găsit cine să-l înduplece pe Dumnezeu. Unul ca ăsta, care umblă în pielea goală, fără pic de ruşine. Arde-l, îl îmboldea şi mai abitir pe Codin, să nu-l slăbească din lovituri. Căpoşii de băieţi nu i-au ieşit din cuvânt, l-au biciuit până la bâlci iar Celsus a îndurat, ca un câine, fiecare lovitură, fără a scoate nici măcar un oftat. S-ar mai şti de încă o poznă, şi mai şi, cum că, într-o noapte, Codina, aia de-o ţine Grăpoiu, înainte s-o mărite pe fata lor, Didorina, s-a întors târziu de la o clacă, unde se strânseseră mai multe muieri la tors cânepa, şi cum a păşit pragul, numai ce s-a împiedicat de o mogâldeaţă. Scoal’mă, a strigat, crezând că e Grăpoiu, care avea obiceiul să mai tragă la măsea, după care nu mai ştia de el, şi se culca pe unde apucă. Scoal’, mă, a ţipat şi mai înfuriată Codina, nu simţi pământul rece de su’tine şi te trage, dup-aia, să nu te prind că boleşti, că eu n-am chef să mă chinui niam cu tine… Pe cine te sborşeşti, în miezul nopţii, a înfruntat-o, din pragul odăii ălei mari Grăpoiu. Codina, auzind de unde îi venea glasul mai să leşine. L-a zorit pe Grăpoiu să aprindă lamba şi abia atunci l-a văzut pe Celsus, încovrigat ca un câine, lângă prag. De la Celsus a moştenit Orfanu Biblia, din care citeşte. Că asta face, citeşte, câtu-i ziulica de lungă. Cică, acolo, scrie limpede tot ce o să ni se întâmple şi câte avem de pătimit pe lumea cealaltă împreună cu neamurile păcătoase care fac umbră degeaba pământului. Mă şi mir că Temoiu tăcu chitic, în loc să aducă şi el vorba, ba chiar se prefăcea ca şi cum habar n-ar avea ce face Orfanu zilnic, ţinând-o, una şi bună, cum că-l aşteaptă pe el, seară de seară… Da, atunci când se întâlnesc, chiar aşa, pe întuneric, nu stau de vorbă ? ba bine că, da, uite, că despre Biblie şi ce-şi mai spun, tăcu ca mortu’n păpuşoi.
Hop-aşa, dacă-i vorba de una ca asta, imediat schimbăm macazul. E grav, ba, chiar, mult prea grav.
Luca, strigă, pufnind ca un cal nărăvaş Neamu, unde e colectivul ales să întocmească procesul verbal ? Acolo, învăţătorii ăia, da ? te rog să-i faci imediat atenţi să nu piardă niciun cuvânt din ce se spune. În cazuri din astea, complicate, procesul verbal rămâne cheia cheilor, când mă duc la centru trebuie să prezint un document beton, pricepi ?
Neamu, vorbind pe un ton foarte nervos, preluase controlul asupra adunării generale, părând că ar fi uitat cu totul de brigada fulger, dinspre care îi veneau semne că ei au avut grijă să nu se piardă niciun măcar un punct sau o virgulă din ce se spusese şi ce urma să se mai spună.
Bănuiesc că şi Orfanu e aici, se interesează Neamu, oarecum mândru de cursul agitat pe care îl lua adunarea, pregătită de Luca, subalternul lui de mare încredere şi viitor.
Este, dar nu chiar aici, l-am lăsat în paza miliţianului, şeful de post, Ieremia.
Aduceţi-l, imediat, aici !
Comanda fusese dată, în acelaşi glas, şi de membrii brigăzii, pe cât de nerăbdători, pe atât de vizibil învioraţi de întorsura pe care o luaseră lucrările adunării generale, la care nu prea îi trăsese inima să vină, bănuind că o să aibă parte de încă una din acele zile de plictiseală, care o să le dea de furcă la întocmirea notei informative, aducându-le din condei în aşa fel încât din concluzia, apăsată, ca un fir roşu, să rezulte c-ar fi condus o dezbatere rodnică în învăţăminte şi plină de abnegaţie, lămurindu-i pe localnici să se înarmeze cu cunoştinţele necesare pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin.
Spune, iute şi tare, să te auzim, cu toţii, ce e cu sfârşitul lumii, l-a luat în focuri Neamu, de cum Irimia îl împinsese din spate, astfel încât Orfanu, îmbrobozit, ca un căluşar, din cap până în picioare cu panglici de toate culorile, aterizase pe capătul unei bănci, lipsindu-i o distanţă, cât un vârf de ac, să se prăvălească la picioarele oamenilor.
Nu eu, a îngăimat Orfanu, abia trăgându-şi sufletul, în timp ce se chircea speriat, căutând să se ascundă din calea stolului de suliţe, pornite din privirile îndreptate spre el. Supărat şi de lumina becului, şi-a acoperit fruntea, făcându-şi palmele straşină la ochi.
Atunci, cine ? hai, fără ocolişuri, l-a somat Luca pe Orfanu, făcând schimb de ştafetă cu Neamu, într-o abilă tentativă de preluare a frâielor acţiunii.
Cum vă spun, nu io, unu, Ioan, e cu sfârşitul…
Care Ioan, de unde îl cunoşti, când ai vorbit cu el ultima dată, cine v-a mai auzit vorbind şi unde vă întâlniţi, de obicei ? plouase cu rafale de întrebări dinspre Luca, a cărui privire ajungea, pe furişi, şi la masa brigăzii, căutând să descopere sensul schimbărilor de pe chipurile lor, brusc animate.
Ioan Tologul, ăla cu care a stat de vorbă Dumnezeu, când i-a dat lui de ştire ce o să fie ca să-i anunţe pe ceilalţi oameni, înainte de a se porni prăpădul ăl mare…
Tologul şi Orfanu ! Asta, mai zic şi eu pereche ! Se poate mândri orice Dumnezeu cu aşa slujbaşi, râde, cam nelalocul lui, Luca. Şi Tologul, ăsta, cum e, tot, aşa, ca tine, ştii măcar de pe unde se trage, ai putea să ne spui mai multe despre el, întreabă, apoi, să dreagă pasul greşit pe care îl făcuse râzând.
De ţineţi neapărat, vi-l pot aduce ici, să-l vedeţi cu ochii şi să-l auziţi cu urechile voastre, aşa cum bine zice şi apostolul Toma, cât timp nu văd şi nu pipăi cu mâinile mele, nu pot să te cred Doamne. Da când s-a apropiat Domnul de el şi i-a pus mâna pe rană şi l-a întrebat, acum crezi, Tomo, cu inima topită de frică, i-a răspuns cred Doamne. Am văzut cu ochii şi m-am încredinţat cu mâinile…
Ia, pune lacăt slujbei, m-auzi ?
Neamu, aprins de furie, îi venea să-l ia la scărmănat, acolo, pe loc, pe Orfanu.
Cine îl cunoştea bine pe Neamu, văzându-l cu ce privire îl pironea pe Orfanu, luat din scurt de şeful de post, să se ducă după Tăfălogul, putea fi sigur că n-o să mai aibă parte de multe zile de trăit, după gândul rău pe care i-l pusese.
Acum, ce facem, până se întorc ăştia, a întrebat Luca, ca şi cum ieşirea lui Orfanu din sală îl scosese şi pe el din joc.
Apăi, ce-am putea face, a răbufnit, vădit nervos, Neamu, poate se mai găseşte careva, să aibă ceva de spus, pentru că, într-adevăr, nu e de glumă cu Orfanu. Şi când mă gândesc că voi era cât pe-aci să-i daţi în primire după turma de oi. Ce mama dracului, mă, de ce nu chibzuiţi din timp, trebuie să aibă mereu cineva grijă de voi ? Adică, vi se pare că, aşa cum am pus-o la cale, colectiva e ca o grădină a Domnului pentru care cel mai potrivit păstor ar fi Orfanu, da ? Ie-te, drăcia dracului, atât îmi trebuie, doar o clipă să nu fiu cu ochii pe voi că-mi şi faceţi pocinogul. O să mai discutăm noi, acum hai, să vedem dacă a mai auzit cineva ceva despre Orfanu. Gornistule, mi s-a părut mie că ai ceva de zis, fă. bine şi spune cu glas tare, să audă toţii, c-aşa se obişnuieşte la noi.
Chiar c-aş zice, da nu ştiu cum să fac, nu cumva să mă puneţi să şi probezi, că n-am cum. Ce ştiu eu, am auzit de la muiere, ştiţi cum sunt, ele meliţă toată ziua şi nu le scapă ni-mic şi din cele văzute şi ştiute dar mai ales din cele nevăzute şi neştiute care se petrec prin casele oamenilor. Mai zilele trecute zicea a mea că Orfanu s-ar fi lăudat că se întâlneşte, ori când vrea, cu Iisus. A povestit cu gura lui, într-o duminică, cum s-a întâlnit cu Iisus, în urmă cu un an, când a fost iarna aia grea. Orfanu strânsese un maldăr de surcele şi le vindea la răscruce, dincolo de podul Dinii. Gătase aproape, ce mai, era la ultima surcea şi de-odată vede o mână, venind de niciunde, întinzându-se spre el. Surceaua asta mi-o dai mie, pretinde că ar fi auzit un glas, să mă mai dezmorţesc şi eu că m-a rebegit frigul de tot. Abia atunci, Orfanu şi-a amintit că nici pentru el nu-şi oprise niciun băţ… Mai departe nu-mi aduc aminte ce a făcut. Parcă s-au mai întâlnit o dată, în mijlocul bâlciului, atunci i-a văzut numai un ochi care îl privea fix şi a auzit un glas care i-a şoptit : bagă de seamă cum te porţi, că te cunosc !
Născoceşti numai poveşti, Gornistule, să te dai mare faţă de străini…
Temoiule, a sărit Luca, întinzând mâinile ca nişte aripi sub care părea că vrea să-l ascundă pe Gornistu, lasă omul în pace. Dacă singur a vrut să vorbească, hai să-l ascultăm, bine ?
Nu mai am nimic, am spus tot ce ştiu. Dacă Temoiu ştie mai bine, să spună, că mai înainte a bătut câmpii cu pânditul pe la porţi. Mie îmi place să spun drept ce ştiu, astea ce vi le-am zis le-am prins şi eu de la muiere şi nu am vrut să le ţin ascunse, dacă vă pot folosi la dosar, de ce să nu vă ajut şi eu după puterile mele. Numai să nu-mi cereţi să jur, că n-o pot face pentru nimic în lume…
Gornistule, apreciem ce ai făcut, dar nu te întinde să vorbeşti despre dosar, că asta nu e de nasul tău. Noi adunăm mărturii şi voi trebuie să ni le daţi, aşa cum le ştiţi sau le-aţi auzit, apăi, ce se întâmplă cu mărturiile adunate e treaba altcuiva, pricepi ? şi Neamu a poc-nit din palme ca şi cum ar fi strivit o muscă neastâmpărată care i se tot abătea spre obraji, gata să-i intre chiar în ochi. Văd că ăia nu se întorc cu Tăfălogu aşa că avem timp să-l ascultăm şi pe Temoiu, dacă şi-a amintit că mai are ceva de spus.
Sigur că da, îi ţine isonul Luca, e bine să dea pe faţă ce ştie.
Numai atât am avut eu de zis, că nu e aşa cum le născoceşte Gornistu, numai atât şi nimic altceva, îngăimă Temoiu, tremurând, ca luat de friguri că nici putere nu mai avea cât să se ţină drept în picioare.
Şi-atunci, cum rămâne, dacă nu e aşa ca el, n-ai decât să ne spui tu cum e, vorbeşte, nu sta grămadă acolo sau ţii cu tot dinadinsul să ne pui în încurcătură, îl biciuie Luca.
Atâtea v-am tot spus, că îl cunosc bine pe Orfanu, avem căşile gard în gard şi în fiecare seară stă în poartă până viu eu de la şedinţă ca să mă…
Bă, lasă-te de referinţe, n-ai priceput, din ce am discutat până acum, că nu avem de gând să-i ridicăm statuie lui Orfanu ? sare, gata să se repeadă spre el şi Neamu, scos din fire că nu puteau scoate nicicum pe Temoiu din ale lui. Lasă flecăreala, de nu o să te învăţ imediat ce înseamnă să-ţi faci datoria. Iute, spune ce ne ascunzi, da înainte să se în-toarcă ăia, m-auzi ?
Nu, cu Iisus s-a întâlnit Orfanu, spune, răstit, Temoiu. Celsus îi povestise şi lui… Da, de adevăratelea nu prea se ştie nici dacă era Iisus, Dumnezeu, Sfântul Petru ori alt sfânt de prin ceruri. Celsus vorbea de vremurile când dăduse boala în sfinţi şi de-aia porniseră ca umbrele, în convoaie, năpădind pământul. Uite că mi-am adus aminte, cu o umbră se întâlnise, nici vorbă să fie Iisus, Dumnezeu sau alt sfânt. S-ar putea ca umbra să fi fost a vreunuia dintre ei, dar cine ar putea spune ?
I-am adus, strigă Ieremia triumfător, bătând din tălpi şi luând poziţia de drepţi. Întârzie o clipă, în deschizătura uşii, uitându-se, întrebător spre Luca. Acesta încuviinţează ceva anume ştiut numai de ei doi şi-apoi îi spune tare, în auzul celor prezenţi : Petrule, după cum ţi-ai dus la îndeplinire misiunea pe ziua de azi, meriţi toate felicitările. Chiar, mă gândesc să pun o vorbă bună pentru tine, la momentul potrivit, acolo unde se cuvine.
Aplecat la urechea lui Neamu, Luca, simţindu-se obligat să dea unele explicaţii, şopâcăieşte îndelung, lăsând impresia că nu-l putea convinge că, într-adevăr, prenumele lui Ieremia e Petru. Apoi, odată ce nelămurirea s-a clarificat, adaugă, sporind miza dialogului, că are şi o surpriză, anume că miliţianului i-a fost încredinţată o sarcină de mare răspundere pe linie obştească, urmând ca chiar în ziua aceasta să dea o primă probă prin care să arate că o poate duce la îndeplinire în cele mai bune condiţii. Fără a spune în ce constă aceasta.
Orfanu aşteaptă încremenit cu mâinile sub bărbie, încleştate pe o carte cu foile ferfeniţă.
Ieremia, îşi reintră Luca în atribuţii, pe un ton oficial, vezi ce strânge acolo cu mâinile, de nu şi le poate lăsa, libere, pe lângă corp, ca oamenii ?
Orfanu îl priveşte recunoscător, de parcă singur nu ar fi ştiut cum să se descurce. Aşa că, prinde cartea, pe care o strângea mai mult cu bărbia, proptită în piept, şi întinde mâna înainte cu ea, aducând-o cât mai la vedere.
Nu-l văd pe Tăfălogul, sau cum dracu’ i-ai spus, se înfurie Neamu. Nu de-aia v-am trimis, să-l aduceţi şi pe el încoa’?
Păi, e aici, se aude vocea stinsă a lui Orfanu, care flutură cartea ale cărei foi se prefirau, ca umflate de vânt. Nu vă miraţi că s-a prăpădit aşa, e amar de vreme de când o port, măcar de-am duce-o şi noi atâta…
Încurajat de liniştea sălii, Orfanu îşi înmoaie degetele în gură şi se apucă să răsfire, foaie după foaie, până ajunge la una pe care o căutase de pe care se apucă să citească cu glas piţigăiat, ca de copil aflat la schimbarea vocii : Sfârşitul lumii. Iubiţi creştini. Asculta-ţi cum Sfântul Ioan Tologul a vorbit cu Dumnezeu şi părintele ceresc i-a arătat toate semnele după care se arată sfârşitul lumii. M-am suit pe Muntele Taborului, unde Iisus şi-a arătat puterea şi dumnezeirea înaintea ucenicilor săi. Şi cum mă aflai pe muntele cel înalt, ridicându-mi mâinile spre ceruri, am grăit aşa : Doamne, Iisuse Cristoase, învredniceşte-mă pe mine, robul tău şi ascultă-mi rugile mele. Spune-mi, cum va fi vremea când vrei să judeci vii şi morţii. Şi, mai spune-mi, cum va fi pe pământ atunci, ce va fi cu cerul, soarele, luna şi stelele, în-vredniceşte-mă, pe mine, robul tău smerit, să le pot vedea pe toate acestea. Şi s-a rugat aşa Tologul vreme de şapte zile şi şapte nopţi. Până când, deodată, a văzut un nor luminos coborând către el. Şi norul l-a cuprins şi luându-l cu el, l-a purtat până dinaintea tronului celui Înalt, cel ce e începutul începuturilor…
Orfane, te-ai apucat să ne ţii o predică ? Nu crezi că chiar tu ai nevoie de una, da în niciun caz a învierii, mai degrabă a căinţei, pentru îndrăzneala cu care ne pătezi idealurile, vorbindu-ne, chiar în cadrul adunării generale, despre pricopselile sfântului tău.
Neamu pare descumpănit mai ales că, la biroul brigăzii, agitaţia e în plină aţâţare.
Ca să nu i-o ia altcineva înainte, astfel încât să poată fi condamnat pentru lipsă de vigilenţă, începe să-l muştruluiască pe Luca, arătându-se surprins că pe linia asta nu s-a făcut mare lucru şi făgăduind că e hotărât să taie în carne vie, indiferent de numele şi funcţia vinovaţilor.
Cum să nu facem nimic, parează, cu îndrăzneală Luca, păi eu, de cum am fost instalat în post, am pornit lupta cu misticismul şi nu am de gând să mă dau bătut până nu curăţ, lună, toate văile şi vâlcelele. Am început cu popii, pe care i-am legat fedeleş şi i-am trimis acolo unde le e locul, să vadă şi ei că viaţa arată cu totul altfel faţă de atunci când nu o priveşti de la amvon, cu totul altfel se vede de la coada lopeţii sau hârleţului. Apoi am trecut la ai noştri, de care, cum am aflat că se apropie de pragul bisericii, aleluia, s-a zis cu binele, pe veci, pentru ei. Cu nebunul ăsta, îi adevărat, nu mi-am bătut capul. Acum, pentru prima oară, îl aud predicând. Da’l termin, vă asigur că am ac de cojocul lui. Zilele trecute am deschis o carieră de pietriş într-o coastă şi îndată îl duc acolo. Fii-ar mama lui a dracului, îi dau un hârleţ şi-l pun să sape pe sub pământ până ajunge la cimitir, să se îngroape singur. O să-i leg cartea de gat, să ştie de unde i se trage !
O clipă, intervine Neamu, oleacă mai îmbunat, apropiindu-se de Orfanu pe care îl prinde de umăr şi-l trage spre el, încovoindu-l bine, apoi, îl întreabă, răstit :
Spuneai de nişte semne din carte, după care se poate şti când se apropie sfârşitul lumii. Mi-le poţi arăta, care sunt alea ?
Scrie, tot, aici, îngăimă Orfanu, făcând ochii cât cepele, ca şi cum s-ar fi speriat că poate, cartea, îl dă de gol.
Arată-mi-le, îl ţine din scurt Neamu.
Trebuie s-o iau de la începutul cărţii şi să citesc până ajung acolo, c-aşa e porunca Domnului, şi nu am voie s-o încalc, că e mare păcat. Nu e voie să scap nimic, nici rând şi nici literă, să curgă cuvânt după cuvânt, aşa cum sunt puse, în matca lor, unul după altul…
Lasă, mă, poruncile Domnului, eu comand aici ! Pricepi ?
Văzând cartea, fluturându-şi foile, ca înviate de adierea vântului, lui Neamu îi căşunează pe ea şi o smulge din palmele lui Orfanu care, înspăimântat, se chircise pe duşumea, lăsând să i se vadă doar ochii sticloşi.
Neamu, triumfător, îşi priveşte prada smulsă din mâinile lui Orfanu apoi începe s-o răsfoiască, de parcă ar fi căutat locul unde scria că, din acel moment, lui să i se dea asculta-re, pentru că el era stăpânul.
Pe măsură ce foile se prefiră, faţa lui Neamu se face tot mai albă, ca în prag de leşin. Chiar în acel moment, Luca strigă, în limbajul convenit dinainte :
Aici pistol, Petru unde-i ?
Imediat, în prag îşi face apariţia Ieremia, cu pistolul scos din toc, strigând ca un disperat : Alarmă, apărarea locală antiaeriană, alarmă, apărarea locală antiaeriană, alarmă, apărarea…
Şi răcneşte întruna, până nu mai rămâne picior de om în sală.
***
În biroul de la sediu, adâncit ca o scoică sub un zid, se adună, unul după altul, ca puii de cloşcă, rătutiţi de uliu, membrii brigăzii, vădind pe chipuri nu atât nelămurirea cât mai degrabă furia. Îi urmează Neamu, afişând o seninătate provocatoare pentru ca, într-un târziu, de parcă ar fi prelungit intenţionat atmosfera apăsătoare, apare şi Luca, dând, pe faţă, în mod stupefiant, semnele vizibile ale încrederii de sine. Ştiind ce se putuse petrece, până să ajungă el în birou, primeşte cu indiferenţă, răbufnirea celui mai mare în funcţie, dintre membrii brigăzii, care îi flutură, prin faţa ochilor, maculatorul ferfeniţit, înfăţişat adunării generale drept document acuzator, sub numele de Biblie. La care, Luca ridică din umeri, ca şi cum ar fi întrebat, la rândul lui, şi ce mare noutate vreţi să-mi spuneţi prin asta ?
Orfanu, ai !!!, îl apostrofă un altul din brigadă, păi, ăla nici nu ştie să citească, ne-am documentat, printr-o anchetă rapidă făcută prin miliţianul Irimia sau Petru, după cum ziceţi că-i e prenumele…
Luca îşi păstrează aerul de stăpân pe situaţie, de pe chip, şi ridică din nou din umeri, parcă repetând întrebarea de mai înainte : şi ce mare noutate vreţi să-mi spuneţi prin asta ?
Cine va fi tras la răspundere, acum, pentru adunarea generală, dată peste cap, odată ce nici nu şi-a atins scopul ?
Păi, pentru ce să fie tras cineva la răspundere ? prinde, în sfârşit, glas Luca.
Pentru dezastru, aşa ceva nu poate rămâne nepedepsit şi dat exemplu, spre învăţare de minte şi altor colective din raion, dacă nu şi din ţară ! Vă avertizez că se lasă cu sancţiuni aspre, îi dădu lămuriri şeful brigăzii, pe chipul căruia, odată cu pronunţarea cuvintelor furioase, se aprindea lumina unui surâs sardonic.
Nu poate fi vorba de niciun dezastru, dimpotrivă, aş zice că am avut o adunare generală reuşită. Chiar, aproape de model, prin modul original în care şi-a atins scopul, se încăpăţânează Luca să se menţină pe poziţie, susţinându-şi părerea, în contradictoriu cu a şefilor.
De unde scoţi afirmaţia asta, cu atingerea scopului dacă, din tot ce s-a discutat, nu a fost nimic adevărat, numai minciuni şi iarăşi minciuni…
Nici chiar aşa, mi se pare că, unora dintre noi, le place să exagereze, ba, nu mai avem mult şi sărim calul, haideţi, mai bine, să analizăm desfăşurarea lucrărilor adunării, dar, aşa, în mod principial şi cu seriozitatea care trebuie să ne caracterizez în orice moment, după cum scrie în statut, şi-atunci, în mod sigur, concluzia o să fie că şedinţa noastră se situează printre primele care au supus discuţiei o astfel de tematică. Întotdeauna, ni se cere să ne raportăm la cifre şi fapte, pentru că la urma, urmei, ele sunt singurele care cântăresc munca noastră, caută Luca, volubil, să tempereze atmosfera tot mai înfierbântată, la nici un pas de explozie… Părerile, concede, totuşi, arătând că poate fi şi înţelegător, încă nu am atins nivelul la care să le exprimăm în aşa fel încât să crezi că ar fi scoase din aceeaşi oală. Ştiţi bine cum se spune, în popor, la noi, câte bordeie, atâtea obiceie ! Şi după război, se vorbeşte, în fel şi chip despre vitejie, numai că, eu, mă ţin de una şi bună, aşa cum mi-am însuşit-o de când suntem laolaltă că, mai mereu, contează ceea ce laşi în urmă, adică fapta, cu ce ne alegem !
Şi, în cazul de faţă, cum facem rost de fapte ? se oţărăsc, în cor, membrii brigăzii, ofensaţi că Luca are îndrăzneala să li se opună, ajungând până acolo încât e aproape să-i facă orbi, prin felul în care îi contrazice.
De aici, le dă riposta Luca, spre stupoarea celorlalţi, adunaţi, cât ai clipi, roată, ca la comandă, în jurul lui.
Procesul verbal, zâmbeşte Luca, el e singurul făcut să depună mărturie dreaptă privind munca de azi şi, de acum înainte, doar lui i se dă crezare, odată ce s-au declarat închise lucrările adunării generale. Haideţi, să vedem ce rămâne scris, aici, negru pe alb : În cadrul şedinţă a fost pus în discuţie Orfanu, care ţinea în braţe o Biblie ! Nici vorbă de maculator. Mai departe scrie că Orfanu citeşte povestea cu sfârşitul lumii ! Nicidecum că ar fi neştiutor de carte !
Orfanu a primit, de bunăvoie, să facă pe prostul sau l-ai avut cu ceva la mână ? îşi dau pe faţă curiozitatea şi surprinderea membrii brigăzii.
Nici vorbă de vreo constrângere, se făleşte Luca, în caz că Orfanu se împotrivea, aveam la dispoziţie încă o grămadă de prostănaci, din care puteam alege câţi doream, fiecare oferindu-se, cu bucurie în suflet că-mi pot fi de folos.
Prin întoarcerea lucrurilor pe dos şi răstălmăcirea procesului verbal, caută Luca să-şi consolideze poziţia proaspăt cucerită, n-am avea decât de suferit cu toţii. Şi nu cred că cineva îşi doreşte aşa ceva. Ca să nu mai spun că şi-ar face-o cu mâna lui…
Aluzia lui îi pune, pentru o clipă pe gânduri după care, cumpănind că nu au nevoie tocmai acum de probleme, îşi dau acordul, asupra procesului verbal, consemnând, astfel, una din primele unanimităţi ale vieţii tinerei organizaţii.
Ce sarcină de mare răspundere ziceai că i-ai încredinţat lui Ieremia, îl iscodeşte şeful brigăzii de control pe Luca, arătând că nu-i scăpase niciun amănunt.
Aţi avut ocazia să participaţi la primul exerciţiu de alarmă locală antiaeriană, condusă de Ieremia, el fiind şeful ALA, îi răspunde, sec, Luca.
OSPĂŢ PE BAZĂ DE PROVOCATOR
Ce-i cu şuşoteala aia, pe tine, mă, nu cumva, te fereşti, las’că, doară vorbeşti cu mine. Se mai învârte careva pe-acolo, adevărat-îi c-aşa ţi se pare sau mă înşel ? îl chestionează, precaut, Neamu, prin telefon, făcând, brusc, pe crispatul. Liniştit, din ce i se comunică, mai întreabă o dată, dinadins, să mai amâne clipa în care să-şi dea de gol încântarea pe care i-o prilejuieşte perspectiva ivirii posibilei ocazii de a vâna mult râvnita avansare. Visul, întremat brusc, are ca miză încondeierea desfăşurării ulterioare a lucrurilor, după cum i-o schiţase Luca, aflat la celălalt capăt al firului. Aproape să facă zâmbre, cutreierat de fiorul presimţirii că e pe aproape să i se deschidă uşa măririi. Şi, încă, la excepţional. Înşiră, în gând, şi deşiră, în grabă febrilă, foloasele trase, de pe urma măririi. Reţine, înainte de orice, că i-ar sta la dispoziţie maşină, şofer, bon la separeul gospodăriei de partid… Furat de aroma visării, deodată, îşi aspreşte glasul, poruncind, de parcă, între timp, ar fi şi fost instalat, oficial, în noul post, care îi impune prestanţă, obligându-l să fie şi mai sever, încât, vorba lui să-i facă să tremure ca paiele grâului în bătaia vântului, pe cei cărora le transmite indicaţii, chiar dacă nu sunt adunaţi în front, ca la armată. !
Acum, ia, mai multă atenţie, la mine, m-auzi ? îşi îngroaşe, de probă, Neamu glasul, într-un efort suplimentar de întărire a autorităţii, pentru ca vocea lui să emane aerul de superioritate pe care îl presupune calitatea de şef judeţean. Spune-mi, ai citit nota telefonică ? O ai, cumva, acolo, la îndemână ? Zici, c-ai luat cunoştinţă, cuvânt cu cuvânt, de iniţiativa biroului de a forma o brigadă de control, pe care s-o trimitem fulger şi inopinat, în teritoriu, începând cu zona voastră ? Aşa, hai, că-mi place, la nebunie ! Mă, tu nu gândeşti prost, eşti capabil să le pui cap la cap, ca să meargă şnur. Ei, aşa, da, de aia ne chinuim noi, să scoatem oameni, şlefuiţi, ca tine, din care să scoţi idei, ca asta, fătată de mintea ta !!!, nu-şi mai poate Neamu înfrâna entuziasmul admirativ, pufnind în hohote, îndelungi. Mă, auzi, abia aştept ziua de mâine ! De-o să ne iasă cum am ticluit-o, o să fie cea mai de pomină şedinţă, pe judeţ. Ascultă, eşti sigur că, totul, da, absolut, totul, şi, ştii tu cum, pus, aşa, fir cu fir, pus la ţanc ? Grijă, mare, nu care cumva să scapi ceva din vedere, c-ar fi păcat să o dăm în bară ! Fereşte-te, câţi poţi ! N-avem voie să dăm cu piciorul norocului ! Cu-aşa pleaşcă, ascultă, ce-ţi spun, nu se întâlneşte omul de două ori în viaţă. Să mă crezi, că, vorba aia, mandea e uns cu toate alifiile… Stai, că ţin să fim bine înţeleşi ! Io, uite, aşa, îţi zic, bagi seama că îţi mai repet o dată, ia-le frumuşel la puricat. Atenţie, la urma, urmei, e pusă în joc şansa voastră ! Daţi sau nu lovitura, asta e întrebarea ! Bineînţeles că, pe plan local, contează, ce, e de ici, de acolo, să împuşti un loc la gazeta fruntaşilor ? Sună mai acătării decât frica să nu te radă controlul, este ? Io, nu-i aşa, mă mulţumesc cu îndrumările… trag, cât pot, de capul sforilor, mai de la distanţă, să nu fiu luat la ochi, ca păpuşarul cel isteţ, cum îmi spun unii… ha-ha-ha. Şi de vopsim cioara, aşa, după chibzuiala ta, şi-o mai şi vindem ca vrăbioi, chiar, că ne putem umfla în pene. Bifăm o realizare, nu glumă ! Adică, facem dovada că am progresat, ce mai, n-am pierdut timpul, bătând pasul pe loc. Noi am mers înainte, voiniceşte, depăşind orice aşteptări ! Putem cere, la o adică, fără teama de a fi luaţi ca nişte făloşi, să fim daţi ca exemplu ! De ce să nu ni se spună şi nouă numele în fiecare oră la staţia de amplificare. Sau să ni se dea pozele la gazeta de perete ori pe unul din panourile fruntaşilor, pe aleea principală din parc ? Păi, cui nu i-ar cădea bine ? Dacă-i p-aşa, atunci, rămâne cum ne-am înţeles şi, mâine, la prima oră, aterizez la voi, cu brigada în frunte. Mor de curiozitate, nu alta, să văd ce ochi o să facă hultanii când o să le punem dinainte stârvul pregătit pentru marele ospăţ… Atunci, cu bine, mă, Luca, ne vedem mâine. Stai, aşa, mă, nu te grăbi să închizi, ce, mama naibii, până acum n-ai prins şpilul vorbitului cu şefii, stai în banca ta, până face şeful prima mişcare, auzi ? Mai vreau să te limpezesc în legătură cu neşte treburi. Primo, ar fi de avut grijă că de discuţia asta, nu e voie să ştie nici dracul, înţelegi ? De ieşim cu bine, la mal, amândoi avem de câştigat. Iar dacă o dăm cotită, vina cade numai pe tine ! Să nu-ţi treacă prin cap c-ai să întorci lucrurile altfel, te pun în gardă, de pe-acum ! Mă ştii ce tare sunt, în poziţia mea, n-am nevoie de doi timpi şi trei mişcări să te pot da de oportunist ! Adică, praf şi pulbere ! Carieră, ioc ! Odată tras pe linie moartă, eşti ca şi îngropat ! Am faimă, nu glumă, ca unul dintre activiştii cu cea mai mare greutate în vorbă ! Aşa, că, ştii cum se spune, cumpăneşte bine şi dacă te-ai prins în horă, faci pe dracul în patru, să te descurci ! Da, n-ai a te teme, nu te las singur, o să fiu tot timpul prin apropiere, cu un sfat, o povaţă, întărind ce spui şi, din când în când, scuturând funia pe care o porţi legată de gât, o fac, doar să pricepi pe unde s-o iei, să nu te abaţi de la linie… Atât şi nimic mai mult ! Până ne vedem cu sacii în căruţă, dup-aia schimbăm foaia, o putem întoarce, aşa, cum ne convine… Încă o dată, ce vorbirăm, tăcere de mormânt…
***
A doua zi, după mai multe ore de pregătire în mare vânzoleală, şedinţa sta să-nceapă. Sala căminului cultural aproape să răbufnească de forfota ameninţând să dea în clocot.
Organizatorii se foiesc de mama focului, struniţi în frâu, şi ghidaţi cu abilitate de degetul arătător al lui Luca, la ale cărui semne schimbă feţe de masă, abia aşternute peste biroul postat în dreapta scenei, loc strategic, indicat pentru astfel de ocazii, să se poată capta privirile tuturor, sugerase însuşi Neamu, încât tovii de la centru să ţină sub ochi atât sala înţesată cu băncile cărate de prin clasele şcolii cât şi pe cei care urmau să se apropie, printre şirurile de bănci, către masa prezidiului, de la înălţimea căruia să-şi spună părerea despre tema pusă în discuţie pentru prima oară în colectivitatea locală.
Încolonaţi, cum îi stă bine unei echipe, unită în spiritul vigilenţei, membrii brigăzii de control îşi fac apariţia, defilând printre bănci de parcă ar ţine să-şi afişeze nu costumele croite impecabil şi nici gulerele cămăşilor, scrobite la ţanc, cât mai ales şuncile sugrumate de cravatele ale căror noduri abia le încape sub guşile mai roşii decât moţurile curcanilor întărâtaţi la fluturarea unui batic roşu.
Neamu, cu discreţia obişnuită, din cauza căreia îi ieşiseră vorbe că, în acelaşi timp, ar fi peste tot şi niciunde, controlează, încă o dată, mapele, puse sub numele fiecărui membru al brigăzii, răsfoieşte, mai mult cântărind, să vadă dacă ajunge vraful de coli, pregătite pentru însemnarea gândurilor care urmează a fi iscate, ba, chiar, îşi face timp să mai ascută şi câteva creioane, probându-le scrisul pe o coală de hârtie, după care, mototolind-o, îi face vânt pe unul dintre geamurile, larg deschis, astfel, încât, fuiorul aerului proaspăt să poată înviora frunţile vorbitorilor.
Acelaşi Neamu, considerând că e momentul potrivit începerii şedinţei, loveşte, de câteva ori, cu propriul creion în lemnul mesei iar când larma sălii se potoleşte, afişând o mină curioasă, sub care îşi ascunde prefăcătoria c-ar fi complet neştiutor de cele ce-au să urmeze, îl însărcinează pe Luca cu aducerea la cunoştinţa oamenilor a ordinei de zi a adunării generale extraordinare şi s-o supună aprobării.
De această dată, în mod deosebit, pe ordinea de zi a adunării noastre generale nu se află înscris decât un singur punct, răspunde, milităreşte, Luca. Înainte de a-i da citire, vă anunţ că, în raport de felul în care au să decurgă azi lucrurile, începând cu adunarea generală viitoare, ca dovadă a avansării la un nou stadiu de maturizare, intenţionăm să trecem la un stadiu nou, adică, promovăm conducerea lucrărilor pe rând, pentru a câştiga experienţă şi îndemânare, să treacă fiecare pe la înalta masă a prezidiului, să vadă cu ochii lui cum e să veghezi, asigurând bunul mers, întronarea spiritului de disciplină şi responsabilitate, astfel, încât, să fie părtaş cu adevărat la luarea celor mai adecvate măsuri. La ordinea de zi, cum vă spuneam, avem doar un singur punct.
Ar fi bine să le spui şi care, anume !, îi dă ghes Neamu, fără a pierde ocazia să-l felicite : excelentă ideea cu conducerea, pe rând, a adunărilor, în felul ăsta ajungi să-i legi pe toţi, unul de altul, exact ca spicele în snopul de grâu. N-o să mai auzi pe nimeni crâcnind ori umblând cu pâra, pe la uşi, cum că ăla face pe zbirul, cu hăţurile în mână, şi împotriva lui nu se ia nicio măsură.
Oarecum, alarmat de liniştea aşternută, cam de timpuriu, peste sală, Neamu le îndreaptă atenţia spre ordinea de zi, cerându-i lui Luca să-i dea citire, aşa cum stă scris în convocator.
Adunarea noastră de azi, cată Luca să le stârnească interesul, nu este chiar pe bază de convocator, dar asupra acestui lucru o să revin mai târziu, ce pot să vă spun e că, azi am hotărât să-l punem în discuţie pe Orfanu.
Care ar fi motivul, face Neamu pe curiosul, observând că, pe măsură ce se înteţea schimbul replicilor, dintre ei, nu se mai auzea nici bâzâitul unei muşte, cât era sala de mare.
Nesocoteşte dispoziţiile organizaţiei, vine ca o sentinţă, răspunsul lui Luca.
Ei, păi, aşa ceva nu se poate trece cu vederea ! Nu mă aşteptam şi nici nu bănuiam că o să vă asumaţi răspunderea unei astfel de iniţiative. Mă, aţi anticipat mersul vremurilor, pentru că zilele trecute, şi tovarăşii din brigadă vă pot confirma, am discutat la nivelul conducerii judeţului tocmai faptul că se simte necesitatea de a face mai mult pe linia întăririi vigilenţei. Deci, să fim bine înţeleşi, a vigilenţei şi a intransigenţei. Iar acolo unde apar cazuri, aşa cum ziceţi că se petrece la voi, indiferent despre cine e vorba, trebuie intervenit prompt, drastic şi ferm. Aşa cum face doctorul, la operaţie. Nu ne e permisă nici tărăgănare, nici compromis sau îngăduinţă. Cum te-ai abătut de la linie, ai şi primit sancţiunea. Atenţie, mare, însă, cum procedăm, ca sancţiunea să fie dată în aşa fel încât cel care a greşit să înţeleagă că-şi merită pedeapsa. Ori de asta nu ne putem da seama decât atunci când, după ce limpezim lucrurile, evident că aşa ceva nu putem face decât în cadrul organizat al adunării generale, vinovatul mărturiseşte cu gura lui ce a făcut, mulţumindu-ne că îl ajutăm, la timp, să se îndrepte ! Aceasta, îndreptarea, fiind, de fapt scopul pe care îl urmărim prin oricare sancţiune ! Hai, să ne întoarcem la oile noastre, dar nu înainte de a mai sublinia încă o dată, că sincer, mă bucur de Luca, se vede că a început să gândească, fără a tot aştepta sfaturi, sau să-l împingă cineva de la spate. Nu e principial să stai pe tânjeală, aşteptând ca altul să le facă pe toate. Ei, bine, de-acu pot spune că Luca, proaspăt pus de noi în fruntea organizaţiei de aici, îşi justifică încrederea acordată, adică, nu, să nu i se ridice la cap, mai bine să spun că începe să-şi justifice existenţa ! Deci, Luca, dă-i bătaie, acum, să mi te vedem de ce eşti în stare, meriţi sau nu laudele cu care ţi-am împodobit fruntea.
Deschid adunarea noastră generală sugrumat de emoţie după aprecierile făcute de Neamu la adresa mea. Nu îndrăznesc să comentez nimic, îi mulţumesc şi îl asigur că şi de acum înainte am să muncesc făcând totul pentru bunăstarea noastră a tuturor. Până a ne împlini visul de aur, avem de luptat, pentru că, printre noi mai sunt destui care n-au altceva mai bun de făcut decât să ne pună piedici, numai aşa, de-ai dracului, să ne tragă înapoi. Specimenelor ăstora trebuie să le barăm calea, spunându-le că nu este de glumit, aşa cum putem face o demonstraţie, acum, cu Orfanu. Mă simt dator cu câteva lămuriri, omul ăsta, cu de la el putere, nu doar că se împotriveşte, dar ia în batjocură orice hotărăşte conducerea. Are el o manie suspectă, aşa, de a pune beţe în roate, numai să se afle în treabă… Ei, şi-acum, dacă tot ne-am adunat, laolaltă, hai, să hotărâm cum punem stârpi o asemenea atitudine duşmănoasă, un adevărat pericol în stare să ne împiedice bunul nostru mers, victorios, înainte.
Într-adevăr, intervine Neamu, cu alde ăştia nu e de glumit. Mai ales când sunt atâtea la mijloc, pe care le avem de înfăptuit. Asta-i, ne dă mereu de furcă mentalitatea învechită. Aşa că, ori de câte ori e cazul, trebuie tăiat în carne vie, fără să ne tremure mâna. Mă rog, deocamdată, atât am să vă spun, la timpul potrivit concluziilor, o să-mi auziţi, pe deplin, părerea.
Aş vrea să încep prin a vă spune că îl cunosc foarte bine pe Orfanu. Avem căşile gard în gard şi în fiecare seară, când mă ştie plecat la vreo şedinţă, mă adastă în poartă până când mă întorc ca să-mi zică, în derâdere : bă, da istovit mai eşti, Temoiule, ai tras iar din greu cu mintea aia a ta ca argintul viu şi pe deasupra mai e şi luminată. Mai mult ca sigur că ne-ai dus satul cu încă un pas înainte şi mâine dimineaţă, când o să deschidem porţile, ne trezim că panglica drumului se întinde până dincolo, în zare, ajungând drept în cer şi nouă nu ne rămâne decât s-o ţinem drept înainte, pe firul ei. Odată şi odată, aşa o să fie, am dus şi satul înainte, mă, Orfane, da, să n-ai frică, drumul l-am lăsat la locul lui, aşa că poţi dormi liniştit pentru că şi mâine ai s-o iei tot pe unde o luai ieri şi alaltăieri, să ajungi drept la codrul cu copacii din care îţi place ţie să tai frunză la câini. Aşa îi răspund, de obicei, că eu nu mă su-păr din orice glumă. M-am obişnuit, de când îmi vorbeşte, aşa în doi peri. Altfel, e băiat bun, cam sărac cu duhul, mai neajutorat decât orice frate vitreg, de-aia şi vorbeşte lumea c-ar fi puţintel dus cu sorcova. Da, aşa cum v-am spus, eu îl cunosc, avem căşile gard în gard şi în fiecare seară mă aşteaptă în poartă, atunci când ştie că sunt plecat la şedinţă. Mă, zice, da tu eşti comunist din ăia înfocaţi, mă şi mir cum de ai rămas spân, în loc să-ţi fi crescut o bar-bă lungă şi roşcată, cum au ţapii toamna. Poate că dacă te-ai bărbieri mai des, o să-ţi pui în mişcare tuleiele… Ca să auziţi, cum îşi pierde nopţile ca să-mi spună mie dăndănăile ce-i pot trece prin cap. Păi, cum aş putea să mă supăr pe el, din atâta ? Îmi zic, aşa în mine, Temoiule, ăsta-i Orfanu, dă-i pace, altfel o să creadă că îl iau în serios şi se agaţă de mine ca dracu, de n-o să mai am scăpare nici mort…
Asta cum vine, Temoiule, adică, ăsta e Orfanu, şi noi să ne vedem de treburi, că din ale lui nu-l putem scoate ? Am înţeles bine sau ce-ai vrut să spui, că nu te poţi supăra pe el nici-cum ?
Luca trage cu coada ochiului spre biroul la care cei din brigadă scriu pe rupte, căutând să nu piardă niciun cuvinţel. Au prins momeala, îşi spune, încântat, făcând, apoi, semn către Temoiu, că-i aşteaptă, nerăbdător, lămuririle.
M-am gândit eu bine la toate, vă spun pe cinstea mea că, acesta, ce v-am spus, e adevărul gol-goluţ în legătură cu Orfanu. Cine mă crede bine, cine nu, îl priveşte, dar să nu-mi ceară mie socoteală…
Ordinea de zi, pe care ai votat-o şi tu, spune clar că scopul adunării noastre de azi este să ne spunem fiecare, deschis, părerea despre Orfanu. Atât şi nimic mai mult. După cum vorbeşti, deduc că ţi-ar fi milă de el, da, asta, e treaba ta, pe noi ne interesează ce părere ai despre Orfanu, ca om, poate face, el, parte, sau nu, din rândurile noastre, asta vrem să clarificăm, când ajungem la concluzii, ia, hai, să-ţi auzim glăsciorul !
Păi, cum să vă spun, eu, îl cunosc foarte bine, c-avem căşile gard în gard…
Lasă, mă, căşile stau la locurile lor, tu, fă bine să ajungi, o dată, la Orfanu, pe noi ne interesează ce e cu el, aşa că, dă-i bice, n-avem vreme să ardem gazul de pomană !
Mă aşteaptă în poartă, seară de seară, şi mă iscodeşte ce punem la cale, pe aici, la şedinţe, numai că eu nu-l iau în serios, vorba aia, când ajunge omul să nu mai ştie nici de glumă atunci e vai şi amar de capul lui…
Stai aşa, zici că te iscodeşte ce se pune la cale, ei, vezi ? asta vroiam să aud de la tine ! Acum, c-ai spus-o cu gura ta, ţi-atrag atenţia că greşeşti, Temoiule, zicând că e vorba de glumă ! Când, colo, Orfanu loveşte duşmăneşte în activitatea dumitale şi a noastră, a tuturora, cei aflaţi aici de faţă ! Şi ce poziţie iei dumitale ? Grijuliu, să-i vorbeşti frumuşel, nu cumva să-l superi ! Păi, asta-i comportare tovărăşească ? Aici te înşeli. Şi, nu, nu e bine, Temoiule, nu e bine, de loc. Înseamnă că îi joci în strună, ba, încă tot tu te dai blând, gata de concesii. Ei, asta, chiar că-i boală curată, ai tu idee unde ajungem dacă azi facem o concesie, mâine alta, ai să te mai poţi opri ? Mi se pare că tu ai şi ieşit de pe şine… Or, nouă nu ne poate fi indiferent aşa ceva ! Nu ne îngăduie principiile în virtutea cărora suntem chemaţi să acţionăm, să nu ne precupeţim forţele şi să facem totul pentru a ne atinge ţelul luminos… Păi, ne poate fi nouă indiferent dacă cineva ne întârzie, cu o secundă, mersul spre culmile de progres şi civilizaţie ? Sigur că nu. Şi-atunci avem datoria să lămurim oamenii că este mai mult decât vital să acţioneze, strâns uniţi, călăuzindu-se după linia principiilor. C-altfel, cu tot felul de îngăduinţe şi concesii, uite ce e în stare să ne facă unul ca Orfanu. În timp ce noi transpirăm în şedinţe, căutând soluţii pentru problemele pe care ni le ridică viaţa, el şade, seară de seară, în poartă, aşteptând pe unul ca tine să-i râdă în nas. Aşa comportarea nu trebuie îngăduită. Truda noastră primeşte, pe ascuns, loviturile oportuniştilor şi-apoi, ne mirăm cum de se întâmplă că avem atâta să tragem din greu ! Chiar, oricât ar păzi întregul colectiv linia, ca pe ochii din cap, dacă unul ca Temoiu, dă dovadă de scăpări greu de închipuit, adică, oameni buni, păi, n-avem datoria să fim vigilenţi cu toţii ?
Ba daaaaa, îi răspunde, pe mai multe voci, corul sălii.
Până când o să mai îngăduim aşa ceva, nu vă daţi seama că ne paşte buclucul, şi încă unul mare de tot, umblând şi pe mai departe cu ochii închişi… Spiritul concesionist e al naibii de tot, zboară, dus de aripile drăcuşorilor, mai ceva decât curentul electric. Da, da, Temoiule, nu tot scutura din cap, ca armăsarul neînvăţat în frâ. Doar atât trebuie, să mai afle cineva că ai făcut o concesie ca imediat să-şi spună că el de ce să nu facă, şi uite aşa ne trezim în vâltoare. Obligaţi să ne pierdem preţiosul timp cu explicaţii şi para explicaţii. Uitaţi-vă, la mine cum mi s-au aprins obrajii, pentru că ştiţi cum sunt, ataşat, trup şi suflet cauzei, de-aia nu pot răbda abaterile de la principii, oricât ar părea de mic şi de neînsemnat… De-aia, nu m-am putut abţine să nu spun lucrurilor pe nume, căutând, cumva, să vă deschid ochii, deşi voi sunteţi cei chemaţi să despicaţi firul în patru ca să puteţi lua hotărâri, după cum ne-o cere statutul, pe care am depus jurământul. Mi se pare că, acolo, în colţ, cineva a ridicat mâna. Vroiai să iei cuvântul ? În regulă, da parcă noi ne şi cunoaştem, aşa e ?
A, şi, tu, Filică, hai, colea, să-ţi auzim păsul !
În timp ce Filică, greoi, îşi face loc, de parcă i-ar veni mai la îndemână să se târască printre bănci, înspre masa prezidiului, Luca îi face o rapidă caracterizare, în şoaptă, la urechea lui Neamu, neputându-se abţine să facă, oleacă, de haz pe motiv că” până şi ăsta, de când cu alegerea mea în fruntea bucatelor, a prins gustul vorbitului în public, doar, doar, s-o alege, măcar, cu câteva fărâmituri ”
Sigur că îmi aduc aminte de tine, acoperă Luca golul de timp, în care lumea, văzând că nu mai vorbeşte nimeni, începuse să dea semen de nerăbdare. Ascultăm, hai, să vedem, spune, de-a dreptul, şi nu o mai lua pe ocolite, ca Temoiu, ce ai de zis.
Bine ziceţi, s-o iau de-a dreptul, aşa şi fac şi vă spun că, pe norocul meu, jur că nu m-apuc de cititul unei cărţi fără a-mi pregăti, din timp şi o hârtie, să fie, acolo, să am pe ce însemna ce mi se năzăreşte prin cap.
Serios ? Mă, tu, chiar, tu te-ai apucat de citit cărţi ? se arată curios, peste măsură, Neamu.
De curând, gâfâie Filică, plin de el, dar şi copleşit de emoţia cinstei care i se face, unui amărât ca el, să intre în schimbul de vorbe chiar cu şeful cel mare de la centru. Numai după ce, adaugă, şi-a făcut pomană cu mine tovarăşul Luca, punându-mă de paznic la sediu. N-am să-i uit cuvintele : Te promovez, să vezi şi tu ce gust are pâinea căpătată, pe urma serviciului, dar îţi atrag atenţia că e nevoie să-ţi ridici nivelul din toate punctele de vedere. Aşa m-a povăţuit. Să fac pe dracu în patru şi, zilnic, să rup, cât pot, dintr-o carte, până o să fac lumea să uite că, de mic, am crescut suflând în foale. Cum zâsăi, de câte ori mă apuc să citesc o carte însemnez pe hârtie tot ce-mi vine în cap şi uite aşa, tot chibzuind rândurile adunate pe hârtie, mă pomenesc că sunt la un pas să-mi schimb părerea despre mine. Ia, te uită, mă mai şi mir, de ce isteţimi sunt în stare, o sumedenie, nu alta, de-ar fi puse în lucru, s-ar schimba din temelii înfăţişarea satului. Numai că, alt gând, răsare, imediat, să mă potolească, amintindu-mi cât de invidioşi sunt oamenii, stau cu gurile căscate, pândind să dau în vileag ce-mi trece prin cap ca să mă şi ia în batjocura râsului. Invidioşi, ai dracului, ce nu pot face ei, nu-i lasă nici pe alţii. Vezi, Filică, am ajuns să vorbesc pe drum, aşa, de unul singur, dacă aş fi în postul lui cutare, aş pune problema aşa cum îmi vine acum în cap şi, uite, ce treabă faină ar ieşi. De-acu’, ştie toată lumea că până să ajungem, unde suntem, ne-am chinuit, al dracului de rău. Asta, e, ne-am chinuit şi încă ne mai chinuim şi azi ca să urnim satul spre limanul unde se zice că umblă vorba că s-ar trăi bine. Tovarăşul Luca mi-a deschis ochii, uite, mulţumită lui, lucrez la sediu, printre şefi, cum s-ar zice, fac şi eu parte dintre oamenii mari ai satului, iar ca orice om cu funcţie, am obligaţii şi răspunderi, nu-i aşa, trebuie să fiu, nu-i aşa, cum trebuie, adică, acolo, la înălţimea cerinţelor. Indiferent că mă ocup cu varza roşie sau mai ştiu eu cu ce alte zarzavaturi. Asta ar trebui să-i intre în cap şi lui Orfanu. I-ar cădea galoanele, dacă s-ar ocupa şi el cu ceva mai acătării, nu să se plimbe toată ziua, cu Biblia în mână.
Cum, umblă cu Biblia ? Carte ca aia blestemată…
Neamu, aprins de ciudă, se bâlbâie, nemaigăsind firul drept pe care să abată discuţia, de care e sigur că se va stârni, după întrebarea slobozită ca o ploaie de alice, din gura lui.
Asta-i, umblă cu Biblia, dă, Filică, neputincios, din umeri. Cât e ziulica de lungă, asta e ocupaţia lu Orfanu. Citeşte din Biblie şi bagă oamenii în sperieţi că-şi sapă singuri groapa pentru că, îndată o să ne ajungă sfârşitul lumii. Cică, am păcătuit semnând cererile, să ne muncim pământul laolaltă. Uneori, m-apucă şi pe mine frica, auzindu-i grozăviile. Avea el un bătrân. Adică, acum nu-l mai are pentru că a murit iarna trecută, troienit sub podul din capul satului. Celsus, aşa nume ciudat avea. La noi nu s-a mai pomenit, până la el, nici după el, să mai fie botezat cineva aşa aiurit. Mai toţi, cei de faţă, aici, în sală, l-au cunoscut bine. Mai ales Luca, o să râdeţi, da, să ştiţi că e adevărat, chiar eu l-am auzit, şi nu o dată, cum îl ameninţa că-l leagă de glonţul cu care are de gând să împuşte cioara de pe turla bisericii. Numai că, bătrânul Celsus, cum se lua cineva de el, o şi rupea la fugă, de nu l-ar fi putut prinde nici cu acceleratul. În ultimul timp, ieşea în drum, în pielea goală şi umbla aşa, ziua în amiaza mare. Vinerea, când se ţine târgul la Drăgăşani, însoţea convoaiele de căruţe, mergând pe lângă boi, în pas cu ei, de parcă ar fi tras şi el în jug. Se spune că într-una din vineri, izăltaţii de băieţi ai lui Mirinu, au început să-l biciuiască, da aşa de tare că urmele curelelor împletite ale biciuştilor îi răsăreau pe şale, ca trase cu cerneală roşie. Ce credeţi, Celsus nici că-i băga în seamă.
Buchiseşte ceva din cartea aia, ce-o tot ţii vârâtă sub aripă, fire-ai al dracului, îl înjură Codin ăl mic, al lu’ Mirinu, plesnindu-l vârtos pe ceafă.
Ha-ha-ha-ha, hohotea bătrânul Mirinu, de sub coviltirul căruţei, şi-a găsit cine să-l înduplece pe Dumnezeu. Unul ca ăsta, care umblă în pielea goală, fără pic de ruşine. Arde-l, îl îmboldea şi mai abitir pe Codin, să nu-l slăbească din lovituri. Căpoşii de băieţi nu i-au ieşit din cuvânt, l-au biciuit până la bâlci iar Celsus a îndurat, ca un câine, fiecare lovitură, fără a scoate nici măcar un oftat. S-ar mai şti de încă o poznă, şi mai şi, cum că, într-o noapte, Codina, aia de-o ţine Grăpoiu, înainte s-o mărite pe fata lor, Didorina, s-a întors târziu de la o clacă, unde se strânseseră mai multe muieri la tors cânepa, şi cum a păşit pragul, numai ce s-a împiedicat de o mogâldeaţă. Scoal’mă, a strigat, crezând că e Grăpoiu, care avea obiceiul să mai tragă la măsea, după care nu mai ştia de el, şi se culca pe unde apucă. Scoal’, mă, a ţipat şi mai înfuriată Codina, nu simţi pământul rece de su’tine şi te trage, dup-aia, să nu te prind că boleşti, că eu n-am chef să mă chinui niam cu tine… Pe cine te sborşeşti, în miezul nopţii, a înfruntat-o, din pragul odăii ălei mari Grăpoiu. Codina, auzind de unde îi venea glasul mai să leşine. L-a zorit pe Grăpoiu să aprindă lamba şi abia atunci l-a văzut pe Celsus, încovrigat ca un câine, lângă prag. De la Celsus a moştenit Orfanu Biblia, din care citeşte. Că asta face, citeşte, câtu-i ziulica de lungă. Cică, acolo, scrie limpede tot ce o să ni se întâmple şi câte avem de pătimit pe lumea cealaltă împreună cu neamurile păcătoase care fac umbră degeaba pământului. Mă şi mir că Temoiu tăcu chitic, în loc să aducă şi el vorba, ba chiar se prefăcea ca şi cum habar n-ar avea ce face Orfanu zilnic, ţinând-o, una şi bună, cum că-l aşteaptă pe el, seară de seară… Da, atunci când se întâlnesc, chiar aşa, pe întuneric, nu stau de vorbă ? ba bine că, da, uite, că despre Biblie şi ce-şi mai spun, tăcu ca mortu’n păpuşoi.
Hop-aşa, dacă-i vorba de una ca asta, imediat schimbăm macazul. E grav, ba, chiar, mult prea grav.
Luca, strigă, pufnind ca un cal nărăvaş Neamu, unde e colectivul ales să întocmească procesul verbal ? Acolo, învăţătorii ăia, da ? te rog să-i faci imediat atenţi să nu piardă niciun cuvânt din ce se spune. În cazuri din astea, complicate, procesul verbal rămâne cheia cheilor, când mă duc la centru trebuie să prezint un document beton, pricepi ?
Neamu, vorbind pe un ton foarte nervos, preluase controlul asupra adunării generale, părând că ar fi uitat cu totul de brigada fulger, dinspre care îi veneau semne că ei au avut grijă să nu se piardă niciun măcar un punct sau o virgulă din ce se spusese şi ce urma să se mai spună.
Bănuiesc că şi Orfanu e aici, se interesează Neamu, oarecum mândru de cursul agitat pe care îl lua adunarea, pregătită de Luca, subalternul lui de mare încredere şi viitor.
Este, dar nu chiar aici, l-am lăsat în paza miliţianului, şeful de post, Ieremia.
Aduceţi-l, imediat, aici !
Comanda fusese dată, în acelaşi glas, şi de membrii brigăzii, pe cât de nerăbdători, pe atât de vizibil învioraţi de întorsura pe care o luaseră lucrările adunării generale, la care nu prea îi trăsese inima să vină, bănuind că o să aibă parte de încă una din acele zile de plictiseală, care o să le dea de furcă la întocmirea notei informative, aducându-le din condei în aşa fel încât din concluzia, apăsată, ca un fir roşu, să rezulte c-ar fi condus o dezbatere rodnică în învăţăminte şi plină de abnegaţie, lămurindu-i pe localnici să se înarmeze cu cunoştinţele necesare pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin.
Spune, iute şi tare, să te auzim, cu toţii, ce e cu sfârşitul lumii, l-a luat în focuri Neamu, de cum Irimia îl împinsese din spate, astfel încât Orfanu, îmbrobozit, ca un căluşar, din cap până în picioare cu panglici de toate culorile, aterizase pe capătul unei bănci, lipsindu-i o distanţă, cât un vârf de ac, să se prăvălească la picioarele oamenilor.
Nu eu, a îngăimat Orfanu, abia trăgându-şi sufletul, în timp ce se chircea speriat, căutând să se ascundă din calea stolului de suliţe, pornite din privirile îndreptate spre el. Supărat şi de lumina becului, şi-a acoperit fruntea, făcându-şi palmele straşină la ochi.
Atunci, cine ? hai, fără ocolişuri, l-a somat Luca pe Orfanu, făcând schimb de ştafetă cu Neamu, într-o abilă tentativă de preluare a frâielor acţiunii.
Cum vă spun, nu io, unu, Ioan, e cu sfârşitul…
Care Ioan, de unde îl cunoşti, când ai vorbit cu el ultima dată, cine v-a mai auzit vorbind şi unde vă întâlniţi, de obicei ? plouase cu rafale de întrebări dinspre Luca, a cărui privire ajungea, pe furişi, şi la masa brigăzii, căutând să descopere sensul schimbărilor de pe chipurile lor, brusc animate.
Ioan Tologul, ăla cu care a stat de vorbă Dumnezeu, când i-a dat lui de ştire ce o să fie ca să-i anunţe pe ceilalţi oameni, înainte de a se porni prăpădul ăl mare…
Tologul şi Orfanu ! Asta, mai zic şi eu pereche ! Se poate mândri orice Dumnezeu cu aşa slujbaşi, râde, cam nelalocul lui, Luca. Şi Tologul, ăsta, cum e, tot, aşa, ca tine, ştii măcar de pe unde se trage, ai putea să ne spui mai multe despre el, întreabă, apoi, să dreagă pasul greşit pe care îl făcuse râzând.
De ţineţi neapărat, vi-l pot aduce ici, să-l vedeţi cu ochii şi să-l auziţi cu urechile voastre, aşa cum bine zice şi apostolul Toma, cât timp nu văd şi nu pipăi cu mâinile mele, nu pot să te cred Doamne. Da când s-a apropiat Domnul de el şi i-a pus mâna pe rană şi l-a întrebat, acum crezi, Tomo, cu inima topită de frică, i-a răspuns cred Doamne. Am văzut cu ochii şi m-am încredinţat cu mâinile…
Ia, pune lacăt slujbei, m-auzi ?
Neamu, aprins de furie, îi venea să-l ia la scărmănat, acolo, pe loc, pe Orfanu.
Cine îl cunoştea bine pe Neamu, văzându-l cu ce privire îl pironea pe Orfanu, luat din scurt de şeful de post, să se ducă după Tăfălogul, putea fi sigur că n-o să mai aibă parte de multe zile de trăit, după gândul rău pe care i-l pusese.
Acum, ce facem, până se întorc ăştia, a întrebat Luca, ca şi cum ieşirea lui Orfanu din sală îl scosese şi pe el din joc.
Apăi, ce-am putea face, a răbufnit, vădit nervos, Neamu, poate se mai găseşte careva, să aibă ceva de spus, pentru că, într-adevăr, nu e de glumă cu Orfanu. Şi când mă gândesc că voi era cât pe-aci să-i daţi în primire după turma de oi. Ce mama dracului, mă, de ce nu chibzuiţi din timp, trebuie să aibă mereu cineva grijă de voi ? Adică, vi se pare că, aşa cum am pus-o la cale, colectiva e ca o grădină a Domnului pentru care cel mai potrivit păstor ar fi Orfanu, da ? Ie-te, drăcia dracului, atât îmi trebuie, doar o clipă să nu fiu cu ochii pe voi că-mi şi faceţi pocinogul. O să mai discutăm noi, acum hai, să vedem dacă a mai auzit cineva ceva despre Orfanu. Gornistule, mi s-a părut mie că ai ceva de zis, fă. bine şi spune cu glas tare, să audă toţii, c-aşa se obişnuieşte la noi.
Chiar c-aş zice, da nu ştiu cum să fac, nu cumva să mă puneţi să şi probezi, că n-am cum. Ce ştiu eu, am auzit de la muiere, ştiţi cum sunt, ele meliţă toată ziua şi nu le scapă ni-mic şi din cele văzute şi ştiute dar mai ales din cele nevăzute şi neştiute care se petrec prin casele oamenilor. Mai zilele trecute zicea a mea că Orfanu s-ar fi lăudat că se întâlneşte, ori când vrea, cu Iisus. A povestit cu gura lui, într-o duminică, cum s-a întâlnit cu Iisus, în urmă cu un an, când a fost iarna aia grea. Orfanu strânsese un maldăr de surcele şi le vindea la răscruce, dincolo de podul Dinii. Gătase aproape, ce mai, era la ultima surcea şi de-odată vede o mână, venind de niciunde, întinzându-se spre el. Surceaua asta mi-o dai mie, pretinde că ar fi auzit un glas, să mă mai dezmorţesc şi eu că m-a rebegit frigul de tot. Abia atunci, Orfanu şi-a amintit că nici pentru el nu-şi oprise niciun băţ… Mai departe nu-mi aduc aminte ce a făcut. Parcă s-au mai întâlnit o dată, în mijlocul bâlciului, atunci i-a văzut numai un ochi care îl privea fix şi a auzit un glas care i-a şoptit : bagă de seamă cum te porţi, că te cunosc !
Născoceşti numai poveşti, Gornistule, să te dai mare faţă de străini…
Temoiule, a sărit Luca, întinzând mâinile ca nişte aripi sub care părea că vrea să-l ascundă pe Gornistu, lasă omul în pace. Dacă singur a vrut să vorbească, hai să-l ascultăm, bine ?
Nu mai am nimic, am spus tot ce ştiu. Dacă Temoiu ştie mai bine, să spună, că mai înainte a bătut câmpii cu pânditul pe la porţi. Mie îmi place să spun drept ce ştiu, astea ce vi le-am zis le-am prins şi eu de la muiere şi nu am vrut să le ţin ascunse, dacă vă pot folosi la dosar, de ce să nu vă ajut şi eu după puterile mele. Numai să nu-mi cereţi să jur, că n-o pot face pentru nimic în lume…
Gornistule, apreciem ce ai făcut, dar nu te întinde să vorbeşti despre dosar, că asta nu e de nasul tău. Noi adunăm mărturii şi voi trebuie să ni le daţi, aşa cum le ştiţi sau le-aţi auzit, apăi, ce se întâmplă cu mărturiile adunate e treaba altcuiva, pricepi ? şi Neamu a poc-nit din palme ca şi cum ar fi strivit o muscă neastâmpărată care i se tot abătea spre obraji, gata să-i intre chiar în ochi. Văd că ăia nu se întorc cu Tăfălogu aşa că avem timp să-l ascultăm şi pe Temoiu, dacă şi-a amintit că mai are ceva de spus.
Sigur că da, îi ţine isonul Luca, e bine să dea pe faţă ce ştie.
Numai atât am avut eu de zis, că nu e aşa cum le născoceşte Gornistu, numai atât şi nimic altceva, îngăimă Temoiu, tremurând, ca luat de friguri că nici putere nu mai avea cât să se ţină drept în picioare.
Şi-atunci, cum rămâne, dacă nu e aşa ca el, n-ai decât să ne spui tu cum e, vorbeşte, nu sta grămadă acolo sau ţii cu tot dinadinsul să ne pui în încurcătură, îl biciuie Luca.
Atâtea v-am tot spus, că îl cunosc bine pe Orfanu, avem căşile gard în gard şi în fiecare seară stă în poartă până viu eu de la şedinţă ca să mă…
Bă, lasă-te de referinţe, n-ai priceput, din ce am discutat până acum, că nu avem de gând să-i ridicăm statuie lui Orfanu ? sare, gata să se repeadă spre el şi Neamu, scos din fire că nu puteau scoate nicicum pe Temoiu din ale lui. Lasă flecăreala, de nu o să te învăţ imediat ce înseamnă să-ţi faci datoria. Iute, spune ce ne ascunzi, da înainte să se în-toarcă ăia, m-auzi ?
Nu, cu Iisus s-a întâlnit Orfanu, spune, răstit, Temoiu. Celsus îi povestise şi lui… Da, de adevăratelea nu prea se ştie nici dacă era Iisus, Dumnezeu, Sfântul Petru ori alt sfânt de prin ceruri. Celsus vorbea de vremurile când dăduse boala în sfinţi şi de-aia porniseră ca umbrele, în convoaie, năpădind pământul. Uite că mi-am adus aminte, cu o umbră se întâlnise, nici vorbă să fie Iisus, Dumnezeu sau alt sfânt. S-ar putea ca umbra să fi fost a vreunuia dintre ei, dar cine ar putea spune ?
I-am adus, strigă Ieremia triumfător, bătând din tălpi şi luând poziţia de drepţi. Întârzie o clipă, în deschizătura uşii, uitându-se, întrebător spre Luca. Acesta încuviinţează ceva anume ştiut numai de ei doi şi-apoi îi spune tare, în auzul celor prezenţi : Petrule, după cum ţi-ai dus la îndeplinire misiunea pe ziua de azi, meriţi toate felicitările. Chiar, mă gândesc să pun o vorbă bună pentru tine, la momentul potrivit, acolo unde se cuvine.
Aplecat la urechea lui Neamu, Luca, simţindu-se obligat să dea unele explicaţii, şopâcăieşte îndelung, lăsând impresia că nu-l putea convinge că, într-adevăr, prenumele lui Ieremia e Petru. Apoi, odată ce nelămurirea s-a clarificat, adaugă, sporind miza dialogului, că are şi o surpriză, anume că miliţianului i-a fost încredinţată o sarcină de mare răspundere pe linie obştească, urmând ca chiar în ziua aceasta să dea o primă probă prin care să arate că o poate duce la îndeplinire în cele mai bune condiţii. Fără a spune în ce constă aceasta.
Orfanu aşteaptă încremenit cu mâinile sub bărbie, încleştate pe o carte cu foile ferfeniţă.
Ieremia, îşi reintră Luca în atribuţii, pe un ton oficial, vezi ce strânge acolo cu mâinile, de nu şi le poate lăsa, libere, pe lângă corp, ca oamenii ?
Orfanu îl priveşte recunoscător, de parcă singur nu ar fi ştiut cum să se descurce. Aşa că, prinde cartea, pe care o strângea mai mult cu bărbia, proptită în piept, şi întinde mâna înainte cu ea, aducând-o cât mai la vedere.
Nu-l văd pe Tăfălogul, sau cum dracu’ i-ai spus, se înfurie Neamu. Nu de-aia v-am trimis, să-l aduceţi şi pe el încoa’?
Păi, e aici, se aude vocea stinsă a lui Orfanu, care flutură cartea ale cărei foi se prefirau, ca umflate de vânt. Nu vă miraţi că s-a prăpădit aşa, e amar de vreme de când o port, măcar de-am duce-o şi noi atâta…
Încurajat de liniştea sălii, Orfanu îşi înmoaie degetele în gură şi se apucă să răsfire, foaie după foaie, până ajunge la una pe care o căutase de pe care se apucă să citească cu glas piţigăiat, ca de copil aflat la schimbarea vocii : Sfârşitul lumii. Iubiţi creştini. Asculta-ţi cum Sfântul Ioan Tologul a vorbit cu Dumnezeu şi părintele ceresc i-a arătat toate semnele după care se arată sfârşitul lumii. M-am suit pe Muntele Taborului, unde Iisus şi-a arătat puterea şi dumnezeirea înaintea ucenicilor săi. Şi cum mă aflai pe muntele cel înalt, ridicându-mi mâinile spre ceruri, am grăit aşa : Doamne, Iisuse Cristoase, învredniceşte-mă pe mine, robul tău şi ascultă-mi rugile mele. Spune-mi, cum va fi vremea când vrei să judeci vii şi morţii. Şi, mai spune-mi, cum va fi pe pământ atunci, ce va fi cu cerul, soarele, luna şi stelele, în-vredniceşte-mă, pe mine, robul tău smerit, să le pot vedea pe toate acestea. Şi s-a rugat aşa Tologul vreme de şapte zile şi şapte nopţi. Până când, deodată, a văzut un nor luminos coborând către el. Şi norul l-a cuprins şi luându-l cu el, l-a purtat până dinaintea tronului celui Înalt, cel ce e începutul începuturilor…
Orfane, te-ai apucat să ne ţii o predică ? Nu crezi că chiar tu ai nevoie de una, da în niciun caz a învierii, mai degrabă a căinţei, pentru îndrăzneala cu care ne pătezi idealurile, vorbindu-ne, chiar în cadrul adunării generale, despre pricopselile sfântului tău.
Neamu pare descumpănit mai ales că, la biroul brigăzii, agitaţia e în plină aţâţare.
Ca să nu i-o ia altcineva înainte, astfel încât să poată fi condamnat pentru lipsă de vigilenţă, începe să-l muştruluiască pe Luca, arătându-se surprins că pe linia asta nu s-a făcut mare lucru şi făgăduind că e hotărât să taie în carne vie, indiferent de numele şi funcţia vinovaţilor.
Cum să nu facem nimic, parează, cu îndrăzneală Luca, păi eu, de cum am fost instalat în post, am pornit lupta cu misticismul şi nu am de gând să mă dau bătut până nu curăţ, lună, toate văile şi vâlcelele. Am început cu popii, pe care i-am legat fedeleş şi i-am trimis acolo unde le e locul, să vadă şi ei că viaţa arată cu totul altfel faţă de atunci când nu o priveşti de la amvon, cu totul altfel se vede de la coada lopeţii sau hârleţului. Apoi am trecut la ai noştri, de care, cum am aflat că se apropie de pragul bisericii, aleluia, s-a zis cu binele, pe veci, pentru ei. Cu nebunul ăsta, îi adevărat, nu mi-am bătut capul. Acum, pentru prima oară, îl aud predicând. Da’l termin, vă asigur că am ac de cojocul lui. Zilele trecute am deschis o carieră de pietriş într-o coastă şi îndată îl duc acolo. Fii-ar mama lui a dracului, îi dau un hârleţ şi-l pun să sape pe sub pământ până ajunge la cimitir, să se îngroape singur. O să-i leg cartea de gat, să ştie de unde i se trage !
O clipă, intervine Neamu, oleacă mai îmbunat, apropiindu-se de Orfanu pe care îl prinde de umăr şi-l trage spre el, încovoindu-l bine, apoi, îl întreabă, răstit :
Spuneai de nişte semne din carte, după care se poate şti când se apropie sfârşitul lumii. Mi-le poţi arăta, care sunt alea ?
Scrie, tot, aici, îngăimă Orfanu, făcând ochii cât cepele, ca şi cum s-ar fi speriat că poate, cartea, îl dă de gol.
Arată-mi-le, îl ţine din scurt Neamu.
Trebuie s-o iau de la începutul cărţii şi să citesc până ajung acolo, c-aşa e porunca Domnului, şi nu am voie s-o încalc, că e mare păcat. Nu e voie să scap nimic, nici rând şi nici literă, să curgă cuvânt după cuvânt, aşa cum sunt puse, în matca lor, unul după altul…
Lasă, mă, poruncile Domnului, eu comand aici ! Pricepi ?
Văzând cartea, fluturându-şi foile, ca înviate de adierea vântului, lui Neamu îi căşunează pe ea şi o smulge din palmele lui Orfanu care, înspăimântat, se chircise pe duşumea, lăsând să i se vadă doar ochii sticloşi.
Neamu, triumfător, îşi priveşte prada smulsă din mâinile lui Orfanu apoi începe s-o răsfoiască, de parcă ar fi căutat locul unde scria că, din acel moment, lui să i se dea asculta-re, pentru că el era stăpânul.
Pe măsură ce foile se prefiră, faţa lui Neamu se face tot mai albă, ca în prag de leşin. Chiar în acel moment, Luca strigă, în limbajul convenit dinainte :
Aici pistol, Petru unde-i ?
Imediat, în prag îşi face apariţia Ieremia, cu pistolul scos din toc, strigând ca un disperat : Alarmă, apărarea locală antiaeriană, alarmă, apărarea locală antiaeriană, alarmă, apărarea…
Şi răcneşte întruna, până nu mai rămâne picior de om în sală.
***
În biroul de la sediu, adâncit ca o scoică sub un zid, se adună, unul după altul, ca puii de cloşcă, rătutiţi de uliu, membrii brigăzii, vădind pe chipuri nu atât nelămurirea cât mai degrabă furia. Îi urmează Neamu, afişând o seninătate provocatoare pentru ca, într-un târziu, de parcă ar fi prelungit intenţionat atmosfera apăsătoare, apare şi Luca, dând, pe faţă, în mod stupefiant, semnele vizibile ale încrederii de sine. Ştiind ce se putuse petrece, până să ajungă el în birou, primeşte cu indiferenţă, răbufnirea celui mai mare în funcţie, dintre membrii brigăzii, care îi flutură, prin faţa ochilor, maculatorul ferfeniţit, înfăţişat adunării generale drept document acuzator, sub numele de Biblie. La care, Luca ridică din umeri, ca şi cum ar fi întrebat, la rândul lui, şi ce mare noutate vreţi să-mi spuneţi prin asta ?
Orfanu, ai !!!, îl apostrofă un altul din brigadă, păi, ăla nici nu ştie să citească, ne-am documentat, printr-o anchetă rapidă făcută prin miliţianul Irimia sau Petru, după cum ziceţi că-i e prenumele…
Luca îşi păstrează aerul de stăpân pe situaţie, de pe chip, şi ridică din nou din umeri, parcă repetând întrebarea de mai înainte : şi ce mare noutate vreţi să-mi spuneţi prin asta ?
Cine va fi tras la răspundere, acum, pentru adunarea generală, dată peste cap, odată ce nici nu şi-a atins scopul ?
Păi, pentru ce să fie tras cineva la răspundere ? prinde, în sfârşit, glas Luca.
Pentru dezastru, aşa ceva nu poate rămâne nepedepsit şi dat exemplu, spre învăţare de minte şi altor colective din raion, dacă nu şi din ţară ! Vă avertizez că se lasă cu sancţiuni aspre, îi dădu lămuriri şeful brigăzii, pe chipul căruia, odată cu pronunţarea cuvintelor furioase, se aprindea lumina unui surâs sardonic.
Nu poate fi vorba de niciun dezastru, dimpotrivă, aş zice că am avut o adunare generală reuşită. Chiar, aproape de model, prin modul original în care şi-a atins scopul, se încăpăţânează Luca să se menţină pe poziţie, susţinându-şi părerea, în contradictoriu cu a şefilor.
De unde scoţi afirmaţia asta, cu atingerea scopului dacă, din tot ce s-a discutat, nu a fost nimic adevărat, numai minciuni şi iarăşi minciuni…
Nici chiar aşa, mi se pare că, unora dintre noi, le place să exagereze, ba, nu mai avem mult şi sărim calul, haideţi, mai bine, să analizăm desfăşurarea lucrărilor adunării, dar, aşa, în mod principial şi cu seriozitatea care trebuie să ne caracterizez în orice moment, după cum scrie în statut, şi-atunci, în mod sigur, concluzia o să fie că şedinţa noastră se situează printre primele care au supus discuţiei o astfel de tematică. Întotdeauna, ni se cere să ne raportăm la cifre şi fapte, pentru că la urma, urmei, ele sunt singurele care cântăresc munca noastră, caută Luca, volubil, să tempereze atmosfera tot mai înfierbântată, la nici un pas de explozie… Părerile, concede, totuşi, arătând că poate fi şi înţelegător, încă nu am atins nivelul la care să le exprimăm în aşa fel încât să crezi că ar fi scoase din aceeaşi oală. Ştiţi bine cum se spune, în popor, la noi, câte bordeie, atâtea obiceie ! Şi după război, se vorbeşte, în fel şi chip despre vitejie, numai că, eu, mă ţin de una şi bună, aşa cum mi-am însuşit-o de când suntem laolaltă că, mai mereu, contează ceea ce laşi în urmă, adică fapta, cu ce ne alegem !
Şi, în cazul de faţă, cum facem rost de fapte ? se oţărăsc, în cor, membrii brigăzii, ofensaţi că Luca are îndrăzneala să li se opună, ajungând până acolo încât e aproape să-i facă orbi, prin felul în care îi contrazice.
De aici, le dă riposta Luca, spre stupoarea celorlalţi, adunaţi, cât ai clipi, roată, ca la comandă, în jurul lui.
Procesul verbal, zâmbeşte Luca, el e singurul făcut să depună mărturie dreaptă privind munca de azi şi, de acum înainte, doar lui i se dă crezare, odată ce s-au declarat închise lucrările adunării generale. Haideţi, să vedem ce rămâne scris, aici, negru pe alb : În cadrul şedinţă a fost pus în discuţie Orfanu, care ţinea în braţe o Biblie ! Nici vorbă de maculator. Mai departe scrie că Orfanu citeşte povestea cu sfârşitul lumii ! Nicidecum că ar fi neştiutor de carte !
Orfanu a primit, de bunăvoie, să facă pe prostul sau l-ai avut cu ceva la mână ? îşi dau pe faţă curiozitatea şi surprinderea membrii brigăzii.
Nici vorbă de vreo constrângere, se făleşte Luca, în caz că Orfanu se împotrivea, aveam la dispoziţie încă o grămadă de prostănaci, din care puteam alege câţi doream, fiecare oferindu-se, cu bucurie în suflet că-mi pot fi de folos.
Prin întoarcerea lucrurilor pe dos şi răstălmăcirea procesului verbal, caută Luca să-şi consolideze poziţia proaspăt cucerită, n-am avea decât de suferit cu toţii. Şi nu cred că cineva îşi doreşte aşa ceva. Ca să nu mai spun că şi-ar face-o cu mâna lui…
Aluzia lui îi pune, pentru o clipă pe gânduri după care, cumpănind că nu au nevoie tocmai acum de probleme, îşi dau acordul, asupra procesului verbal, consemnând, astfel, una din primele unanimităţi ale vieţii tinerei organizaţii.
Ce sarcină de mare răspundere ziceai că i-ai încredinţat lui Ieremia, îl iscodeşte şeful brigăzii de control pe Luca, arătând că nu-i scăpase niciun amănunt.
Aţi avut ocazia să participaţi la primul exerciţiu de alarmă locală antiaeriană, condusă de Ieremia, el fiind şeful ALA, îi răspunde, sec, Luca.
***
În îmbulzeala creată la bufetul unde erau în toi pregătirile pentru bifarea îndeplinirii punctului din programul brigăzii de control -, după ce cu toţii se buluciseră să nu piardă clipa împreunării mâinilor care se strângeau, încoronând un fel de botez al focului, la care fiecare vroia să arate că se simte părtaş, uitând de ciondăneala care fusese la un pas de a se transforma într-o adevărată catastrofă -, Neamu izbuteşte, cu mare greutate, să-l fure niţel pe Luca. Tot dându-l de-a-ndărătelea, îl înghesuie într-unul din colţurile bufetului, adâncit sub pământ, ca un bordei strămoşesc, trage şi draperia înspre ei, după care, îşi dă drumul entuziasmului, izbindu-l, mai întâi, cu podul palmei peste frunte, apoi şoptindu-i, admirativ : nu te-am crezut în stare de o aşa ispravă. De-ai şti cât am tremurat să n-o dai gherlă iar minciuna pe care voiam s-o scoatem drept adevăr să ne dea de gol. Află, de la mine, că ai un mare viitor, ai să faci carieră, nu glumă, dacă o să fii la fel de ambiţios, ca azi, poţi fi sigur c-ajungi, dacă nu chiar Împăratul minciunilor, cu siguranţă, pe undeva, prin alaiul lui, dar o să ai un loc de cinste. Până atunci, nu cumva să uiţi, că eu ţi-am făcut vânt, ca să zic aşa, prima oară, să-ţi iei zborul… La o adică, aşa cum îţi mai spuneam şi în timpul şedinţei, de-acum înainte suntem legaţi unul de altul, ca două mâini de acelaşi trup şi, oricât am vrea, n-avem cum ne despărţi…
Ion NETE
Sursa http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1341
În îmbulzeala creată la bufetul unde erau în toi pregătirile pentru bifarea îndeplinirii punctului din programul brigăzii de control -, după ce cu toţii se buluciseră să nu piardă clipa împreunării mâinilor care se strângeau, încoronând un fel de botez al focului, la care fiecare vroia să arate că se simte părtaş, uitând de ciondăneala care fusese la un pas de a se transforma într-o adevărată catastrofă -, Neamu izbuteşte, cu mare greutate, să-l fure niţel pe Luca. Tot dându-l de-a-ndărătelea, îl înghesuie într-unul din colţurile bufetului, adâncit sub pământ, ca un bordei strămoşesc, trage şi draperia înspre ei, după care, îşi dă drumul entuziasmului, izbindu-l, mai întâi, cu podul palmei peste frunte, apoi şoptindu-i, admirativ : nu te-am crezut în stare de o aşa ispravă. De-ai şti cât am tremurat să n-o dai gherlă iar minciuna pe care voiam s-o scoatem drept adevăr să ne dea de gol. Află, de la mine, că ai un mare viitor, ai să faci carieră, nu glumă, dacă o să fii la fel de ambiţios, ca azi, poţi fi sigur c-ajungi, dacă nu chiar Împăratul minciunilor, cu siguranţă, pe undeva, prin alaiul lui, dar o să ai un loc de cinste. Până atunci, nu cumva să uiţi, că eu ţi-am făcut vânt, ca să zic aşa, prima oară, să-ţi iei zborul… La o adică, aşa cum îţi mai spuneam şi în timpul şedinţei, de-acum înainte suntem legaţi unul de altul, ca două mâini de acelaşi trup şi, oricât am vrea, n-avem cum ne despărţi…
Ion NETE
Sursa http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1341
