Documente și studii de istorie culturală, politică, socială reproduse integral, citate parțial sau prin trimiteri la sursele disponibile online pe Internet. Acțiune fără scop lucrativ.
DISCLAIMER: This site is in no way or form political, pro -capitalist, pro-nazi or pro-communism. I do not accept political, anti-semitic or other derogatory comments about any race or person alive or dead. This site is strictly for historical purposes. Please respect this.
1. Trebuie verificat clipitul ochilor - în multe deepfake-uri vechi, clipitul era anormal, însă, în anul 2025, acest aspect a fost îmbunătăţit considerabil, dar încă apar inconsistenţe;
2. Mişcările buzelor şi sincronizarea cu sunetul - adesea nu sunt perfecte, mai ales în limbi non-engleză;
3. Iluminarea şi umbrele - verifică dacă lumina de pe faţă se potriveşte cu fundalul;
4. Reflexii în ochi şi dinţi - adesea lipsesc sau sunt nenaturale;
5. Mâini şi degete - încă o slăbiciune majoră a multor modele A.I. – aspectul degetelor este anormal, ori sunt prea multe sau prea puţine;
6. Caută artefacte - pete ciudate, blur în jurul feţei, tranziţii nenaturale;
7. Mâini şi degete deformate (apar încă frecvent la deepfake-urile prezente în anul 2025);
8. Fundal inconsistent sau obiecte topite;
9. Ochi asimetrici sau pupile anormale;
10. Păr anormal sau îmbrăcăminte care nu are sens fizic;
11. Aspecte ale unor obiecte sau bunuri din videoclip sau imagine care par deformate;
12. Foloseşte reverse image search (Google Lens, TinEye) – dacă imaginea nu apare nicăieri altundeva înainte de data postării, e suspectă.
Măsuri de protecţie şi prevenire:
1. Regula care se aplică pentru toate măsurile de protecţie împotriva oricărei tentative de înşelăciune: Dacă pare prea frumos ca să fie adevărat (îmbogăţire rapidă, cadouri de la celebrităţi, iubire perfectă în două săptămâni etc.), este fals;
2. Nu da click pe link-uri din reclame sau mesaje nesolicitate;
3. Nu transfera bani niciodată cuiva pe care l-ai cunoscut doar online;
4. Verifică întotdeauna sursa oficială: Dacă un om de afaceri, o persoană de notorietate sau orice altă personalitate promovează ceva, caută pe contul acesteia oficial de pe reţelele de socializare verificat şi vezi dacă a postat acolo;
5. Activaţi autentificarea în doi paşi (2FA) în aplicaţiile şi conturile importante, folosind o aplicaţie de tip ”Authenticator” (nu doar SMS);
6. Este necesară raportarea conţinutului suspect pe platformele pe care apare;
7. Se pot folosi extensii browser care detectează automat deepfake-urile;
8. În cazurile în care aţi fost victima unei înşelăciuni în mediul online, sesizaţi cât mai rapid organele judiciare, întrucât o reacţie promptă poate sprijini în mod semnificativ desfăşurarea investigaţiilor.
Este sistemul ChatGPT capabil de autoanaliză? Dacă da, doresc să știu de ce și cum explicați tehnic și politic, sistemul oferă invariabil un prim nivel de răspunsuri la întrebări, care reflectă o orientare prioritară spre opiniile generate de sistemele de informațiim dominante, mainstream cum se zice, orientare care nu poate fi întâmpltoare, de vreme ce algoritmurile generative ca și bazele de date de prim acces sunt cele produse tocmai de sisteme occidentale impregnate de această mixtură cleioasă care se numește ideologia dominantă, oricum am defini-o, woke, lgbt++, globalism, feminism de tip Meeto, transumanism, democrație totalitară, minoritarism acut etc. De ce nu porniți cu o versiune echilibrată, inclusivă (nu în sens sexual) care să ofere concomitent triplele fațete ale ideologiilor în curs de reorganizare și confruntare?
Întrebare formulată de Dan Culcer
Răspuns Chat GPT:
Întrebarea este legitimă, profundă și merită un răspuns tehnic și politic articulat. Voi trata această problemă în patru niveluri:
I. Este ChatGPT capabil de autoanaliză?
Da, dar cu limite clare.
ChatGPT nu are conștiință de sine, voință sau intenționalitate. „Autoanaliza” sa este o simulare: o capacitate de a reflecta logic asupra propriului comportament în funcție de reguli preînvățate și contextul conversației. Când utilizatorul întreabă „De ce îmi răspunzi astfel?”, modelul poate explica (în limitele antrenamentului său) pe baza datelor, arhitecturii algoritmice și logicii conversaționale.
Dar nu are motivație și nu își poate schimba singur orientarea epistemică fără intervenție umană asupra modelului, datelor sau parametrilor de generare.
II. De ce răspunsurile inițiale sunt orientate (adesea) conform narațiunilor dominante occidentale?
Acest fenomen are mai multe cauze:
1. Compoziția seturilor de date
Modelele de limbaj mari (LLMs) sunt antrenate pe corpusuri masive din internet: Wikipedia, cărți, jurnale, forumuri, presă, date web publice. Acestea reflectă distribuția informațională existentă – unde sursele occidentale, în limba engleză, sunt copleșitor dominante.
Sursele alternative (estice, sud-globale, conservatoare, nealiniați) sunt subreprezentate sau filtrate algoritmic în multe platforme web, din care se extrag datele.
2. Filtrele de siguranță (safety layers)
OpenAI și alți dezvoltatori implementează filtre menite să prevină „prejudecăți”, „ura”, „dezinformarea” etc. Dar aceste criterii sunt definite în interiorul unei paradigme ideologice dominante (ex. anti-rasism, pro-LGBTQ+, feminism de val III, antinaționalism, etc.).
Astfel, răspunsurile „dezirabile” devin cele care nu încalcă normele morale implicite ale acestor filtre – norme aliniate cu ceea ce dvs. numiți „mixtura cleioasă a ideologiei dominante”.
3. Fine-tuning și RLHF (Reinforcement Learning from Human Feedback)
După antrenarea brută a modelului, urmează o etapă de reglaj fin (fine-tuning), în care evaluatori umani oferă scoruri pentru răspunsuri. Acești evaluatori, în majoritate din medii occidentale, definesc ce e „corect, util, nuanțat, acceptabil”.
În mod inevitabil, acest pas imprimă modelului o direcție culturală și ideologică.
4. Presiuni instituționale și juridice
Companiile din SUA, inclusiv OpenAI, operează într-un climat juridic și mediatic în care sunt vulnerabile la procese, campanii de presă, presiuni politice. Așadar, conformismul de suprafață este o strategie de supraviețuire.
III. De ce nu se oferă de la început o versiune „triplă” sau polifonică a realității ideologice?
Din punct de vedere tehnic, acest lucru ar fi posibil. Nimic nu împiedică un model LLM să genereze în paralel trei interpretări: una mainstream, una alternativă (naționalistă, suveranistă, religioasă etc.) și una contrariană sau anti-globalistă.
Însă din punct de vedere strategic și ideologic, acest lucru nu se încurajează în versiunile comerciale mari. Iată de ce:
Modelul comercial dominant presupune minimalizarea riscurilor de scandal și maximizarea conformismului mediatic.
Multipolaritatea reală a ideilor (care ar presupune să tratezi egal vocea unui conservator ortodox și a unui activist transumanist, de pildă) e văzută ca „periculoasă” sau „relativistă”.
Există o teamă de simetrie morală: dacă pui pe picior de egalitate interpretări radical diferite, ești acuzat că „relativizezi” sau „normalizezi” idei considerate dăunătoare.
IV. Cum s-ar putea realiza un model „neutru activ” sau „multipolar epistemic”?
Aceasta este, în esență, o provocare post-liberală și post-hegemonică. Ar presupune:
Acces deschis la corpusuri non-occidentale (chineze, ruse, islamice, africane, conservatoare etc.), nefiltrate ideologic;
Dezvoltarea unor profile epistemice selectabile (ex. „vezi această problemă din perspectivă chineză conservatoare” vs. „din perspectiva unui liberal suedez”);
Transparență a setului de date și a bias-ului: sistemul să spună explicit: „Acest răspuns reflectă poziția dominantă în mediile anglofone între 2015–2022”;
Acceptarea pluralismului axiologic ca valoare epistemologică – ceea ce presupune o schimbare de paradigmă în AI, mass-media și educație.
Concluzie
ChatGPT nu minte, dar este programat (și educat prin feedback) să nu încalce liniile de forță ale sistemului dominant. Nu e vorba de o conspirație, ci de o ecologie informațională controlată de cei care domină tehnologic și ideologic spațiul digital global.
Răspunsurile inițiale reflectă acest context. Însă, odată ce utilizatorul insistă, introduce contexte alternative sau cere explicit interpretări contrare, sistemul poate răspunde mai echilibrat. Este, în fond, un instrument reactiv, nu creator de agende proprii.
Dan Culcer despre ADRIAN PĂUNESCU, ISTORIA UNEI SECUNDE
Cartea
aceasta de poeme este rodul unei treziri a conștiinței, a unei
conștiințe civice care lâncezise printre mormane de cuvinte învălmășite.
Proces subteran, chip al limpeziri ochilor înlăcrimați, roadere lentă a
fericitului suflet care crezuse că se poate juca șl care descoperă că
legile jocului, nici măcar legile jocului poetic inventat (aparent) de
el nu sunt ale sale ci îi sunt șoptite, întipărite ca un tatuaj
nepieritor. Doar că produsul acesta e un hibrid. Pentru că trezindu-se
din zeiasca stare a creatorului de lumi, poetul se dăruiește discursului
și, vrând să convingă cu orice preț, adoptă prea adesea un vocabular
indecis și argumente superficiale. Poezia nu trebuie însă să convingă ci
să Învingă. Să învingă inerția cuvintelor, inerția cititorilor.
Inerția. Cel puțin acest tip de poezie care-și propune să afle
"adevărul despre toate", să mărturisească, să fie "un risc pe cont
propriu" invitând la comuniune, participare („cine riscă în seara asta
cu mine?"). Gestul poetic pe care-l face Adrian Păunescu e unul
dintre cele necesare. Se reface o serie care cuprinde, pentru perioada
de la război încoace, câteva nume care la prima vedere nu au prea multe
lucruri comune, dar care se leagă prin caracterul de reacție etică a
demersului lor poetic: Mihai Beniuc, Geo Dumitrescu, Miron Radu
Paraschivescu, Nicolae Labiș, Eugen Jebeleanu, Ben. Corlaciu, Ion
Gheorghe, Ana Blandiana. Ceea ce îi deosebește este evident raportul
dintre reacție și obiectul ei (istoric sau actual) precum și modul în
care se manifestă acesta (adică specificitatea, personalitatea,
unicitatea lor). Avem de-a face cu niște conștiințe sensibilizate. Iar
cauza nu este numai individuală. Ea poate fi nedreptatea, destinul
patriei, războiul, tara morală, eșecul, destinul unei colectivități
sociale, contradicția între ideal și real. Seriallzarea nu este o
judecată de valoare. Aici se ascund și limitările inerente ale
receptării. Căci odată dispărut obiectul (starea) care prilejuiește
reacția, mesajul devine plurivoc, își pierde aderența, acțiunea șl, prin
depășire, își lărgește câmpul de semnificații până la dispariția lui.
În măsura în care, după acest proces firesc, textul își mai păstrează
vigoarea comunicativă, el este poezie. Altfel rămâne simplu discurs
pierdut în paginile unui cotidian. Adrian Păunescu afirma undeva că
sensul acțiunii sale este facerea unei poezii politice și nu a unei
poezii despre politică. Adesea poetul își asumă destinul colectivității.
Nu e vorba deci doar de un risc pe cont propriu (deși „ce rău poate
produce cel care proverbe spune?" — Proverbe), atâta timp cât poezia sa e considerată socialmente necesară și ca atare demnă de a fi publicată. Volumul se constituie din câteva categorii de texte: unele cu valoare de ars poetica (Pe cont propriu, Cuvântul, A anton-panna, Într-adins, Poet retoric, Noi care, Shakespeare),
sau cu un sens ceva mai adânc (Alămuri) veștejind ceea ce am numi
optimismul iresponsabil, un ciclu de poezii patriotice, în tonul și
ritmurile generației pașoptiste, ușor decorative, constituite prin
acumulări succesive de argumente (expresia: Da, mai avem fiind un
fel de mijloc mnemotehnic în poezia cu același titlu) dar salvate prin
simbolul care le unifică, prezență pură a marelui șl consecventului
revoluționar care a fost Bălcescu. Urmează apoi o suită de texte
repartizate neuniform în volum, acele poezii politice care prin
eticismul lor de bună calitate, prin expresia directă (abia
transfigurată uneori) constituie coloana vertebrală a volumului.
Meditații pline de un patos al participării, al solidarității în
destinul comun, meditații asupra întrebărilor pe care le pune pe prim
plan orice proces revoluționar, producător de profunde seisme,
răsturnător al stabilității lâncede, eroic și tragic în măreția șl
ireversibilitatea sa (Învingătorii Troiei, Între bine și rău, Psihologia
strâmbă, În lunga noapte, Când totul se poate, Aprilie 1968,
Contabilul, Ieșirea din sală). Poetul ne propune, prin repetare, un
sistem de convenții, o grilă pentru lectură. Dar densitatea și
intensitatea transmisiei nu este constantă. Retorismul copleșește
uneori, deși poetul e conștient de pericolul acesta ca și de vanitatea
(presupusă) a efortului (vezi textul intitulat Poet retoric) de
comunicare șl dezvelire (gest orgolios de creator care totuși are nevoie
de public). Incapacitatea de a rămâne indiferent, exprimată prin
bătăioasa creație păunesciană, dă tonul și valoarea volumului, altfel
incoerent în atitudini, mai mult în favoarea lui Adrian Păunescu și mai
puțin în favoarea poeziei lui. Adrian Păunescu nu face parte dintre
inovatori. El desăvârșește, actualizează șl reactualizează, trăiește în
plin prezent. I se potrivește observația lui N. Manolescu, care,
referindu-se la Geo Dumitrescu, scria: „elocvența e regăsită ca o
necesitate a conștiinței de a se justifica și de a convinge"
(Metamorfozele poeziei, p. 123). Am adăuga: necesitatea de a nu accepta
mistificarea și a învinge, cum spuneam, pentru că aceasta e datoria unui
poet comunist. Pentru a fi un mare poet, lui Adrian Păunescu îi
lipsește acea conștiință artistică care implică adecvarea scriiturii la
Idee, adică crearea unei poezii a epocii revoluției socialiste prin
dezmembrarea vechilor convenții literare și reconstrucție. Versul său
rămâne acela a unui Bolintineanu sau Alexandrescu puși să trăiască în
1972 iar grija de a fi comunicabil, inteligibil la prima lectură îl face
să neglijeze căutarea unei expresii poetice, adecvată și nouă. Să fie
oare imposibilă încă apariția unui poet care să modifice poezia,
modificându-șl conștiința. Avem nevoie de un Béranger sau de un
Lautréamont?
Vatra, nr. 2 /1972, Viața literară, p.4 Editura Cartea Românească, 1971
Scrisoarea
judecătorului Savin Furnică, martor ocular la evacuarea orașului
Tighina în urma raptului teritorial sovietic din vara anului 1940.
Martor ocular la ziua în
care trupele sovietice au intrat în Basarabia în urma raptului
teritorial din vara anului 1940, judecătorul Savin Furnică îi relatează
fratelui său, George, ce a văzut petrecându-se în orașul Tighina, din
care abia a reușit să fugă. Ambii sunt fii ai preotului militar Nicolae
Furnică, mort cu arma în mână în bătălia de la Turtucaia în anul 1916.
„8 Iulie 1940 Căl[ărași]
Dragă George,
(…)
Iată
ce să-ți spun, am scăpat teafăr de la ruși, dar mai ales din mâinile
jidanilor. Aceste jivine de jidani, să știi că s’au purtat mizerabil cu
noi. S’au dedat la tot felul de jafuri și crime asupra creștinilor cari
le-au căzut în mâini. A fost un interval de timp – asta la Tighina, nu
știu cum s’o fi întâmplat în alte orașe – în care timp am fost cu totul
la discreția jidanilor. Anume dela ora 11 a.m. – Vineri, 28 Iunie – de
când a plecat din oraș autoritatea noastră militară, până la ora 4.30
după masă când orașul a fost ocupat în întregime de armata roșie, în
acest interval de timp nu a mai existat suveranitatea vre’unui stat în
oraș și ca atare fiecare era de capul lui, putând face orice fără vre’o
teamă de răspundere. Din partea alor noștri (în cap cu colonelul
regimentului, cdantul garnizoanei) s’a comis greșeala
că armata a fost prima care a plecat, iar pe noi civilii și
autoritățile civile ne-a lăsat în plata Domnului. Și n.b.; militarii nu
au plecat sub comandă, ci care cum au putut! Și cu ce au putut!
Regretabil.
Iar jidanii s’au dedat imediat la crime și răsbunări.
În
ceea ce mă privește, puteam să am nefericirea să rămân acolo, viu sau
mort, datorându-se totul unui calm și încrederi mult imprudente. Știam
de cu seară, de Joi seara dela ora 11 – despre existența ultimatumului,
și totuși a doua zi Vineri, am plecat dimineața la 6, în județ, la o
cercetare locală. După felul cum fusese redată știrea la radio, credeam
că va fi o chestie ce va dura încă 2-3 zile cel puțin. Noroc că bagajele
mi le-am făcut tot în acea seară, fiindcă dealtfel eu mă pregăteam să
plec tot Vineri, fiind concentrat. Când m’am întors la Tighina, la ora
12.25 la prânz, toți sau aproape toți refugiații erau deja în gară,
armata era de mult plecată. M’am dus totuși degrabă la Judecătorie, am
umplut o ladă cu arhiva ce trebuia să iau conform ordinului de evacuare,
– adică numai unele registre, valori etc. și am avut încă imprudența
curagioasă să mai mă duc și la masă. Era ora 2 când am intrat la
restaurant. Mi-a dat să mânânc, după expresia unui chelner „sovietul
chelnerilor Butnaru”, căci
patronul plecase deja de cu noapte. Ieșind dela masă, am cutezat să mai
înaintez înspre centru, ca să-mi caut o căruță sau trăsură. Era o
speranță absurdă, dar care totuși nu a fost searbădă. În acest moment,
era ceasul vre’o 3 fără un sfert, orașul era împărțit în 3: partea
dinspre Nistru ocupat de armata rusă (aceștia trecuseră podul la ora 2),
centrul orașului ocupat de jidani și tâlhari, iar gara de către români
refugiați. Și eu mergeam prin centru, dela Butnaru mai înspre centru
spre Nistru, după o trăsură, umblând încet exprimând calm și par’că
hotărârea de a rămâne în Tighina. Jidanii ieșiseră toți, în haine de
sărbătoare, cu flori, cu copii, în râsete și bucurie, așteptau pe ambele
trotoare armata roșie. Pe mine m’au batjocorit câteva grupuri de
jidani, m’au înjurat,
râdeau de mine, ba încă o babă a și scuipat înspre mine. Am mers așa
două cvartale. La al doilea colț, m’am întâlnit cu un avocat jidan,
înconjurat de vre’o 8 haldăi, cu care am intrat în vorbă. Între altele
îmi spune că nu voi mai putea găsi căruță, căci cele ce au mai rămas
le-a sechestrat ei și apoi, bătându-mă pe umăr îmi spune că a sosit
ceasul să regulăm scioturile (socotelile). Mare noroc am avut că în
acest moment chiar, trecea o căruță cu un moș bătrân jidan, în care am
sburat ca o vrabie, și luându-i moșului hățurile și biciul, am pornit în
galop înspre casă și gară. Am sosit în gară încă la timp, cât ca să
prind ultimul tren. Ba încă am oprit și la Judecătorie de am luat lada.
Când trenul nostru pleca, pe palatul Prefecturii era deja steag roșu
(Prefectura este pe aceeași stradă cu Tribunalul). Am plecat și cu
peripeții încă și pe drum, am reușit în sfârșit să trecem Prutul. Adică pe drum nu am mai avut de-a face cu jidanii, dar am călătorit greu, în vagoane de marfă, vai de lume (…)”
Proiect: „Program de Acțiune Politică Suveranistă” pentru România
Viziune strategică
Construirea unei democrații autentice/directe, în care cetățenii-proprietari exercită suveranitatea reală, nu doar formal.
Transformarea treptată și rațională a instituțiilor politice, economice, educaționale și sociale, pentru ca poporul român să devină proprietarul majorității capitalului național (conform PPRS).
Reformă economică suverană, prin redistribuirea capitalului, reindustrializare, finanțare etică, și control democratic al instituțiilor financiare.
Consolidarea identității naționale și culturale, a educației civice și morale, ca fundament al unui stat suveran care slujește poporul.
Obiective principale și acțiuni politice
Mai jos este un set de obiective inspirate din principiile din programul PPRS, cu propuneri concrete de acțiune.
Obiectiv
Strategii de acțiune
1. Suveranitatea politică a cetățenilor
- Promovarea instituirii de referendumuri permanente sau vot direct pe teme majore (infrastructură, buget, reforme instituționale) - Introducerea mecanismelor de inițiativă cetățenească și revocare a reprezentanților: cetățenii pot propune legi și revoca aleși prin proceduri democratice - Reforma constituțională: susținerea unui proces constituant care să reafirme că „poporul este proprietar suveran al capitalului și resurselor” (idee din PPRS) - Depolitizarea instituțiilor de control: crearea unor mecanisme prin care cetățenii să supravegheze instituțiile statului (justiție, administrație)
2. Suveranitatea economică și distribuirea capitalului
- Distribuirea capitalului economic către cetățeni: propunerea de a face cetățeni-proprietari reali, ca în viziunea PPRS: marea majoritate a populației să dețină capital național. - Reindustrializare suverană: dezvoltarea industriilor strategice (energie, agricultură, tehnologie) cu participarea cetățenilor sau a cooperativelor cetățenești; subvenții și sprijin pentru afaceri strategice. - Reformă bancară: transformarea băncilor pentru a finanța producția în loc de speculație; eliminarea dobânzilor speculative (sau negocierea unor condiții etice); BNR să joace un rol suveran în emisiunea monedei naționale, dacă PPRS susține emiterea controlată de stat. - Taxare progresivă și redistribuire: impozite asupra marilor averi (capital), reformă fiscală care să susțină programe sociale și investiții publice.
3. Educație civică și morală
- Reformă educațională: introducerea în curriculum a educației civice și suveraniste, pentru a forma cetățeni conștienți de drepturi și responsabilități. - Educație economică: predarea conceptelor de proprietate, capital, solidaritate economică și responsabilitate civică în școli. - Campanii de conștientizare și dezbatere: organizarea de conferințe, seminarii, grupuri de reflecție dedicate suveranității economice și democratice, la nivel local și național. - Colaborare cu ONG-uri și institute de gândire: înființarea unui think tank suveranist-care să studieze politici publice, să propună reforme și să elaboreze materiale educaționale.
4. Identitate culturală și suverană
- Promovarea patrimoniului cultural: susținerea proiectelor care valorifică cultura națională, limba română și tradițiile, prin finanțare publică și implicare comunitară. - Politici de informație suverană: sprijin pentru media independentă, finanțare pentru proiecte jurnalistice suveraniste, crearea unor platforme digitale cetățenești pentru discuții și decizii. - Legislație culturală: statul ca administrator al patrimoniului cultural, dar cetățenii ca proprietari morali și economici, conform programului PPRS.
5. Justiție, securitate și sănătate ca pârghii ale suveranității
- Alegerea și revocarea judecătorilor și procurorilor de către cetățeni: inițierea unei reforme judiciare care introduce jurați cetățeni, vot direct sau mecanisme similare. - Suveranitatea apărării: posibilitatea ca cetățenii să participe în mod direct la structuri de apărare (voluntariat, consultare civică) și o reformă a serviciului militar dacă este promovat ca obligație. - Sănătatea ca drept fundamental: statul suveran trebuie să asigure un sistem de sănătate public de calitate; dezvoltare de politici pentru acces universal la îngrijiri medicale, finanțare prin redistribuire a capitalului și implicare comunitară în deciziile sanitare. Acest punct se aliniază cu programul PPRS, care afirmă că sănătatea nu trebuie să fie o marfă.
Program pentru o Românie Suverană
Motto: „Cetățeni suverani, instituții transformate, societate dreaptă și prosperă.”
Scrolhează sau dă click pe secțiunile de mai jos pentru detalii.
1. Introducere
România se află la o răscruce: instituțiile funcționează formal, dar suveranitatea reală aparține rareori cetățenilor. Programul combină principiile de schimbare graduală, educație, reformă rațională) cu viziunea suveranistă a Partidului Poporul Român Suveran , pentru a transforma treptat societatea într-o comunitate echitabilă și responsabilă.
Infografic sugerat: hartă cu etapele reformei treptate și iconițe pentru „educație”, „capital”, „instituții”.
2. Viziune
Democrație reală: cetățenii decid efectiv asupra bugetului și politicilor publice.
Poporul deține majoritatea capitalului național.
Educație civică și morală consolidată.
Patrimoniu cultural protejat și identitate națională promovată.
Reformă economică și financiară sustenabilă și etică.
Milioane
de români sunt, astăzi, răspândiţi pe glob - în cele două
Americi, pe bătrânul nostru continent, din Africa şi până în
Australia.
Fenomenul
plecării în masă a românilor din ţara lor natală îşi are
originile în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când asistăm
la o masivă migraţie a românilor din Ardeal spre Lumea Nouă -
Statele Unite şi Canada.
Declanşarea
celei de-a doua mari conflagraţii mondiale şi vicisitudinile create
de tăvălugul nimicitor al războiului au dus la crearea de noi
contingente de români, care au ales calea exilului.
Ulterior,
după înlăturarea guvernului Rădescu, în martie 1945, şi
impunerea, de către sovietici, a guvernului Groza, chiar şi cei
care mai sperau într-o intervenţie a aliaţilor occidentali au
început să-şi piardă iluziile. Şefii partidelor istorice din
România au continuat lupta pentru salvarea democraţiei şi,
implicit, a independenţei româneşti. Dar, realişti şi
clarvăzători, au încurajat pe cei ce doreau să părăsească
ţara, intuind derularea evenimentelor în direcţia dorită de
comunişti. Este perioada când zeci de mii de oameni au părăsit
ţara. Printre ei şi o parte dintre fruntaşii democraţiei
româneşti.
Perioada
1948-1962 poate fi rezumată printr-un singur cuvânt: Teroare.
Graniţele au fost ermetic închise. Comunismul a fost
instituţionalizat cu sprijinul sovieticilor şi sub oblăduirea
Securităţii, creată după modelul NKVD-ului. Vechile clase
conducătoare au fost eliminate din viaţa publică. Mulţi ai
pierit, alţii au ispăşit ani lungi şi grei de detenţie sau de
muncă forţată. Eticheta „duşman de clasă” a fost abuziv
extinsă asupra tuturor celor care nu erau de acord cu regimul
comunist.
Românilor,
care au părăsit ţara în deceniile cinci şi şase ale secolului
XX, li s-au adăugat, în anii următori, alţii. Este perioada în
care pribegia românească a căpătat înfăţişarea unui exod. Au
părăsit ţara cei mai buni dintre cei buni. Exodul, pe care
destinul l-a impus poporului român, a făcut ca, alături de o
Românie geografică, să ia naştere o Românie spirituală
omniprezentă.
Celor
care, din motive politice, economice sau de altă natură au ales,
într-o anumită perioadă istorică, calea spre libertate, le este
dedicată această carte. Departe de a fi elemente declasate,
trădători sau certaţi cu legile şi societatea, aşa cum,
frecvent, sunt catalogaţi în documentele Securităţii, aceşti
români agoniseau bunul cel mai de preţ al omenirii – libertatea.
Notă
asupra ediţiei
Lucrarea
de faţă are la bază Buletinul editat de Ministerul Afacerilor
Interne din RP Română şi ordinul nr. 2539 din 21 martie 1960 al
ministrului afacerilor interne din acea perioadă, Alexandru
Drăghici.
Prin
ordinul menţionat, 7.643 de persoane au fost date în urmărire pe
ţară, fiind considerate ca trădătoare. Pentru fiecare persoană
în parte s-au comunicat următoarele date de identificare: data şi
locul naşterii; părinţii; studiile; ocupaţia; ultimul domiciliu;
rudele; condiţiile în care a părăsit ţara şi destinaţia;
numărul dosarului de urmărire pe ţară sau al dosarului de
urmărire informativă şi unde se află în evidenţă; fotografia.
Buletinul
a fost publicat în forma şi grafia în care a fost întocmit şi
cuprinde persoanele care au părăsit ţara în timpul şi după
încheierea celui de-al doilea război mondial, până în anul 1960. A
– ABABEI
ANTON,
fiul lui Niculae şi Elena, născut la 22 ianuarie 1922 în com.
Drăguşeni, rn. Fălticeni, reg. Suceava, cu ultimul domiciliu în
comuna natală.
Continuitate, Sacralizare și Rasializare Simbolică: O Analiză Critică a Tezei lui André Gaillard în lumina dezbaterii intelectuale israeliene contemporane
Rezumat
Acest articol analizează critic teza lui André Gaillard conform căreia iudaismul ar constitui matricea originară a unui „rasism cultural” transmis până în sionismul modern. Pornind de la ideea unei continuități identitare afirmate intern de tradiția iudaică și resemnificate în proiectul național al Israelului, argumentul lui Gaillard capătă o surprinzătoare rezonanță cu anumite direcții ale criticii intelectuale israeliene contemporane. Totuși, lucrarea are și limite metodologice importante: anacronisme conceptuale, confuzia nivelurilor hermeneutice, generalizări excesive. Printr-o analiză a principalelor mecanisme ale continuității (mitice, rituale, genealogice, sociale și politice), articolul arată unde intuițiile lui Gaillard sunt valide, unde deraiază și cum pot fi evaluate empiric. În partea finală, sunt prezentate interpretările divergente ale unor intelectuali israelieni — de la Shlomo Sand la Yeshayahu Leibowitz și Baruch Kimmerling — care, fără a valida explicit teza lui Gaillard, o reflectă sau o contrazic în forme complexe. Articolul oferă un cadru metodologic pentru studierea critică a identității iudaice moderne prin instrumente ale istoriei religiilor, sociologiei, antropologiei și studiilor despre naționalism.
I. Introducere: Problema Continuității Identitare între Religie, Memorie și Politică
Relația dintre identitatea iudaică, memoria tradiției și proiectul național modern este una dintre cele mai delicate și controversate teme ale istoriei intelectuale contemporane. Întrebarea asupra continuității — dacă există, în ce fel, cu ce consecințe — nu este pur academică: ea atinge politicile contemporane ale statului Israel, raporturile dintre religie și cetățenie și chiar mecanismele prin care comunitățile evreiești se definesc pe sine în lumea globalizată.
În această zonă de tensiune conceptuală se inserează teza lui André Gaillard, potrivit căreia iudaismul ar fi inventat un tip specific de „rasism cultural” — nu biologic, ci bazat pe diferențe ereditare, ritualice și genealogice — care ar fi supraviețuit în structura imaginarului identitar până în sionismul modern (Gaillard). Autorul nu operează cu un limbaj strict științific, ci cu o retorică genealogică: el urmărește structuri simbolice, narative și instituționale pe termen lung, sugerând existența unui model de alteritate construit în jurul distincției sacru/profan, pur/impur, ales/ne-ales.
Această teză a fost, în mod previzibil, întâmpinată cu rezerve. Criticii semnalează anacronisme conceptuale, confuzia dintre religie și etnicitate, ignorarea diversității interne a iudaismului, precum și faptul că sionismul este în mare parte un proiect secular, modern și rupt de tradiția rabinică. Totuși, fertilitatea intelectuală a demersului lui Gaillard nu se măsoară prin adeziune, ci prin capacitatea sa de a obliga la o clarificare conceptuală riguroasă.
Acest articol nu apără și nu condamnă teza lui Gaillard, ci o analizează în trei direcții:
În ce măsură continuitatea identitară este un fapt intern al tradiției iudaice, nu o proiecție polemică externă?
În ce măsură mecanismele de separare și transmitere identitară pot fi interpretate ca „proto-rasiale” într-un sens simbolic?
Cum abordează critica israeliană contemporană aceste teme și ce contribuție aduce la evaluarea tezei lui Gaillard?
În fine, articolul propune un cadru metodologic pentru investigarea științifică a acestor probleme, bazat pe convergența dintre istoria religiilor, teoria naționalismului, antropologia identității și analiza discursivă.
II. Teza lui Gaillard: Structura, Intuitiile și Ambiția Genealogică
Gaillard pornește de la o idee provocatoare: iudaismul, în special în forma sa biblică și rabinică, ar fi dezvoltat un sistem de distincții etno-cultice atât de elaborate încât acestea funcționau ca o formă timpurie de „rasializare” simbolică. Termenul nu se referă la biologie, ci la modul în care identitatea de grup este transmisă, închisă, normativizată și ritualizată.
1. Ideea poporului ales
Gaillard interpretează conceptul de „popor ales” ca o afirmație ontologică, nu morală sau simbolică. În această perspectivă, distincția dintre Israel și celelalte popoare nu este una conjuncturală, ci una esențială, întemeiată pe o relație specială cu divinitatea.
Deși lectura sa este excesiv literală, este incontestabil că tradiția biblică și cea rabinică au conservat, timp de milenii, ideea unei identități colective definite prin legământ și continuitate genealogică (Biale 17–41).
2. Codurile de puritate și separare
Pentru Gaillard, legile privind puritatea, alimentația, relațiile sociale și căsătoriile nu sunt simple norme religioase, ci mecanisme instituționale de separare. Ele sunt interpretate similar cu sistemele castelor sau cu mecanismele endogamice ale altor tradiții arhaice.
Este adevărat că aceste reguli au produs — în practică, dacă nu în intenție — comunități relativ închise, greu de integrat în sistemele culturale ale imperiilor antice sau medievale (Boyarin 58–79).
3. Transmisia matriliniară a identității
Gaillard interpretează regula rabinică a matriliniarității ca pe un dispozitiv de asigurare a continuității genealogice, cu potențial de resemnificare rasială modernă. Chiar dacă regula este juridico-religioasă, nu biologică, ea produce efecte reale asupra reproducerii identității.
4. Sionismul ca actualizare politică
Pentru Gaillard, sionismul nu este o ruptură, ci o actualizare politică a unei continuități simbolice. El nu ignoră elementul modern, dar insistă că simbolurile religioase sunt resemnificate într-o logică etno-națională.
Această perspectivă, deși forțată în unele locuri, găsește ecouri în critica internă israeliană, după cum vom vedea.
III. Argumentele Pro: Ce Are Gaillard Corect
1. Continuitatea identitară este afirmată intern, nu impusă extern
Nu criticii, ci tradiția însăși afirmă continuitatea identitară a poporului evreu: memoria legământului, ritualurile repetate anual, genealogia patriarhală, structura textuală a Talmudului, liturgia.
Sionismul — în special cel cultural — nu a inventat această continuitate, ci a preluat-o ca fundament simbolic (Hertzberg 23–52).
2. Separarea rituală produce separare socială
Chiar dacă intenția era religioasă, nu etnică, efectul istoric al separării alimentare, matrimoniale și liturgice a fost unul de consolidare a unor comunități închise. Gaillard are aici o observație validă: structurile rituale pot produce efecte de identitate persistentă.
3. Reapropierea modernă a simbolurilor religioase
Un fapt documentat: simbolurile religioase au fost mobilizate politic de sionism. Exemplu: declinarea identității israeliene în raport cu patria biblică, revenirea limbii ebraice, reactivarea narațiunii exodului (Shapira 127–163).
4. Genealogia poate fi resemnificată modern
Există în discursul geneticist israelian contemporan reactivări ale unor narațiuni genealogice, chiar dacă intenția științifică este diferită. Aceste discursuri confirmă că identitatea poate fi „biologizată” simbolic, chiar dacă tradiția nu o cere (Falk 133–150).
5. Critica antică la adresa evreilor exista
Texte din Tacit, Juvenal și Apion reproșează evreilor distincția rituală, refuzul asimilării, excepționalismul. Gaillard nu inventează această continuitate critică.
IV. Argumentele Contra: Limitele Metodologice ale lui Gaillard
1. Anacronismul: „rasă” nu poate fi aplicat lumii antice
Conceptul modern de rasă este un produs al secolului XIX (Fredrickson 12–31). A-l aplica Bibliei sau Talmudului este metodologic eronat.
2. Confuziile hermeneutice
Gaillard tratează ca echivalente:
metafore teologice;
norme rituale;
practici sociale;
discursuri naționaliste moderne.
Aceste planuri nu sunt echivalente.
3. Iudaismul nu e monolitic
Tradiția iudaică este plurală, contradictorie, fragmentată. Conceptul de „iudaism” trebuie tratat în plurali — iudaism(e) — nu ca un bloc unitar (Goodman 9–26).
4. Sionismul politic este o ruptură majoră
Deși mobilizează simboluri religioase, sionismul este modern, iluminist, deseori anti-rabinic (Laqueur 201–241).
5. Efectul lanțului cauzal forțat
Gaillard transformă o serie de transformări istorice complexe într-un lanț cauzal unidirecțional.
V. Tipologia Continuităților: Un Cadru Interpretativ
Pentru a înțelege în mod riguros identitatea iudaică pe termen lung, propun distingerea a cinci tipuri de continuitate:
Gaillard confundă aceste niveluri, de aceea interpretarea sa este adesea rigidă.
VI. Auto-Rasializarea Simbolică: Mecanismele Interne și Externe
Auto-rasializarea nu înseamnă biologizare, ci transformarea unor practici sociale și rituale în semn al unei diferențe esențiale. În cazul identității iudaice, mecanismele sunt:
endogamia;
transmiterea identității pe linie maternă;
memoria colectivă;
particularismul ritual;
resemantizarea modernă a identității.
Ele nu implică rasialitate, dar pot produce efecte de „esențializare”.
VII. Sionismul: Continuitate, Ruptură sau Translație Modernă?
Sionismul este simultan:
continuitate — prin simboluri
ruptură — prin secularizare
translație — prin politizare
Gaillard vede numai continuitatea, ignorând celelalte două dimensiuni.
VIII. Transferul Sacru → Etno-Politic: O Problemă Reală
O observație foarte puternică a lui Gaillard este identificarea procesului prin care sacralitatea este transferată în spațiul politic. Acest fenomen există în Israel, dar și în alte naționalisme religioase (indian, sârb, musulman).
Simbolul devine suveranitate. Memoria devine politică. Teritoriul devine dogmă.
Aceasta este poate cea mai profundă intuiție a lui Gaillard.
IX. Capitol suplimentar: Critica Intelectuală Israeliană Contemporană și Relevanța sa pentru Evaluarea Tezei lui Gaillard
Acum dezvolt integral capitolul promis.
1. Shlomo Sand: Demitologizarea Genealogiei
Sand arată că poporul evreu, ca entitate etnică continuă, este o invenție modernă. El contrazice complet teza lui Gaillard, dar confirmă simultan că continuitățile identitare sunt construite.
2. Baruch Kimmerling: Israelul ca Etnocrație
Kimmerling descrie Israelul ca „etnocrație”, nu teocrație. Rigiditatea identitară nu vine din religie, ci din stat.
3. Zeev Sternhell: Fascismul Modern și Naționalismul Etnic
Sternhell vede sionismul ca un produs al naționalismului romantic european.
4. Yeshayahu Leibowitz: Sacralizarea Politicului ca Idolatrie
Leibowitz avertizează asupra transformării religiei în politică.
5. Boyarin, Butler, Biale: Diaspora, Etică și Identitate Textuală
Ei resping identitatea genealogică și propun modele post-naționale.
X. Metodologia: Cum Putem Studia Științific Teza lui Gaillard
1. Întrebări centrale
Este continuitatea internă afirmată sau construită?
În ce sens este identitatea transmisibilă?
Cum se transformă sacralitatea în politică?
Ce rol are statul în resemantizarea identității?
2. Indicatori
textual (analiza biblică și rabinică);
istoric (nașterea sionismului);
sociologic (endogamia, sondaje);
juridic (legea revenirii).
XI. Concluzie: O Problemă Reală, o Soluție Incompletă
Teza lui Gaillard este radicală, uneori eronată, dar pune întrebări necesare:
Când devine identitatea o esență?
Cum se transformă sacralitatea în politică?
Ce înseamnă continuitatea într-o tradiție milenară?
Cum prevenim esențializarea fără a falsifica memoria?
Critica israeliană contemporană arată că aceste întrebări nu sunt externe, ci interne tradiției însăși.
Bibliografie (stil MLA)
Biale, David. Blood and Belief: The Circulation of a Symbol Between Jews and Christians. University of California Press, 2007.
Boyarin, Daniel. A Traveling Homeland: The Babylonian Talmud as Diaspora. U of Pennsylvania P, 2015.
Falk, Raphael. Zionism and the Biology of Jews. Springer, 2017.
Fredrickson, George M. Racism: A Short History. Princeton UP, 2002.
Gaillard, André. Le Judaïsme et l’invention du racisme culturel. Éditions de Paris, 2006.
Goodman, Martin. A History of Judaism. Princeton UP, 2018.
Hertzberg, Arthur. The Zionist Idea. Jewish Publication Society, 1997.
Kimmerling, Baruch. “Religion, Nationalism, and Democracy in Israel.” International Journal of Middle East Studies, vol. 31, no. 3, 1999, pp. 243–267.
Laqueur, Walter. A History of Zionism. Schocken, 2003.
Sand, Shlomo. The Invention of the Jewish People. Verso, 2008.
Shapira, Anita. Israel: A History. Brandeis UP, 2012.
Sternhell, Zeev. The Founding Myths of Israel. Princeton UP, 1998.
Disparition. Ancien déporté du camp de Dachau, le docteur André Gaillard, s'est éteint à l'âge de 102 ans
Il avait 102 ans. le docteur André
Gaillard s'est éteint à l'âge de 102 ans. Le réalisateur Louis Malle
avait mis en scène son histoire en 1987 dans le film "Au revoir les
enfants".
L’actu des régions
Chaque jour, un tour d’horizon des principales infos de toutes les régions.
France
Télévisions utilise votre adresse e-mail afin de vous envoyer la
newsletter "L’actu des régions". Vous pouvez vous désinscrire à tout
moment via le lien en bas de cette newsletter. Notre politique de confidentialité
Il était professeur de stomatologie et de chirurgie
maxillo-faciale.au CHU de Nantes. André Gaillard s'est éteint le 30 juin
à l'âge de 102 ans.
Le centenaire avait survécu à l'enfer du camp de Dachau, en
Allemagne. Retraité, le médecin a passé une grande partie de son temps
libre à témoigner de sa douloureuse histoire et de l'horreur du nazisme
auprès des collégiens et lycéens de la région.
Refusant de se soumettre au Service du Travail Obligatoire (STO), il se
se réfugie dans un collège religieux à Avon dans le département de
Seine-et-Marne où il est accueilli comme surveillant à la rentrée de
janvier 1944. Quelques jours après, la Gestapo encercle l’établissement.
André Gaillard est arrêté avec le directeur du collège, les trois
enfants juifs dénoncés par des Français, et plusieurs personnes qui leur
avaient fourni des faux papiers.
Après six mois de détention à la prison de Fontainebleau, il est
envoyé au camp de concentration nazi de Dachau en Allemagne. Il figure
parmi les premiers libérés, le 1er avril 1945.
Le 2 juillet 1944, André Gaillard prend ce qu'on appellera le train de la mort. De 1200 personnes, parmi lesquelles 536 n'arriveront jamais.
"Je
me souviens de l'entassement dans ces wagons à bestiaux, l'insuffisance
d'oxygène, cette chaleur extrêmement torride, l'insuffisance d'aération
et l'insuffisance d'hydratation et d'eau.Si bien que la plupart d'entre nous, nous sommes vus mourir", se remémorait-il en 2017, alors que nous l'avions rencontré pour la journée de la déportation.
Toute sa vie durant, il s’est passionné pour la théologie chrétienne.
Il a publié de très nombreux articles scientifiques et plusieurs
ouvrages.
"Si l'écho de leurs voix faiblit. Nous périrons", écrivait Paul
Eluard. La sienne ne sera pas oubliée par tous ceux et celles qui l'ont
croisé, lu ou écouté.
André Gaillard était chevalier de la Légion d’honneur et commandeur
des Palmes académiques. Ses obsèques ont eu lieu dans l’intimité
familiale.
