| Miercuri, 06 Iunie 2018 18:10 Sursa Arhivele Naţionale, ieri şi azi |
|
Una
dintre cele mai importante instituţii culturale din România se numeşte
Arhivele Naţionale. Am avut onoarea de a conduce această instituţie timp
de cinci ani (1991-1996). Am preluat funcţia de director general al
Arhivelor Statului (din aprilie 1996 - Arhivele Naţionale) la 1
noiembrie 1991, după ce timp de aproape patru decenii în fruntea
acestora s-au aflat militari, cu grad de colonel sau general. Mi-a
revenit onoarea de a relua tradiţia ca la conducerea Arhivelor Statului
(Naţionale) să se afle un istoric, cu o activitate ştiinţifică
recunoscută. A fost o perioadă în care societatea românească parcurgea
un amplu şi chinuitor proces de transformare, caracterizat prin trecerea
de la regimul dictatorial la unul democratic. Evident, au fost pentru
mine ani de muncă încordată, având ca obiectiv esenţial înscrierea
Arhivele Statului (Naţionale) pe noi coordonate de evoluţie. După cinci
ani, am apreciat că acest obiectiv a fost îndeplinit, drept care la 2
decembrie 1996, am demisionat din funcţia de director general.
Au
trecut mai mult de două decenii de atunci, timp în care Arhivele
Naţionale au înregistrat unele succese, dar şi regrese jenante, datorate
în principal atitudinii guvernanţilor:
-
În „Raportul de evaluare a activităţilor desfăşurate de Arhivele
Naţionale în 2017", înregistrat la data de 30. 01. 2018, şi postat pe
site-ul instituţiei se menţionează: „Numărul mare al pierderilor de
personal a adâncit deficitul resursei umane faţă de nivelul celui
înregistrat în anul 2016, coborând sub nivelul anului 1990 (629
angajaţi)". La sfârşitul anului 2017, Arhivele Naţionale aveau 714
posturi, dintre care erau încadrate 623. Iniţiativa reducerii de posturi
a aparţinut Ministerului de Interne, validată prin Hotărâri de Guvern. O
comparaţie se impune. În cei cinci ani cât m-am aflat în fruntea
Arhivelor Statului (Naţionale) - ca urmare a repetatelor demersuri şi
intervenţii - am reuşit să obţin creşterea numărului de posturi de la
632 la 912. Analizând cifrele din 1996 şi cele din 2017, se poate
constata că în 21 de ani numărul posturilor nu numai că nu a crescut -
deşi cantitatea de arhivă a sporit substanţial - ci s-a redus cu 198,
iar al celor ocupate cu 289. S-a ajuns în această situaţie dramatică
datorată unor decizii guvernamentale.
-
La capitolul „Valorificarea ştiinţifică a informaţiilor din documentele
deţinute de A.N.R." sunt menţionate articole şi expoziţii,
precizându-se: „Neîmplinirea activităţii A.N.R. în domeniul
publicaţiilor ştiinţifice a fost legată de lipsa unui nou număr din
Revista arhivelor". Rezultă limpede că nu a fost publicat nici un volum
de documente sub egida A.N.R. şi că numărul pe 2017 al „Revistei
Arhivelor" nu a putut fi editat. În lista publicaţiilor A.N.R. postată
pe site ultimul numar din Revista Arhivelor este 1-2/2013. O comparaţie:
între 1991 şi 1996 au fost editate sub egida Arhivelor Statului
(Naţionale) 21 volume de documente, ceea ce reprezintă circa patru
volume pe an. Între acestea, trei volume privind minorităţile naţionale
din România (1918-1938), două volume despre România în anii celui de-Al
Doilea Război Mondial, trei volume privind viaţa politică în anii 1945,
1946, 1947, un album intitulat „Documentele Unirii" etc. S-a reuşit
publicarea a câte patru numere pe an din „Revista Arhivelor". Din 1992
au apărut alte două periodice - „Anuarul Arhivelor Statului (Naţionale)"
şi „Buletinul de informare şi documentare arhivistică" - nemenţionate
în Raportul citat, deoarece au fost suprimate la câţiva ani după
plecarea mea din fruntea instituţiei. La vremea respectivă, Arhivele
Statului (Naţionale) aveau o prezenţă consistentă la târgurile de carte
din ţară şi chiar din străinătate (între acestea, în cadrul Pavilionului
României la Expoziţia Mondială organizată la Sevilla în 1992).
-
În Raportul de activitate pe anul 2017 se afirmă: „O situaţie gravă se
înregistrează în privinţa cunoaşterii limbilor şi paleografiilor
documentelor din depozite". Şi aici se cuvin câteva precizări. În
calitate de director general am acţionat pentru înfiinţarea Facultăţii
de Arhivistică, obiectiv realizat în 1992. În cadrul acesteia s-au
constituit grupe de specializare în următoarele paleografii: latină,
greacă, germană (gotică), slavă, maghiară, turcă. În Legea Arhivelor
Naţionale, adoptată în aprilie 1996, se precizează că Facultatea de
Arhivistică este abilitată să asigure pregătirea de specialitate a
viitorilor specialişti din Arhivele Naţionale şi din instituţiile
creatoare şi deţinătoare de documente de arhivă. Timp de un deceniu şi
jumătate Facultatea de Arhivistică a pregătit specialiştii necesari
Arhivelor Naţionale, dar de ceva vreme - aşa cum rezultă şi din Raportul
citat - Facultatea de Arhivistică nu-şi mai poate îndeplini rolul
care-i revine, iar consecinţele sunt „grave". Evident, vina aparţine
celor care au nesocotit necesitatea pregătirii specialiştilor în
paleografia documentelor istorice şi valorificarea ştiinţifică a
acestora. Acest fapt a fost vizibil din momentul în care Facultatea de
Arhivistică a fost evacuată din sediul său aflat într-o zonă frecventată
a Bucureştilor (Bulevardul Iuliu Maniu) şi mutată la marginea
Bucureştilor unde se află Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza".
-
La capitolul „Riscuri" în Raport se menţionează: „Statutul inferior al
A.N.R. în ierarhia instituţională. Lipsa de informare a decidenţilor
politici cu privire la rolul şi importanţa A.N.R. în ansamblul
sistemului administraţiei româneşti". Este o apreciere corectă, dar cam
„eliptică". Încă de la înfiinţarea Arhivelor Statului, prin unirea
instituţiilor de arhivă din Moldova şi Muntenia în 1862, acestea au fost
organizate ca Direcţie Generală. Şi-au menţinut acest statut de-a
lungul vremii, inclusiv în perioade tulburi, precum Primul şi a cel
de-Al Doilea Război Mondial, sau ocupaţia sovietică. În calitate de
director general am acţionat pentru adoptarea legii Arhivelor Naţionale,
care să prevadă un statut adecvat pentru această instituţie şi în bună
parte am reuşit. Prin legea din aprilie 1996 filialele judeţene ale
Arhivelor Statului au devenit Direcţii judeţene, iar la nivel naţional
era prevăzută Direcţia Generală a Arhivelor Naţionale, cu trei direcţii.
În
2009, printr-o Hotărâre de Guvern, Direcţia Generală Arhivelor
Naţionale a fost reorganizată ca Direcţie, iar Direcţiile judeţene un
fost retrogradate la nivel de servicii şi de birouri. Toate guvernele
care au urmat au menţinut acest „statut inferior al A.N.R. în ierarhia
instituţională". Ceea ce nu au reuşit Ana Pauker, Iosif Chişinevschi şi
Leonte Răutu au izbutit democraţii de la începutul secolului al XXI-lea.
În opinia mea, nu este vorba despre „lipsa de informare a decidenţilor
politici", ci despre dispreţul liderilor politici de decizie faţă de
instituţia Arhivele Naţionale.
-
Raportul se referă la greutăţile financiare cu care se confruntă
Arhivele Naţionale, dar evită să menţioneze explicit răspunerea
factorilor de conducere la nivel guvernamental şi parlamentar care
propun şi aprobă bugetul instituţiilor de stat. În 1991-1996 au fost
probleme bugetare mult mai grave, generate de prăbuşirea economiei
naţionale, inflaţia galopantă, devalorizarea monedei naţionale etc. etc.
Totuşi, în acei ani, ca urmare a unor mari eforturi şi stăruinţe, a
început procesul de modernizarea şi de dotare a Direcţiei Generale a
Arhivelor Statului (Naţionale) şi a filialelor (direcţiilor) sale. S-au
constituit laboratoare zonale de restaurare-conservare, s-au dat în
folosinţă două noi sedii pentru arhivele judeţene etc. etc. Amintesc un
fapt semnificativ: dotarea filialelor (direcţiilor) cu autoturisme, fapt
ce a uşurat deplasările pe teren, pentru control şi îndrumare la
creatorii şi deţinătorii de arhive.
Cu
toate restricţiile valutare, din 1991 - şi nu după 2007, cum au urmărit
să acrediteze politrucii de serviciu - au fost restabilite contactele
directe cu instituţiile şi organismele internaţionale, inclusiv cu
Consiliul Internaţional al Arhivelor, au fost reluate stagiile de
documentare profesională în state din Occident, precum şi cercetările în
arhivele străine, fiind aduse în ţară peste 70.000 file-document. Am
semnat acorduri de colaborare între Arhivele Statului (Naţionale) din
România şi instituţiile similare din Italia, Rusia, Turcia, Macedonia,
Serbia, Polonia, Germania, R. Moldova, Ungaria.
-
Este cert că în intervalul 1991-1996 statutul Arhivelor Naţionale s-a
îmbunătăţit, că într-un termen relativ scurt s-au realizat progrese
notabile. Am îndeplinit calitatea de director general prin cumul,
deoarece nu am acceptat să renunţ la postul de profesor pe care-l ocupam
la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Faptul că nu
aveam cartea de muncă la Ministerul de Interne mi-a permis o anumită
independenţă şi fermitate în relaţia cu conducerea ministerului. De
altfel, formula prin care aceasta mi se adresa nu era aceea de director
general, ci de profesor. Trebuie să recunosc că, în marea majoritate a
cazurilor, miniştrii, secretarii de stat, şefii de direcţii şi-au
însuşit argumentele mele şi că doar de câteva ori am recurs la „arma"
demisiei, declarând că eu am postul meu la Universitate şi nu pot
accepta să fiu tratat ca un subordonat care trebuie să execute ordinele
superiorilor. Recunosc că uneori am forţat nota, depăşind anumite
limite, drept care - cu foarte mare întârziere - cer scuze celor care
s-au simţit lezaţi de atitudinea mea.
Realizările
obţinute în acei ani se datoresc în mare parte conducerii Ministerului
de Interne care a acceptat iniţiativele şi propunerile Arhivelor
Statului (Naţionale), dar mai ales arhiviştilor, în primul rând a
cadrelor de conducere, de la nivel central şi teritorial. Port o plăcută
amintire tuturor celor cu care am colaborat şi mă bucur de realizările
lor. Am ţinut să ofer date concrete şi să fac unele comparaţii, deoarece
politrucii de serviciu au urmărit şi cauta încă să aştearnă vălul
uitării sau chiar să nege realităţile din anii 1991-1996, pentru a-şi
crea lor o imagine favorabilă, manipulând opinia publică.
|
| Arhivele Naţionale, ieri şi azi |
 |
 |
 |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu