Pentru documentarea fanilor lui C:G:
Poate fi explicat cauzal „fenomenul Georgescu” ?
Trăim vremuri în care aplecările către teorie au aerul prăfuit al unui reflex care și-a pierdut actualitatea. Acest trend a transformat până și facultățile de științe politice în „fabrici” de specialiști în statistică. Ori de câte ori am schițat o critică a acestor tendințe am fost tratat cu acel scepticism superior pe care un ins cu diplomă în Consorțiu îl agață în colțul gurii atunci când are de a face cu idei peste care nu reușește să întindă liniarul. Cazul Georgescu le-a „explodat în față” specialiștilor și cred că o astfel de evidență ar fi păcat să fie pierdută fără a căuta să înțelegem cum anume s-a întâmplat acest lucru. Pornesc de la premisa că la catedră nu găsim (de regulă) simpli ideologi sub acoperire sau „acoperiți” fără ideologie, fiindcă în caz contrar n-ar fi o analiză pe care să merite să o facem în termeni aristotelici.
Faptul că politica noastră internă s-a lovit (de data asta la propriu) de „cazul Georgescu” a devenit pentru multă lume școlită un basm răsturnat – unde zmeul era cât pe ce să-l pună la pământ pe făt frumos. Noroc cu vrăjile zânelor (de curte) care – au oferit un binevenit time -out analiștilor de primă linie: ei se pot opinti de-acum să îl afle undeva pe făt-frumos și pentru asta pretind că mai au nevoie doar de puțin timp și (să vezi și să nu crezi) cât mai puține vorbe (aka theoria). Să aruncăm totuși o privire mai puțin încruntată asupra faptelor, fiindcă oricum, dacă numai cei cu bacalaureat ar fi îndreptățiți să voteze (vezi recentele declarații ale C.T.Popescu) nici măcar bacalaureatul luat cu summa cum laudae nu ar fi o garanție a capacității cuiva de a înțelege resorturile fine grație cărora doar cei exersați „la butoane” ar avea dreptul să gândească și să acționeze democratic. M-aș mira dacă un vot censitar nu ar fi pentru câțiva „băieții deștepți” o soluție și mai bună: să voteze numai cei cu bani – de vreme ce numai ei par să fi înțeles pe bune cum stă treaba cu lumea liberă. Un asemenea năduf retoric (îl scuz prezumând că a ieșit în stradă în cojoc poetic) servește doar clasei politice ruginită la cantina Casei Poporului, ea înseși îngrozită de amenințarea de a fi decuplată de la conducta cu bani publici – culmea, din pricina unui discurs inept și sufocat de clișee populiste. Parțial, politicienii vechi chiar au motive să fie supărați. Limbajul de lemn al populismului este pentru mulți români, plicticos. Tocmai de aceea mi se pare că algoritmii și marketingul nu pot explica până la capăt votul „suveranist”. Să promiți oamenilor „castele în Spania” nu e bulevardul către putere întrucât, cu sau fără bacalaureat, cei mai mulți oameni păstrează simțul realității. Nu putem ști cu adevărat ce a fost în capul alegătorilor din Decembrie. Putem totuși să speculăm că basmul în discuție are o altă cheie și să adeverim că nici un sondaj de opinie ponderat cum se cuvine nu a fost de folos pentru găsirea ei. Pentru ce curge atât de multă cerneală, de fapt?
„Cazul Georgescu” nu e nici pe departe o revelație și nu are nimic de a face cu o eventuală „trezire în conștiință” a cuiva. El este consecința directă a unui autism al „aristocrației” arghirofile conectată la banul public. Complicitatea profitabilă a grupurilor de interese, chiar atunci când devine obiect al unor anchete și investigații prelungite – se scurge printre soluții de prescriere în justiție și memoria scurtă a presei. Magnetizate de șederea prelungită la putere a acelorași figuri detestabile grupurile rămân în continuare influente și letale pentru buget. (Nordis e doar vârful unui aisberg care stă la originea accidentului – votul „inexplicabil” al necitiților care au avut „ghinion”.) Putem să căutăm explicații scientometrice pentru procentele electorale sau resorturile psihologice ale unui vot de desființare a democrației de vitrină din România. Dar e nevoie de mult mai puțin. Cei care pretind azi că au „înțeles mesajul transmis de popor” refuză în continuare să accepte că ei înșiși, mai mult decât Tik Tok ori fermele de troli, au stat la originea votului masiv de contestare. Și felul în care ei reacționează politic – defilând lemnos cu vorbăria despre „responsabilitate” în numele „stabilității” și „parcursului Occidental” arată că nu percep riscul geopolitic real cu care se confruntă țara. Cum stau de fapt lucrurile și ce se poate face până la urmă?
Retorica domnului Georgescu nu este (în sine) logică, convingătoare în conținut sau originală. Puțină lume e la curent cu „împrumuturile” și preluările forțate care au prins cheag pe rețelele de socializare. De la Dughin – ia poveștile cu templele subterane și teoria despre o castă de reptile care guvernează lumea, de la Kipling și Hopkirk „teoria Marelui Joc”[1], de la Makinder teza potrivit căreia Asia Centrală (și implicit Rusia) ar fi „pivotul Istoriei“. Exemplele pot continua. Faptul că toate acestea au rămas preluări în diagonală atrage după sine incapacitatea lui evidentă de a angaja dezbateri de profunzime pe oricare dintre temele pe care le declamă cu o solemnitate aproape comică. Pentru mulți – acest stil halucinant este un bun motiv de a aduce în discuție necesitatea unor controale medicale pentru candidații la funcțiile publice. Nu cred că asta ne poate duce mai departe față de deciziile politice exaltate, ci, în mod cert, mai aproape de dictatura medicală. (Odată ce un asemenea examen ar fi introdus aș băga mâna în foc că orice potențial master – psihiatru ar putea intra după un timp oarecare în topul celor mai bogați oameni din România.) Există însă soluții mai realiste.
Dacă suntem onești trebuie să recunoaștem că domnul Georgescu reacționează pe tipare cât se poate de comune: el nu poate gestiona normal o situație care – psihologic și politic – îl depășește total. Hărțuit de imposibilitatea de a justifica argumentativ declarații personale mai vechi – el persistă în reinterpretarea ridicolă a unor aberații pseudo-savante și o face mizând pe un cec în alb. (consideră că l-a primit deja în Decembrie). Simte totuși instinctiv că va fi abandonat fără scrupule de toți aceia care vor înțelege scurt că nu mai pot câștiga nimic de pe urma acestei alianțe de conjunctură. Motiv pentru care domnul Georgescu caută cu disperare un dușman care să țină împreună toată această oaste de strânsură. Nici asta nu e vreo inovație personală, ci o reinterpretare lipsită de har a unei idei cât se poate de vechi: Halford Makinder – într-o lucrare de la începutul secolului XX[2] susține că civilizația europeană s-a construit sub amenințarea barbariei – deci mutatis mutandis – România cea nouă are la rândul ei nevoie urgentă de o personalitate respingătoare cu funcție socială utilă. Că acea personalitate utilă va fi „globalistul” în genere sau vreo întrupare politică dâmbovițeană nu are nici cea mai mică importanță și domnul Georgescu știe bine acest lucru. „Partidele mainstream” (ca să intru și eu în argoul analiștilor cu patalama) nu fac decât să-i ofere muniție suplimentară – adică hrănesc „mitul țapului ispășitor” cu tot tirul retoric care ține în priză electoratul furios. Liderii partidelor din Alianță o fac în mod sinucigaș și fără a avea în fundal o idee strategică care să provoace dezbateri publice cu sens. Nici măcar readucerea în prim planul scenei politice a unei primadone de talia lui Crin Antonescu nu pare un demers salvator, ci mai degrabă o manevră tactică. E totuși o manevră riscată fiindcă e timp destul ca acest „candidat comun” să fie profilat ostil în presa de guerilla ca o relicvă a unui regim de tristă amintire. Poate că domnul Antonescu e un ins simpatic – volubilitatea lui pare în stare să anime atmosfera în jurul unei mese cu sticle scumpe de vin. Tocmai de aceea poate fi la îndemână să-l picteze cineva ca inamicul no. 1 în ochii unor (deloc pașnici) iubitori de rachiu…
Retorica inamiciției nu e niciodată supusă unei analize logice dat fiind că iminența unui atac mortal (despre care domnul Georgescu ne vorbește continuu în metafore fără perdea) nu permite celor care se ocupă cu salvarea României să se intereseze de teorie. Nu mai stă nimeni cu capul în teorii și asta contribuie esențial la succesul domnului Georgescu. Permanent grăbit și pus pe treabă (nu stă niciodată de vorbă cu presa năimită), pătruns de iminența unei catastrofe care ne paște in integrum ca popor, domnul Georgescu seamănă bine cu un pastor misionar de la țară: nimeni nu a înțeles exact ce a vrut să spună în predica duminicală dar, cei mai mulți vor declara cu mâna pe inimă că predica a fost foarte bună. Cum este acest lucru cu putință și care sunt mecanismele psiho-sociale care au dus la un vot resentimentar atât de consistent?
Sunt unele lucruri care s-au spus deja. Se vede cu ochiul liber că partidele defilează în continuare cu aceleași garnituri. Schimbările la nivel guvernamental și în structurile formale de conducere sunt decorative și e puțin probabil ca așa ceva să confirme faptul că „mesajul dat de popor a fost înțeles”. Nici nu putea să fie altfel de vreme ce întreaga scenă politică e populată cu „oameni ai faptelor”. Avem deja un tipar – și împotriva pretențiilor de candidat antisistem – domnul Georgescu a dovedit că este și el din aceeași categorie. Om de acțiune, el nu filosofează ci dă sentințe. Cei care l-au votat în speranța că votul lor va aduce o schimbare au cele mai serioase motive să se întrebe ce anume vor și, mai ales, ce anume ar putea fi schimbat în Romania odată ce Călin Georgescu va primi din nou sufragiul lor?
Să admitem totuși că o analiză logică a discursului poate oferi celor mai încăpățânați „oameni ai faptelor” un motiv de dialog. Câteva lucruri merită deci să fie spuse.
Primo. Frecventele sale referiri la „războiul continentelor” și temerea că Romania a devenit un cap de pod care va fi folosit pentru atacarea Rusiei (cf. recentelor interviuri) nu fac decât să gloseze pe teza cheie a scrierilor lui Alexander Dughin: „Ordinul Atlantic” împotriva „Ordinului Eurasiatic”. Aceste glosse și simplificări nu au valoare ideologică propriu zisă: ele sunt interfața care pune distanță între alegătorul simplu și „cel ales”. Discursul domnului Georgescu nu are o un conținut logic și nu contează în ordinea adevărului: asta e posibil (nu primește un rejet imediat) fiindcă în politica externă – România continuă să fie un jucător de mâna a doua. Cu sau fără bacalaureat, odată ce a trecut frontiera, orice român va înțelege imediat acest lucru.
Este „soluția” Georgescu un plan sau mai degrabă o șaradă? Cu toate că în perspectivă geopolitică lucrurile pot fi mult nuanțate, trebuie să conștientizăm că alternativele de politică externă pentru România modernă sunt cumva limitate. Pe cale de consecință – orice viraj de politică externă (de pildă să recuperăm teritorii din Ucraina care au făcut cândva parte din România) luat în orizontul acestei paradigme ar risca o repoziționare brutală a României în relațiile cu partenerii actuali. Avem deodată prea multe necunoscute. Cum se va putea petrece efectiv această repoziționare nu știe nimeni pentru că în calitate de semnatar a numeroase tratate și convenții internaționale statul nu poate soluționa diplomatic o asemenea reorientare. Realismul nu este punctul tare al domnului Georgescu – asta e limpede, toți cei dispuși să îl considere un candidat redutabil la prezidențiale ar trebui să se lămurească privitor la direcția pe care o poate lua Romania în viitor. Și cum nu suntem vreo Elveție a Răsăritului – nu există alternativa unor poziții simpliste de tipul „eu îmi apăr sărăcia, și nevoile și neamul…”
Secundo. Pe fondul avansului tehnologiilor moderne (AI și GAI în special) un „proiect” de tipul „Hrană Apă Energie” trebuie să explice modul în care economia românească va relaționa cu economiile statelor europene și ce perspective oferă un asemenea program comerțului nostru internațional. Asocierea în devălmășie a unor termeni precum „proprietate mică”, „cultul onoarei” și „dragostea față de aproapele” nu e de foarte mare folos atunci când vrei să afli ce anume și cum se va pune în practică acest program (de 17 pagini). Deși există în program un capitol intitulat „Măsuri precise…” el conține doar clișee grosiere și generalități. Cum va gestiona acest autism regional (așa numita „economie suveranist-distributistă) cum va fi condus și finanțat un stat deconectat de la sistemele de producție bazate pe tehnologii avansate și în ce măsură va exista un acord larg al populației pentru un asemenea mod de viață? Nu cred că există un răspuns rezonabil la aceste întrebări.
Tertio. Dincolo de aspectul „romantic” al programului propus – cred că atrage atenția un alineat în care „se impune consolidarea rolului de îndrumător și coordonator al statului” (la pag. 9 e primul dintre „obiectivele specifice” ). Am păstrat grafia originală (cu Bold) tocmai pentru că acest punct nu pare deloc marginal. Ba dimpotrivă. Trecând peste faptul că el intră flagrant în contradicție cu alte alineate – cred că merită o analiză teoretică aprofundată. Nu-mi dau seama cât timp ar aloca vreunul dintre intelectualii mediatici unei analize centrate pe acest alineat, dar sunt sigur că odată adus în atenția opiniei publice el poate lămuri cel puțin o parte din electorat că „lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par și oamenii cu atât mai puțin”. Faptul că statul devine tot mai puternic în paralel cu dezvoltarea unor sisteme de algoritmi care controlează proceduri cu mecanică totalitară e oricum amenințător pentru cineva care pune preț pe propria libertate. Mai multă putere politică pentru un sistem care se îndreaptă cu pași hotărâți către o formă agresivă de fascism tehnologic e, oricum am privi lucrurile, o invitație la dictatură.
Nu cred că, odată ce toate acestea ar fi suficient de clare pentru un om (cu sau fără bacalaureat) „fenomenul Georgescu” s-ar putea repeta. Dar pentru asta avem nevoie de mai multă theoria. Fiindcă – așa cum obișnuiesc să spun la începutul fiecărui curs semestrial de Filosofie politică – unul dintre lucrurile cele mai practice de care avem nevoie este o bună teorie.
[1] Peter Hopkirk, The Great Game. The Struggle for Empire in Central Asia, Kodansha, New York, 1994
[2] Halford J. Mackinder, „The Geographical Pivot of History“, The Geographical Journal, nr. 4, aprilie 1904
