Dan Diaconu: “Atingerea nefastă a neo-comisăreselor de azi care usucă tot”

Dan Diaconu: “Atingerea nefastă a neo-comisăreselor de azi care usucă tot”

Vremurile de azi, cu evenimentele care se succed halucinant, pur şi simplu nu mă lasă să nu constat cât de grotesc ajung să rimeze cu cele trecute. Partidul Comunist Român avea un mod foarte bine pus la punct de pregătire a succesiunii eşaloanelor sale inferioare.

Pentru a se putea perpetua, un sistem are nevoie de introducerea permanentă de sânge proaspăt, însă, pentru a-şi păstra stabilitatea, sângele proaspăt trebuie introdus abia după ce devine conform. De asemenea, tot pentru stabilitate, sângele proaspăt al sistemului trebuie să fie întotdeauna mult inferior numeric celui „stătut”.

Comunismul te cam lua din primii ani ai vieţii sub aripa sa. Începeai ca şoim, apoi pionier, utecist(pentru cei care nu ştiu, vine de la UTC – Uniunea Tinerilor Comunişti) şi, în final, dacă partidul „te chema”, comunist cu carnet. Copiii, fie că erau şoimi sau pionieri, nu prea aveau ei treabă cu partidul, indiferent de cravatele lor cu inel sau de „ritualurile” impuse. Propaganda însă începea de-atunci, li se inoculau tot felul de şabloane, tot felul de slogane care, după cum se vede azi, devin în timp extrem de eficiente. La utecişti lucrurile se schimbau: dacă doreai carieră în partid, în afara unui spate puternic, mai aveai nevoie şi de abnegaţie la „lupta politică”. Învăţai discursurile tovarăşului, prindeai arta mestecării cu plăcere a căcatului, îţi cultivai tupeul faţă de cel slab şi servilismul dus la extremele penibilului faţă de „superior” s.a.m.d. Cu toate că la uteciştii de carieră aspectele esenţiale erau controlate de către partid, nimeni nu prea putea concura cu hormonii. Era o treabă specifică vârstei.

Oricine ştie că atunci când nu te poţi lupta cu un duşman e bine să te aliezi cu el. Aşa se întâmplau lucrurile şi cu UTC-ul. Comuniştii bătrâni repetau – chiar dacă scrâşnind din dinţi – că „tineretul trebuie să se distreze” şi executau acţiuni astfel încât „distracţia” să se petreacă în cadrul organizat de către Partid. Aşa apăreau taberele uteciştilor unde „discotecile” de seară erau doar aperitivul unor nopţi fierbinţi. De multe ori, întrunirile erau atent gândite: mai un „schimb de experienţă” cu sportivii aflaţi în cantonament, mai o cazare întâmplătoare cu trupe de tineri artişti, mai o beţivăneală cuminte, urmată de focuri de artificii imaginare. De-aici i se dusese utceului buhul şi, mai acoperindu-şi gura, oamenii îi ziceau în şoaptă „futeceu”. Partidul ştia asta, dar la fel de bine ştia că, în rândul tinerilor, îl avantaja.

Ultima etapă suferea însă schimbări fundamentale: dacă voiai să fii „cadru comunist de nădejde” trebuia s-o laşi moale de tot cu sexul. Devenea un domeniu tabu care trebuia înmormântat între cearşafurile de-acasă. Altfel era de rău. Desigur, mai scăpa câte-un tovarăş într-o „futecistă” dornică de creştere rapidă, dar era necesară o discreţie maximă întrucât, dacă treburile scăpau de sub control, tovarăşul se cam ducea la vale în „structură”. Ca femeie, cariera în partid şi stat îţi impunea des-feminizarea. Nu te fardai, nu prea te rujai, iar îmbrăcămintea trebuia să fie una care să-ţi ascundă formele. Altfel, apărea vorba între „co-partizane” că „tovarăşei X îi stă gândul la alte treburi, nu la chestiunile importante”. Iar asta, de cele mai multe ori, putea însemna sfârşitul carierei.

Aşa se transformau peste noapte tandrele futeciste în femei-bărbaţi, decupate parcă din filmele horror. Neîngrijite, mergând cu o călcătură bleamba, în sacouri terne şi fuste drepte(sau pantaloni-uniformă), uneori mijindu-le perii de la mustaţă şi barbă, mirosind a transpiraţie şi cu mătreaţa ieşind dezinhibată la lumină prin părul slinos. Erau „tovarăşele” şi atâta timp cât se ştiau superioare beleau tot ce-aveau în subordine. Să te fi ferit Sfântul să ai de-a face cu un asemenea specimen! Dincolo de prostia debordantă şi odorurile pe care le emanau, găseai în aceste femei o dorinţă nebună de răzbunare pe tot ce manifestă o formă de libertate. Dacă vreo tânără nimerea în subordinea unui asemenea specimen, ori capota ori se transforma ireversibil într-o copie a hoaştei.

Însă cele mai fabuloase efecte se vedeau atunci când un asemenea specimen ajungea pe funcţii înalte de decizie. Să fi văzut ce tiranie se declanşa, ce „ordine şi deciuplină” se instaura pe teritoriul păstorit de ea. Şi ce inhibare dementă a sexualităţii putea să impună. Dacă vedea vreo secretară mai cochetă, o termina psihic. Se comporta de parcă Partidul îi transformase hormonii în antihormoni. Nici muştele nu se mai împerecheau, deveneau asexuate. Era o poezie să asculţi „cugetările estetice” ale unui asemenea personaj. Ceea ce acum pare hazliu, pe vremea cealaltă era obsedant întrucât un asemenea personaj realmente usca tot intra în aria sa. Aşa se făcea că spectacolele deveneau terne, întrunirile scorţoase, iar „balurile” – unde teoretic erai lăsat să mai calci pe lângă – se transformau în evenimente de la care te rugai să scapi cât mai repede.

Îmi tot revin în memorie aceste personaje funeste când văd tot felul de agente ale corectitudinii politice agitându-se prin viaţa publică. Le vezi revărsate, balcâze, îmbrăcate de prost gust, puţind chiar şi prin ecranul televizorului, dar împrăştiind „directive” radicale. Agentele neomarxismului sunt chiar mai ticăloase decât cele ale trecutului. Acelea mai aveau câte-un accident care le mai umaniza. Mai picau ca proastele în mrejele vreunui tinerel dornic de evoluţie rapidă şi se mai îmbunau. Cele de azi însă par a nu mai face astfel de greşeli. Ele sunt comuniste cu steroizi. Cele de-atunci îşi ascundeau formele în haine, cele de azi, pentru a-şi demonstra abnegaţia, le acoperă cu şunci. Spre deosebire de vechile comuniste, noile exemplare nu mai fac eroarea cu „îndrăgostirea” deoarece ele ştiu că sexul este doar un mijloc de propagandă, scopul său fiind strict înrobirea mulţimilor. Clamarea în gura mare a sexului, toată retorica aceasta de exacerbare a sa pe orice canal disponibil, are doar scopul de a „demonstra” libertatea extremă pe care-o oferă societatea. În spatele acestei aparente eliberări a instinctelor vine penalizarea fraierilor care-i cad în capcană. Aşa orice glumă se transformă în „hărţuire sexuală”, orice remarcă într-o posibilă discriminare, orice călcat în lături într-o posibilă infracţiune abominabilă. Aşa se face că, la zeci de ani distanţă de comiterea vreunui act cu vreo personalitate actuală, femei de condiţie uşoară se trezesc – împinse de la spate de „neo agentele” corectitudinii politice – că de fapt au fost violate, că acei câţiva dolari pe care i-au primit în schimbul prestaţiei sunt o ruşine s.a.m.d.

Însă, la fel ca şi cele comuniste, vaşnicele agente de azi usucă tot ce ating. Iar când deciziile lor ating zona economică se produce dezastrul. Iată un exemplu: de ceva vreme, Formula 1 bălteşte într-o continuă banalitate. Audienţele le scad de la an al an, regulamentul din ce în ce mai tembel omoară competiţia, iar oamenii se reorientează spre alte zone. În tot acest dezastru care se perpetuează de-o vreme încoace, organizatorii competiţie au decis, în urma numeroaselor admonestări, să elimine modelele care apăreau „întâmplător” în jurul echipelor F1. Practic „frumuseţile pistei” erau condimentul magic utilizat pentru a-l ţine în fotoliu pe telespectatorul sedentar chipurile interesat de maşini. Practic, o imensă parte a audienţei era ţinută în faţa ecranului de magia fetelor frumoase. Şi ce fac vajnicii deştepţi? Elimină fix acest element. Cică ei sunt interesaţi să vândă maşini, nu femei. Ei bine, fix de-aici încep problemele lor. Atinşi de virusul neo-comisăreselor, pur şi simplu îşi taie creanga de sub picioare. Nu era destul că oricum industria auto e în dezastru şi că asta impactează negativ asupra competiţiei lor. Nu, îşi mai accelerează şi cu propria mâna căderea în groapă. De fapt, asta e nebunia lumii de azi în care atingerea nefastă a neo-comisăreselor usucă şi bruma de viaţă care se mai manifesta. Exact ca în comunism.

Autor: Dan Diaconu