Fascinaţia Marii Uniri din 1918
[Pentru o Românie reîntregită. Cu tenacitate, bună-învoire și fără frică. Dan C.]
Pe
măsură ce ne apropiem de anul 2018, iubitorii de trecut şi de România
dezgroapă vechi cronici acoperite de colb ca să ne aducă aminte de
responsabilitatea pe care o avem faţă de neam şi ţară, însă unii
eseişti, analişti politici şi pescuitori în ape tulburi formulează
„teorii noi”, tendenţioase şi chiar duşmănoase, despre lupta de
emancipare naţională şi despre facerea României. Ba că ziua de 1
Decembrie nu este bună ca sărbătoare naţională, ba că Unirea s-a făcut
de către marile puteri, ba că imnul României este nepotrivit, ba că
românii ardeleni erau mai atraşi de „cultura superioară” maghiară decât
de „miticism” şi de „balcanism”, ba că diferenţele dintre Transilvania
şi Bucovina, pe de o parte şi România de atunci, pe de alta, erau aşa de
mari, încât omogenizarea era imposibilă etc. Toate acestea dau unora de
gândit, pe fondul ignoranţei generalizate, a inculturii, a publicării
multor informaţii false, neverificate, al tăcerii istoricilor de
meserie, copleşiţi de pletora „experţilor” de ocazie, pricepuţi la toate
şi la nimic. Peste asemenea elemente de marasm, vine şi propaganda
duşmănoasă a unor grupuri interesate din ţări vecine, care au tot
interesul să saboteze Centenarul Marii Uniri.
România
nu s-a format la 1918-1920 – cum se spune uneori, în mod grăbit sau
tendenţios – ci atunci s-a oficializat ca realitate veche, recunoscută
pe plan internaţional, prin tratate. Nici numele de România nu este nou,
ci el vine de demult, din „Romaniile”, „Vlahiile” sau Ţările Româneşti
semnalate de toţi marii noştri istorici şi consemnate încă de la finele
mileniului I al erei creştine. „Domnia a toată Ţara Românească”
(Dominatio totius Terrae Romanae) există din secolul al XIV-lea, iar
Ţări Româneşti, „Valahii” sau „Romanii” se află presărate peste tot în
Europa de Sud-Est şi sunt cuprinse în izvoare la scurtă vreme după
căderea Imperiului Roman de Apus. România de pe hartă a fost lăsată să
funcţioneze târziu şi a fost recunoscută abia între 1859-1920.
Transilvania
cu provinciile adiacente reprezintă cam 40% din teritoriul şi populaţia
României actuale. România de la începutul secolului al XX-lea (137 000
km pătraţi) a luptat între anii 1916-1918 în Războiul cel Mare pentru
Întregirea Neamului, dar ceilalţi români (mai mult de jumătate din câţi
erau ei atunci) au luptat între 1914 şi 1918. Cu alte cuvinte, mai mult
de jumătate dintre toţi românii s-au angajat în luptă – sub o formă sau
alta – fără să fie întrebaţi, odată cu imperiile în care se aflau
cuprinşi, încă de la începutul războiului. Este vorba despre românii din
Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. România
s-a gândit mereu la aceşti români şi a negociat cu marile puteri soarta
lor. Paradoxul era că intrarea României în război – de neevitat la un
moment dat – ducea la renunţări dureroase indiferent de opţiune:
alăturarea la Antanta (Franţa, Anglia, Rusia) însemna abandonarea
Basarabiei, iar alăturarea la Puterile Centrale (Germania,
Austro-Ungaria) marca abandonarea Transilvaniei. Până la urmă, Dumnezeu a
rânduit astfel lucrurile încât aproape nimic nu a fost pierdut. Românii
au ajuns să trăiască în anul 1918 „ora lor astrală”, împărtăşindu-se
din ambrozia şi nectarul celor aleşi. Dar, dincolo de orice comentariu,
intrarea României în luptă în 1916 a fost inevitabilă, iar decizia
regelui Ferdinand şi insistenţa primului-ministru Ion I. C. Brătianu au
fost judicioase, absolut necesare.
Proclamarea
independenţei de stat a României, la 9-10 mai 1877 (şi apoi apărarea sa
pe câmpurile de luptă) a fost un mare act de voinţă naţională, care nu
trebuie contrapus Unirii de la 1918. Independenţa nu a fost neapărat un
scop în sine, ci un pas mare spre realizarea unităţii naţionale depline.
Ce independenţă era aceea care cuprindea abia cu puţin peste o treime
din pământul şi din poporul românesc? Ziua de 1 Decembrie nu celebrează
Unirea Transilvaniei cu România – cum se mai pretinde câteodată în mod
grăbit – ci chiar formarea României întregite, în urma tuturor actelor
din 1918 (Unirea Basarabiei, a Bucovinei, Transilvaniei, Banatului,
Crişanei şi Maramureşului). De la 137 000 km pătraţi, România a ajuns la
296 000 de km pătraţi. Cine cu cine s-a unit? România mică s-a unit cu
celelalte Românii ca să formeze România deplină. Unirea s-a făcut prin
conştientizarea popoarelor, în măsura în care s-a putut. Marea parte a
românilor au dorit unirea, fiindcă ei au fost educaţi în acest sens de
către elitele intelectuale, politice şi religioase. Marele merit al
românilor a fost acela că au avut o elită responsabilă, conştientă de
rolul său, activă şi viguroasă. S-a spus şi s-a scris recent – fără
noimă – că românii ardeleni ar fi fost fascinaţi de „superioritatea”
culturii maghiare şi că nu ar fi vrut unirea cu România balcanică şi
înapoiată. Chiar dacă luăm în calcul şi numai câteva fragmente din
discursurile lui Alexandru Vaida-Voevod, din Parlamentul Ungariei, ne
dăm uşor seama despre felul cum erau trataţi românii incluşi în Ungaria.
De la 1867, Transilvania nu mai exista pe hartă, fiindcă autonomia sa
istorică fusese desfiinţată printr-o trăsătură de condei. Politica de
maghiarizare era la ordinea zilei şi se desfăşura prin varii mijloace,
de la administraţie şi armată până la şcoală, presă şi cultură. În 1914,
Alexandru Vaida-Voevod, în parlamentul de la Budapesta, oferă o mostră
despre viziunea românilor asupra culturii maghiare spre care erau
ademeniţi, a culturilor străine în general: „[În ceea] ce priveşte
cultura maghiară, şi aceasta e încă fragedă, ca şi cultura română. Dar
şi în cazul dacă ar fi vorba nu de cultura maghiară, ci de cea franceză,
germană sau engleză, în zadar aţi voi să ne-o acordaţi. E adevărat,
cultura noastră e încă în dezvoltare, îşi trăieşte abia anii copilăriei,
dar ea se manifestă foarte frumos şi această cultură nouă ne e mai
scumpă decât orice altă cultură străină, pentru că ea e manifestarea
vieţii noastre sufleteşti, ea re-oglindeşte viaţa sentimentelor
noastre”.
Prin
urmare, stăpânirea străină era mai amară decât pelinul, iar visul şi
speranţa veneau din forţa poporului român şi din dorinţa de unire cu
România. De altminteri, nu numai românii gândeau aşa în acei ani. Actele
de voinţă populară din 1918 au fost în conformitate cu interesele
popoarelor ceh, croat, polonez, român, sârb, slovac, sloven etc., fiind
primite cu simpatie de către aceste popoare. Datorită mentalităţii de
popoare imperiale, inoculate de-a lungul secolelor, au trăit mari
frustrări popoarele german, maghiar şi austriac. În Ungaria, pe fondul
acestei atmosfere apăsătoare, guvernele de după 1918-1920 au desfăşurat o
propagandă revizionistă fără precedent, deplângând pierderea a „două
treimi din teritoriu şi din populaţie”, fără menţionarea faptului că
aceste „pierderi” se refereau la provincii şi ţări istorice în care
ungurii se aflau în minoritate. Oricum, se vede clar că românii şi
România nu au făcut nimic ilegal şi nedemocratic în 1918 (la nivelul
democraţiei de atunci), din moment ce deciziile lor de la Chişinău, de
la Cernăuţi şi de la Alba-Iulia au fost aprobate, ratificate,
recunoscute de către marile puteri. Sărbătoarea naţională a României nu
jigneşte pe nimeni, ci doar cinsteşte cea mai mare împlinire naţională a
românilor din toate timpurile.
Între
anii 1848 şi 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mişcări
europene erau cele de emancipare naţională, de obţinere a libertăţilor
democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a
statelor după criterii etnico-naţionale. Aşa au procedat aproape toate
naţiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră
acest lucru anterior. Aceasta era tendinţa cea mai avansată în acel
moment! Nimeni nu vorbea de Uniunea Europeană, de globalizare, de
autonomia teritorială a minorităţilor sau de eliminarea discriminărilor
pe criterii religioase! Cel mai luminat spirit pe care l-au produs
vreodată românii – Eminescu – a trăit tocmai în acele decenii şi a
exprimat acele idealuri înalte de atunci. El nu poate fi condamnat
pentru ideile sale, care erau şi ale poporului său, decât dacă este scos
din contextul epocii, aşa cum se procedează, din păcate, câteodată,
acum. La fel gândeau – referitor la popoarele lor – Puşkin, Petõfi,
Taras Şevcenko etc.
Românii
– în marea lor majoritate – au fost antrenaţi atunci să lupte pentru
formarea statului lor naţional, aşa cum au procedat italienii, germanii,
polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii
etc. Nu au făcut-o nici mai bine şi nici mai rău decât alţii. Nu au
fost, în această luptă a lor, nici mai conştienţi sau mai entuziaşti,
dar nici mai apatici sau mai reticenţi decât alţii, decât vecinii lor.
Fireşte, este absurd să susţinem că toţi românii au participat la
mişcarea pentru unire sau că toţi au dorit cu ardoare unirea. Totodată,
este nerealist şi incorect să spunem că Unirea de la 1918 s-a făcut în
condiţii ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern
valabile şi că nu au fost încălcate atunci drepturile şi valorile
nimănui. Dar şi mai incorect, mincinos şi nedrept este să pretindem că
românii – la modul general – nu au dorit unirea, că ei erau atraşi mai
degrabă de civilizaţia superioară ungară decât de Vechiul Regat, că un
mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit şi ar fi acţionat în numele lor.
Toate
datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au
dorit Unirea Transilvaniei cu România şi că au exprimat ferm acest
lucru, la nivelul exigenţelor democratice de atunci. Mai mult,
comunitatea internaţională a apreciat actul de voinţă naţională a
românilor, formulat în anul 1918, şi a recunoscut realităţile decise de
români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar şi în
Basarabia şi Transilvania, minorităţile au fost întrebate, iar unii
membri ai lor au şi susţinut apartenenţa la România. Insinuarea că numai
un grup de intelectuali a impus unirea este ridicolă. Mai întâi, este o
jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat sincer
pentru actul unirii. În al doilea rând, nu este nimic neobişnuit ca
poporul să fie condus de elite şi să le urmeze. Românii ardeleni au fost
condamnaţi de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici
şi economici puternici, ci, până târziu, doar preoţi şi dascăli, adică
intelectuali ieşiţi din sânul lor şi apropiaţi de ei. Dar ei – românii
ardeleni – nu au rămas nicio clipă fără elite, şi aceasta le-a fost
salvarea. Decenii la rând, înainte de unire, preoţii şi dascălii nu-şi
încheiau slujbele, respectiv lecţiile, fără să spună adunărilor în care
vorbeau că „soarele românilor la Bucureşti răsare”. Este de ajuns să fie
urmărite documentele existente, rapoartele autorităţilor, procesele
verbale ale ASTREI, protocoalele partidelor politice, asociaţiilor
profesionale, şcolilor etc. pentru a dovedi cum s-a pregătit unirea de
jos în sus şi din cele mai sofisticate şi savante cercuri academice până
la nivelul satelor. Este clar că intelectualii au stimulat unirea, că
i-au conştientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au convins
de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru şi
de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Ţineţi cu poporul, ca
să nu rătăciţi!”. Prin urmare, conducătorii, desprinşi din popor, se
ghidau după aspiraţiile poporului, le justificau şi le susţineau, iar
poporul îşi urma conducătorii. Nici căile alese de popor (grupuri mari
de oameni) nu erau infailibile, dar elitele şi plebea, cel puţin din
1848 până la 1918, au mers concordant.
Eseuri
istorice se pot scrie multe, opinii despre trecut poate exprima
oricine, dar scrisul istoric trebuie lăsat istoricilor de meserie,
cercetătorilor, celor obişnuiţi şi pregătiţi să opereze cu sursele
istorice. Conform specialiştilor, în epoca despre care scriem, Unirea
din 1918 a fost un act de voinţă naţională românească, formulat de
majoritatea populaţiei şi recunoscut prin tratate internaţionale cu
valoare de lege. Restul sunt chestiuni interesante, dar adiacente. Ele
se cuvin studiate, relevate, dar nu augmentate, deviate, scoase din
context sau falsificate.
Eseurile
despre trecut au rostul lor, ca şi publicistica istorică în general. Se
face astăzi copios meta-istorie, istorie contrafactuală, istoria
iluziilor oamenilor, istoria ideilor neviabile şi a personalităţilor
care luptau contra curentelor dominante, se evocă felurite ciudăţenii şi
rarităţi, ajung să fie privite drept mituri clişeele şi stereotipurile,
să fie valorizate personaje considerate îndeobşte negative etc. Toate
acestea au loc sub soare, sunt adesea receptate mai bine de public decât
temele clasice de istorie, fiindcă gustul este şi el esenţial în
revigorarea trecutului. Dar aceste abordări nu trebuie confundate cu
cercetarea trecutului dacă ele nu reprezintă aşa ceva, pe de o parte,
iar concluziile unor întâmplări sau fapte marginale nu trebuie impuse
drept dominante, pe de altă parte.
„Noile
puncte de vedere” evocate mai sus nu sunt fabricate acum – când se
apropie sărbătoarea Centenarului Marii Uniri – dar nici nu se reciclează
acum din pură întâmplare. Acestea au o lungă istorie în urmă. Pe de o
parte, ele provin din arsenalul naţionaliştilor revizionişti (mai ales
ungari), care au cultivat mereu, în secolul care a trecut de la 1918,
ideea „nedreptăţii istorice” făcute Ungariei de către marile puteri,
care ar fi dat cadou României „înapoiate şi balcanice” înfloritoarea
provincie numită Transilvania, „iluminată” timp de un mileniu de
„civilizatorii Bazinului Carpatic”, adică de unguri. Limbajul
detractorilor unirii nu este acum tocmai acesta – între timp formulele
de exprimare s-au cizelat, s-au europenizat – , dar el se poate descifra
uşor printre rânduri. Odată cu această uşoară tâlcuire, se vede limpede
şi sorgintea lui revizionistă, neprietenoasă la adresa poporului român.
Pe de altă parte, după crearea de către Moscova leninistă a unei secţii
a partidului său comunist la Bucureşti, în 1921, periodic, mai ales cu
ocazia meteoricelor congrese ale acestei formaţiuni politice de extremă
stângă, se dădea cuvânt de ordine comuniştilor români să lupte pentru
destrămarea României, denumită „stat imperialist, multinaţional”. La fel
s-a întâmplat în primul deceniu efectiv comunist (1948-1958) –
„obsedantul deceniu” din literatură – când tezele lui Roller exprimau
aceleaşi idei antiromâneşti. Cu alte cuvinte, până nu tocmai demult,
hulirea Marii Uniri se făcea, în mod organizat şi disciplinat, de către
URSS şi de către coloana sa a cincea, Partidul Comunist din România.
Punctele comune ale celor două asalturi sunt uşor de sesizat: unirea s-a
făcut pe nedrept, de către un grup de intelectuali
(naţionalişti/burghezi), dar mai ales de către marile puteri
(învingătoare occidentale/imperialiste). Readucerea în atenţie a acestor
clişee ale propagandei de odinioară se explică prin apropierea
Centenarului Unirii, după cum spuneam. Numai că apropierea acestui
Centenar se produce: 1. În condiţiile unei periculoase recrudescenţe a
naţionalismului în Ungaria acestor ani, recrudescenţă condamnată chiar
şi de organismele europene din care Ungaria face parte; 2. În toiul unui
acut conflict teritorial între Ucraina şi Federaţia Rusă (moştenitoarea
URSS), pe fondul căruia Pactul Ribbentrop-Molotov este valorizat
pozitiv de către unii şi din cauza căruia securitatea graniţelor din
regiune este ameninţată. Lăsăm la o parte apropierea ciudată dintre
Ungaria şi Rusia, pe care inamicii Unirii din 1918 o socotesc pur şi
simplu întâmplătoare…
În
aceste condiţii, cum să admitem şi să justificăm punerea sub semnul
întrebării a înfăptuirilor naţiunii române din anul 1918? Nu credem în
comploturi oculte, interne sau internaţionale, dar nici atât de naivi nu
putem fi încât să acceptăm pasivi toate aceste asalturi împotriva
intereselor României. Chiar dacă toate provinciile unite cu Ţara la 1918
ar fi fost simple cadouri date României de marile puteri sau rod al
propagandei făcute de elite exaltate – aşa cum s-a întâmplat în alte
cazuri şi împrejurări – , tot nu s-ar cuveni să fim cinici şi să hulim,
de dragul spectacolului sau cu scopul unor avantaje. Oare să nu fim
capabili – noi, românii – să punem în pagină o adevărată simfonie, un
imn închinat bucuriei de fi şi de a trăi împreună? Oare să fim atât de
uşor de prostit, încât să credem că un mileniu de singurătate (în care
am trăit cumva, aşa cum am putut) este de preferat unui secol de unitate
(neîmplinită nici aceasta)? Desăvârşiţi ca popor prin secolul al IX-lea
(poate prin preajma anilor 800-900), am trăit răzleţi până pe la 1800,
când am început să ne adunăm, convinşi greu că în lume „unirea face
puterea”. De altminteri, toţi oamenii trăiesc în comunităţi de diferite
feluri. Ne-am unit, în împrejurările cunoscute, în perioada 1859-1918 şi
nu a trecut de-atunci nici o sută de ani. Oare putem compara experienţa
a o mie de ani cu vieţuirea (poate dezamăgitoare) din o sută de ani? De
ce să fim aşa grăbiţi şi să riscăm o judecată greşită? Ne-am unit
fiindcă nu ne-a fost bine să fim separaţi şi atacaţi din toate părţile.
Aşa au gândit generaţii de români care ne-au precedat şi care au murit
pentru Unire.
Se
cuvine, de aceea, să facem distincţie clară între opiniile istorice
rostite de amatori şi rezultatele cercetărilor întreprinse de
specialişti şi chiar între eseurile scrise de unii istorici fără stagii
în arhive şi studiile cunoscătorilor, ale profesioniştilor autentici. Cu
toţii ne putem pronunţa despre Marea Unire, fiindcă ne-am cucerit
libertatea de exprimare, dar avem datoria să deosebim adevărul
izvoarelor de părerea neautorizată, născută din curiozitate, teribilism,
pasiuni (patimi) şi/sau interese. De asemenea, înainte de sentinţe
unilaterale, avem obligaţia să comparăm. Numai aşa vom putea spune dacă
suntem sau nu unici sub soare şi dacă ceea ce s-a petrecut la noi în
1918 se poate sau nu încadra într-o serie de fapte, trăite de mai multe
popoare. Vom distinge astfel mult mai bine între acele studii de nişă,
menite să lămurească mai bine trecutul, şi acelea scrise ca să ne
deruteze şi să ne abată de la adevăr. În privinţa temei noastre, vom
putea ajunge astfel la o concluzie simplă, bazată pe surse: au fost şi
români care nu au dorit România de la finele anului 1918, aşa cum au
fost şi state care nu au recunoscut actele Unirii, dar majoritatea
românilor şi majoritatea marilor puteri au făcut-o. Aceasta este
concluzia reală care trebuie prezentată publicului larg, pentru că ea a
exprimat voinţa naţională. Datorită acestui şuvoi al istoriei noastre,
ne strângem mereu energiile în locul binecuvântat, cu nume simplu,
fascinant şi copleşitor de frumos, căruia poporul îi zice Ţara
Românească.
Ioan-Aurel POP
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu