D E F I N I R E A T O T A L I T A R I S M U L U I
Istoria secolului XX a fost dominatã de ofensiva pe care un fenomen politic nou, totalitarismul, a declanşat-o împotriva orânduirii democratice şi a ordinii internaţionale. Aproape toate rãsboaiele dintre state, cele civile, marile conflicte sociale, crizele politice, au avut drept cauzã proliferarea totalitarismului ca mod de luptã pentru puterea în stat şi pentru hegemonia mondialã. Distrugerile şi suferinţele produse de isbucnirea acestui fenomen au atins proporţii încã necunoscute: niciodatã în trecut nu s'au suprimat într'un mod atât de sãlbatec atâtea vieţi omeneşti, şi nu s'au şters într'un timp atât de scurt pânã şi urmele culturii şi ale civilizaţiei.
Recenta prãbuşire a totalitarismului de tip sovietic pune, aşa cum ar fi trebuit sã punã şi dispariţia naţional-socialismului, problema mijloacelor de a preveni repetarea unor experimente de tip totalitar.
Democraţia având ca postulat primatul dreptului asupra forţei, ea nu dispune de altã armã pentru a se apãra decât legea. De unde obligaţia de a defini în drept totalitarismul pentru a-l putea combate.
Legislaţia anti-totalitarã ar trebui sã aibã ambiţia de a acoperi lacunele Tribunalului de la Nüremberg. In loc de a defini în drept totalitarismul în genere, spre a-l scoate definitiv înafara legii, aceastã instanţã internaţionalã s'a mulţumit sã judece efectele cele mai spectaculoase, dar secundare, ale unui totalitarism particular. Aceastã carenţã se datoreşte în primul rând preocupãrii de a salva de la oprobiu o ideologie - socialismul, şi un mit - revoluţia, adicã principalele cauze ale totalitarismului. Cum majoritatea guvernelor occidentale din 1945-47 erau orientate cãtre stânga, s'a urmãrit mascarea opţiunii fundamentale a dictaturii hitleriste –socialismul -, punându-se în acest scop crimele de rãsboi şi împotriva umanitãţii pe seama orientãrii subsidiar naţionaliste a acestui regim totalitar. In acelaşi sens au mers şi presiunile exercitate de URSS, care - înafara preocupãrilor comune întregii stângi - voia sã atribuie celui de al Treilea Reich propriile sale crime : genocidul zis stalinist[1] şi masacrul de la Katîn. Propaganda despre crimele de rãsboi ale Germaniei a fost şi pentru Puterile Anglo-saxone un mijloc comod de a trece sub tãcere delictele de aceiaşi naturã pe care ele înşile le comiseserã la Altona, la Dresda, la Hiroşima, la Nagasaki, la Lientz etc.. Franţa, care nu comisese astfel de crime,a adoptat aceeaşi atitudine din cauza socialiştilor şi a comuniştilor în guvern, dar şi pentru cã şi ea, ca şi URSS, face din revoluţie şi teroare originea instituţiilor ei politice. Infine, dacã analiza superficialã şi sectarã a Tribunalului de la Nüremberg a servit interesele acelor state care au fãcut din calitatea de "victimã a naţional-socialismului"[2]justificarea unui naţionalism triumfant şi cuceritor, ea a fost pur şi simplu inutilã pentru democraţie deoarece nu se aplica la combaterea totalitarismului.
* * *
Spre deosebire de alte state, care au cunoscut totalitarismul doar sub una din ipostazele sale, şi atunci numai sub forma unei ocupaţii militare în timp de rãsboi, România a fãcut experienţa ambelor variante paroxistice ale acestui fenomen politic: socialismul marxist şi socialismul hitlerist. Cunoaşterea efectivã, atât a fenomenului iniţial - sovietele bolşevice din Rusia şi Ungaria, în 1918-1919 -, cât şi a fenomenului indus - naţional-socialismul lui Hitler -, dar şi experienţa revanşei celui dintâi asupra celui de-al doilea dupã 1945, le conferã observatorilor avizaţi din România o autoritate la care nu pot pretinde cercetãtorii şi teoreticienii occidentali, limitaţi de o percepţie parţialã, de multe ori tendenţioasş şi de o informaţie aproape intotdeauna indirectã, mai ales livrescã.
Partidele din România care s'au opus comunismului au denunţat de la început totalitarismul ca fiind antinomia democraţiei şi l-au combãtut în mod constant. Dupã cum se ştie, luciditatea şi statornicia acestui angajament le-au adus adversitatea implacabilã a diverselor forţe totalitare. Toate acestea fac din opoziţia anti-comunistã factorul cel mai bine plasat pentru a analiza trãsãturile fundamentale ale fenomenului care ne preocupã aici. Astãzi, la dispariţia comunismului, ea este singura categorie calificatã pentru a da în acest domeniu definiţii obiective şi neutre - adicã nedeformate de ideologii, nici de compromisuri.
* * *
Enunţarea criteriilor necesare şi suficiente ale totalitarismului - pe care se bazeazã circumscrierea acestuia într'un text sintetic, menit clasificãrii în categoria totalitarã a unui anume regim politic şi, respectiv, a unui partid dat, implicã cercetarea prealabilã a naturii acestui sistem politic. De aceea, considerãm cã fixarea trãsãturilor lor specifice presupune mai întâi desprinderea esenţei totalitarismului. La fel de importantã este şi situarea acestuia în contextul istorico-politic, adicã relaţia lui dialecticã cu democraţia. Analiza ce urmeazã este un prealabil obligatoriu al obiectivului pe care acest studiu şi-l propune: elaborarea unei legislaţii anti-totalitare eficace şi coerente, aplicabile în toate statele democratice.
* * *
I - NATURA TOTALITARISMULUI
______________________________________________________________
Totalitarismul este devierea de tip tiranic a democraţiei, "simetricul" a ceea ce este absolutismul pentru monarhie[3]. In ambele cazuri, discursul legitimator al sistemului politic de referinţã serveşte la justifiacarea antinomiei acestuia.
Exercitarea prerogativelor statale este specific atribuitã de ideea de drept în vigoare funcţiei de reprezentant al suvera-nitãţii - nu individului care o deţine. Confuzia dintre funcţie şi deţinãtorul ei - prin anexarea mandatului la persoana fizicã a celui care-l exercitã - este o încãlcare a tipului de delegare propriu teoriei legitimatoare, deci o uzurpare a puterii. Aceastã deviere de la criteriul de consensualitate este caracterizatã de înlocuirea legii prin arbitrarul personal al celor care au acaparat statul. Incetând de a se supune dreptului care - ca sursã a autoritãţii - îi transcende, regele absolut şi şefii partidelor unice fac din lege expresia bunului lor plac, acoperirea juridicã a faptului împlinit. Ca antinomii ale monarhiei şi democraţiei, prin care pretind a se justifica, absolutismul şi totalitarismul sunt ab initio lipsite de legitimitate. Ordinea de drept fiind incompatibilã cu arbitrarul, ele ţin de starea de fapt: sistemul lor de legi nu genereazã legalitate.
Toate regimurile totalitare - chiar şi cele care se proclamã fãţiş anti-democratice - recurg la criteriul de legitimitate al democraţiei, deoarece fac din "voinţa poporului"[4] argumentul central al discursului lor despre putere. Deriva, dela forma legitimã[5] a regimului cãtre antinomia acestuia (dictatura), se reflectã în pervertirea teoriei legitimatoare: principiile fundamentale ale democraţiei - care sunt expresia interesului general -, sunt înlocuite de interesele particulare ale unui individ sau ale unui grup - ale cãrui obiective sectare sunt impuse pe cale doctrinarã întregii comunitãţi[6]. De fapt, comunitatea naţionalã sau poporul sunt definite în mod reducţionist, prin asimilare la grupul dominant, ca popor-clasã, naţiune-rasã, etc.[7]
Totalitarismul este forma absolutã a hegemoniei sociale, adicã a dominaţiei unui grup asupra întregii societãţi, deosebindu-se în aceastã privinţã de alte tipuri de dictaturã[8] prin aceea cã duce concentrarea puterii pânã la paroxism şi dã o justificare ideologicã acestui monopol. Hegemonia socialã are ca efect instituţionalizarea discriminãrii, cu înlãturarea din viaţa publicã sau excluderea din sânul comunitãţii naţionale a anumitor categorii umane, indezirabile pentru cei care au acaparat aparatul de stat. De unde caracterul sectar al oricãrui regim totalitar, care este întotdeauna o dictaturã "de clasã", "de rasã", etc., adicã a unui grup particular contra majoritãţii[9]. Dacã în "dictatura banalã" represiunea loveşte punctual şi post hoc pe toţi cei care-şi manifestã adversitatea faţã de regim, dictatura totalitarã practicã o represiune preventivã: victimile terorii poliţiste sunt dinainte desemnate torţionarilor şi cãlãilor de cãtre doctrina partidului unic, care defineşte - pe baza "principiului responsabilitãţii colective" - categoriile umane ce urmeazã a fi eliminate sau, dupã formula consacratã a marxiştilor: "lichidate moral şi fizic".
Caracterul ideologic al dictaturii totalitare ţine de voinţa acesteia de a-şi justifica natura teroristã - botezatã eufemic "revoluţionarã" -, prin "necesitatea de a distruge duşmanul" (de clasã, de rasã, etc.). Caracterul aşa zis revoluţionar al regimurilor totalitare este folosit ca "explicaţie" a derogãrii de la metodele de guvernare ale democraţiei - dispreţuitor taxate ca "formale" de cãtre grupul dominant, hotãrît sã recurgã la forţã pentru a se menţine la putere. "Metodele revoluţionare" sunt incompatibile cu ordinea de drept, pentrucã recursul la forţã, faptul împlinit şi arbitrarul care le caracterizeazã ţin, prin esenţa lor, de antinomia legii. Legitimitatea fiind, prin definiţie, conformitate cu ideea de drept constatatã prin consensualite - deci supunere a puterii faţã de lege - este evident cã orice "stat revoluţionar" este nelegitim, şi cã termenul "legitimitate revoluţionarã" exprimã un non sens. Altfel spus, o revoluţie este legitimã dacã scopul ei este rãsturnarea unei ordini ilegitme (tiranie sau dictaturã), dar devine nelegitimã în momentul în care este “instituţionalizatã “. Bazatã pe primatul forţei asupra dreptului, "ordinea revoluţionarã" este, prin natura ei, incompatibilã cu democraţia.
Rolul pe care ideologia îl joacã în dictatura totalitarã corespunde necesitãţii permanente de a justifica prin "mãreţia scopului final" nelegiurile prezentului, a cãror cauzã este menţinerea la putere cu orice preţ a grupului dominant, un scop în vederea cãruia se practicã teroarea preventivã: molohul totalitar nu poate exista fãrã victime umane. Aşadar, pentru totalitarism puterea este un scop în sine, obiectivele sale fundamentale fiind, în realitate, simple accesorii tactice: “duşmanul” de clasã sau de rasã este reinventat mereu, în funcţie de nevoile momentului politic şi de necesitatea de a întãriri sau a slãbi “vigilenţa revoluţionarã”. Aceastã inversare a raportului dintre scopul proclamat şi mijloacele folosite pentru a-l realiza aratã cã orice totalitarism este nelegitim pânã şi în ochii propriei lui doctrine.
* * *
II - ORIGINILE ŞI EVOLUŢIA TOTALITARISMULUI
______________________________________________________________
Firul conducãtor al istoriei secolului XX este ofensiva totalitarismului împotriva democraţiei, a cãrei valoare de model nu fusese contestatã pânã la apariţia acestui fenomen politic aparent nou. Isvoarele lui ne sunt revelate de rivalitatea dintre bolşevici şi nazişti în revendicarea moştenirii Revoluţiei Franceze din 1789. Şi Hitler, şi Lenin, se pretind urmaşii autentici ai iacobinilor pe care, ca "revoluţionari profesionişti", i-au luat ca model pentru nucleul de conspiratori-terorişti al organizaţiei de tip totalitar pe care au creat-o fiecare. Partidul comunist (bolşevic) şi cel naţional-socialist au devenit la rândul lor modele de referinţã.
Faptele istorice ne îngãduie sã constatãm cã regimul numit "Convenţie", care a dãinuit de la abolirea monarhiei pânã la eliminarea lui Robespierre, sub care a avut loc faimoasa Teroare, a dobândit progresiv caracterul unui regim totalitar avant la lettre, un anume grup de conspiratori acaparând toate pârghiile puterii, pânã la anexarea efectivã a statului. Deşi nu era constituit în partid, grupul iacobinilor a operat pe scena politicã întocmai, luptând pentru cucerirea puterii în stat. Caracterul anti-democratic şi "totalitar" al grupului iacobin reiese din aceea cã nu s'a limitat sã cucereascã puterea, ci a urmãrit în mod sistematic "lichidarea fizicã şi moralã" a tuturor adversarilor sãi, prefigurând astfel partidul unic. Teroarea revoluţionarã pe care icobinii au instaurat-o a fãcut, în decursul a numai 22 de luni, între 1,5 şi 2 milioane de morţi, ceea ce - ţinând cont de mijloacele de exterminare ale vremii - reprezintã şi astãzi un record absolut, pe care nici masacrele din Cambodia, în 1975, nu l'au depãşit. Tot Revoluţia Francezã a inventat şi teroarea ideologicã - orice persoanã suspectã de a nu gândi conform dogmelor iacobine fiind declaratã suspectã şi, ca atare, trimeasã la ghilotinã. Satelizarea ca nou mod de vasalizare - "republicile surori" (Cisalpinã, Batavã, Helveticã, etc.) sunt deja nişte state satelite, recte tipul de dominaţie colonialã propriu totalitarismului - este şi ea o invenţie nebrevetatã a iacobinilor.
Putem afirma, aşadar, cã iacobinii au fost primul partid de tip totalitar şi cã regimul pe care l'au instaurat - având caracterul de dictaturã a partidului unic - a fost cel dintâi regim totalitar. De unde şi calitatea de model pe care Revoluţia Francezã o pãstreazã în ochii adepţilor cuceririi şi pãstrãrii puterii prin forţã, oricare ar fi doctrina lor politicã.
* * *
Termenul "totalitar" este derivatul expresiilor "putere totalã" şi "stat total", respectiv folosite de Lenin şi de Mussolini în 1919, pentru a sublinia ceea ce deosebeşte orânduirile bolşevicã şi fascistã de "democraţia burghezã".
Totalitarism este sinonim cu fascism atunci când acesta este scos din contextul italian şi ortografiat cu "f" mic. Dealtfel, acest punct de vedere este şi cel al înşişi paznicinilor ortodoxiei marxiste, care clasau automat în rândurile regimurilor fasciste acele dictaturi deja catalogate de ei ca "progresiste", "revoluţionare", "populare" sau "socialiste", dacã îndrãzneau sã conteste hegemonia Moscovei (e.g. Iugoslavia, China, Albania, Somalia, etc.). O altã dovadã o aduc, în aceastã privinţã, acuzaţiile pe care China şi Rusia şi le-au aruncat una celeilalte de fiecare datã cã relaţiile lor treceau printr'o crizã. In acelaş sens abundã şi categorisirea regimului naţional-socialist - totalitarismul cel mai apropiat ca structuri, concepţii şi metode de modelul bolşevic -, ba ca "fascist" (1933-39 şi dupã 1941), ba ca "autentic revoluţionar" (1939-41), în funcţie de interesele momentane ale Uniunii sovietice. Concludentã este, în aceastã privinţã, solidaritatea spontanã în faţa duşmanului comun – democraţia -, împotriva cãreia totalitarismele rivale s'au coalizat mai întotdeauna pentru a o combate.
Italia, Portugalia şi Spania au cunoscut dictatura partidului unic şi şi-au spus state totalitare, dar este discutabil dacã ele au trecut cu adevãrat printr'o experienţã totalitarã, în deplinul înţeles al termenului. Deşi regimurile instaurate de Mussolini, Salazar şi Franco s'au declarat revoluţionare şi anti-capitaliste, ele n’au practicat exterminarea în massã şi nu au pus economia sub comanda partidului unic. De asemenea, biserica fiind lãsatã sã-şi exercite magisterul spiritual şi activitatea social-culturalã, controlul ideologic al partidului care a acaparat statul a fost doar parţial, sectoare importante ale societãţii italiene, portugheze şi spaniole scãpând înregimentãrii totalitare. Asemãnãrile dintre aceste regimuri "de dreapta" - astfel botezate de Mussolini atunci când a inversat locurile respectiv ocupate de drepta şi de stânga la Montecitorio[10] - ne îngãduie sã le includem în aceeaşi categorie.
Regimurile totalitare de la Moscova şi de la Berlin se deosebesc de cele de mai sus prin trãsãturi comune care jstificã o categorisire a parte. Uzurparea proprietãţii[11] şi planificarea autoritarã a activitãţii economice[12], erijarea doctrinei partidului unic în religie de stat cu caracter obligatoriu, şi exclusivitatea în materie de iniţiativã, au permis partidelor bolşevic şi nazist sã monopolizeze în mod absolut puterea, intervenind în toate domeniile de activitate şi de gândire.
Dacã toate mişcãrile totalitare sau fasciste sunt organizaţii de tip paramilitar, bazate pe fanatism, diversiune, terorism şi subversiune, ale cãror militanţi sunt formaţi pentru a cuceri puterea încãlcând constituţia şi legea, nici ele nu aparţin unei singure categorii. Dincolo de forma de organizare şi de modul de luptã, formaţiile totalitare de tip "mişcare de eliberare naţionalã" nu pot fi asimilate cu partidele totalitare care reprezintã scopurile hegemonice ale unui stat : între cuceritor şi apãrãtor, între agresor şi rezistent nu existã similitudine - chiar dacã mijloacele lor de luptã sunt similare. De exemplu, Mişcarea Legionarã sau Falanga spaniolã - create pentru a salva nişte naţiuni şi nişte state ale cãror identitate, independenţã, integritate şi chiar fiinţã erau ameninţate de internaţionala totalitarã marxistã - nu pot fi asemuite cu partidele comuniste spaniol şi român, care nu au fost decât instrumentele locale ale fascismului sovietic - deci mijloacele de distrugere a statului şi a naţiunii în care operau. Tot astfel stau lucrurile şi cu mişcãri ca Irgun Zvei Leumi şi Stern - care dealtfel s'au supus regulilor democraţiei atunci când existenţa statului evreiesc nu a mai fost ameninţatã. Acestea nu mai sunt însã adevãrate în cazul unor pretinse "mişcãri de eliberare naţionalã", precum Sendero Luminoso, Frontul Farabundo-Marti, Frontul Sandinist, organizaţia Hesbibollah, etc., care sunt doar uneltele politicii expansioniste a unor puteri strãine, majoritatea fiind expresia totalitarismului marxist cu centrul la Moscova[13]. Tot nişte partide satelite au fost şi "mişcãrile de eliberare naţionalã" din Angola şi Mozambic, actualmente la putere, şi este probabil ca formaţia lui Nelson Mandela sã nu fie nici ea decât un partid comunist deghizat.
Prin urmare, dacã eliminãm criteriile de ordin subiectiv, singura deosebire care persistã între cele douã denumiri este cã "totalitarism" pãstreazã o alurã academicã şi vãdeşte o pretenţie de neutralitate savantã, în vreme ce "fascism" are o conotaţie polemicã şi rãmâne denumirea "popularã" a fenomenului[14].
* * *
III – ACTUALITATEA LEGISLAŢIEI ANTI-TOTALITARE
______________________________________________________________
Spre a fi eficace, legislaţia anti-totalitarã trebuie sã fie coerentã şi sã se bazeze pe concepte clare, universal valabile.
Coerenţa implicã nelimitarea în spaţiu şi în timp a aplicãrii unui astfel de dispozitiv juridic – deci, în primul rând a noţiunilor la care recurge[15]. Este deci vorba, în primul rând, de neutralitatea ideologicã. Nu numai cã totalitarismul (sau fascismul) trebuie definit fãrã niciun a priori ideologic, dar conceptul reţinut de lege trebuie sã se potriveascã oricãrui conţinut doctrinal - sau chiar adoctrinal - pe care totalitarismul l-ar putea primi în viitor.
Neutralitatea trebuie sã se aplice şi la problema fundamentalã a discriminãrii instituţionale - care este prima specificitate a totalitarismului. Aceasta nu poate fi interzisã decât global: cine deosebeşte criteriile de discriminare, clasându-le pe "grade de gravitate", acceptã şi logica discriminatorie inerentã totalitarismului. Şi mai grav, acceptarea acestei clasificãri duce la relativizarea însãşi a noţiunii de crimã, prin aceea cã creeazã o a ierarhie a culpabilitãţii, aceeaşi faptã pedepsindu-se în mod diferit, dupã categoria (socialã, religioasã, etnicã, etc.) cãreia îi aparţine victima, sau în funcţie de “proiectul” care serveşte la justificarea discriminãrii. Cu alte cuvinte, prin adoptarea de norme juridice cu valoare strict tehnicã, s'ar acredita ideea cã existã "crime juste" şi "crime injuste" - ceea ce este incompatibil cu principiile elementare ale eticii şi ale dreptului, şi, ca atare, inacceptabil pentru omenirea civilizatã.
* * *
Totalitarismul contemporan pare sã pãstreze formele pe care le cunoaştem deja. Dar trebuie sã ne gândim de pe acum şi la cele pe care le va putea lua în viitorul previzibil, dintre care unele se prefigurezã deja.
Totalitarismul a fost întotdeauna instrumentul unui naţionalism agresiv, adicã modul pugnace de afirmare a unui anume stat (o statolatrie). Faptul cã nu a existat totalitarism fãrã naţionalism ne este dovedit de cei peste şaptezeci de ani ai imperialismului sovietic. Pentru Kremlin, lozincile internaţionaliste şi solidaritatea proletarã n’au fost decât instrumentele trebuincioase politicii de ingerinţã şi intervenţie în viaţa altor state, şi de subjugare şi asimilare a populaţiilor din ţãrile satelite şi a celor neslave de pe teritoriile imperiului sovietic. Astãzi nu mai subsistã nicio îndoialã în aceastã privinţã şi nimeni nu mai ia riscul sã conteste acest fapt.
Intrinsec legat de voinţa de putere, totalitarismul ideologic va rãmâne, pe planul internaţional, instrumentul hegemonic al unui stat, modul de a-şi proiecta voinţa dincolo de frontierele sale. Doctrina Sonnenfeld[16]-Brejnev, zisã a "suveranitãţii limitate", nu avea nimic de a face cu organizarea interdependenţei dintre cele douã supra puteri. Ea afirma “principiul” cã niciun stat nu este suveran dacã nu subscrie teoriei legitimatoare a suzeranitãţii puterii în a cãrei zonã de influenţã se aflã. Altfel spus, existenţa statelor mici şi medii este condiţionatã de acceptarea acestei forme de vasalitate. Pentru Rusia, acest lucru însemna cã niciun stat nu era suveran dacã nu era condus de un partid comunist de obedienţã sovieticã. Corolarul implicit al acestei doctrine este cã orice stat care nu are drept referinţã primatul ideologic al Moscovei, nu este un stat legitim şi trebuie înlocuit prin altul, aşezat pe recunoaşterea acestei hegemonii. Într’adevãr, regimul partidului unic garanta sistemul sovietic împotriva “concurenţei” celui pluripartid, pe care, în schimb, era liber sã-l concureze pe propiul teren al acestuia, putând chiar sã-l înlocuiascã acolo unde comuniştii veneau la putere[17]. Aşadar, pactul Sonnenfeld-Brejnev conferea prin caracterul sãu univoc avantaje unilaterale Moscovei. Confruntarea dintre China şi Rusia a fost un conflict de suveranitate generat de respingerea acestei doctrine, înainte ca Sonnenfeld sau Brejnev s'o fi enunţat. In privinţa dispozitivului instituit de acordurile de la Helsinki, care dau substanţã “doctrinei”, trebuie sã precizãm cã ameninţarea vine astãzi din partea statului chinez, care şi-a însuşit comunismul ca vector al propriei expansiuni, substituindu-se Rusiei acolo unde acesta a lãsat terenul descoperit. Beijingul încearcã sã recupereze prin reactivare metastazele africane şi latino-americane ale cancerului comunist, generate de tumoarea sovieticã - astãzi aparent neutralizatã.
Deşi pân’acum totalitarismul a fost intrinsec legat de ideologia socialistã, nu se poate trece cu vederea primejdia acelui totalitarism cãtre care par sã se îndrepte unele state islaamice, cum ar fi Libia, Algeria sau Irakul, unde doctrina partidului unic combinã superstiţia cu anti-capitalismul şi religia cu revoluţia.
Cel mai mare pericol îl reprezintã însã, chiar dacã nu este cel mai iminent, formele noi, ne-ideologice, ale totalitarismului. Atât pentru democraţie cât şi pentru pacea lumii. Riscul apariţiei unui astfel de totalitarism "apolitic" este deja perceptibil. In primul rând, pentrucã asistãm la un nou tip de derivã a democraţiei spre autoritarism, prin alunecarea puterii din cadrul ei instituţional cãtre centre de decizie iresponsabile, care scapã mecanismelor democratice de control. Aceasta decurge, pe de-o parte, din preponderenţa crescãtoare a unor centre de putere neconstituţionale, şi, pe de-altã parte, din atacurile corpului subaltern de executanţi ai deciziilor politice, care contestã în numele eficacitãţii competenţa guvernãrii democratice. La posesia averii, care a constituit întotdeauna o "putere de fapt" în societate, se adaogã în secolul nostru o nouã putere de fapt, cea pe care o conferã posesia mijloacelor de comunicare de massã (mass media). Puterile de fapt sunt lipsite de statut constituţional deoarece dreptul public nu le cunoaşte decât ca expresii ale intereselor particulare - cele ale indivizilor sau ale asociaţiilor care le deţin, ale cãror drepturi şi obligaţii ţin de libertãţile cetãţeneşti. Interesele particulare constituite în grupuri de presiune sau lobby-uri au reuşit sã impunã practica lobbying-ului - care nu este, de fapt, altceva decât traficul de influenţã practicat de cei pe care imunitatea parlamentarã îi scuteşte de urmãri penale. Astfel, mandatul obţinut de la alegãtori pe baza unui program electoral, este deturnat de mandatar, care se face avocatul intereselor care-l plãtesc prin finanţarea campaniei electorale pentru obţinerea de dispoziţii favorabile lor de la corpul legiuitor. Putem spune cã aceste interese sunt oculte pentrucã ele refuzã sã iasã la luminã, fãcându-şi public cunoscute identitatea, obiectivele şi mijloacele de care dispun, aşa cum o cere principiul democratic al transparenţei. Presa scrisã a întreţinut în mod insidios confuzia între noţiunile de opinie publicã şi electorat, şi, respectiv, de electorat şi voinţã naţionalã, spre a spori impactul curentelor de opinie pe care le suscitã în scopul de a influenţa deciziile guvernului şi votul parlamentului. Noile mijloace de comunicare - radio-ul şi televiziunea - au adãugat la aceastã imposturã intelectualã capacitatea de a crea, prin manipularea percepţiei şi obliterarea reacţiei critice, reflexe condiţionate de massã. Într'unele state de "democraţie avansatã" puterea se exercitã tot mai puţin în cadrul celor trei organe cãrora constituţia le deleagã în mod expres cele trei manifestãri ale suveranitãţii - executivul, legislativul şi judiciarul - ale cãror acte sunt din ce în ce mai des simple validãri ale unor hotãrâri luate de alte instanţe, la cererea unor grupuri de presiune, la fel de lipsite de transparenţã democraticã, şi unele, şi altele. La scoaterea democraţiei din cadrul ei instituţional participã şi "specialiştii", care contestã fãţiş capacitatea democraţiei de a rezolva problemele tot mai complexe şi mai numeroase ale unei societãţi obligate sã organizeze la scara universalã preîntâmpinarea riscurilor nuclear, ecologic, demografic, etc.. Inversând relaţia dintre scop şi mijloace, şi dintre concepţie şi execuţie, aceşti "experţi" revendicã puterea, pretinzând cã deţin reţeta pentru soluţionarea tehnicã a oricãrei probleme de "administrare a oamenilor". La atâta se rezumã viziunea politicã a tehnocraţilor, aceşti birocraţi ai eficacitãţii, fii economismului şi ai materialismului, nãscuţi din trecerea alternativã a statului din mâinile liberalilor în ale socialiştilor. Acapararea mijloacelor de informare şi controlarea mecanismelor financiare de cãtre o castã de "tehno-biro-craţi" fãrã crez sau doctrinã - incapabili de a percepe dimensiunea umanã, eticã şi juridicã a rapoartelor sociale, economice şi politice -, ameninţã astãzi însuşi centrul unei civilizaţii a cãrei singure valoare - satisafacerea poftelor - riscã sã aibe efectul unei contagiuni universale. Posesia puterilor de fapt - tehnologia administrãrii (managementul), controlul resurselor monetar-financiare şi difuzarea informaţiei, puteri ce nu au statut constituţional în niciun stat - poate duce, prin concentrarea lor în mâinile aceluiaşi grup, la subordonarea puterii politice. Aceastã monopolizare a centrelor de decizie de cãtre o nomenclaturã invizibilã, deoarece nu ia parte direct la viaţa publicã, ar avea drept urmare ineluctabilã anexarea de cãtre biro-tehno-structurã a aparatului de stat. Totalitarismul pragmatic care ar lua astfel naştere, ar justifica existenţa acestei nomenclaturi prin nevoia de competenţã a unei societãţi bazate - prin deriva motivaţiilor ei - numai pe eficacitatea economicã (rentabilitate). Determinismul economic care le caracterizeazã demersul politic îi condamnã pe liberali şi pe socialişti sã fie promotorii acestui nou tip de dictaturã. Totalitarismul economic - "economismul" cum îl vom numi - nu va avea nevoie de teroare poliţistã sau de exterminare în massã, acestea fiind înlocuite cu folos prin teama de şomaj şi de licenţieri massive. Acei cetãţeni care nu se vor supune, refuzând sã fie reduşi la rangul de consumatori disciplinaţi - cumpãrãtori numai de bunuri şi servicii recomandate de publicitate şi doar de "produse electorale" indicate de mass-media - vor fi excluşi din viaţa comunitãţii, accesul la "binefacerile afluenţei" fiindu-le interzis prin amputarea puterii de cumpãrare sau suprimarea veniturilor. Astfel, discriminarea instituţionalã se va face pe cãi economice, fãrã ca puterea sã se atingã de drepturile cetaţeneşti şi de libertãţile fundamentale. Alternanţa dintre partidele economiste, care vor guverna ţara prin aceleaşi metode şi recurgând la aceiaşi tehnocraţi, va garanta, ca şi menţinerea libertãţilor, imaginea de democraţie desãvârşitã a noului totalitarism. Acesta este şi tipul de organizare socialã pe care ex-nomenclatura sovieticã, şi cea comunistã în genere, pare sã-l prefere. Constatãrile de mai sus ne fac sã ne întrebãm dacã nu cumva acest "model" este preconizat de autorii faimoasei "profeţii" despre "convergenţa dintre cele douã sisteme" - cel democrat-capitalist şi cel totalitar-socialist -, printre care se numãrã, inafara de Maurice Duverger, Charles Bettelheim şi Cornelius Castoriadis, o întreagã pleiadã de politologi americani.
* * *
Evocarea acestui risc major nu este un exerciţiu gratuit de politicã-ficţiune; ea ţine de obligaţia de a privi cu luciditate la ceea ce poate ameninţa democraţia într'un viitor nu numai previzibil dar şi propãvãduit[18]. Ea ne ajutã sã punem în evidenţã anumite aspecte ale dispozitivului preventiv cuprins în legea care ne perocupã.
Pericolul totalitar fiind inerent democraţiei - tocmai pentrucã este consecinţa unei degenerescenţe, oricând posibilã, a acestui sistem de guvernare - este absolut indispensabil sã avem în vedere înlãturarea ambiguitãţilor care ar putea încuraja pe fãuuritorii unor tipuri inedite de totalitarism. Prin urmare, definirea pozitivã a ceea ce este totalitarismul (bazatã pe experienţã), nu este suficientã; suntem obligaţi s’o complectãm printr'o definiţie negativã, fixând limitele democraţiei - acelea de la care începe dictatura[19]- spre a putea stabili în drept pragul care marcheazã trecerea la totalitarism.
Legislaţia anti-totalitarã va fi, desigur, limitatã la anumite norme de drept bazate pe concluziile analizei de mai sus, pe care ne vom strãdui sã le integrãm "standardelor democratice" actualmente folosite la admiterea de noi membri de cãtre diversele instanţe europeene. Ea va avea drept obiect identificarea şi recunoaşterea naturii totalitare a regimurilor şi a formaţiilor politice care aparţin acestei categorii. Instrumentul acestei legislaţii va consta din "criteriile necesare şi suficiente" care determinã apartenenţa la totalitarism a unui anume stat sau unui anumit partid politic.
* * *
Înfine, pentru a încheia aceastã analizã, ne mai rãmâne sã abordãm chestiunea delicatã - deoarece greu de legiferat - a unei opţiuni fundamentale: este puterea un scop al societãţii, sau doar un mijloc? Cu alte cuvinte, vrem sã ducem mai departe civilizaţia de la ale cãrei valori şi tradiţii ne împãrtãşim - prin democraţie pe cât se poate -, ori ne mulţumim cu democraţia ca "mod civilizat" de a lupta pentru putere, recte cu o democraţie fãrã conţinut şi fãrã personalitate?[20] Dorim sã continuãm a fi noi înşine, evoluând pe linia care a determinat personalitatea (europeanã şi naţionalã) popoarelor de pe continentul nostru, ori suntem gata sã mergem pe calea contopirii într'un mixtum compositum fãrã identitate - a cãrui singurã justificare este liberul joc al intereselor (care nu sunt decât derivatele instinctelor) -, prin aderarea la o babilonie fãrã scop, cu chip de democraţie universalã?
* * *
Ion Varlam
Paris-Bucureşti Noiembrie 1993.*
[1] Umflarea datelor privitoare la numãrul “oficial” de victime sovietice a celui de al II-ea Rãsboi Mondial este grãitoare în acest sens. De la 7 milioane în 1946, s’a trecut, succesiv, la 10 pânã la moartea lui Stalin, la 17 sub Hruşciov, 20 în discursul ţinut de Gorbaciov cu prilejul înmânãrii Premiului Nobel şi, înfine, 25 de milioane în declaraţia mareşalului Ahromeev de la semi-centenarul atacãrii URSS de cãtre Germania.
[2] Jugul sovietic şi totalitarismul marxist au fost impuse în numele “antifascismului” şi al “democraţiei”, de care URSS se prevala ca victimã a agresiunii germane, care a fãcut din ea aliatul conjunctural al Puterilor Democratice.
[3] Monarhia absolutã nu este “invenţia” lui Ludovic al XIV-lea. Aproximativ cu o sutã de ani mai devreme, sub domnia lui Jacob I Stuart, filozoful politician Thomas Hobbes pare sã fi fost iniţiatorul unei legi adoptate de Parlamentul englez care instituţionalizeazã absolutismul: “Oricine se împotriveşte voinţei Suveranului se face vinovat de înaltã trãdare şi se pedepseşte cu moartea”. Legea a rãmas în vigoare vremede aproape douã secole.
[6] L’Etat c’est moi! Sau rolul atribuit partidului unic în legile fundamentale ale statelor totalitare.
[7] Indivizii şi comunitatea nu-şi definesc în mod autonom identitatea; aceasta le este atribuitã de cãtre deţinãtorul aparatului de stat.
[11] În Rusia sovieticã, poporul edus la clasa muncitoare era deţinãtoarea de drept a întreg patrimoniului etatizat dar prerogativele de proprietar ale acesteia erau exercitate de un împuternicit automandatat, Particdul comunist. În Germania hitleristã, proprietatea nu a fost etatizatã. Dar numai naziştii îi puteau reprezenta pe acţionari în consiliile de administraţie şi numai sindicatele naziste fãceau parte din organele de cogestiune (patronat şi sindicate).
[12] Dupã modelul planurilor cincinale sovietice, cel de al Treilea Reich a adoptat planuri cvadrienale în care cererea, oferta şi preţurile erau stabilte de cãtre stat.
[13] Abolirea sistemului sovietic nu a însemnat abandonarea subversiunii şi a provocãrii de “conflicte revoluţionare”, ca mod de a-şi întinde influenţa şi a contesta zonele de suzeranitate ale “taberei capitaliste”. Pierderea cursei înarmãrilor, care a fost una din principalele cauze ale prãbuşirii sistemului, a dus numai la înlocuirea terorii nucleare prin metodele rãsboiului clasic. Rusia “post-sovieticã” (cuvântul este un sens jurnalistic) şi-a pãstrat toate complicitãţile din vremea comunismului, putând provoca acolo unde vrea şi când îi convine conflicte sociale, etnice sau religiioase ca sã justifice intervenţia ei. Indirectã – war by proxy -, ca în America Latinã, sau directã, precum în Iugoslavia, unde Americanii au avut surpriza sã gãseascã aerodromul de la Pârştina, pe care debarcau propriile lor unitãţi, ocupat de paraşutiştii ruşi.
[14] Din pãcate şi “jurnalisticã”, nivelul de culturã al jurnaliştilor ne depãşindu-l pe al strãzii, al cãrei vocabular, deobicei impropriu sau eronat, îl adoptã tot mai mult.
[15] Acest lucru depãşeşte aria preocupãrilor strict juridice şi politice. Îi priveşte direct şi pe istorici, care astãzi nu mai pot oculta – spre a menaja susceptibilitãţile franceze – natura totalitarã a iacobinismului şi a instituţiilor create de Revoluţia din 1789.
[17] Acesta a fost obiectivul (definit în 1972, la reuniunea partidelor comuniste de la Bruxelles, care a stabilit modalitatea venirii lor la putere prin ceea ce au numit “compromisul istoric”) principal al politicii urmate de Moscova în perioada avansurilor fãcute de cãtre Berlinguer lui Moro, de cãtre Cunhal militarilor care-l rãsturnaserã pe Caetano şi de cãtre Carillo viitorului Rege Juan-Carlos, când fostul şef al P.C. chilean, Salvador Allende a câştigat alegerile, “fãcându-se cã o ia la dreapta spre a coti mai uşor spre stânga”.
[18] Printre propãvãduitori se numãrã nu doar unii autori de political fiction, ca Alwin Toffler şi Francis Fukuyama, dar şi politologi a cãror autoritate este necontestatã, precum sunt autorii eseului colectiv "La paix est-elle désirable? Rapport sur l'utilité des guerres" (Calman-Lévy, Paris 1983), şi prezentatorul acestui raport, John Kenneth Galbraith, care aparţine secretului dar ultra-cunoscutului comitet de planificare a politicii externe a Statelor Unite (C.F.R.).
[20] Georges Clémenceau a scris, la începutul acestui secol cã "Statele Unite au ajuns de la barbarie la decadenţã fãrã sã fi trecut prin civilizaţie".
* Cu amabila autorizaţie a revistei “Românul Liber”, în care a apãrut acest articol.
Bord puitor de mine român lansare 1943
