Nicolae TRIFON: Despre Imre Toth, Satu Mare şi aromâni

Despre Imre Toth, Satu Mare şi aromâni

În anii 1930, dintre cei 58 000 de locuitori ai oraşului Satu Mare, 67 % se declarau maghiari, 17 % români şi 15 % evrei. Născut în acest oraş în 1921, matematicianul şi filozoful Imre Toth provenea dintr-o familie de evrei de limbă maternă maghiară. Lector asiduu al revistei Korunk, care în acea perioadă era foarte la zi cu modernitatea occidentală, membru din adolescenţă al Partidului comunist din care va fi exclus în 1958, el a predat la universitatea din Bucureşti din 1949 până în 1969 când s-a instalat ca profesor în Germania federală după care a venit la Paris unde a decedat în 2010. În dialogurile sale cu Peter Vardy, filozof maghiar care s-a stabilit în Olanda după revoluţia din 1956, publicate in maghiară în 2004, el reconstituie traseul său mai degrabă atipic. În « Bucureştiul sută la sută românesc », el pare să se fi simţit ca peştele în apă, mai ales în compania unor personaje mai greu de întâlnit în Ardeal, care făceau parte din ceea ce regimul comunist numea « mocirlă »  : « intelectuali rafinaţi, artişti, foşti comunişti, aristocraţi culţi şi poligloţi, duşmani discreţi ai regimului, profeţi locali, antropozofi, balerine excentrice, femei foarte cultivate şi elegante, fiinţe dubioase sau cu vieţi duble, excepţionali poeţi suprarealişti de stânga care respingeau realitatea socialistă »¹. Acestor, personaje evocate cu tandreţe, el le opune tot felul de figuri, mai repede sinistre, din « nomenclatura » epocii (printre care Alexandru Moghioroş, Stefan Foriş şi Janoş Fazekas), cu care fusese uneori în contact în tinereţe sau despre care deţinea informaţii confidenţiale. El se referă mai ales la « tovarăşii » maghiari şi secui, câteodată evrei, care au jucat un rol cheie în represiunea şi teroarea perpetuate de statul comunist mai ales în perioada zisă stalinistă. Am impresia ca acest aspect a jucat un rol în decizia de a traduce cartea în româneşte.

Trataţi într-un spirit critic fără niciun tabu, maghiarii şi evreii ocupă un loc central în carte. Iată cum îi descrie, într-un stil nu mai puţin critic şi pe alocuri deconcertant pe românii şi pe aromânii din Satu Mare :

« Românii erau de două categorii : funcţionari coloniali care habar nu aveau de nimic, români macedoneni care veneau din Bulgria şi Iugoslavia. Oameni veniţi din munţii Balcani pentru care şi România reprezenta o lume străină. Li s-au dat loturi de teren, pământ în România şi în special în provinciile maghiare. Aşa îi şi numeau, coloni adică colonişti. Aveau nume bizantine, ca Fetie, Mitrofan, Constantin. Ceea ce ia şocat pe ei foarte tare era mediul protestant, calvin. Chiar şi Biserica catolică reprezenta pentru ei ceva peste putrea lor de înţelegere. Apoi ce efect a avut mediul protestant asupra acestui grup confesional de oameni mistici, înconjuraţi de tămâie, relicve, milioane de imagini cu sfinţi şi foarte superstiţioşi, nu-ţi pot spune. Pur şi simplu nu mai puteau înţelege ce mai e şi asta. Si mediul bucureştean le-ar fi fost foarte străin, nu erau fiinţe fine, franţuzite, culte. (…) Exista însă o categorie infimă de români ardeleni patrioţi care crescuseră în monarhie şi ţineau de tradiţia austro-ungară. Stiau ce e calvinismul şi catolicismul. In Satu Mare, aceşti români erau de regulă oameni foarte rafinaţi, de elită. De exemplu familile Barbu, Demian, Groza, Szathmari Papp, Dragoş, Cheresteşiu. Toţi vorbeau, bineînţeles, româneşte. In Satu Mare erau în minoritate, dar nici ei nu se puteau înţelege cu românii din Balcani.

Garda de Fier era alcătuită din ofiţeri coloniali, în special de români din sud, veniţi din Macedonia. Majoritatea erau legionari violenţi. Garda de Fier nu prea avea treabă cu românii ardeleni, cu familile mai înstărite, nu erau pe gustul lor. »²

« Mi se părea caraghios din partea copiilor ultranaţionaliştilor macedoneni – aceşti oameni, însă colonişti, veniţi nu de mult să se îmbogăţească, se considerau băştinaşi cărora li se cuvenea totul in Satu Mare, şi socoteau că din moşi-strămoşi totul e al lor iar pe mine mă priveau ca pe un vagabond care nu avea dreptul la nimic, nici măcar să existe. »³

Personal nu am cum să verific veracitatea informaţilor pe care se bazează afirmaţile lui I. Toth privind Satu Mare. Un lucru însă e sigur : pasajele citate vehiculează stereotipuri, negative mai ales în ceea ce îi priveşte pe aromâni. Avem de a face cu un punct de vedere personal, privind o chestiune până la urmă marginală în raport cu preocupările autorului. I. Toth se referă la aromânii care au participat la colonizarea Cadrilaterului, unii dintre ei au aterizat poate şi la Satu Mare, sincer nu ştiu, şi nu mi se pare prea important. În schimb, nu e rău de reamintit că, cu zeci şi chiar sute de ani înainte de perioada descrisă de I. Toth, alţi « macedoneni » adică aromâni originari din provincia istorică Macedonia, administrată de otomani, s-au stabilit nu ca coloni ci ca comercianţi, artizani şi chiar notabili în Ardeal după ce au trecut prin Viena, Buda sau Pesta, cel mai cunoscut fiind Andrei Saguna⁴. Statutul lor « naţional » era însă incert (« greci », « vlahi »…) iar retrospectiv în România ei sunt prezentaţi ca « români din Balcani », ceea ce nu clarifică neapărat situaţia lor. Chiar acesta este, de altfel, motivul pentru care am ales aceste pasaje. Ele exprimă un punct de vedere, o situaţie particulară, desigur, însă imaginea care circulă despre aromâni este rezultatul sumei acestor puncte de vedere foarte diferite unele de celelalte şi situaţii particulare. Mi s-ar putea obiecta că aceste pasaje ilustrează stereotipuri cam scandaloase despre aromâni, si, recunosc, m-am gândit de două ori înainte de a le prelua. Ceea ce m-a decis este faptul că, dacă orice stereotip deformează realitatea pe care pretinde să o reprezinte, stereotipurile valorizante sunt de regulă mai nocive în ultimă analiză decât cele devalorizante. Cu alte cuvinte, într-o perspectivă critică şi realistă stereotipul negativ, oricât de fantezist ar fi el, este mai pertinent si mai stimulativ decât cel pozitiv, generos. Mă refer în primul rând la aromâni : a-i prezenta ca mari români, este desigur flatant în România, dar la sfârşit te întrebi de ce sunt consideraţi în acelaşi timp ca fiind şi alceva decât români, putin contează cum sunt ei numiţi : macedoneni, vlahi, aromâni… In schimb, stereotipul negativ, oricât de reductor ar fi el, permite să-i percepi pe aromâni ca fiind şi alceva decât români. Cât despre românii din Ardeal, după unirea cu Vechiul Regat, ai o imagine mult mai aproape de realitate, cred, dacă nu te limitezi la românii « ardeleni patrioţi care crescuseră în monarhie » şi iei în consideraţie şi pe « funcţionarii coloniali », dintre care făceau parte nu numai regăţeni dar şi ardeleni.

Nicolas Trifon

Octombrie 2015

1 În viaţă sunt lucruri care nu se fac… şi care totuşi se fac : Peter Vardy în dialog cu Imre Toth, trad. din maghiară de Gabriela Maaz ; pref. Gabriel Liiceanu, Bucureşti : Humanitas, 2014, p. 43.

2 Id. pp. 94-95. I. Toth atribuie succesul Gărzii de Fier absenţei unei alternative la români : « Pentru că stânga, ca orice idologie a emancipării, era pentru iei la fel de străină cum ar fi fost pentru marţieni. (…) In Ungaria exista totuşi o tradiţie burgheză democratică şi de stânga. Putem include aici atât mişcările reformatoare religioase precum şi liberalismul. » (Id., p. 97.)

3 « Cu toate că ungurii şi mai ales românii nu ştiau cum să-mi arate mai bine că nu am ce căuta acolo », autorul precizează că nu se simţea de loc străin la Satu Mare, în preajma şi în timpul războiului.

4 Bunicul meu din partea mamei, care s-a născut la Salonta, nu departe de Satu Mare, provenea dintr-o familie fondată de un « negustor macedonean », Demeter Rozvan, care s-a stabilit în Bihor în 1690. In anul în care se năştea I. Toth, el partipa la fondarea Partidului comunist român, după care a fost ales în 1926 deputat în Parlamentul român pe listele Blocului muncitoresc-ţărănesc din Bihor. Plecat în 1931 în URSS el a fost executat şapte ani mai târziu (Iuliu Szikszay, Marin Popa, Ion Bulei, Eugen Rozvan, Bucureşti : Editura politică, 1971). Dacă am dat acest exemplu este pentru că el arată limitele generalizărilor care alimentează stereotipurile.