Azi, 28 octombrie 2017: În urmă cu 65 de ani a murit în temniță martirul Mircea Vulcănescu
Mircea Vulcănescu, Cornova mea și reîntregirea noastră (1)
Anul 2017 este unul comemorativ. În urmă cu 65 de ani, în data de 28 octombrie 1952, a trecut la cele veșnice, la vârsta de doar 48 de ani, Mircea Vulcănescu, economistul, filosoful, sociologul, filologul, publicistul, teologul, profesorul de etică, subsecretarul de stat în cadrul Ministerului de Finanțe în Guvernul Ion Antonescu și, plus la toate, membru marcant al Echipei monografice conduse de profesorul Dimitrie Gusti, la Cornova basarabeană, în vara anului 1931. Marele patriot român a fost condamnat, pe 9.10.1946, la opt ani temniță grea, ca pe un dușman al poporului pe care l-a iubit prea mult, judecat fiind de către un tribunal antiromânesc, zis „al poporului”, pentru încă nu se știe nici azi, care crime săvârșite de el în cel de al Doilea Război Mondial. Dar a murit Vulcănescu bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus în temnița comunistă din Aiud.
Anul 2017 este unul comemorativ. În urmă cu 65 de ani, în data de 28 octombrie 1952, a trecut la cele veșnice, la vârsta de doar 48 de ani, Mircea Vulcănescu, economistul, filosoful, sociologul, filologul, publicistul, teologul, profesorul de etică, subsecretarul de stat în cadrul Ministerului de Finanțe în Guvernul Ion Antonescu și, plus la toate, membru marcant al Echipei monografice conduse de profesorul Dimitrie Gusti, la Cornova basarabeană, în vara anului 1931. Marele patriot român a fost condamnat, pe 9.10.1946, la opt ani temniță grea, ca pe un dușman al poporului pe care l-a iubit prea mult, judecat fiind de către un tribunal antiromânesc, zis „al poporului”, pentru încă nu se știe nici azi, care crime săvârșite de el în cel de al Doilea Război Mondial. Dar a murit Vulcănescu bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus în temnița comunistă din Aiud.
Tot în acest an comemorativ, în data de
15 iunie, Consiliul local al comunei Cornova, Ungheni, R. Moldova, a
decis să acorde titlul de cetățean de onoare al comunei, post-mortem,
unor foști membri marcanți ai școlii românești de sociologie,
participanți activi la cea de-a șaptea ediție a expediției sociologice
de la Cornova din 1931. Este vorba de: Mircea Vulcănescu, Anton
Golopenția, Iosif Berman și Henri H. Stahl.
Numai că numele lui Mircea Vulcănescu
din această listă a stârnit o mare furtună pe mapamond, de la
Washington-DC, până la București, Chișinău, Ungheni și Cornova. Sărmanii
cornoveni care au luat decizia dată nu mai au odihnă și nu-și pot căuta
de treburile gospodăriilor lor în această frumoasă și bogată toamnă
aurie. Iar pentru regretatul Mircea Vulcănescu a început o nouă Golgotă,
asemănătoare celei din pușcăria din Aiud, când mai era în viață…
La aceste fapte neocominterniste vom
reveni în perioada următoare. Azi, însă am dori să ne amintim de Mircea
Vulcănescu, să-l comemorăm așa cum a meritat-o el și nu cum ar dori-o
Florianii, Ioanidii, Wieselii ș.a., care au făcut prea mult rău imaginii
națiunii române după venirea lui Iliescu la putere, și care n-o duc rău
nici azi, acolo unde activează (pe unii deja i-a iertat Dumnezeu…).
Știu că numele lui Mircea Vulcănescu nu
are nevoie de apărarea mea. Au făcut-o alții, mult mai importanți și
mult mai bine, decât aș face-o eu. Dar decizia sătenilor mei cornoveni
de a-i acorda post-mortem lui Mircea Vulcănescu titlul onorific de
cetățean de onoare al Cornovei lui Dimitrie Gusti, Henri Stahl, Anton
Golopenția, Iosif Berman, Paul Mihail și încă vreo 50 de mari valori ale
științei și culturii românești, voi încerca să o apăr cu toată puterea
pe care, sper eu, o mai am…
Marele Mircea Eliade, l-a caracterizat,
în noiembrie 1961, la New York, pe regretatul său prieten, coleg și tiz
cum n-a putut s-o facă nimeni altul mai bine, mai exact și mai frumos: „…Mircea
Vulcănescu fusese dăruit cu toate darurile: era frumos, avea o sănătate
de fier, nu fusese niciodată sărac, era înconjurat de prietenii săi
admiratori, nu fusese încercat de nicio tragedie personală sau
familială; triumfase întotdeauna, și pe toate planurile, chiar dacă
uneori nu i se dăduse locul pe care-l merita (bunăoară, la 35 de ani nu
era decât asistentul de etică la Universitatea din București). Dar era
destul să-l cunoști mai bine ca să-ți dai seama că Mircea Vulcănescu
privea toate însușirile și succesele lui ca niște dăruiri ale Vieții pe
care le îngăduise Dumnezeu, și că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar
fi schimbat nici deplina lui încredere în viață, nici marea lui
credință. Toate astea i se păreau de altfel firești. Căci, spunea,
oamenii uită de obicei că darurile, ca și încercările, vin tot de la
Dumnezeu.
Când au venit încercările, Mircea
Vulcănescu le-a primit senin și încrezător; într-un anumit fel,
misterios, se integrau vieții lui religioase. În câteva zile – a pierdut
tot: avere, glorie, situație socială și academică, familie, libertate.
Dar a rămas același. Nu s-a îndoit si nici n-a tăgăduit; a continuat să
mărturisească cu aceeași senină fermitate credința și încrederea lui de
totdeauna.
Alții, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici
sau altădată, viața pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniță. Ce
știm cu toții, ne e de-ajuns ca să înțelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morții.
Pentru că știm cum a murit! Iar ultimul lui mesaj în temniță, adresat fiecăruia din noi, a fost acesta: «Să nu ne răzbunați!»”. (Text publicat în revista „Prodromos”, nr. 7, 1967).
Am descoperit în arhiva doamnei Măriuca
Vulcănescu, mezina martirului , două imagini fotografice ale lui Mircea
Vulcănescu la Cornova, din vara anului 1931, care corespund întru totul
celor spuse de Mircea Eliade la New York, trei decenii mai târziu.
Recent, tânărul sociolog dr. Ionuț
Butoi, a publicat într-o serioasă revistă on line de specialitate,
„Cooperativa GUSTI”, un articolul foarte „cuminte” http://www.cooperativag.ro/mircea-vulcanescu-biografie-de-lucru/, articol în care autorul menționează printre altele:
„…Mircea Vulcănescu a fost receptat,
în România postcomunistă, ca o mare personalitate interbelică de
factură filosofic-metafizică. Reprezentarea sa mai degrabă ca
filosof-eseist, decât ca sociolog, economist sau cercetător al
fenomenelor culturale se explică prin personalitățile și filierele
intelectuale prin care a fost recuperat și reintrodus în circuitul
public. Alături de această dimensiune, s-a reprodus și impus, treptat,
și reprezentarea sa ca martir al închisorilor comuniste, îndeosebi prin
cuvintele testamentare care îi sunt atribuite (și care reflectă, de
altfel, concepții împărtășite și de soția sa): «Să nu ne răzbunați».
Scrierile sale sunt publicate și republicate în continuare [45], există
străzi și școli ce îi poartă numele, au fost ridicate câteva busturi în
cinstea sa. Statutul său în memoria publică a fost contestat, recent,
sub auspiciile Legii 217/2015, sub motivul că aceste acte de
recunoaștere publică ar constitui cult al unui «criminal de război».
Abordările instituționale de până acum, destul de hazardate și inutil de
polarizante, riscă să producă mai degrabă confuzie decât clarificare și
să fie prilej de antagonizare mai degrabă decât prilej de asumare a
unor tragedii și crime din trecutul recent”.
Dar iată încă un articol magistral la
temă, „Patimile postume ale lui Mircea Vulcănescu” semnat de Răzvan
Codrescu și publicat în revista LUMEA CREDINȚEI, nr. 08/2017, pe care îl
preiau fără prescurtări:
Patimile postume ale lui Mircea Vulcănescu
Dintre țările fostului lagăr socialist,
România este singura care s-a pricopsit, pe mâna ex-președintelui Ion
Iliescu (2005), cu o oficină inchizitorială de genul Institutului
Național (sic) „Elie Wiesel”, iar pe mâna „opoziției” liberale (Crin
Antonescu) cu o Lege 217/2015 care dă apă la moara tuturor
idiosincraziilor antiromânești. După ce ostilitățile au început cu
Valeriu Gafencu („sfântul închisorilor”) și Ion Gavrilă Ogoranu (eroul
legendar al rezistenței armate din munți), astăzi principalii „cai de
bătaie” par să fi devenit poetul Radu Gyr și filosoful martir Mircea
Vulcănescu (al cărui caz îl prezentăm în cele de jos).
Cine a fost Mircea Vulcănescu?
Născut în 1904, filosof (din şcoala lui
Nae Ionescu, căruia i-a alcătuit şi o primă monografie – Nae Ionescu,
aşa cum l-am cunoscut, editată la Humanitas în 1992, sub îngrijirea lui
Alexandru Badea) şi economist (a fost, ca şi Petre Ţuţea, înalt
funcţionar ministerial în timpul guvernării antonesciene), vârât de
comunişti în închisoare încă din 1946 şi mort de plămâni, la Aiud, pe 28
octombrie 1952 (trimis la izolare, împreună cu alţi 12 deţinuţi,
dezbrăcaţi în pielea goală, pe un frig cumplit, se făcuse de bunăvoie
„saltea” pentru un tovarăş de suferinţă epuizat, spre a-i salva viaţa),
lui Mircea Vulcănescu îi sînt atribuite, ca rostite în ajunul morţii,
cuvintele: „Să nu ne răzbunați!”. E o legendă sau un adevăr atestabil?
Greu de spus şi greu de documentat. Nu e oare un mesaj convenabil de
minune opresorilor înşişi? Să fie atât de neîntemeiată bănuiala,
formulată deja de alţii, că securiştii înşişi ar fi lansat formula,
pentru a preîntâmpina reacţia ostracizantă a posterităţii? Trebuie însă
spus că, chiar de va fi fost aşa, martirajul lui Mircea Vulcănescu nu iese cu nimic umbrit: el rămâne martir autentic prin suferinţa şi moartea lui jertfelnică, fie că a rostit, fie că n-a rostit cuvintele respective.
Cărţile lui Constantin Noica Rostirea filosofică românească, din 1970, şi Creaţie şi frumos în rostirea românească, din 1973 (reunite în 1987 – anul morţii sale – în volumul Cuvânt împreună despre rostirea românească)
e sigur că nu ar fi fost scrise niciodată fără precedentul Mircea
Vulcănescu (cf. mai ales Dimensiunea românească a existenţei, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991, publicată mai întâi în al
doilea volum al Izvoarelor de filosofie: 1940 1944). Noica, de altfel,
nu ascundea acest lucru: „Făcusem, sub patronajul lui Mircea Vulcănescu,
o asociaţie filosofică la care se ţineau lecţii de greacă şi simţeam că
el suferă să stea în minister, în loc să discute la nesfârşit cu noi.
În cele două numere din Izvoare de filosofie, anuarul asociaţiei, el era
cel care dădea, alături de postumele lui Nae [Ionescu], contribuţia
originală. A publicat în primul număr studiul despre augustinism şi
tomism, Două tipuri de filosofie medievală (datat plin de fantezie: 1928
1942!), din care desprinsesem cu interes cât spirit scolastic bun era
în omul acesta al marii dezordini; apoi, în al doilea volum, a publicat
admirabilul studio-conferinţă Dimensiunea românească a existenţei, fără
lecţia căreia, poate, n-aş fi scris niciodată Rostirea românească”.
Presiune și rezistență
„Dracul”, s-a spus, „are atâta putere
câtă îi dăm noi”. Lăsând la o parte mișcările indigne ale unor
politicieni patibulari, adevărata putere a Institutului „Elie Wiesel” e
dată chiar de indolența și/sau oportunismul nostru. Atunci când găsim
resursele de a ne mobiliza și a opune o rezistență principială,
abuzurile inchizitoriale se poticnesc de la sine și se acoperă de
propriul lor ridicol. Dacă lui Ion Antonescu i s-a scos statuia din
curtea bisericii de el însuși ctitorite, iar lui Valeriu Gafencu i s-a
retras până la urmă cetățenia de onoare a orașului Tg. Ocna, iată că la
Cluj-Napoca strada Radu Gyr își păstrează (încă) numele, iar la
București statuia lui Mircea Vulcănescu (sectorul 2) rămâne la locul ei,
strada Mircea Vulcănescu (sectorul 1) îşi păstrează numele şi asupra
deciziei pripite de schimbare a denumirii Liceului Tehnologic „Mircea
Vulcănescu” s-a revenit (ba chiar cu o scrisoare de scuze a
consilierilor primăriei sectorului 4 către fiica acestuia, distinsa
doamnă Măriuca Vulcănescu). În acest ultim caz, s-au mobilizat exemplar
profesorii liceului, elevii și părinții acestora, dar și un important
număr de intelectuali (s-au adunat deja mii de semnături, iar lista
rămâne deschisă).
Absurdul demersului inițiat de
Institutul „Elie Wiesel” este că pentru incriminarea lui Mircea
Vulcănescu ca „criminal de război” (?!) este invocată decizia dată de…
Tribunalul Poporului în 1948, considerat ca „instanță legitimă”!!! Dar
nici măcar Tribunalul Poporului nu a reușit să-i găsească o vină
personală, fapt atestat de dosarele CNSAS („Nici declararea, nici
continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici
deportările nu se dovedesc a fi fost hotărâte de vreun Consiliu de
Miniștri din cele la care învinuitul a participat”, ba „dimpotrivă,
toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste
texte, învinuitul apărând cu competență și îndârjire interesele
românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de
aservire față de străini” – Arhiva CNSAS, Alexandru Marcu și alții, DP
000232, vol. 15, ff. 253 255), el fiind în cele din urmă condamnat –
abuziv și ilegal – pentru… o vină colectivă: „Totuși această calitate
[de tehnocrat – n. n.] nu-l poate apăra de responsabilitate, deoarece
răspunderea ce se degajează în cadrul legii 312/1945 [referitoare la
urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime
de război – n. n.] privește pe aceia care au participat la opera de
guvernare și această participare nu este în funcție de calitatea în
virtutea căreia a intrat și a făcut parte din guvern, ci este legată
exclusiv de participarea la guvern” (ibidem, f. 189).
Iar în ce privește strict raportarea la
evrei, chiar instanțele comuniste au recunoscut intervenţia lui Mircea
Vulcănescu „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete
dreptul de a-și desfășura […] activitatea profesională ce le fusese
răpită de legile rasiale anterioare”, existând chiar mărturii
indubitabile despre sprijinul acordat, bunăoară, unui Mihail Sebastian
(ibidem, f. 129). Care „antisemitism”?!
Deocamdată acuzatorii n-au reușit decât
să fie penibili. Discuțiile pe această temă se vor relua în toamnă. E
greu de anticipat cum vor evolua lucrurile, dar rămâne de sperat că
elita „opiniei publice” și autoritățile locale nu vor ceda, iar
Institutul cu pricina nu va încerca să forțeze o ostilitate nedorită a
românilor față de frații lor evrei (care nu trebuie în nici un caz
confundați, prin generalizare abruptă, cu „uscăturile” lor maniacale).
Răzvan CODRESCU, Revista: LUMEA CREDINȚEI, 08/2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu