ROUMANIA TO FAVOR JEWS; Senate Agrees to a Resolution for Their Naturalization.

Istoria se repetă?  Legea cu privire la recuperarea cetățeniei române pentru evreii emigrați legal în ISRAEL este o bizarerie juridică. Evreii emigrați au decis să emigreze pentru rațiuni etnice, ca să se «repatrieze», considerând Israelul ca țara lor de baștină, dacă nu a lor personal, măcar aceea a strămoșilor lor. Aceasta este esența ideologiei sioniste. După câte știu ei au renunțat la cetățenia română. Dar legea este o bizarerie juridică fiindcă oferă cetățenia română și descendenților născuți în altă țară, care acum se «repatriază» în sens invers. Aceste persoane au o versatilitate excesivă și păstrează o dublă cetățenie, ceea ce este iarăși contradictoriu, dacă luăm în considerație obligația serviciului militar în Israel, pentru ambele sexe. În vreme ce în România serviciul militar obligatoriu nu mai există*. Care este legea ce se aplică prioritar? Există oare o comunitate de interese atât de profundă și de nezdruncinat între cele două țări, încât orice contradicție morală sau politică să fie exclusă? 

* LEGE Nr. 395 din 16 decembrie 2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu si trecerea la serviciul militar pe baza de voluntariat  PUBLICATA ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 1155 din 20 decembrie 2005. Această lege este și ea nu doar bizară, ci și periculoasă. Ca și cum statul România nu ar mai avea nici un alt stat cu care să se afle în relații de dușmănie sau tensiune. Pretextul acoperirii asigurate de intrarea României în NATO este o prostie. România este considerată de unii dintre vecinii ei ca un stat dezarticulabil, construit într-o situație dată, fără coerență, multinațional, nu unitar și național. orice pretext este folosit pentru a contesta această unitate iar UDMR-ul cere deschis excluderea articolului respectiv din Constituția României. Pretențiile teritoriale ale vecinilor -chair dacă se formulează indirect, prin asociații neguvernamentale, nu sunt oare motive suficiente pentru ca România să aibă o armată proprie, nu de mercenari ci de oameni care au o patrie și vor să o păstreze?

Acordare în modul mai sus evocat, a unei cetățenii laxe, fără criterii clare, este contrară tradițiilor juridice ale dreptului solului, așa cum se aplică de secole în România, dar, mai ales, ignoră prevederile legale privitoare la cunoașterea culturii și limbii române. Legea este în sine contradictorie, în măsura în care cere unor străine în curs de încetâțenire ceea nu cere cetățenilor existenți, trăitori pe solul României, adică nu se aplică cetățenilor tuturor naționalităților care trăiesc în România, dintre care unii, nu puțini, ignoră limba română, ca să nu mai vorbim de cultura română.

În general legea trebui să fie aplicabilă. De la formularea ei deja.

ROUMANIA TO FAVOR JEWS; Senate Agrees to a Resolution for Their Naturalization. Minister of Public Instruction Refers to Foreign Comment on the Ques­tion as Calumnious.BUCHAREST, Roumanla, Dec. 27—At to­day's^ session of the Senate, during a dis­cussion of the Question of the naturaliza­tion of Jews, the Minister of Public in­struction, M. Haret, referred to the " cal­umnies against Roumania, -so widely dis­seminated " in connection with the Jewish question.The Minister declared it was inexpedient to discriminate in the treatment of for­eigners, and said the laws must be applied with justice and equality to everybody. He concluded by remarking:" It must be demonstrated that Roumanla is tolerant, and no handle must be given to her slanderers." *The naturalization of Jews was agreed to.
Secretary of State John Hay, on Aug. 11 of this year, addressed a note to the signatories of the Treaty of Berlin with the purpose In view of protecting the long-suffering Jews of Balkan States and avert­ing the immigration into this country of a horde of poor people. The condition of the Jews in Roumania was the basis of the note which dealt at length with the pitiful con­dition of the 400,000 Jews resident in that country. Secretary Hay pointed out the political disabilities of the Jews in Rou­manla, their exclusion from the public serv­ice and the learned professions, the limi­tations of their civil rights, and the *m- i position Upon them of exceptional taxes, i besides the many other restrictions that j Roumanla has seen fit to impose upon j them. The cumulative effect of successive j 'restrictions, the Secretary pointed out, had reduced tho Jews in that country to a State Of wretched misery. It was this condition; that made their Immigration undesirable.The article in the Treaty of Berlin that [ Roumania violated in her treatment of the j Jews was the forty-fourth* which reads: " In Roumania the difference of religious creeds and confessions shall not be alleged against any person as a ground for ex­clusion or incapacity in matters relating to the enjoyment of civil and political rights, admission to public employments, func­tions, and honors, * or the exercise of the various professions and industries in any locality whatsoever/'The Hay note created the greatest dis­cussion throughout Europe, and was in­dorsed by Great Britain and Germany among other nations. It drew forth the comments favorable and otherwise of emi­nent men and influential juornals.Israel Zangwill, the eminent Jewish au­thor of London, gave it his unstinted praise, •and called it a historical document of political righteousness. Later, in a com­munication to Henry Seligman, Ambassa­dor White, at Berlin, wrote as follows regarding the Roumanian situation:" The Roumanian atrocities are simply monstrous, and startle the civilized world. Have just received the Roumanian Bulletin. No document equals It in cruelty since the series of laws with which Louis XIV,  per­secuted the Huguenots, but even those which have hitherto been regarded'as the acme of cruelty are exceeded by those in the Bulletin. I cannot believe that right-thinking Roumanians or the civilized pow­ers can allow this condition of things to continue. It appears to be open defiance of law, justice, and common decency.*'Extras - citat din The New York Times. Publicat la 28 Decembrie 1902

Cetatenia in dreptul international public

       Totalitatea persoanelor fizice care locuiesc pe teritoriul unui stat si sunt supuse jurisdictiei acesteia formeaza populatia statului.

       Se disting mai multe categorii de persoane, care compun populatia unui stat, avand statut juridic diferit: cetatenii statului respectiv; strainii (care au cetatenia altui stat), persoane fara nici o cetatenie ( apatrizii ), persoane cu dubla cetatenie ( bipatrizii ).

1. Cetatenia – aspecte de drept international :

       In sens larg , cetatenia este legatura politica si juridica permanenta dintre o persoana fizica si un stat , legatura care guverneaza drepturi si obligatii pentru cetatean si stat.

In conformitate cu normele dreptului international legatura dintre cetatean si stat se manifesta si pe plan extern, fiind pastrata si prelungita oriunde s-ar gasi cetateanul ; in statul respectiv, in alte state , ori in alte spatii in care nu se exercita suveranitatea nici unui stat.

       Este un raport juridic indisolubil legat de persoana titularului ei ; el apare odata cu omul si dispare in principiu , odata cu disparitia lui ; este permanent in timpo si nelimitat in spatiu. Chiar atunci cand se afla in afara granitelor statului , cetatenii isi mentin drepturi si obligatii fata de acesta ; la randul sau statul are obligatii , dar si drepturi fata de ei..

       Reglementarea tuturor problemelor legate de cetatenie este de competenta exclusiva a statului. Prin legile interne , se stabilesc moduriule de dobandire si pierdere a cetateniei , ca si drepurile si obligatiile decurgand din aceasta.

       Notiunea de cetatenie apare la romani – civis romanus – dar se refera ca si in cazul altor state antice , la o parte a populatiei si anume la ceea care lua parte la rezolvarea treburilor publice. In perioada feudala, este cunoscuta institutia supuseniei.

Conceptul de cetateniese generalizeaza dupa revolutia franceza din 1789 , ca urmare a cunoscutului document “Declaratia drepturilor omului si cetateanului”.

2. Moduri de dobandire a cetateniei :

       Desi aceasta problema este reglementata prin legile interne ale statului , este necesar sa cunoastem cum poate o persoana sa devina cetatean al unui stat. Astfel cetatenia se poate dobandi prin urmatoarele metode : a) Prin nastere – cetatenia se dobandeste ca efect al acestei cauze naturale indiferent de vointa persoanei respective. Exista , in principal, dpua sisteme juridice plecand de la criteriul “dreptului sangelui” (jus sanguinis) sau cel al “dreptului solului” (jus soli). Dupa “dreptul sangelui”, noul nascut primeste cetatenia parintilor sai, indiferent de la tara in care se va naste, iar dupa “dreptul solului”, va primi cetatenia statului pe teritoriul caruia se va naste, indiferent de cetatenia parintilor.

       In general se aplica sisteme care imbina cele doua criterii, unele punand accent pe “dreptul solului” (S.U.A, Anglia, unele state din America Latina ), iar altele pe “dreptul sangelui” (tarile latine din Europa). b) Prin naturalizare, dobandirea cetateniei este conditionata de vointa expresa a persoanei in cauza si de indeplinirea conditiilor prevazute de legea statului in care se dobandeste.Exista mai multe moduri: prin casatoria unui cetatean al unui stat cu un cetatean al altui stat. Dreptul international nu cuprinde norme asupra dobandirii sau pierderii cetateniei prin casatorie. In unele tari insa,datorita inegalitatii in drepturi intre femei si barbati , se prevede ca femeiaprin casatorie, dobandeste din oficiu cetatenia sotului.Ca urmare a generalizarii egalitatii femeii cu barbatul, legislatia s-a modificat si , pentru a obtine cetatenia statului strain, femeia trebuie sa renunte in mod expres la cetatenia sa.Acest principiu si-a gasit expresia in Conventia din 1957 cu privire la cetatenia femeii maritate, care prevede ca incheierea sau desfacerea casatoriei nu produce efecte asupra cetateniei femeii. c) Prin infiere (adoptie) copilul infiat capata cetatenia adoptatorului in anumite conditii de varsta si cu exprimarea vointei libere, potrivit legislatiei interne. In caz de conflict intre legea statului pe teritoriul caruia se afla. d) Prin “redobandire sau integrare” aceasta se refera la cetatenia avuta anterior si este prevazuta de legile unor state referitoare le cetatenie prin casatoriea cu un strain de care divorteaza. e) Prin optiune, problema care se pune in cazul transferului de teritoriu de la un stat la altul pentru persoanele care locuiesc pe teritoriul transferat.

In perioadele in care se admitea cucerirea si anexarea de teritorii, se aplica regula potrivit careia persoanele aflate pe teritoriul anexat deveneau, ipso facto, cetateni ai statului cuceritor, pierzand vechea cetatenie. f) Ca efect al sederii prelungite pe teritoriul unui alt stat decat cel de origine, legislatia unor state prevazand aceasta posibilitate ( S.U.A, Canada, Germania).

       Pe masura afirmarii principiului nationalitatilor si a dreptului popoarelor de autodeterminbare s-a impus institutia optiunii ( alegerii), constand in manifestarea de vointa a persoanelor care locuiesc pe teritoriul transferat de a-si alege cetatenia unuia din cele doua state.

       Numeroase tratate privind transferuri de teritorii , incheiate in a doua jumatate a secolului al  XIX lea , ca si tratatele de pace din 1919-1920 si 1947 au prevazut dreptul de optiune, respectiv de alegere a uneia din cele dopua cetatenii, din aceasta decurge obligatia persoanei optante de a-si fixa domiciliul in statul a carui cetatenie a ales-o.

Problema transferului sau a stramutarii de populatie, prin conventii , fara transfer de teritorii, este adesea insotita de dreptul de optiune al persoanelor respective. g) Prin acordare (naturalizare in sens restrans) dobandirea cetateniei se face la cererea persoanei interesate, cetatenia este acordata de catre organul competent al staului respectiv.

       Legile diferitelor state contin  conditiii pentru acordarea cetateniei pe teritoriul respectiv in urmatoarele situatii: o perioada de sedere indelungata pe teritoriul respectiv. O buna moralitate, mijloace de exsistenta si altele ,uneori sunt conditii discriminatoare pe motive politice,rasiale,religioase.

       Este cunoscuta si “cetatenia de onoare” care se confera cetateanului altui stat pentru merite deosebite fata de umanitate sau fata de statul care o confera.

3. Pierderea cetateniei :

       Potrivit legilor diferitelor state, perderea cetateniei are loc in urmatoarele cazuri : a)

Renuntarea : se face printr-o cerere expresa, in forma autentica, de catre persoana interesata in dobandirea altei cetatenii. b) Retragerea : are loc in baza aplicarii dreptului penal intern printr-o hotarare judecatoreasca adoptata ca sanctiune impotriva cetateanului locuind in strainatate, care a avut o conduita prin care legea penala prevede sanctiunea retragerii cetateniei. In unele tari retragerea cetateniei are loc prin actul unei autoritati executive.

4. Dubla cetatenie (bipatridia):

       Este situatie juridica a unei persoane fizice care poseda concomitent doua sau mai multe state (pluricetatenia).

       Aceasta situatie  apare datorita lipsei de concordanta intre legile diferitelor state cu privire la dobandirea si pierderea cetateniei. De exemplu, un copil nascut din parinti cetateni ai unui stat care aplica “dreptul sangelui” , pe teritoriul unui stat care aplica “dreptul solului”, poate sa aiba cetatenie dubla. La fel, in cazul infierii,daca statul al carui cetatean este infiatul nu consimte la renuntarea cetatenieie, iar statul infietorului I-a acordat acestuia cetatenia sa. La fel, in cazul casatoriei cu un cetatean strain : daca dupa legislatia tarii sale, femeia nu-si pierde cetatenia prin casatorie, iar potrivit legislatiei tarii sotului ea dobandeste cetatenia acestuia, in mod automat.

       Alte cazuri sunt cele in care o persoana obtine o alta cetatenie, fara a o piere pe cea de origine. Exista legi ale multor tari care permit persoanelor de peste hotare,chiar daca dobandesc o alta cetatenie, sa o pastreze si pe cea de origine.

Cazuri de bipatridie sunt de natura sa creeze complicatii in relatiile dintre state. De aceea s-a incercat reglementarea cazurilor de conflicte ale legilor asupra cetateniei; s-a incercat astfel incheierea unor conventii multilaterale, dar fara rezultate, datorita ciocnirii de interese intre tarile de emigratie. S-au incheiat o serie de conventii bilaterale, prin care se stabilesc unele norme pentru care se stabilesc unele norme pentru evitare dublei cetatenii.Asemenea conventii sunt repuse in discutie astazi, fiecare tara fiind preocupata sa-si apropie emigratia.

5. Apatridia:

       Persoanele care nu au nici o cetatenie sunt apatrizi. In mod normal, orice persoana are o cetatenie. Ea poate sa ramana fara cetatenie , datorita conflictelor dintre legile diferitelor state, cu privire la cetatenie. Astefel o persoana poate sa-si piarda cetatenia potrivit unei legi si sa nu dobandeasca pe cea a altui stat ; daca femeia care se casatoreste cu un strain isi pierde cetatenia ,fara a dobandi pe cea a altui stat devine apatrida ; copilul, care se naste din parinti apatrizi este apatrid.

       Apatrizii au drepturi reduse fata de cetatenii statului pe teritoriul caruia se afla si chiar fata de straini ; ei au unele dreprui decurgand din raporturile civile. Se tinde spre crearea unui regim juridic care sa elimine astefel de inegalitati, mai ales fata de straini.

Conventia de la Haga din 1930 a prevazut masuri pentru preintampinarea apatridiei in care : a ) amanarea efectelor autorizatiei date de un stat de a se renunta la cetatenia sa, pana cand persoana respectiva dobandeste o alta cetatenie . b) conditionjarea pierderii cetateniei initiale a unei femei casatorite cu un strain de dobandire a cetateniei statului acestuia. C) pastrarea de catre copii a cetateniei initiale , in cazul in care parintii dobandesc o noua cetatenie prin naturalizare, care insa nu se extinde asupra copiilor.

Comisia de drept international a O.N.U a elaborat o serie de proiecte pe baza carora, in 1955  a fost adoptata Conventia referitoare la statutul apatrizilor, conventiile stabilesc,pornind de la principiul “dreptului solului” ca: 1) un copil fara cetatenie dobandeste in momentul nasterii cetatenia statului  pe teritoriul caruia s-a nascut. 2) un copil nascut din parinti necunoscuti si al carui loc nu se cunoaste  se considera nascut pe teritoriul statului pe care a fost gasit. 3)pierderea cetateniei sub orice forma nu poate avea efecte decat daca persoana in cauza dobandeste cetatenia altui stat. 4) orice tratat de transfer de teritorii sa reglementeze cetatenia locuitorilor de pe teritoriul transferat.

Conventia respective respective au prevazut crearea unui Tribunal al O.N.U pentru judecarea conflictelor de cetatenie, prevederi care explica, in parte, numar mic de tari au aderat la ele (37 de tari la prima conventie si 15 la cea de-a doua pana la 31 decembrie 1999).

       Potrivit Conventiei din 1954, statutul apatridului cuprinde in principal urmatoarele reguli: fiecare apatrid are obligatii fata de tara in care se gaseste, fiind tinut sa respecte legile acesteia si masurile vizand mentinerea ordinii publice; atatele trebuie sa aplice acelasi regim tuturor apatrizilor, fara discriminari privind rasa, religia sau tara de origine; apatrizii trebuie sa se bucure de acelasi regim ca si proprii cetateni cu privire la libertatea si educatia religioasa a copiilor sai; apatrizilor trebuie sa li se acorde primul aplicat de tara respectiva strainilor.

6. Natura juridica a cetateniei :

       In explicarea naturii juridice a cetateniei nu se poate ignora faptul ca aceasta exprima un raport politic intre doua subiecte de drept : statul si persoana fizica, fiecare dintre ele fiind titulare de drepturi si obligatii. Din acest punct de vedere, persoanele fizice pot avea calitatea de cetatean sau de persoane cu dubla cetatenie. Prin excludere, strainii si apatrizii nu au vocatia de a li se recunoaste si garanta toate drepturile cetatenesti  dar nici nu li se poate pretinde sa infaptuiasca toate indatoririlefundamentale ce revin cetatenilor romani, intrucat nu au calitatea de subiecte, de parti in raporturile  de cetatenie.

       In doctrina s-au sustinut  ca cetatenia este un element, o parte componenta a capacitatii juridice . Cum insa capacitatea juridica are conotatii diverse in functie de ramura sistemului de drept la care o raportam, s-a precizat ca persoana fizica, cetatean poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice ale cetateniei, adica al acelor raporturi juridice al caror continut il formeaza drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor.

       Nu pot fi acceptate puncte de vedere privind natura juridica a cetateniei, care sustin de pilda, ca nu numai persoanele fizice sunt legate prin legaturi de aparteneta fata de stat, ci si bunurile sau ca la baza cetateniei s-ar afla raporturi contractuale intre doua subiecte de drept. La fel de inconsistente stiintific sunt si opiniile potrivit carora cetatenia ar fi un element constitutiv al statului,un statut personal sau situatie juridica raportate la anumite segmente sau parti din populatie, dupa criteriul varstei, al sexului.

       Asa cum se poate observa, exista o relativa dificultate in desprinderea naturii juridice a cetateniei. Aceasta deoarece apartenenta unei persoane la un anumit stat poate avea mai multe cauze : nasterea, infierea, autorizarea cererii adresate autoritatilor statale competente de catre o persoana fizica.Trebuie remarcat faptul ca toate teoriile care s-au sustinut  cu privire la natura juridica a cetateniei au ca punct comun aprecierea acesteia ca o legatura de apartenenta intre doua subiecte de drept. Ariticolul 1 din Legea nr. 21/1991, modificata prin Legea nr. 192/1999 prevede ca “cetatenia romana este legata de apartenenta unei persoane fizice la statul român”.

       Izvorul juridic al cetateniei este fie faptul natural al nasterii, careia legiuitorul ii predetermina efecte juridice in ceea  ce priveste  raportul de cetatenie intre cel nascut si stat, fie, chiar, faptul juridic al infierii sau repatrierii unei persoane ori acordarea cetateniei la cererea ei.

       Indiferent care ar fi izvorul cetateniei, aceasta este in esenta sa un raport juridic al carui mod de nastere si de incetare sunt prevazute expres de lege. De asemenea, continutul raportului (drepurile si indatoririle fundamentale ale cetateanului si procedurile prin care cetatenii participa la exprimarea vointei suverane a poporului) este prevazut in Constitutie si in diferite alte legi.

7. Dovada cetateniei romane:

       Legea cetateniei romane a prevazut ca dovada acesteia se face cu buletinul de identitate, pasaportul sau cu certificatul constatator al acordarii cetatenieie romane.

       Cetatenia copilului pana la varsta de 14 ani se dovedeste cu certificat de nastere, insotit de buletinul de identitate sau pasaportul oricaruia dintre parinti. In cazul in care copilul este inscris in bulentinul de identitate sau pasaportul unuia din parinti, dovada se face cu oricare din aceste acte. Dovada copiilor gasiti se face pana la varsta de 14 ani cu certficatul de nastere.

8. Conflicte de cetatenie:

       In anumite cazuri, pot sa apara conflicte pozitive sau negative de cetatenie:

a) Conflictul pozitiv de cetatenie se manifesta atunci cand o persoana are doua sau mai multe cetatenii (bipatridia sau pluricetatenia). Cel mai frecvent caz este cel al persoanelor cu dubla cetatenie, cauzata de neconcordanta legislatiei statelor. De exemplu, copilul nascut din cetateni ai unui stat care aplica principiul jus sanguinis, pe teritoriul unui stat a carui legislatie prevede principiul jus soli, va purta cetatenia ambelor state. Persoana care obtine o noua cetatenie, la cerere, fara sa renunte la cetatenia sa anterioara, se afla, de asemenea, in situatia de bipatridie.

       Situatiile de bipatridie sau de pluricetatenie pot sa determine conflicte de interese intre state, ale caror efecte se repercuteaza asupra persoanei in cauza. In aceste cazuri se ridica problema de a stabili carui stat ii revine obligatia de a acorda protectie diplomatica cetateanului, sau in care dintre state este obligata persoana sa efectueze stagiul militar etc.        Conflictele de cetatenie se solutioneaza, de regula, prin stabilirea cetateniei dominante, efective a persoanei, adica prin determinarea statului fata de care acesta este efectiv atasat (din punct de vedere al domiciliului, al locului de munca, al limbii vorbite, sau al legaturilor de familie etc.).

       b) Conflictul negativ de cetatenie conduce la aparitia situatiilor de apatridie, adica de pierdere a cetateniei. De exemplu, un copil nascut din parinti apatrizi, pe teritoriul unui stat care aplica regula jus sanguinis, nu va avea nici o cetatenie. Efectele apatridiei consta in lipsirea persoanei de protectia diplomatica din partea vreunui stat. De regula, apatrizii sunt asimilati strainilor, atat in conventiile internationale, cat si in actele normative interne, fiind obligati sa respecte legislatia statului pe teritoriul caruia locuiesc si sub a carui jurisdictie se afla. Tendinta este de a evita crearea unor situatii de apatridie, pentru ca fiecare persoana sa beneficieze de protectia unui stat. In acest sens, s-au incheiat conventii internationale in cadrul organizatiilor universale si regionale (Conventia privind statutul apatrizilor din 1954 si 1961, O.N.U.; Conventia cu privire la cetatenie, 1997, Consiliul Europei).

Bibliografie :

1.   Tratat de drept international – Aurel Preda Matasaru

2.   Drept constitutional si institutii politice – Editia 2, Ed. All Beck

3.   Drept international public – Drd. Marcela Rad

4.   Drept international public – Vasile Cretu

Sursa http://www.scrigroup.com/legislatie/drept/Cetatenia-in-dreptul-internati73595.php

Obținerea cetățeniei

Andrada Dobrea face o comparatie intre legislatia tarii noastre si a altora pentru acordarea cetateniei:

Cetățenia și acordarea cetățeniei reprezintă atât un drept, cât și o responsabiliatate a fiecărui stat. Cum se realizează reglementarea regimului cetățeniei diferă de la țară la țară, conform regimului politic, principiilor, tradiției și necesităților fiecărui stat. În continuare vom analiza modurile de acordare a cetățeniei în cazul României, Franței, Italiei și Spaniei.

Există 2 tipuri de sisteme de obținere a cetățeniei: dreptul sângelui, potrivit căruia orice persoană este cetățean al unui stat dacă se naște într-o familie in care cel puțin unul dintre părinți este cetățean al statului respectiv, și dreptul solului, potrivit căruia orice persoană este cetățean al unui stat dacă se naște pe teritoriul statului respectiv.

România face parte din statele în care se aplică dreptul sângelui. Acest lucru este confirmat și de legea care reglementează regimul obținerii cetățeniei române, și anume Legea nr. 21/1991.

Potrivit art. 4 din lege, cetățenia română se dobândește prin 3 moduri: naștere, adopție și acordare la cerere. Pentru ca o persoană fără cetățenie sau un cetățean străin să dobândească cetățenia română, este necesară îndeplinirea unor condiții, cuprinse în art. 8 al legii. Persoana care dorește obținerea cetățeniei trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

- s-a născut sau domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deși nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază în condițiile legii pe teritoriul statului român de cel puțin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit și conviețuiește cu un cetățean român, de cel puțin 5 ani de la data căsătoriei;

- dovedește, prin comportament acțiuni și atitudine, loialitate față de statul român, nu întreprinde sau sprijină acțiuni împotriva ordinii de drept sau securității naționale și declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acțiuni;

- a împlinit vârsta de 18 ani;

- are asigurate în România mijloace legale pentru o existență decentă;

- este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean român;

- cunoaște limba română și posedă noțiuni elementare de cultură și civilizație românească;

- cunoaște prevederile Constituției României și imnul național.

Termenele prevăzute la prima condiție pot fi reduse la jumătate dacă persoana respectivă îndeplinește una dintre condițiile prevăzute la art. 8 alin. (2) din lege.

În ceea ce privește cetățenia franceză, aceasta se poate dobândi în 4 moduri: dreptul sângelui, dreptul solului, naturalizare și prin căsătorie.

La fel ca și în cazul României, persoana care cere cetățenia franceză trebuie să fie major. Durata șederii sale anterior depunerii cererii de obținere a cetățeniei trebuie să fie de 5 ani, durată care se poate reduce la 2 ani dacă a încheiat cu succes 2 ani de studii sau dacă a adus servicii importante Franței.

Printr-o circulară a minstrului Internelor din octombrie 2012 s-a specificat ca persoana care dorește obținerea cetățeniei franceze să cunoască suficient limba franceză, conform condiției sale sociale, să adereze la principiile și valorile republicii franceze și să cunoască istoria și cultura Franței. Aceste competențe sunt verificate printr-un interviu acordat unui agent de la prefectură sau consulat. De asemenea, la sfârșitul interviului, persoana care depune cererea trebuie să semneze o cartă a drepturilor și îndatoririlor cetățeanului francez. Persoana care dorește să fie cetățean francez nu trebuie să dețină cazier.

În cazul Italiei, cetățenia poate fi dobândită în mod automat prin naștere, recunoaștere sau adopția minorului sau la cerere.

Există 2 situații: obținerea cetățeniei prin căsătoria cu un cetățean italian sau prin naturalizare. În primul caz, trebuie să treacă 3 ani de la căsătorie sau în condițiile șederii legale pe teritoiul Italiei, 6 luni; persoana respectivă să nu fi fost condamnată pentru infracțiuni înpotriva statului sau pentru infracțiuni prin care se prevede cel mult 3 ani de detenție; să nu existe impedimente în ceea ce privește securitatea națională. În cazul naturalizării, solicitantul trebuie să fi stat legal pe teritoriul statului timp de 10 ani; să obțină resurse financiare suficiente pentru întreținerea personală; să nu existe antecedente penale.

În Italia dacă cetățenia este obținută prin căsătorie, nu este necesară renunțarea la cetățenia inițială, însă dacă s-a realizat prin naturalizare, atunci solicitantul este obligat să renunțe la cetățenia inițială.

În privința cetățeniei spaniole, aceasta poate fi dobândită dacă se îndeplinesc cerințele cerute de lege. Astfel că, solicitantul trebuie să fie major, dacă are între 14 și 18 ani să fie însoțit de părinte sau de tutorele legal, iar în cazul incapabilului solicitarea se face de către reprezentantul legal. Persoana trebuie să fi locuit în Spania timpr de 10 ani legal și continuu, să dovedească un bun comporatment civic și să fie integrat în societate.

Întrucât în Spania nu este admisă dubla cetățenie, solicitantul trebuie să renunțe la cetățenia inițială.

Se pot observa diferențe în privința condițiilor de obținere a cetățeniei de la țară la țară, însă există și unele puncte comune în reglementarea fiecărei țări: o durată considerabilă de ședere legală pe teritoriul statului respectiv, cunoașterea limbii, a culturii și a istoriei țării, un comportament moral și decent și integrare în viața socială a statului respectiv.

România are o reglementare riguroasă a acordării cetățeniei române, reglementare ce pune accentul atât pe probleme materiale, legate de ședere și venituri, cât și pe probleme sociale, morale legate de cunoașterea României ca istorie, cultură, oameni.

Sursa http://www.alinagorghiu.ro/2013/09/25/ob%C8%9Binerea-ceta%C8%9Beniei/http://www.alinagorghiu.ro/2013/09/25/ob%C8%9Binerea-ceta%C8%9Beniei/

Dan Cristian Turturică. Despre cărțile lui Larry Watts și nu numai

Editorial | Revista 22 Editie online

05.08.2014

A început!

de Dan Cristian Turturica 

729 afisari | Nu exista comentarii

Nu poți să citești cărțile lui Larry Watts, ”Ferește-mă, Doamne, de prieteni” și ”Cei dintâi vor fi cei din urmă”, în special și să nu te apuce o tristețe infinită. Câtă distrugere și suferință inutilă au pricinuit acestei țări prostia și lipsa de caracter și de curaj a conducătorilor ei!

Sutele de documente oficiale la care istoricul american face trimitere în cărțile sale arată, fără dubiu, că o mare parte din Securitatea lui Ceaușescu, cu acesta în frunte, chiar au avut o poziție ferm anti sovietică. În special în ultimii ani de comunism, România nu a ratat nici o ocazie să se opună pe față tuturor planurilor URSS.

Deși au existat rețele de securiști care au jucat dublu, servind în primul rând interesele Moscovei, majoritatea liderilor Securității, într-adevăr, nu au executat planurile sovieticilor. Și asta cu toate că pe măsură ce românii se încăpățânau să reziste încercărilor de infiltrare coordonate de la Kremlin, acestea deveneau tot mai dese și tot mai agresive.

Revelația dramei pe care am trăit-o în acei ani vine o dată cu întrebarea fundamentală ce nu poate fi evitată după lecturarea avalanșei de dovezi, întinse pe zeci de ani, care demonstrează că România nu a acceptat dominația totală a URSS în acest spațiu: ”Și la ce ne-a folosit? Nouă, cetățenilor simpli ai acestei țări, la ce ne-a folosit?”.

Da, evident că Nicolae Ceaușescu și toți cei ce l-au încurajat să ia această poziție, au procedat corect, în 1968, condamnând invadarea Cehoslovaciei. Da, evident că a fost în interesul României politica foarte consecventă de a bloca toate încercările Moscovei de a prelungi statul de colonie pe care ni l-a impus la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Da, a te opune sovieticilor în acei ani era un act de mare curaj și da, a fost nevoie de multă inteligență și pricepere pentru a le ține piept.

Dar pot fi considerate toate aceste decizii de frondă anti-sovietică, fie ale lui Dej, Ceaușescu, sau ale unor secunzi din PCR și ale multor capi ai Securității acte autentice de patriotism? Putem vorbi cu adevărat de patriotism în cazul elitei României comuniste câtă vreme, în timp ce se mândreau, probabil, în sinea lor, cu faptul că ne apără de o agresiune externă, ei își agresau, la rândul lor, cu brutalitate, proprii cetățeni? Pe toți cei din afara castei, dar pe care ar fi trebui să-i protejeze, întocmai ca pe familiile lor, chiar cu prețul vieții.

La ce ne-a folosit că securiștii noștri patrioți au reușit în bună măsură să-i țină la distanță pe kaghebiști, dacă nu au putut să ne apere de abuzurile criminale sau domestice ale tovarășilor de la comandă? La ce ne-a folosit că au fost performanți în a dejuca comploturi străine dacă regimul pe care îl apărau în acest fel a făcut ravagii prin cruzime, prin incompetența crasă pe care a demonstrat-o în administrarea statului, a economiei și a serviciilor sociale, prin sistemul corupt pe care l–au instaurat?

Aproape la nimic. Pentru fiecare securist care avea misiunea de a sta cu ochii pe graniță și pe spioni, sistemul în care funcționau și pe care îl apărau aloca un pluton care să urmărească doctorii care fac avorturi, pe cei ce îl vorbeau de rău pe Ceaușescu, pe cei ce vroiau să fugă din lagăr, dar mai aloca și 100 de activiști ca să ne convingă că nu avem nici un motiv să fim nefericiți sub conducerea lor.

Am scăpat de rusificare și de exploatarea economică de către o putere străină, dar nu am scăpat de mizerie, de sărăcie, de crime, de pervertirea valorilor, de deprofesionalizarea administrației, de subminarea economiei, de transformarea corupției, minciunii și hoției în mod de viață. Au fost eficienți în a ne apăra de alții, dar nu și de ei. Nici pe noi, dar nici pe ei nu s-au putut proteja de propriile slăbiciuni. Au avut o viață mediocră într-o țară amărâtă.

Îmi revenea constant în minte acest aparent paradox, confirmat ulterior și de toate documentele descoperite de Larry Watts, de câte ori mergeam pe Șoseaua Nordului, în drum spre Herăstrău, pe vremea când nu era asfaltată. Ani buni, mult după ce se construiseră blocurile noi, cu intrări de marmură și portari, proprietarii de apartamente de la un milion de euro în sus și-au condus bijuteriile pe patru roți pe un drum mai distrus decât cel mai distrus drum pe care l-am întâlnit în vreun oraș din Kenya. Când ploua mai tare, aflai că un Ferrari sau un Lamborghini pot fi folosite și ca yachturi.

Nici la 15 ani de la detronarea lui Ceaușescu, locotenenții săi și urmașii acestora nu învațaseră să se apere de ei înșiși. Tot nababi într-o oază de nămol rămăseseră. Deveniseră hoți profesioniști, cu patalama de capitaliști, dar tot nu învățaseră să învingă noroiul.

Nu întâmplător îmi amintesc, din nou, de toate argumentele care au fost invocate de-a lungul vremii pentru a ne convinge că activiștii de partid și securiștii nu au fost chiar niște troglodiți, ba au dus chiar și un război just, nu doar pe cel ignobil împotriva poporului lor.

Ele sunt încă relevante pentru că azi, la 25 de ani de la execuția marelui și singurului vinovat, elita executivă a României dă din nou examen. Testul este practic același. Vor trebui să demonstreze că au învățat, în sfârșit, să ne apere, să se apere, atât de un agresor extern cât și de propriile slăbiciuni.

Este o pură coincidență că examenul se dă la ambele materii simultan. Nimeni nu îl poate bănui pe Putin că și-a programat anexarea Crimeei și destabilizarea Ucrainei tocmai în anul în care România își alege un nou președinte, pentru a face viața grea celor care ar trebui să ne convingă că pot îndrepta erorile predecesorilor.

Din cauza ambițiilor Rusiei de a redeveni hegemon în această parte a lumii, de cinci luni încoace problema se pune cam în aceeași termeni ca în perioada comunistă. România trebuie să iasă din subdezvoltare și să se apere de riscul unei destabilizări interne, provocate de Kremlin, simultan.

Dacă uzurpatorii lui Ceaușescu nu ar fi irosit sfertul de veac prețios în care Rusia și-a lins rănile și nu a avut bani și chef de expediții armate în țările vecine, noul context ne-ar fi prins mult mai bine pregătiți și cu prima parte a problemei aproape rezolvată, după cum e cazul Poloniei. Cu o economie solidă, cu o infrastructură bine pusă la punct și cu o clasă politică serios epurată de trădători și mafioți, este mult mai ușor să reziști amenințărilor străine. Nu e, însă, cazul României.

Și mai grav este, însă, un alt lucru. La noi încă există un curent puternic de opinie printre liderii văzuți și nevăzuți, printre cei ce au fost membrii activi ai administrației comuniste și printre unii din tinerii cărora le-au predat ștafeta, pentru a îmbrățișa din nou soluția ”Ceaușescu”. Adică, să ne opunem rușilor, să nu le facem decât concesii minimale, să nu renunțăm la scutul antirachetă, să continuăm parteneriatul militar cu SUA, dar în același timp să nici nu ne conformăm imperativelor politice care îi dau dimensiune strategică și pe care le presupune și apartenența la UE.

După cum am scris în detaliu în urmă cu patru luni (textul integral aici), soluția ”Ceaușescu” descrie, în esență, dorința unor lideri actuali de a se proteja în egală măsură de ruși dar și de presiunile vesticilor pentru continuarea reformării țării. Pentru că exact asta s-a întâmplat, de fapt, în perioada dictaturii comuniste, sub acoperirea misiunii nobile de protejare a țării în fața agresiunii rusești. Iar între doctrina ceaușistă a ”neamestecului în treburile interne” și refuzul prezent al unor politicieni, magistrați, ofițeri de informații, militari de a contribui la modernizarea statului și de a renunța la jefuirea banului public nu este, de fapt, nici o diferență.

Înainte de 1989, una dintre justificările patriotice valide pentru a lupta împotriva imperialismului sovietic era aceea ca românii să nu fie supuși aceluiași control opresiv pe care KGB-ul îl exercita asupra sovieticilor; ca românii să nu îndure aceleași lipsuri ca ei; să ne bucurăm de o libertate de mișcare de care ei nu au parte; să avem șanse mult mai mari de a ne împlini fiecare, ca indivizi, potențialul și de a fi fericiți cum sovieticii nu au fost.

Și ce am primit în schimb? Mai multă poliție politică, o sărăcie și mai cruntă, mai puțină libertate de mișcare și mai multă nefericire decât au avut parte sovieticii în ultimele două decenii dinaintea căderii Cortinei de Fier. Acestea au fost mărețele împliniri ale unui regim care a fost întrecut în brutalitate și primitivism doar de stalinism și de dictaturile sălbatice din Asia și Africa.

Ar fi fost imposibil să ne protejăm de rusificare și să avem și o viață decentă? Nu. Nivelul de trai mai ridicat de care au avut parte polonezii, ungurii și cehoslovacii nu s-a datorat loialității majorității conducătorilor lor față de Moscova (cât se poate de reală și profundă), ci modului în care aceștia și-au condus țările. În România, pe de altă parte, deși condusă de lideri mult mai anti-sovietici decât ai vecinilor, agresivitatea poliției politice față de proprii cetățeni nu a fost proporțională cu încercările de infiltrare a KGB-ului ci cu cruzimea și slugărnicia majorității securiștilor autohtoni.

Degeaba au rezistat comuniștii și securiștii români dominației URSS dacă alternativa pe care ne-au oferit-o a fost o dictatură comunist-naționalistă, de inspirație nord-coreeană, care a involuat rapid de la frondă antisovietică la un model paranoid de luptă cu toată străinătatea, mai puțin pretenii din Africa.

Dar nu atât poziționarea față de străinătate explică de ce regimul trecut a fost falimentar, cât mai ales incapacitatea de a administra țara eficient și de a asigura un nivel decent de trai. Și asta pentru că loialitatea față de lider, partid și structuri, demonstrată inclusiv prin intensitatea urii față de dușmanul extern, a ajuns să conteze de o mie de ori mai mult decât competența și onestitatea.

Chiar nu puteau conducătorii României comuniste să se lupte și cu rușii dar să își hrănească poporul și să-i nu-i mai hărțuiască cu securitatea pentru tot felul de culpe, derizorii sau inventate? Chiar nu au putut să ne lase să respirăm un pic?

Se pare că nu. Și nu din cauza sovieticilor, evident, ci a prostiei și a excesului de zel în demonstrarea loialității față de tribul de la putere. Prima a împiedicat valorificarea resurselor imense pe care această țară le avea și le are, în timp ce a doua i-a transformat pe unii în asupritorii celorlalți.

Dușmanii noștri interni au fost slăbiciunea celor deștepți și agresivitatea celor proști, din societate dar mai ales din conducerea statului, care au permis ca modelul de conducător care s-a replicat la toate nivelurile, până a ajuns să sufoce statul, să fie cel al incompetentului hoț, incapabil de vreo performanță pozitivă, zbir cu subalternii, slugarnic cu șefii, obsedat doar cum să rămână în funcție și să fure cât mai mult.

Da, ne-am apărat foarte bine de ruși dar nu am fost în stare să ne apărăm de specia aceasta canceroasă de români care omoară tot ce atinge. Puținii activiști și securiști de vârf ce așteptau, jusificat, recunoaștere pentru că ne apărau de ruși au pierdut războiul cu acest inamic din interior care s-a dovedit la fel de periculos ca și sovieticii. În final, România nu a fost distrusă de colonizarea sovietică, ci de cea pusă în operă de suboamenii crescuți printre noi.

În ciuda acestui eșec teribil, care a marcat toată perioada comunistă, există și azi politicieni și alți oameni încă influenți în stat care ne propun același model. Toată rezistența la lupta anticorupție, la modernizarea statului, la promovarea valorilor și competenței, la respectarea unor criterii ferme de integritate, protecția baronilor, folosirea unor jurnaliști abjecți pentru a spăla pe creier mulțimea, nu înseamnă decât o încercare de a perpetua un model de societate divizată radical între stăpâni și slugi, cu nimic diferită de cea peste care domnește Vladimir Putin.

”Da, o să ne batem în continuare cu rușii, dar și cu capitaliștii ăștia nenorociți care nu ne lasă să fim stăpâni pe moșia noastră cum ne taie pe noi capul” – așa ar suna crezul tuturor celor ce se opun reformării în profunzime a țării. Asta au făcut înainte de 1989, asta au făcut și după, asta vor să facă în continuare.

Culmea este că o astfel de opțiune este azi și mai condamnabilă decât a fost în anii comunismului. Presupunând, prin absurd, că fostul dictator ar fi fost atât de sofisticat și de bine intenționat și ar fi vrut să transforme dizidența sa antisovietică în rampă de lansare pentru reformarea societății, nu ar fi fost lăsat. L-ar fi omorât mult mai devreme. El chiar nu ar fi avut de ales. Pe când cei ce vor să-i reînvie doctrina, au.

Binele acestei țări depinde depinde și azi de inteligența și caracterul elitei sale executive, a oamenilor care au deciziile fundamentale în mâini. Singurul mod în care putem evolua este ca ei să accepte că jefuirea banului public este inacceptabilă și că fără profesionalizarea administrației vom rămâne veșnic o țară condamnată la sărăcie, vulnerabilă la acțiuni destabilizatoare. Dacă acțiunile lor sunt în concordanță cu aceste două priorități vor deveni în mod natural aliați ai Vestului și vor beneficia de tot sprijinul pe care democrațiile occidentale îl pot oferi în fața oricărui tip de amenințare. Inclusiv, împotriva unei agresiuni rusești.

Dacă, însă, cred că pot împiedica ofensiva rusească pentru recucerirea influenței în zonă și în același timp și presiunile occidentale de reformare a țării se vor găsi în aceeași situație imposibilă în care s-a poziționat Ceaușescu. Strivit între două modele de guvernare diametral opuse, fără prieteni, deoarece pentru unii nu a fost suficient de obedient, în timp ce pe alții i-a dezamăgit pentru că și-a bătut joc de țara sa.

A treia cale nu există, este o himeră. Vechii securiști, scoși pe tușă de noua generație de ofițeri de informații, în colaborare cu serviciile occidentale, încearcă să își aline frustrările promovând ideea că doar China, marele prieten cu care am împărțit în anii comunismului aversiunea Rusiei, poate reprezenta calea de mijloc. Adică, ne poate proteja de ruși și nici nu le va cere să renunțe la modul de conducere abuziv cu care s-au învățat în anii lui Ceaușescu.

Nimic mai fals. Singurele țări care vor risca un conflict armat cu Rusia în apărarea României sunt membrii NATO și în special SUA. Doar că acestea nu vor accepta niciodată să își trimită militarii să moară pentru noi dacă nu sunt sigure că sacrificiile nu vor servi, în final, unei adunături de politicieni mafioți care, întocmai ca și Ceaușescu, se opun Rusiei doar pentru că nu vor să împartă cu nimeni rezultatele prăduirii propriului popor.

Examenul pe care îl dau azi cei ce țin în mâini destinul României se rezumă, de fapt, la o întrebare foarte simplă: având în vedere că singurul scut care ne poate apăra de o Rusie din ce în ce mai agresivă este parteneriatul strategic cu SUA și apartenența la NATO și UE, ce vor alege?

Să conserve modelul de conducere preluat de la Ceaușescu, cu o castă conducătoare iresponsabilă și cinică, care își fură supușii, în ciuda riscului major de a pierde sprijinul aliaților și de a deveni victimă sigură a Rusiei? Sau se vor achita de angajamentele politice, de garantare a statului de drept și a independenței justiției, incluse în parteneriatele strategice, pentru a beneficia în continuare de sprijinul SUA, al NATO și al Europei și a ține piept Rusiei la adăpostul unor alianțe solide?

Deși mult mai dificil, de data aceasta examenul va fi cu adevărat interesant. Pentru că în ciuda performanțelor anterioare, rezultatul nu este ușor previzibil deoarece nu mai vorbim doar de aceleași creiere cu o singură circomvuluțiune și aceleași caractere infecte care s-au înșurubat la putere în decembrie 1989.

Chiar dacă prezența în procesul de decizie a activiștilor și securiștilor crescuți cu duplicitatea în sânge, pe post de mentori sau de finanțatori, este încă puternică, în amestecul de oameni noi și vechi care țin hățurile țării în mână, prima categorie este, în premieră, bine reprezentată.

Este suficient să privești la cine conduce multe dintre instituțiile vitale ale statului și la cine le conducea în 2004 pentru a înțelege că orice încercare de face predicții doar pe baza performanțelor anterioare ale sistemului în ansamblul său omite un element esențial: schimbarea produsă o dată cu venirea la putere a lui Traian Băsescu.

Nu trebuie decât să ne uităm cu atenție la cei pe care îi atacă virulent propagandiștii oficiali sau acoperiți ai Moscovei pentru a înțelege că această schimbare este cât se poate de profundă și că există șanse mari pentru ca România să iasă învingătoare, de această dată, din ambele provocări care îi stau în cale: atât cea externă, cât și cea internă. De ce?

Deoarece, pentru prima dată după aproape 70 de ani, acești oameni pe care îi înfierează Kremlinul, cu mânie neo-imperialistă, se află în prima linie nu doar pe frontul informativ, ci și pe cel anticorupție și al curățirii statului și a clasei politice. Pentru prima dată de la instaurarea comunismului, avem o garnitură de șefi de instituții care nu se folosesc de misiunea lor de a ne proteja împotriva a ceea ce ne pregătesc rușii (”Ei bine, domnilor din România, în curând vă vom explica totul – cine sunteți și ce credem despre voi,” amenința, nu de mult, Rogozin) pentru a fura mai mult, ci din contră, acționează potrivit ideii că nu ne putem apăra de un agresor extern dacă nu eliminăm vulnerabilitățile interne, generate, ca și acum 25 de ani, de prostie și lăcomie.

Nu este deloc întâmplător faptul că, în ultima vreme, propagadanda rusească a pus tunurile exact pe acele instituții care au început să-și facă treaba. Experții în manipulare știu că legimitatea pe care o capătă toți cei ce acționează într-un spirit justițiar în acord cu interesul național vor fi mult mai greu de atacat, compromis și decredibilizat decât au fost vreodată Ceaușescu, Iliescu și armata lor de impostori.

Cu toate acestea, lupta ce abia a început nu se anunță deloc ușoară. Iar pentru deznodământul ei decisive se vor dovedi două elemente: dacă oamenii noi vor reuși să facă masă critică în procesul decizional și dacă sunt dispuși să meargă până la capăt pentru a-și impune punctul de vedere, cu orice preț, în fața tovarășilor vremelnici, a celor ce sunt incapabili să înțeleagă că România este în fața unei alegeri istorice. Ori merge înainte pe drumul pe care a pornit acum zece ani, ori dispare.

Articol publicat şi pe turturica.ro

Saccsiv. Actiune UDMR. Legea Arhivelor Nationale, ce prevede retrocedarea in natura a documentelor

Va reamintesc o actiune mai veche (noiembrie 2011) a celor rai si vicleni, un alt act de tradare nationala:
Actiune UDMR. Legea Arhivelor Nationale, ce prevede retrocedarea in natura a documentelor, va duce la disparitia documentelor ce atesta existenta continua a romanilor din Ardeal?

Iata ce aflam din articolul Catastrofa pe care UDMR a pregătit-o României: ştergerea documentelor istorice:
În timp ce opinia publică era bombardată cu ştiri despre arestarea lui Sorin Ovidiu Vîntu și a lui Liviu Luca, la Camera Deputaţilor, UDMR a avut grijă să-şi pregătească terenul pentru susţinerea propriilor interese, astfel fiind aprobată la foc automat o lege controversată care va aduce deservicii imense românilor și României.
Pe 8 noiembrie, la Camera Deputaților, cu Roberta Anastase la timona ședinței, mașinăria de vot a PDL și UDMR a aprobat, în ciuda protestelor PSD și PNL, proiectul Legii Arhivelor Naţionale, iniţiat de UDMR.
Conform acestui proiect, la propunerea UDMR, documentele din Arhivele Naţionale vor putea fi retrase din administrarea Fondului Arhivistic Naţional al României. Proiectul a fost adoptat cu 127 voturi “pentru”, 117 voturi “împotrivă” şi 4 abţineri.
Trebuie spus că proiectul de act normativ care modifică Legea arhivelor zăcea de multă vreme pe lista legilor care trebuiau să intre la dezbatere și la vot în Camera Deputaților. A intrat de mai multe ori în dezbaterea Camerei Deputaţilor, dar a fost retrimis de fiecare dată la Comisia de Cultură pentru a fi rediscutat. Comisia de Cultură din Cameră, condusă de pedelista Raluca Țurcan, este practic autoarea modificării din Legea Arhivelor care le dă ocazia cultelor să-şi primească înapoi documente de importanţă deosebită, relata Cotidianul într-un articol publicat pe 9 noiembrie 2011.
Pe lângă reglementările privind falimentul sau desfiinţarea unor creatori de arhive, dar şi autorizarea unor deţinători de arhive privaţi, în proiectul de lege adoptat s-a strecurat şi modificarea vizând retrocedarea în natură a documentelor care au aparţinut odată cultelor.

De unde vine acest interes al UDMR pentru retro­cedarea documentelor către cultele bisericeşti? Un motiv ar fi acela că, printre aceste documente, se numără şi registrele de stare civilă din bisericile din Ardeal, unde au fost consemnate de-a lungul timpului persoanele nou născute, persoanele decedate etc, aceste documente atestând existenţa continuă a românilor în această zonă a ţării. Odată dispersate aceste documente (ceea ce va face mult mai uşoară pierderea lor fizică), dispare şi una dintre cele mai puternice dovezi privind românismul din acest teritoriu.

Acest proiect de modificare a Legii arhivelor a stârnit indignarea arhiviştilor și a istoricilor.

Istoricul Zoe Petre susținea în urmă cu ceva vreme că retrocedarea arhivelor este “o barbarie fără seamă, o crimă”, și că “nicăieri în lume nu se întâmplă acest lucru, în toate ţările civilizate există arhive centralizate”. Zoe Petre le cerea atunci parlamentarilor Opoziției, dar și celor de la Putere să se trezească în plen “şi să nu voteze această proiect legislativ, deoarece Arhivele Naţionale sunt o instituţie a statului modern român, iar ele nu pot fi devalizate.”

Istoricul Adrian Cioroianu a tras un alt important semnal de alarmă legat de acest proiect de lege de modificare a Legii arhivelor în sensul dorit de UDMR. Fostul ministru de Externe e convins că această propunere legislativă reprezintă încă un pas spre obţinearea autonomiei mult dorite de către reprezentanţii politici ai maghiarilor din România.

“În măsura în care cultele îşi doresc această arhivă, este dreptul lor să o ceară, dar acest lucru implică alţi factori: să aibă unde să o depoziteze, să aibă oameni care să se ocupe de ea, etc. Acest demers va afecta profund studirea istoriei. Propunerea legislativă fiind iniţiată de parlamentarii UDMR, acest proiect pare să reprezinte intresele stricte ale comunităţii maghiare sau a unor reprezentanţi ai lor“, susține Adrian Cioroianu.

Bogdan-Florin Popovici, preşedintele Federaţiei Arhiviştilor din România, a atras atenţia că “funcţia instituţională a cultelor religioase nu este aceea de a păstra, de arhivare, ci una religioasă”.

“Suntem de acord ca documentele să fie restituite în copii, acordându-se acces proprietarilor de drept cu prioritate faţă de alte categorii care au acces la arhive. Dar să le retrocedezi fizic creează o mare ameninţare ca acestea să dispară. Intraţi în orice anticariat şi veţi găsi o dovadă că exercitarea unui control asupra documentelor retrocedate va fi o sarcină foarte dificilă”, a spus el.

Iată de ce aceasta lege care permite retrocedarea documentelor din Arhivele Naţionale contravine intereselor întregului popor român:
se restituie in natura bunuri arhivistice care au o valoare patrimoniala deosebita si al caror risc de deteriorare este crescut o astfel de decizie „ar conduce la scoaterea respectivelor bunuri arhivistice de sub regimul juridic stabilit de Legea 16/1996 si la trecerea lor sub un alt regim juridic, neclar, intrucat situatia arhivelor private nu este reglementata inca in Romania”

Arhivele, in calitate de depozitar al memoriei nationale, au rolul de a asigura conditiile propice conservarii si pastrarii documentelor.
Exista o mare varietate de spețe rezultate in urma aplicarii Decretului nr. 472/1971 privind Fondul Arhivistic National. Aceasta varietate de cazuri nu poate fi pur si simplu tratata generic, ca având caracter „abuziv” (după cum susţine UDMR – n.r.), si nu poate fi rezolvată decat printr-o analiza, de la caz la caz, intr-un cadru legislativ nuanțat.

Fondul Arhivistic National este un important tezaur scris, care face parte din patrimoniul cultural-național al unui popor, o sursa istorica de importanta deosebita.

Documentele care fac parte din fondul arhivistic national au o valoare istorica si, drept urmare, protectia acestora trebuie asigurata in mod unitar si continuu, indiferent de domeniul la care se refera aceste documente sau de interesul pe care il reprezinta la un moment dat.

„Eu cred ca nu isi dau seama oamenii de catastrofa pe care o pregatesc Romaniei. Daca legea este adoptata, aceasta inseamna stergerea memoriei, odata ce arhivele dispar din centru, din Arhivele Nationale (…) Daca le-as propune in SUA sa intoarca arhivele de la Arhivele Nationale Centrale din Washington DC la diferitii emitenti din SUA, eu cred ca ar spune caeste un act de tradare nationala, de destramare a unitatii Statelor Unite”, a declarat renumitul istoric Dinu C. Giurescu.

Cititi va rog si:
O tradare a intereselor nationale din partea Camerei Deputatilor. Dezmembrarea Arhivelor Nationale. Urmeaza Statul Roman? De ce nu se scaneaza documentele? De ce nu li se trimit copii? De ce se retrocedeaza originalele?

Orice vine din partea UDMR trebuie pus sub semnul intrebarii, caci agenda lor de lucru e clara. Cum clara e si agenda de lucru PDL: distrugerea tarii. Ce se urmareste oare cu aceasta miscare? Doar cele expuse in articol? Poate ca da, poate si ceva in plus, ceva ce ne scapa.

Saccsiv

Bogdan Diaconu - Ne-am săturat de Ungaria!

Ne-am săturat de Ungaria!

Bogdan Diaconu

Duminică, 03 August 2014 18:23

„Extremiştii de dreapta maghiari devin din ce in ce mai prezenti in spatiul public: ceremonii, statui şi plăci memoriale sunt închinate lui Miklos Horthy, şi criminalilor dr război, scriitorului din perioada nazistă Joszef Nyiro şi Wass Albert. În spatele acestui nou cult se situează prietenii şi colegii de partid ai premierului Viktor Orban. [...] Noua Constituţie a Ungariei celebrează în maniera de «Ungaria-über-alles » spiritul unor vremuri demult trecute: statul maghiar de o mie de ani reprezentat de coroana lui Ştefan, « unitatea spirituala si sufletească » a unei naţiuni «rupte în bucăţi»”, datoria de a păstra deosebita limba maghiară, a maghiarimii şi a culturii naţionale ungare. Este o întoarcere în timp la perioada interbelică, atunci când Miklos Horthy introducea un regim dictatorial, ultraconservator şi revizionist”. (Der Spiegel). Sub semnătura lui Bogdan Diaconu, portalul Adevarul.ro a publicat textul pe care vi-l prezentăm mai jos. Din păcate, nu de Ungaria trebuie să fim sătui, ci de incompetenţa şi trădarea naţiunii române de către cei căţăraţi la cârma ţării. Şi nu doar ei sunt adevăraţii vinovaţi, ci noi, toţi. Ce fac ungurii în Ungaria, este problema lor, însă ce fac ungurii în România este problema noastră! Românii trebuie să fie mai atenţi pe cine vor vota, pentru a nu mai permite şi în viitor umilirea României, a însemnelor naţionale de către oficialii din „ţara vecină şi prietenă”, mai ales aici, la noi acasă! Este imperios necesar, este obligatoriu ca toţi administratorii postdecembrişti ai ţării noastre - inclusiv cei trei care nu merită denumirea de Preşedinţi ai României - să dea seama pentru faptele lor şi pentru stadiul catastrofal în care au condus şi au adus ţara! Parafrazându-l pe autorul textului de mai jos, dacă poporul român nu doreşte să dispară din istorie, ar trebui să-şi reconstruiască ţara, cu altfel de aspiraţii şi, mai ales, cu altfel de conducători. (Ion Măldărescu)   Ne-am săturat de Ungaria care vrea respect pentru dispreţul ei faţă de legile româneşti, care propune un dialog în care Viktor Orbán să monologheze despre super-naţiunea maghiară, care pretinde buna vecinătate a Budapestei care să ne dicteze tuturor şi cere toleranţă pentru politica maghiară pornită să anuleze suveranitatea şi chiar existenţa statului român.   Ne-am săturat de grija Ungariei pentru minoritatea maghiară din alte state, în timp ce minorităţile din interiorul statului maghiar nu sunt reprezentate nici măcar în Parlament, darămite în Guvern, iar unele minorităţi au devenit ţinte publice pe teritoriul ungar. Ne-am săturat de retrocedările pe care le vrea şi le susţine Ungaria în România, în timp ce despre averea Gojdu nu se mai pomeneşte nimic. Ne-am săturat de drepturile şi de revendicările bisericilor maghiare în România, după ce nici în secolul XIX acestea nu le permiteau românilor transilvăneni să aibă biserici de piatră, ci numai din lemn, ca să nu lase urme durabile, pentru ca în prezent să ne acuze că nu avem istorie, trecut sau cultură. Acum, brusc, bisericile maghiare au descoperit că vor toleranţă şi retrocedări, după ce au furat Ardealul şi i-au împilat pe români secole de-a rândul. Nu am văzut niciun cleric maghiar să-şi ceară scuze pentru trecutul de împilare exercitat de bisericile maghiare asupra populaţiei româneşti. Ne-am săturat să ni se bage pe gât criminali maghiari de război vinovaţi pentru uciderea românilor, să se defileze cu cărţile lor prin România, să li se acorde onoruri şi să li se ridice statui, iar cenuşa lor blestemată să fie adusă pe ascuns ca să fie înmormântată în pământul pe care l-au schilodit, unde sângele românilor ucişi de ei încă strigă după dreptate. Nu am auzit Ungaria să-şi ceară scuze niciodată pentru perioada şi crimele lui Horthy, dimpotrivă, acesta e glorificat în centrul Budapestei. În plus, urmaşii slugilor lui Horthy care au furat păduri în Ardeal sunt reîmproprietăriţi ca şi cum înaintaşii lor ar fi fost proprietari de drept pe pământul românesc. Ne-am săturat de Ungaria şi de istoria ei „glorioasă” de 1.000 de ani de împilare a altora pe care nu ştie cum să şi-o reînvie şi să o readucă la viaţă, călcând peste adevăr, peste vinovăţii, peste convieţuire, peste orice normalitate şi bună vecinătate. Ne-am săturat de Ungaria şi de toţi banii ei băgaţi în politica şi în presa maghiară din Transilvania ca să-i otrăvească pe etnicii maghiari şi să-i înveţe cum să se izoleze de români, cum să nu înveţe limba statului în care trăiesc, cum să-şi dorească enclave etnice şi cum tot răul de pe lume vine de la noi. Ne-am săturat de Ungaria şi de toţi interpuşii ei, cu funcţii sau fără, care agită apele extremismului şi ale secesionismului şi care se plâng mereu, peste tot, şi aici, şi în străinătate, de împilare şi genocid al maghiarilor, în timp ce românii au ajuns să trăiască în Harghita şi în Covasna sub teroarea noilor grofi maghiari ca înainte de Marea Unire. Ne-am săturat de Ungaria şi de veşnicele ei pretenţii şi nemulţumiri, în timp ce elevii români sunt alungaţi din şcolile centrale din oraşele Transilvaniei ca să le facă loc copiilor maghiari, în timp ce tricolorul le este interzis copiilor români care ajung să fie pedepsiţi dacă îl poartă. Ne-am săturat de Ungaria şi de steagul secuiesc vârât cu de-a sila peste tot, alături de steagul statului maghiar şi de steagul naziştilor cu cruce şi săgeţi, exact pe pământul care a avut cel mai mult de suferit de pe urma abominaţiilor horthyste. Ne-am săturat de Ungaria şi de premierul ei reales Viktor Orbán, salvatorul naţiunii maghiare, care de la primul discurs în Parlament şi-a afirmat „dreptul” de a controla teritorii din ţările învecinate şi de a da ordine altor naţiuni. Ne-am săturat de Ungaria „independentă” care ia bani de la ruşi, „iliberală” pentru a băga pumnul în gura presei şi „mândră” să dea chip neo-nazismului într-un fel pe care nu-l credeam cu putinţă în secolul al XXI-lea. Ne-am săturat de Ungaria care vrea bună vecinătate cu România prin călcarea acesteia în picioare, care vrea toleranţă pentru extremismul ei, drepturi pentru expansionismul ei şi respect pentru sărbătorile ei care înseamnă negarea istoriei românilor şi anularea reîntregirii naţiunii noastre. Ne-am săturat de Ungaria care vrea să se amestece peste tot, pe care o dai afară politicos pe uşă şi ţi se bagă în suflet pe fereastră, care îşi trimite emisarii pe cai în Transilvania ca să ne amintească de descălecarea lui Horthy şi care trăieşte din resentimente şi frustrări de călău care nu îşi mai poate tortura şi nimici victimele, după ce a făcut-o secole de-a rândul. Ne-am săturat de Ungaria care se agită fără oprire ca UE să se ocupe de minoritatea maghiară, Consiliul Europei să se ocupe de minoritatea maghiară, Consiliul European să se ocupe de minoritatea maghiară, Comisia Europeană să se ocupe de minoritatea maghiară, Parlamentul European să se ocupe de minoritatea maghiară, SUA să se ocupe de minoritatea maghiară, Rusia să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul României să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul Ucrainei să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul Slovaciei să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul Serbiei să se ocupe de minoritatea maghiară, Turcia să se ocupe de minoritatea maghiară (Vona Gabor a vizitat şi Turcia unde le-a vorbit „fraţilor şi surorilor” poporului maghiar, care, întâmplător, a fost ocupat de Imperiul Otoman, dar istoria se rescrie), Dalai Lama să se ocupe de minoritatea maghiară (Tőkés a vrut să-l aducă în Transilvania să-i arate minoritatea maghiară care suferă la fel ca poporul tibetan, iar europarlamentarul U.D.M.R. Sógor Csaba chiar s-a întâlnit cu Dalai Lama în 2010 şi l-a salutat „în numele maghiarilor transilvăneni”, vorbind la comun despre drepturile minorităţilor tibetană şi maghiară). Şi lista nu se opreşte aici: Ungaria complotează ca de minoritatea maghiară să se ocupe şi catalonezii, bascii, tirolezii, flamanzii, italienii şi thailandezii, câţiva vajnici apărători ai autonomiei de acest fel fiind prezenţi în repetate rânduri la mitingurile secuieşti din România. Dar cel mai important susţinător al Ungariei pe drumul către controlul minorităţilor maghiare din ţările învecinate este Găgăuzia, raionul separatist cultivat intens de Budapesta. Universul întreg trebuie să se ocupe de minoritatea maghiară şi de problemele ei închipuite... Ne-am săturat de Ungaria şi de complexele ei furibunde de mare fost imperiu imaginar, de mândria ei de mare naţiune care are atâtea păcate în trecut - şi nu doar faţă de poporul român - pe care însă se străduieşte să le ajungă din urmă în prezent, care s-a dat întotdeauna de partea imperiilor care i-au încurajat ambiţiile nejustificate, aşa cum în prezent s-a dat de partea Rusiei care a îngenuncheat-o în 1956, doar va mai rupe ceva teritorii de la statele pe care Moscova le vrea doborâte şi îngenuncheate. Jucând de partea Rusiei, Ungaria şi-a călcat singură în picioare istoria şi şi-a aruncat la coşul de gunoi martirii propriei ei revoluţii anti-comuniste. Ne-am săturat de Ungaria şi de istoria ei „glorioasă” de 1.000 de ani de împilare a altora pe care nu ştie cum să şi-o reînvie şi să o readucă la viaţă, călcând peste adevăr, peste vinovăţii, peste convieţuire, peste orice normalitate şi bună vecinătate. Ne-am săturat de Ungaria care vrea mereu mai mult, drepturi speciale, tratament preferenţial, control asupra comunităţilor maghiare din afara ţării, dar mai ales asupra averii ţărilor unde se află acestea, care vrea limba maghiară şi stat în stat peste tot, în numele rasei superioare pe care o reprezintă. Ne-am săturat de Ungaria care nu vrea să fie un stat printre alte state, ci un stat peste alte state, care nu vrea să reprezinte un popor printre alte popoare, ci un popor peste alte popoare, care nu vrea să se laude cu o cultură printre alte culturi, ci cu una peste alte culturi. Ne-am săturat de Ungaria care se visează Reich, de Viktor Orbán, care se visează Horthy şi de Budapesta care se visează capitala unui Imperiu care nu a existat niciodată decât în halucinaţiile bolnave ale unor lideri pentru care viaţa nu avea rost decât prin moartea altora.     Ne-am săturat de Ungaria lui Viktor Orbán, a lui Semjén Zsolt, a lui László Tőkés, a lui Vona Gábor, de Ungaria lui Wass Albert şi a lui Nyirő József, de Ungaria batalioanelor secuieşti ale morţii pe care László Tőkés le vrea reînviate (şi acestea au monumente în România), de Ungaria nostalgiei după Horthy şi după ante-Trianon şi, dacă votanţii unguri, prea mulţi, ai acestei direcţii periculoase, mai doresc să evite ca poporul maghiar să rămână în istorie ca ultimul nostalgic al nazismului, ar trebui să-şi construiască o altfel de ţară, cu altfel de aspiraţii şi, mai ales, cu altfel de eroi.[1] --------------------------------------------------------- [1] http://adevarul.ro/news/politica/ne-am-saturat-ungaria1_53d4b8020d133766a8c66b32/index.html

CORNELIU LEU SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI KELEMEN HUNOR SAU CE MAI EXISTĂ ÎNTRE CONFRATE ȘI CONCETĂȚEAN?

Este vorba, Domnule Ministru, sau Domnule Președinte, de un confrate al Dumneavoastră scriitor mai bătrân care semnează aceste rânduri, dar și de concetățeanul Dumneavoastră, de asemenea mai bătrân, a cărui inimă dăruită limbii române și nevoii ei de afirmare nu a găsit nici o alinare ci, dimpotrivă, mai multă durere și suspin pe parcursul ministeriatului la care renunțați astăzi. Așa că, între condiția de modest confrate și cea de egal concetățean care Vă sunt, există, în ori ce caz, această dată de 1 august 2014 când, toată țara V-a asculta declarațiile publice prin care Vă încheiați mandatul de Ministru al Culturii și cel de Vice Prim-ministru al Guvernului. Vice Prim-ministru, exact pentru aceste probleme culturale spirituale și de afirmare ale României în care trăim cu toții și cu tot respectul unii pentru alții.

Ca să intru direct în subiect, fiind implicat de mulți ani de zile în eforturile de a stabili în mod statornic o Sărbătoare a Limbii Române care să ne unească pe toți vorbitorii ei și pe toți creatorii spiritualității ei, am pledat cu perseverență pentru legiferarea Zilei Limbii Române dar, în același timp, alături de toți oamenii, publicațiile, instituțiile și organizațiile societății civile care m-au sprijinit, am organizat manifestări vreme de ani de zile, până când, în aprilie trecut a fost promulgată Legea 53/2013. Ba chiar și după această promulgare, întrucât nu existau instrucțiuni de aplicare, iar oficialitățile refuzau birocratic să se angajeze, tot împreună cu organizațiile societății civile, cu susținerea din presă și a autorităților locale de simțire patriotică, spre cinstirea acestei Legi, am organizat anul trecut multe manifestări în localitățile țării și o amplă manifestare centrală pe Valea Prahovei, aflată în legătură internet cu organizații culturale ale românilor de pretutindeni și în legătură sufletească directă cu participanții care au venit de peste granițe spre a sărbători cu noi evenimentul. Un eveniment al cărui cântec, devenit imn, dumneavoastră ca poet nu puteți să nu-l apreciați: „Ne cheamă Sfinxul din Carpați / Să fim alături frați cu frați / În miezul țării noastre sfânt / La ceas de mare legământ!”...

Dar, nu numai ca poet, stimate confrate Kelemen Hunor, ci și ca Ministru al Culturii în două dintre guvernele României, sunt convins că apreciați ținuta cultural-patriotică prin care acest imn lansat de noi consacră un asemenea eveniment de importanță națională: „...Cu sufletele-alăturați, / De-aici spre patru zări zburați / Spre frații ce-n străin pământ, / Țin rădăcina prin cuvânt / Și-ntinse aripi ce vâslesc / Spre tot ce-i graiul românesc./ Spre tot ce-avem mai bun, mai sfânt / Clădit și-n piatră și-n cuvânt. / Cuvântul românesc, rostit / În slujbe de altar sfințit / Prin nobili ctitori, mari bărbați, / Eroii noștri legendari, / Semeți, viteji, cu brațe tari, / Încununați / Cu creste de Carpați!”...

Iar, ca om care ați dat dovada răspunderii ce V-a făcut să demisionați din ambele înalte funcții guvernamentale pentru a candida la cea supremă, de prim și mare fiu al României, ales în fruntea patriei noastre străbune spre a-i garanta progresul și spiritualitatea, cultivând idealul dintotdeauna al românilor, iarăși nu se poate să nu vibrați la o chemare precum aceasta care evocă tocmai funcția pentru care vreți să candidați: „Ne cheamă Sfinxul din Bucegi, /Simbol de voievozi și regi / Ce-aici românii i-au avut / Din cel mai depărtat trecut! / Pe munții românești urcați / Sub semnul magic din Carpați, / Pecete-adâncă, din bătrâni / Peste suflarea de români.”...

Sunt sentimente sincere și firești pe care dumneavoastră, ca poet, nu aveți cum să nu le înțelegeți; și, dacă ar fi vorba doar de afinitățile noastre literare, chiar mi-aș exprima speranța că le veți traduce cu toată măiestria Dumneavoastră poetică, pentru a le face cunoscute și-n alte limbi.

Dar, cum spuneam la început, prin faptul că nu suntem doar confrați, ci și concetățeni - eu unul de rînd, Dumneavoastră înalt demnitar - decizia Vă aparține. Așa cum anul trecut a aparținut unui ministru de penibilă amintire, a cărui miopie politică ne-a lipsit de orice sprijin. Din fericire, acest cântec nu a răsunat în gol: chemarea lui a adunat zeci de mii de oameni, iar versurile lui s-au cântat în toate localitățile și comunitățile românești care au pus în aplicare legea, înainte de a o face Guvernul, multe ministere motivând că nu există norme de aplicare. Așa că, pe lângă organizarea manifestărilor de anul trecut doar cu sprijinul societății civile, am străduit până ce Parlamentul a luat încă o măsură legislativă: Legea 290 / 2013 apărută în Monitorul Oficial din 14 noiembrie, care prevede: „Art.II.- În termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Ministerul Culturii va elabora normele de punere în aplicare a Legii 53/2013 privind instituirea Zilei Limbii Române, astfel cum a fost completată prin prezenta Lege”.

Din păcate, iubite confrate și concetățean Kelemen Hunor, de la 14 noiembrie 2013 până astăzi au trecut 261 de zile iar aceste norme nu există, fiind blocate pe parcursul întregului Dumneavoastră Ministeriat. Pentru că, în iarna trecută, antecesorul Dumneavoastră în fotoliul de ministru a luat în considerație memoriul pe care i l-am adresat în legătură cu această nouă Lege și l-a dat în lucru Direcției de Politici Culturale care, la 13 februarie 2014, cu adresa nr.532, chiar ne-a solicitat sugestii cu care să completeze proiectul de act normativ, pe care a început a-l alcătui astfel, spre a fi supus aprobării. Iar această aprobare Vă revenea Domniei Voastre, care tocmai reajungeați în fruntea Ministerului Culturii.

Ei bine, iată că ați petrecut mai multe luni în fruntea acelui minister, perioadă în care demersul a rămas blocat, cu toate că, în calitate de Vice Prim-ministru care girați întregul sector, nu se poate să nu vă fi ajuns pe masa de decizie și un alt memoriu, pe care l-am adresat Primului Ministru în legătură cu manifestările proiectate pentru anul 2014. Proiecte ce se pot realiza mai ales dacă intră în funcțiune respectivele norme de aplicare.

Nefericirea a fost că ele au rămas blocate la ministerul pe care cu onoare îl conduceați. Iar astăzi, printre declarațiile făcute de Domnia Voastră în legătură cu noul ministru pe care îl propuneți, nu am văzut măcar vreo intenție de a-i lăsa lui, în continuare, această îndatorire, cu toate că termenul limită prevăzut prin Lege este depășit, dacă calculăm bine, cu 171 de zile, iar noi intrăm în luna în care, tot prin Lege, Ziua Limbii Române urmează a fi sărbătorită cât se poate de oficial.

Întrebarea care se pune este: „În ce mod se va face această sărbătorire dacă, abuziv, ministerul pe care l-ați condus, nu și-a îndeplinit obligația legală de a elabora normele de aplicare?!”

Desigur, noi, societatea civilă, alături de confrații din presă, de instituțiile și autoritățile locale conduse cu simțire patriotică, vom face aceasta Și vă spun foarte clar de ce: 1.Pentru adevărurile istorice despre devenirea, ființa și cultura noastră care se atestă prin limbă; 2.Pentru cinstirea viziunii poeților și cărturarilor noștri care au cântat întotdeauna „ Limba ce-o vorbim”; 3. Pentru că multe țări ale lumii au o zi în care își cinstesc ființa națională tocmai prin expresia ei în limba națională și, chiar în jurul nostru Turcia și Ungaria sunt un exemplu în acest sens; iar generozitatea recentelor fonduri puse la dispoziție de Putin pentru propagarea limbii ruse în lume, demonstrează chiar mai mult decât atât. 4. Pentru că, dintre toate țările europene care au suferit de pe urma pactului Ribbentrop-Molotov și a Zidului Berlinului și chiar dintre țările lumii, în afară de coreenii care pretind că o fac din proprie voință, suntem singurii care am rămas împărțiți în două state, limba fiind liantul cel mai puternic pentru a ne ține împreună într-o cultură comună. Adică, spre deosebire de alții, limba ne este și salvarea de la pieire ca națiune.

Dumneavoastră, care vă pregătiți acum să Vă puneți candidatura la președinția acestei țări, nu aveți cum neglija idealul ei de unire care dăinuie dintotdeauna și nu se poate stinge vreodată; așa că orice soluție în această direcție, chiar și paleativul unității prin limbă și trăirii sentimentului de comunitate prin limbă, provin din vrerea acestui popor pe care Vă pregătiți să-l conduceți. Și, dacă doriți într-adevăr să-l conduceți, desigur că n-o faceți spre a-l conduce iar într-o fundătură, ca și inconștiența egolatră a actualului președinte!

Noi vom face și anul acesta tot ce ne stă în putință. Ne vom înarma cu gândul că „Ne cheamă Sfinxul din Carpați / Să fim alături frați cu frați...” și, nepărat, VOM FI!... Vom fi alături și vom sărbători cu toate forțele noastre de societate civilă această Zi a Limbii care ne face părtași la o cultură, o spiritualitate și o civilizație comună, adică exact arealul pe care îl ocupa fosta Dumneavoastră funcție de Vice Prim-ministru al Guvernului căruia mereu noi i-am adresat rugăminți rămase fără răspuns. Vom realiza cum vom putea mai bine și cu mai multă forță intelectuală toate manifestările la care ne-am angajat sau spre care ne îndeamnă sufletul. Pentru că noi afirmăm un lucru pe care conștiința Dumneavoastră de scriitor nu poate să nu-l aprecieze cu sensibilitate, susținâțndu-l și prin glas de poet și prin discurs de politician benign acestei țări: „... Și să rămânem veșnic frați / Bând apa vie din Carpați, / Aici, la Sfinxul din Bucegi, / Unde-am avut preoți și regi. / Și o Credință am avut / Din veac de mare început; / Iar nimănui n-am făcut rău, / Crezând în Bunul Dumnezeu / Care, cu noi, Va fi mereu! / Va fi mereu!”...

Da: Înarmați cu o asemenea simțire la care V-am dori părtaș, noi vom asigura și anul acesta sărbătorirea, chiar și fără ajutor oficial. Dar e normal, oare, ca Statul, Guvernul, să nu facă nimic, în ciuda faptului că există două legi, promulgate una după alta, tocmai spre a impulsiona avântul civic prin care Țara își asumă o asemenea sărbătoare, chiar dacă unii încearcă să o saboteze?!

Din acest motiv, stimate confrate și concetățean Kelemen Hunor, am ascultat cu sufletul la gură, atât motivația demisiei Domniei Voastre, cât și gândurile adresate înlocuitorului pe care Vi-l propuneți, tocmai în speranța de a găsi și un asemenea îndemn către el. Dar nu am găsit, la fel cum, pe toată durata ultimului Dumneavoastră mandat ministerial, măsurile începute de antecesorul Dumneavoastră au fost stopate.

Și, zău, mă mir cum, în aceste condiții, mai puteți să Vă doriți a fi candidat la Președinția României!...

Nu Vă acuz; V-am spus că V-am urmărit cu atenție: Ați fost modest ca pretenții și V-ați motivat candidatura numai sub semnul frivolului joc politic: „De a putea pune condiții în turul doi, celui pe care să-l susțineți mai departe”.

Dar la întrebarea „ pe cine veți susține?” ați avut, iarăși, un răspuns franc: „Nu dau nimănui cec în alb; vom negocia”...

Ce veți negocia, Domnule Hunor, ca să-l susțineți, la modul mercenar pe viitorul președinte? ... Ce altceva veți putea negocia decât, iarăși, niște posturi de miniștri?!... Veți negocia și, sunt convins că, prin șantajul care stă la baza compromisului politic, veți obține iarăși Ministerul Culturii.

Da; îl veți obține. Politicienii noștri se consideră deștepți dacă țin pentru ei ministerele economice, de la care pot stoarce; și negociază cu alții ministere menite să producă altceva decât bani: Viitorul spiritual al țării, cel educațional sau cel al sănătății publice, s-a dovedit a nu conta pentru ei. Acesta este un adevăr pe care Dumneavoastră îl știți și, de asta, vreți să negociați. Poate numai, dacă nu aveți alt interes: Acela de a se bloca în continuare asemenea inițiative de afirmare națională, de importanța cărora se vede că nu sunt conștienți contemporanii Dumneavoastră din viața politică.

Îmi pare rău, Domnule Kelemen Hunor: Miza e prea mică!... Ar fi mai loial din partea Dumneavoastră să nu candidați. Să nu terfeliți cu asemenea calcule meschine ideea, totuși încurajatoare pentru români: Cea de a-și alege un alt fel de președinte!

Corneliu LEU 

1 august 2014