DACIA EDENICĂ de Miron Scorobete
English version
Deşi idealul nostru în tot ceea ce facem şi în tot ceea ce exprimăm este coerenţa, există o teamă atavică de coerenţă. Fragmentele, în faţa perspectivei îmbinării lor într'un sistem, se tem că, prin aceasta, le vor fi încălcate teritoriile şi identitatea le va fi pusă în pericol. Dar abia prin asamblare ele îşi pot promova pe deplin identitatea, existenţa lor disparată, dimpotrivă, limitându-le foarte mult această posibilitate.
Ne aşteptăm ca Dacia edenică, atunci când va apărea, să stârnească reacţii de contestare vehementă. E ceea ce poate fi mai firesc. În ea noi nu facem altceva decât să adunăm într'un întreg acelaşi adevăr care a fost exprimat, cu parcelările subînţelese, din perspectiva disciplinelor celor mai diferite: istorie, teologie, geografie, geologie, paleontologie, mitologie, folclor, etnografie, lingvistică etc. Specialiştii fiecăruia dintre aceste domenii vor protesta, atacând cartea de pe poziţii strategice proprii, găsind-o, din punctul de vedere al fiecăruia, “eretică”. În realitate, ea nu e decât expunerea coerentă a adevărului pe care, referitor la subiectul în discuţie, fiecare dintre aceste discipline l-a afirmat, fatalmente fragmentar, neapelând una la celelalte. Mai devreme sau mai târziu (şi avem optimismul să prevedem că mai devreme), acestea, nu numai că se vor ralia la teza susţinută de noi, dar o vor consolida cu noi argumente.
Ceea ce intrigă în cartea noastră e faptul că ea – acesta fiind chiar subiectul său – susţine că din Eden, care în viziunea autorului se extindea peste Egipt, Mesopotamia şi spaţiul eleno-trac, făcea parte şi Dacia. La o lectură grăbită, o asemenea afirmaţie poate părea cel puţin insuficient susţinută documentar, dacă nu chiar deplasată, şi, în consecinţă, se cere combătută cu toată vigoarea. Dar în Întâia Carte a lui Moise, sub numele de Eden e înţeleasă o zonă extinsă în care au trăit primii oameni după ce au fost izgoniţi din rai. Edenul, aşadar, reiese cu toată claritatea, în limbajul biblic e echivalentul exact a ceea ce scrierile istorice de cel mai riguros nivel ştiinţific numesc “marea arie a antropogenezei” şi din care spaţiul românesc face parte. Astfel, dicţionarul Istoria României în date, apărut la Editura Enciclopedică Română în 1971 şi elaborat de un colectiv sub conducerea lui Constantin C. Giurescu, în prima sa frază afirmă: “descoperirile arheologice indică spaţiul carpato-dunărean ca aparţinând vastei arii geografice în care au loc etapele hotărâtoare ale procesului de antropogeneză” (p. 9).
Dar în intenţiile ei cele mai lăuntrice, Dacia edenică ambiţionează să trateze o anomalie de-acum generalizată: starea schizoidă în care marea majoritate a oamenilor trăieşte.
Atunci când vine vorba de evoluţionism, gândul ni se fixează automat pe disciplina biologiei. Trece astfel neobservat tocmai terenul în care evoluţionismul se manifestă cel mai frecvent şi mai acoperit: istoria. Toate cărţile de istorie, de la manualele elementare la tratatele academice, atunci când se referă la cele mai îndepărtate epoci încep cu a depista urmele care atestă procesul de desprindere a omului din maimuţă. Cea mai răspândită carte de istorie de pe glob, Istoria omenirii de Hendrik van Loon, cea care ne-a fermecat copilăria şi pe care am absorbit-o cu lăcomie atâtea generaţii, spune la începutul ei: “Un mamifer întrecu pe toate celelalte în priceperea de a-şi găsi hrană şi adăpost. El învăţase să se folosească de picioarele dinainte, pentru a apuca prada şi, după multe exerciţii, şi-a făcut din ele un fel de mâini. După nenumărate încercări, a mai reuşit să se ţină în echilibru pe picioarele dinapoi. Această făptură, pe jumătate maimuţă şi pe jumătate om...” etc. (Loon, Hendrik Willem van. Istoria omenirii. Bucureşti: Editura Naţionala Gh. Mecu, 1943, p. 16).
Nimic neobişnuit, exact ceea ce întâlnim în toate cărţile de istorie, “adevăruri” considerate imuabile, general acceptate, pe care nimeni nu le mai pune în discuţie. Dar foarte mulţi dintre noi merg duminica la biserică, participă la sfânta liturghie, se închină, se împărtăşesc cu ceea ce cred şi mărturisesc a fi chiar trupul şi sângele lui Hristos. Aşadar, duminica aceştia consideră Biblia ca pe o scriere inspirată, conţinând adevărul absolut, în timp ce în celelalte zile ale săptămânii acceptă cu aceeaşi convingere ceea ce spun cărţile de istorie. Numai că aceste două izvoare pronunţă despre apariţia omului teorii contrare, ireconciliabile, iar insul care şase zile e adeptul uneia, pentru ca a şaptea zi să treacă brusc la cealaltă, manifestă, cum am spus, un comportament schizoid. Spre a se debarasa de acesta el e obligat fie să accepte poziţia istoricilor, dar în acest caz să declare deschis Biblia ca o înseilare mitologică, aşa cum materialiştii – şi e o atitudine mai onestă – o fac, fie să creadă fără rezerve Biblia, începând chiar cu ceea ce Cartea Cărţilor spune despre facerea lumii şi a omului.
Dacia edenică se aşază declarat în această a doua poziţie. Ea pune în acord dovezile pozitive, concrete, de care diversele ştiinţe dispun, cu textul sacru al Sfintei Scripturi. Cel puţin pe autorul ei, iar el speră să nu fie singurul ci să i se alăture cât mai mulţi cititori, o atare abordare îl salvează de ambiguitatea maladivă la care “slujirea la doi stăpâni” duce fără nici o derogare şi îi oferă o perspectivă clară asupra devenirii sale, a neamului său şi a neamului omenesc în general.
Lucrarea noastră priveşte cele mai îndepărtate epoci ale existenţei umane prin prisma Genezei biblice, şi dacă acesta ar fi singurul ei merit încă ar fi unul deloc de neglijat. Dar, în vederile noastre cel puţin, ea mai are şi alte merite pe care le enumerăm fără o ipocrită modestie, în absenţa cărora apariţia ei nu s'ar justifica îndeajuns.
În Dacia edenică am adus dovezi din diferite discipline pentru a demonstra că ţara Havila din Întâia carte a lui Moise este Valahia de mai târziu, România de azi.
Dacă Fisonul biblic, unul din râurile care curgeau prin Eden, a fost identificat cu Dunărea încă din epoci foarte îndepărtate, noi având dovezi despre aceasta din secolul IV d.H., cartea noastră identifică pentru întâia oară ţara Havila din Geneza cu Ţara Românească.
Importanţa acestei descoperiri nici nu e nevoie să mai fie subliniată. E suficient să amintim că, prin prisma ei, ţara în care au trăit strămoşii românilor, în care românii trăiesc şi azi, apare atestată documentar încă de acum mai bine de trei milenii, din al XIV-lea secol înainte de Hristos.
În uriaşa perspectivă deschisă,
- Mioriţa apare ca poemă fundamentală a umanităţii, evocând epoca Genezei;
- a fost descifrată una din tăbliţele de lut de la Tărtăria;
- au fost identificaţi daci şi românce în faimoasele mozaicuri de la Ravenna;
- stema lui Mihai Viteazul a fost găsită ca fiind prezisă în Apocalipsă şi figurând în pictura bisericească din întreaga lume creştină.
Dar cel mai important lucru pe care cartea noastră îl pune în lumină este faptul că întâia atestare a Ţării Româneşti, sub denumirea de Valahia, nu se face într'un document oarecare sau într'o cronică obişnuită, ci în Biblie, Valahia fiind prima ţară pe care Sfânta Scriptură o menţionează.
Sperăm doar ca lectorul acestei cărţi să o parcurgă cu aceeaşi bună-credinţă, cu aceeaşi lipsă de prejudecăţi şi cu aceeaşi deschidere intelectuală spre ceea ce trebuie să acceptăm, oricât ne-ar şoca, dacă acel ceva este adevărul însuşi, cu care ea a fost scrisă, poziţie pentru care îl asigurăm de întreaga noastră gratitudine.
Notă:
Cartea Dacia edenică a fost elaborată pe parcursul a şapte ani, între 1996-2003. Are 364 pagini, peste 100 de ilustraţii şi e gata de tipar. Eu am avut puterea intelectuală s’o scriu, dar nu am puterea financiară pentru a v-o şi oferi. Cei ce doresc şi pot să contribuie la declanşarea fenomenului ce va fi Dacia edenică sunt aşteptaţi să o facă la adresa: Miron Scorobete, str. Voltaire nr. 2, 400130 Cluj-Napoca, e-mail: mironscorobeteATpersonal.ro sau mironscorobeteATyahoo.com.
Miron SCOROBETE
English version
Deşi idealul nostru în tot ceea ce facem şi în tot ceea ce exprimăm este coerenţa, există o teamă atavică de coerenţă. Fragmentele, în faţa perspectivei îmbinării lor într'un sistem, se tem că, prin aceasta, le vor fi încălcate teritoriile şi identitatea le va fi pusă în pericol. Dar abia prin asamblare ele îşi pot promova pe deplin identitatea, existenţa lor disparată, dimpotrivă, limitându-le foarte mult această posibilitate.
Ne aşteptăm ca Dacia edenică, atunci când va apărea, să stârnească reacţii de contestare vehementă. E ceea ce poate fi mai firesc. În ea noi nu facem altceva decât să adunăm într'un întreg acelaşi adevăr care a fost exprimat, cu parcelările subînţelese, din perspectiva disciplinelor celor mai diferite: istorie, teologie, geografie, geologie, paleontologie, mitologie, folclor, etnografie, lingvistică etc. Specialiştii fiecăruia dintre aceste domenii vor protesta, atacând cartea de pe poziţii strategice proprii, găsind-o, din punctul de vedere al fiecăruia, “eretică”. În realitate, ea nu e decât expunerea coerentă a adevărului pe care, referitor la subiectul în discuţie, fiecare dintre aceste discipline l-a afirmat, fatalmente fragmentar, neapelând una la celelalte. Mai devreme sau mai târziu (şi avem optimismul să prevedem că mai devreme), acestea, nu numai că se vor ralia la teza susţinută de noi, dar o vor consolida cu noi argumente.
Ceea ce intrigă în cartea noastră e faptul că ea – acesta fiind chiar subiectul său – susţine că din Eden, care în viziunea autorului se extindea peste Egipt, Mesopotamia şi spaţiul eleno-trac, făcea parte şi Dacia. La o lectură grăbită, o asemenea afirmaţie poate părea cel puţin insuficient susţinută documentar, dacă nu chiar deplasată, şi, în consecinţă, se cere combătută cu toată vigoarea. Dar în Întâia Carte a lui Moise, sub numele de Eden e înţeleasă o zonă extinsă în care au trăit primii oameni după ce au fost izgoniţi din rai. Edenul, aşadar, reiese cu toată claritatea, în limbajul biblic e echivalentul exact a ceea ce scrierile istorice de cel mai riguros nivel ştiinţific numesc “marea arie a antropogenezei” şi din care spaţiul românesc face parte. Astfel, dicţionarul Istoria României în date, apărut la Editura Enciclopedică Română în 1971 şi elaborat de un colectiv sub conducerea lui Constantin C. Giurescu, în prima sa frază afirmă: “descoperirile arheologice indică spaţiul carpato-dunărean ca aparţinând vastei arii geografice în care au loc etapele hotărâtoare ale procesului de antropogeneză” (p. 9).
Dar în intenţiile ei cele mai lăuntrice, Dacia edenică ambiţionează să trateze o anomalie de-acum generalizată: starea schizoidă în care marea majoritate a oamenilor trăieşte.
Atunci când vine vorba de evoluţionism, gândul ni se fixează automat pe disciplina biologiei. Trece astfel neobservat tocmai terenul în care evoluţionismul se manifestă cel mai frecvent şi mai acoperit: istoria. Toate cărţile de istorie, de la manualele elementare la tratatele academice, atunci când se referă la cele mai îndepărtate epoci încep cu a depista urmele care atestă procesul de desprindere a omului din maimuţă. Cea mai răspândită carte de istorie de pe glob, Istoria omenirii de Hendrik van Loon, cea care ne-a fermecat copilăria şi pe care am absorbit-o cu lăcomie atâtea generaţii, spune la începutul ei: “Un mamifer întrecu pe toate celelalte în priceperea de a-şi găsi hrană şi adăpost. El învăţase să se folosească de picioarele dinainte, pentru a apuca prada şi, după multe exerciţii, şi-a făcut din ele un fel de mâini. După nenumărate încercări, a mai reuşit să se ţină în echilibru pe picioarele dinapoi. Această făptură, pe jumătate maimuţă şi pe jumătate om...” etc. (Loon, Hendrik Willem van. Istoria omenirii. Bucureşti: Editura Naţionala Gh. Mecu, 1943, p. 16).
Nimic neobişnuit, exact ceea ce întâlnim în toate cărţile de istorie, “adevăruri” considerate imuabile, general acceptate, pe care nimeni nu le mai pune în discuţie. Dar foarte mulţi dintre noi merg duminica la biserică, participă la sfânta liturghie, se închină, se împărtăşesc cu ceea ce cred şi mărturisesc a fi chiar trupul şi sângele lui Hristos. Aşadar, duminica aceştia consideră Biblia ca pe o scriere inspirată, conţinând adevărul absolut, în timp ce în celelalte zile ale săptămânii acceptă cu aceeaşi convingere ceea ce spun cărţile de istorie. Numai că aceste două izvoare pronunţă despre apariţia omului teorii contrare, ireconciliabile, iar insul care şase zile e adeptul uneia, pentru ca a şaptea zi să treacă brusc la cealaltă, manifestă, cum am spus, un comportament schizoid. Spre a se debarasa de acesta el e obligat fie să accepte poziţia istoricilor, dar în acest caz să declare deschis Biblia ca o înseilare mitologică, aşa cum materialiştii – şi e o atitudine mai onestă – o fac, fie să creadă fără rezerve Biblia, începând chiar cu ceea ce Cartea Cărţilor spune despre facerea lumii şi a omului.
Dacia edenică se aşază declarat în această a doua poziţie. Ea pune în acord dovezile pozitive, concrete, de care diversele ştiinţe dispun, cu textul sacru al Sfintei Scripturi. Cel puţin pe autorul ei, iar el speră să nu fie singurul ci să i se alăture cât mai mulţi cititori, o atare abordare îl salvează de ambiguitatea maladivă la care “slujirea la doi stăpâni” duce fără nici o derogare şi îi oferă o perspectivă clară asupra devenirii sale, a neamului său şi a neamului omenesc în general.
Lucrarea noastră priveşte cele mai îndepărtate epoci ale existenţei umane prin prisma Genezei biblice, şi dacă acesta ar fi singurul ei merit încă ar fi unul deloc de neglijat. Dar, în vederile noastre cel puţin, ea mai are şi alte merite pe care le enumerăm fără o ipocrită modestie, în absenţa cărora apariţia ei nu s'ar justifica îndeajuns.
În Dacia edenică am adus dovezi din diferite discipline pentru a demonstra că ţara Havila din Întâia carte a lui Moise este Valahia de mai târziu, România de azi.
Dacă Fisonul biblic, unul din râurile care curgeau prin Eden, a fost identificat cu Dunărea încă din epoci foarte îndepărtate, noi având dovezi despre aceasta din secolul IV d.H., cartea noastră identifică pentru întâia oară ţara Havila din Geneza cu Ţara Românească.
Importanţa acestei descoperiri nici nu e nevoie să mai fie subliniată. E suficient să amintim că, prin prisma ei, ţara în care au trăit strămoşii românilor, în care românii trăiesc şi azi, apare atestată documentar încă de acum mai bine de trei milenii, din al XIV-lea secol înainte de Hristos.
În uriaşa perspectivă deschisă,
- Mioriţa apare ca poemă fundamentală a umanităţii, evocând epoca Genezei;
- a fost descifrată una din tăbliţele de lut de la Tărtăria;
- au fost identificaţi daci şi românce în faimoasele mozaicuri de la Ravenna;
- stema lui Mihai Viteazul a fost găsită ca fiind prezisă în Apocalipsă şi figurând în pictura bisericească din întreaga lume creştină.
Dar cel mai important lucru pe care cartea noastră îl pune în lumină este faptul că întâia atestare a Ţării Româneşti, sub denumirea de Valahia, nu se face într'un document oarecare sau într'o cronică obişnuită, ci în Biblie, Valahia fiind prima ţară pe care Sfânta Scriptură o menţionează.
Sperăm doar ca lectorul acestei cărţi să o parcurgă cu aceeaşi bună-credinţă, cu aceeaşi lipsă de prejudecăţi şi cu aceeaşi deschidere intelectuală spre ceea ce trebuie să acceptăm, oricât ne-ar şoca, dacă acel ceva este adevărul însuşi, cu care ea a fost scrisă, poziţie pentru care îl asigurăm de întreaga noastră gratitudine.
Notă:
Cartea Dacia edenică a fost elaborată pe parcursul a şapte ani, între 1996-2003. Are 364 pagini, peste 100 de ilustraţii şi e gata de tipar. Eu am avut puterea intelectuală s’o scriu, dar nu am puterea financiară pentru a v-o şi oferi. Cei ce doresc şi pot să contribuie la declanşarea fenomenului ce va fi Dacia edenică sunt aşteptaţi să o facă la adresa: Miron Scorobete, str. Voltaire nr. 2, 400130 Cluj-Napoca, e-mail: mironscorobeteATpersonal.ro sau mironscorobeteATyahoo.com.
Miron SCOROBETE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu