Spectacol Tudor Gheorghe 30 de ani de Restaurație

https://www.youtube.com/watch?v=WUxgHw10mrs

https://www.youtube.com/watch?time_continue=25&v=NGDc78XTr1s&feature=emb_logo

Tudor Gheorghe, aspru criticat după ce TVR i-a difuzat spectacolul „Degeaba 30“. Funeriu: „Să-ţi fie ruşine, canalie talentată!“ 28 ianuarie 2020, 14:45 de Alexandra Constanda Devino fan Salvează în arhivă download pdf print article +18 (24 voturi) cuvinte cheie: tudor gheorghe degeaba 30 tvr spectacol tudor gheorghe 136 comentarii 295 share Tweet 1060 Live Aboneaza-te la newsletter Abonare Tudor Gheorghe, aspru criticat după ce TVR i-a difuzat spectacolul „Degeaba 30“. Funeriu: „Să-ţi fie ruşine, canalie talentată!“ Tudor Gheorghe a avut premiera spectacolului „Degeaba 30“ pe 21 decembrie 2019, la Sala Palatului Televiziunea Română este din nou ţinta criticilor după ce a difuzat spectacolul „Degeaba 30“ al lui Tudor Gheorghe în care există şi trimiteri critice la adresa Uniunii Europene. Nici artistul nu a scăpat de comentariile negative. Ştiri pe aceeaşi temă Replica lui Tudor Gheorghe după ce a fost criticat de Funeriu şi Caram... UPDATE Replica lui Tudor Gheorghe în faţa criticilor TVR 1 a difuzat duminică, 26 ianuarie, spectacolul „Degeaba 30“, a cărui premieră a avut loc la Sala Palatului pe 21 decembrie 2019, în contextul împlinirii a trei decenii de la Revoluţie. Ironie sau nu, postul public a ales să difuzeze concertul lui Tudor Gheorghe chiar de ziua de naştere a dictatorului Nicolae Ceauşescu, notează universul.net. „O ţară care plânge, care geme şi aşteaptă un decret de la Bruxelles sau Strasbourg“, „Cui va mai rămâne această ţară?“, „Procurorii sunt nişte veleitari, nişte oameni mici ce nu gândesc“, „Lanţul de minciuni cu care ne-aţi vândut“, dar „vine vremea să daţi seamă pentru câte rele ne-aţi adus“, sunt câteva dintre versurile din spectacolul „Degeaba 30“ care au atras atenţia. De asemenea, există săgeţi şi către cei care au ieşit în stradă să protesteze de-a lungul ultimilor ani: „Protestăm pentru nimic“ şi „ne-adunăm să ne-alergăm: noi, cu mâna pe pietroi, strigăm «Fără Violenţă!»“. În decembrie 2019, Tudor Gheorghe a revenit pe scenă cu un spectacol nou, „Degeaba 30“, după doi ani de pauză, iar la momentul respectiv a mărturisit că este „strigătul de disperare al unui întreg popor batjocorit de noua nomenclatură a comunismului cu faţă capitalistă, într-un timp istoric numit eufemistic tranziţie“. În timp ce Televiziunea Română a fost acuzată de propagandă anti-UE, multe critici s-au îndreptat şi către Tudor Gheorghe, cele mai puternice venind de la fostul ministru al Educaţiei, Daniel Funeriu, şi de la fostul consilier al lui Dan Barna, Andrei Caramitru. Funeriu i-a transmis cântăreţului un mesaj extrem de dur, numindu-l „rapsod mizerabil“ şi „canalie talentată“, care „la bătrâneţe“ şi-a bătut joc de talentul cu care a fost înzestrat, legându-se de titlul spectacolului. „Băi Tudor Gheorghe, ia fii atent aici: cât ai fi fost tu de talentat în muzică şi versuri! Primul meu coleg de bancă, Cristian Herbei, şi alţi 1000 de oameni nu au murit pentru ca tu să-i dai cu zdranga zdranga la mandolină spunând că a fost degeaba! Băi talent: nu ţi-e ruşine la senectute să spui că e tot una să iei, când ai chef, avionul spre Paris, cu statul la coadă patru zile pentru 25 de l de benzină? Băi nenicule! E tot una să vezi banane doar în filme americane sau să cumperi la orice oră din zi sau noapte la colţ de stradă? Johnny Mandolină, e acelaşi lucru să stai iarna la 10°C sau să te lăfăi în Bali? Nu ţi-e ruşine ca de la înălţimea talentului cu care te-a înzestrat Dumnezeu să bagi minciuna că «a fost degeaba» în mintea oamenilor care au făcut, prin sudoarea frunţii lor, ţara asta să stea la masă cu Germania, Franţa şi Spania în loc să facă plecăciuni dictatorilor din Congo şi Coreea de Nord? Mizerabile rapsod: dacă nu era omorât ca un vierme idolul tău, Ceauşescu, eu şi mii de români ca mine, care au luat calea pribegiei de tineri, ar fi murit fără să-şi revadă fraţii şi părinţii, şi tu spui că degeaba au trecut 30 de ani? Cine eşti tu, mă, să-ţi permiţi să dai sentinţe despre ce au realizat, în 30 de ani, românii? Da, pentru tine degeaba! Nu ai înţeles că lumea evoluează şi respiră fericire, nu plenare PCR! N-o mai lungesc că e degeaba cu tine, şi îţi spun atât: să-ţi fie ruşine, canalie talentată! Să-ţi fie ruşine nici măcar pentru că ţi-ai bătut joc de eforturile a 20 de milioane de oameni! Ci pentru că, la bătrâneţe, ţi-ai bătut joc de ce-ai făcut o viaţă întreagă, ţi-ai bătut joc de talentul unic pe care l-ai primit de la natură, ţi-ai bătut joc de o ţară şi oamenii ei, pe care nu cred că ai să-i înţelegi vreodată! Pune-te, mă, în genunchi în faţa copiilor acestei ţări şi cere-le iertare!“, a scris Funeriu pe Facebook. La rândul lui, Caramitru l-a acuzat pe Gheorghe că face propagandă pro-comunism şi Ceauşescu, sugerând că este un ticălos şi un ipocrit. „Înţeleg că Tudor Gheorghe - un cântăreţ altfel foarte talentat - face propagandă pro-comunism şi Ceauşescu. Cică au trecut 30 de ani degeaba. Stimate domn cu ghitară şi mustaţă, uite cum stă treaba: - e mai bine acum pentru că avem ce mânca - e mai bine acum pentru că nu e frig în case şi e lumină pe străzi noaptea - e mai bine acum pentru că putem vizita şi lucra în alte ţări. Nu mai suntem închişi ermetic aici, ca într-o puşcărie - e mai bine acum pentru că suntem liberi să vorbim şi să votăm. Să protestăm dacă vrem. Să cerem politicienilor să şi facă ceva pentru noi - e mai bine acum pentru ca putem lucra la firme private şi - dacă nu ne convine - putem schimba locul de muncă sau să începem o afacere. Nu suntem obligaţi să lucrăm toată viaţa la uzina IMGB de exemplu sau la CAP-ul sătesc - e mai bine acum pentru că putem asculta orice muzică, vedea orice film, citi orice carte. Nu doar ce ne dă tătuca ca propagandă. E mai bine şi pentru tine domnule cu mustaţă şi ghitară. Că faci bani frumoşi din spectacolele tale, nu? Ai un fel de afacere a ta, care merge foarte bine. Şi înţeleg că îţi place să mergi în vacanţe în străinătate. Mulţi ticăloşi şi ipocriţi în ţara asta....“

Citeste mai mult: adev.ro/q4tguk

Tudor Gheorghe, aspru criticat după ce TVR i-a difuzat spectacolul „Degeaba 30“. Funeriu: „Să-ţi fie ruşine, canalie talentată!“ 28 ianuarie 2020, 14:45 de Alexandra Constanda Devino fan Salvează în arhivă download pdf print article +18 (24 voturi) cuvinte cheie: tudor gheorghe degeaba 30 tvr spectacol tudor gheorghe 136 comentarii 295 share Tweet 1060 Live Aboneaza-te la newsletter Abonare Tudor Gheorghe, aspru criticat după ce TVR i-a difuzat spectacolul „Degeaba 30“. Funeriu: „Să-ţi fie ruşine, canalie talentată!“ Tudor Gheorghe a avut premiera spectacolului „Degeaba 30“ pe 21 decembrie 2019, la Sala Palatului Televiziunea Română este din nou ţinta criticilor după ce a difuzat spectacolul „Degeaba 30“ al lui Tudor Gheorghe în care există şi trimiteri critice la adresa Uniunii Europene. Nici artistul nu a scăpat de comentariile negative. Ştiri pe aceeaşi temă Replica lui Tudor Gheorghe după ce a fost criticat de Funeriu şi Caram... UPDATE Replica lui Tudor Gheorghe în faţa criticilor TVR 1 a difuzat duminică, 26 ianuarie, spectacolul „Degeaba 30“, a cărui premieră a avut loc la Sala Palatului pe 21 decembrie 2019, în contextul împlinirii a trei decenii de la Revoluţie. Ironie sau nu, postul public a ales să difuzeze concertul lui Tudor Gheorghe chiar de ziua de naştere a dictatorului Nicolae Ceauşescu, notează universul.net. „O ţară care plânge, care geme şi aşteaptă un decret de la Bruxelles sau Strasbourg“, „Cui va mai rămâne această ţară?“, „Procurorii sunt nişte veleitari, nişte oameni mici ce nu gândesc“, „Lanţul de minciuni cu care ne-aţi vândut“, dar „vine vremea să daţi seamă pentru câte rele ne-aţi adus“, sunt câteva dintre versurile din spectacolul „Degeaba 30“ care au atras atenţia. De asemenea, există săgeţi şi către cei care au ieşit în stradă să protesteze de-a lungul ultimilor ani: „Protestăm pentru nimic“ şi „ne-adunăm să ne-alergăm: noi, cu mâna pe pietroi, strigăm «Fără Violenţă!»“. În decembrie 2019, Tudor Gheorghe a revenit pe scenă cu un spectacol nou, „Degeaba 30“, după doi ani de pauză, iar la momentul respectiv a mărturisit că este „strigătul de disperare al unui întreg popor batjocorit de noua nomenclatură a comunismului cu faţă capitalistă, într-un timp istoric numit eufemistic tranziţie“. În timp ce Televiziunea Română a fost acuzată de propagandă anti-UE, multe critici s-au îndreptat şi către Tudor Gheorghe, cele mai puternice venind de la fostul ministru al Educaţiei, Daniel Funeriu, şi de la fostul consilier al lui Dan Barna, Andrei Caramitru. Funeriu i-a transmis cântăreţului un mesaj extrem de dur, numindu-l „rapsod mizerabil“ şi „canalie talentată“, care „la bătrâneţe“ şi-a bătut joc de talentul cu care a fost înzestrat, legându-se de titlul spectacolului. „Băi Tudor Gheorghe, ia fii atent aici: cât ai fi fost tu de talentat în muzică şi versuri! Primul meu coleg de bancă, Cristian Herbei, şi alţi 1000 de oameni nu au murit pentru ca tu să-i dai cu zdranga zdranga la mandolină spunând că a fost degeaba! Băi talent: nu ţi-e ruşine la senectute să spui că e tot una să iei, când ai chef, avionul spre Paris, cu statul la coadă patru zile pentru 25 de l de benzină? Băi nenicule! E tot una să vezi banane doar în filme americane sau să cumperi la orice oră din zi sau noapte la colţ de stradă? Johnny Mandolină, e acelaşi lucru să stai iarna la 10°C sau să te lăfăi în Bali? Nu ţi-e ruşine ca de la înălţimea talentului cu care te-a înzestrat Dumnezeu să bagi minciuna că «a fost degeaba» în mintea oamenilor care au făcut, prin sudoarea frunţii lor, ţara asta să stea la masă cu Germania, Franţa şi Spania în loc să facă plecăciuni dictatorilor din Congo şi Coreea de Nord? Mizerabile rapsod: dacă nu era omorât ca un vierme idolul tău, Ceauşescu, eu şi mii de români ca mine, care au luat calea pribegiei de tineri, ar fi murit fără să-şi revadă fraţii şi părinţii, şi tu spui că degeaba au trecut 30 de ani? Cine eşti tu, mă, să-ţi permiţi să dai sentinţe despre ce au realizat, în 30 de ani, românii? Da, pentru tine degeaba! Nu ai înţeles că lumea evoluează şi respiră fericire, nu plenare PCR! N-o mai lungesc că e degeaba cu tine, şi îţi spun atât: să-ţi fie ruşine, canalie talentată! Să-ţi fie ruşine nici măcar pentru că ţi-ai bătut joc de eforturile a 20 de milioane de oameni! Ci pentru că, la bătrâneţe, ţi-ai bătut joc de ce-ai făcut o viaţă întreagă, ţi-ai bătut joc de talentul unic pe care l-ai primit de la natură, ţi-ai bătut joc de o ţară şi oamenii ei, pe care nu cred că ai să-i înţelegi vreodată! Pune-te, mă, în genunchi în faţa copiilor acestei ţări şi cere-le iertare!“, a scris Funeriu pe Facebook. La rândul lui, Caramitru l-a acuzat pe Gheorghe că face propagandă pro-comunism şi Ceauşescu, sugerând că este un ticălos şi un ipocrit. „Înţeleg că Tudor Gheorghe - un cântăreţ altfel foarte talentat - face propagandă pro-comunism şi Ceauşescu. Cică au trecut 30 de ani degeaba. Stimate domn cu ghitară şi mustaţă, uite cum stă treaba: - e mai bine acum pentru că avem ce mânca - e mai bine acum pentru că nu e frig în case şi e lumină pe străzi noaptea - e mai bine acum pentru că putem vizita şi lucra în alte ţări. Nu mai suntem închişi ermetic aici, ca într-o puşcărie - e mai bine acum pentru că suntem liberi să vorbim şi să votăm. Să protestăm dacă vrem. Să cerem politicienilor să şi facă ceva pentru noi - e mai bine acum pentru ca putem lucra la firme private şi - dacă nu ne convine - putem schimba locul de muncă sau să începem o afacere. Nu suntem obligaţi să lucrăm toată viaţa la uzina IMGB de exemplu sau la CAP-ul sătesc - e mai bine acum pentru că putem asculta orice muzică, vedea orice film, citi orice carte. Nu doar ce ne dă tătuca ca propagandă. E mai bine şi pentru tine domnule cu mustaţă şi ghitară. Că faci bani frumoşi din spectacolele tale, nu? Ai un fel de afacere a ta, care merge foarte bine. Şi înţeleg că îţi place să mergi în vacanţe în străinătate. Mulţi ticăloşi şi ipocriţi în ţara asta....“

Citeste mai mult: adev.ro/q4tguk

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române . Mică lecţie de istorie

 Mică lecţie de istorie

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române
05 Ianuarie 2020

Am primit un mesaj prin poșta electronică, pe care îl reproduc aici:  „Dragii mei prieteni, vin către voi cu o mare dilemă… Am un mai mult decât prieten, care, de câțiva ani, a descoperit… slavismul! Nu în sensul general, istoric, ci în permanența lui pe teritoriul ce formează azi România! Îmi explica că, în fond, românii sunt slavi, că și dacii/geții erau slavi și că prezența lor pe acest teritoriu este de la… 3.000 de ani înaintea lui Hristos, că toponimele sunt majoritar slave, că boierii erau slavi, că Biserica, obiceiurile etc.! Că țăranii noștri moldoveni fugeau în Basarabia rusească, căci era mai bine acolo (dixit Eminescu!?). Inutil să va spun ca este un adept total și hotărât al teoriilor lui Neagu Djuvara în chestiunea cumanilor ca fondatori ai Munteniei, și un și mai mare admirator și apărător înverșunat al lui Boia, susținând că noi, românii, suntem practic niște erori ale naturii, care ar fi trebuit înglobați în fabulosul Imperiu Rus, pe de o parte, și în și mai fabulosul Imperiu Germanic (Austro-Ungaria de mai târziu)! Toate acestea sprijinite de un document al unor analize de ADN, făcute la Oxford, pe care le servește cui vrea să le audă! Bref: românii sunt niște gunoaie trădătoare, bune la nimic, mult mai urâți și fizic și, mai ales, moral și intelectual decât to vecinii noștri și mai ales decât marele nostru frate/ tată… slavi ! Cred că ezită să afirme că toata Europa era slavă grație haplogrupului R1a (tipic slavilor nordici). Acum mă întorc către voi și va întreb cam cum trebuie sa reacționez? Îmi cunoașteți caracterul impulsiv, deci « blagosloviți-mă » cu un sfat, nu cu tipica noastră flegmă britanică, moștenită de la strămoșii noștri celți! Așteptând cu nerăbdare opinia voastră, Al Vostru, Bogdan.
P.S.: Inutil să precizez ca nu sunt un daco-maniac, nici un unicist genetic înfierbântat, cred în influența indiscutabilă a slavilor asupra noastră etc.”.
Mesajul acesta nu este singular și alternează cu multe altele, la fel de surprinzătoare. În el nu este vorba nici despre romanitatea românilor și nici despre tracismul (dacismul) lor, cum ne obișnuiserăm. Este vorba despre slavismul românilor! Ce să înțelegem din acest text? Primul gând se îndreaptă către ideea unei provocări. De ce? Slavismul pretins al românilor a fost susținut fervent în „obsedantul deceniu” (circa 1950-1960), în prezența trupelor sovietice care aduseseră pe tancuri comunismul în România. Atunci, românii erau - mai exact, trebuiau - să fie slavi. În al doilea rând, textul are câteva elementare greșeli de ortografie (corectate de mine tacit), ceea ce ar arăta că autorul nu este român. Se poate să fie o producție a unor troli ruși, bine ghidați, troli care tulbură serios opinia publică românească și mondială în ultimii ani. Totuși, cum se poate ajunge la astfel de aberații și cum ajung unii să le și creadă? Explicațiile sunt multe și complicate.
Alt text, de data aceasta din Horia Roman Patapievici, vol. Politice, 1996: „Un popor cu substanță târâtă. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare[1], ochi mohorâți, maxilare încrâncenate, fețe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare”[2]. „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roșu”[3]. „În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoșească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, și așa mai departe, la nesfârșit. Apoi ne-au luat la urină rușii, care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o bășică a udului mai mare (de, bețiile…) i-au dovedit”[4]. Aici este vorba despre un intelectual care nu este istoric de meserie și care își spune părerea despre propriul popor și despre istoria acestui popor. Firește, lucrurile nu trebuie luate neapărat literal și nici scoase din context, iar intelectualii subțiri, „boierii minții” ar putea spune că metaforele sunt chiar încântătoare și că, într-o țară liberă, oricine poate să spună orice etc. În fond, în Franța, demult oamenii de artă (mai ales de film) i-au ironizat pe celți (gali) și aproape nimeni nu s-a supărat. Lăsăm aici deoparte diferența de abordare și finețea spiritului francez în raport cu grosolănia abordării noastre dâmbovițene. Totuși, autorul citat, după asemenea rostiri virulente și indecente, a ajuns un mare demnitar român, care a ocupat nu demult o funcție echivalentă cu cea de ministru. Orice om cu judecată sănătoasă se întreabă cum se pot scrie asemenea năzdrăvănii în cărți serioase, care nu cultivă satira și umorul. Cum și de ce ajung unii să se pronunțe despre trecut așa de nonșalant, ca și cum ar ști toată taina lumilor revolute și întreaga istorie a românilor? Oare oricine este capabil să cerceteze trecutul și să tragă concluzii despre acesta?
Oricum, în fața unor astfel de gânduri și idei nu se poate să nu ne punem întrebări grave. Nu putem să nu ne întrebăm de unde vine atâta încrâncenare, atâta semeție, atâta ură și atâta răutate. Să avem noi dreptul, noi cei care ne înfruptăm din „pâinea noastră cea de toate zilele”, să urâm așa de mult poporul român? Cum să putem spune că acesta este cel mai nevrednic popor din lume? Cum să vărsăm atâta venin asupra unui neam care trăiește alături și împreună cu alte neamuri și care nu o duce „ca în sânul lui Avram”, dar există pe această lume? De unde și de ce să vină toată hulirea aceasta? Ca să putem răspunde unor astfel de dileme, trebuie să cunoaștem viața, adică istoria. Noi nu suntem numai ființele actuale, de o vârstă anume, ci suntem și tot ceea ce a încorporat în noi, prin educație, experiența oamenilor de dinaintea noastră. Dacă nu ar fi așa, atunci am lua-o fiecare mereu de la capăt, ca Sisif.
Istoria este însăși viața noastră, în care este încorporat și prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Cum această viață de odinioară nu se dezvelește de la sine pentru a fi cunoscută, societatea are nevoie de specialiști care să descopere și să studieze urmele trecutului, adică izvoarele (sursele) istorice. Studiul izvoarelor este o operațiune anevoioasă, pentru că ele, chiar dacă sunt, unele, nescrise, nu vorbesc de la sine. Sursele scrise folosesc, de regulă, limbi vechi, pentru cunoașterea cărora este nevoie de mari eforturi, de erudiție, de acribie.
Aceste dificultăți - dar și altele - fac reconstituirea lumilor de demult destul de relativă, dar nu atât de relativă încât criteriul adevărului omenește posibil să nu funcționeze. Există reguli și principii care îi ajută pe istorici să ajungă la reconstituiri plauzibile, cât mai apropiate de modelul pe care îl studiază. Totuși, în calea cunoașterii istoriei, există o serie de obstacole care vin din interiorul societăților contemporane, dar și din interiorul breslei istoricilor. Din pricina acestor obstacole, unii pretind că istoria nici nu poate să fie cunoscută. Trecutul a fost, însă, întotdeauna important pentru prezent și pentru viitor, pentru indivizi, dar și pentru comunități mari sau mici, de la grupuri regionale până la popoare și națiuni. Întâmplările din trecut - ca și cele din viață, în general - sunt bune, rele, oarecare și pot fi selectate subiectiv, pentru a servi anumitor scopuri, uneori politice. Cum politica înseamnă putere, istoria a devenit pentru multe regimuri un instrument de guvernare (instrumentum regni).
Această introducere a servit ca preambul pentru a ne referi mai în detaliu la istoria românilor. Ca orice popor, și românii au istoria lor, care nu poate fi înțeleasă decât într-un context general, prin comparație cu istoria altor popoare. Evident, cei care pot să scrie cel mai bine istoria românilor sunt specialiștii români, care au la îndemână cele mai multe izvoare (cele mai multe izvoare ale istoriei românilor se găsesc, de regulă, în România), care au limba română ca limbă maternă etc. Cea mai mare parte a istoricilor de meserie au cercetat trecutul nostru în funcție de criteriul adevărului, dar cum acest adevăr nu este absolut - cum ar dori o parte a publicului - au apărut și exagerări grave, unele de forma extremelor. Astfel, s-a susținut în anumite perioade fie că istoria românilor este glorioasă, plină de victorii și de realizări unice, fie că este rușinoasă, plină de înfrângeri și de cedări jalnice și lașe. O variantă a acestor extreme susține fie că istoria românilor reprezintă o reconstituire absolut veridică a vieții din trecut, fie că este o adunătură de mituri (adică de falsuri) naționaliste care nu au nicio legătură cu realitatea și pe care le-au perpetuat istoricii români.
Adepții gloriei eterne susțin, de regulă, că românii sunt cel mai vechi popor din lume, descins, dacă nu din pelasgi, atunci din traci (daco-geți), care erau cel mai numeros popor din lume, după indieni (Herodot), că daco-geții au construit o civilizație foarte avansată, situată deasupra celei romane, că romanii au învățat latinește de la daci etc. Aceștia sunt chemați, în general, autohtoniști, tradiționaliști, naționaliști, antieuropeni etc. Adepții nimicniciei noastre spun că suntem un popor minuscul, fără personalitate, fără trecut și fără perspective, că nu ne cunoaștem originea (care a fost ba romană, ba dacică, ba slavă, ba cumană etc.). Aceștia se consideră de multe ori europeniști, globaliști, internaționaliști etc.
Iată o crasă minciună susținută de autohtoniști și referitoare la Podul lui Traian: „Toată lumea a învățat în școală, de la clasele primare până la liceu, că podul de la Drobeta a fost construit de arhitectul Apolodor din Damasc, în doi ani! Fals! Nu există nici un document despre asta! Podul nu apare monumentul de la Adamclisi, ceea ce e un argument că nu romanii l-au făcut.
- Romanii nu au putut face podul în doi ani, în condițiile în care unul dintre maluri era în stăpânirea dacilor.
- Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice, nu putea să stea cu mâinile în sân și să privească cum se construiește podul sub ochii lui.
- Cu tehnica actuală, ar fi necesari cinci ani pentru finalizarea unei asemenea construcții. Pe Columnă, apar romanii trecând pe un pod de vase. Cine a construit podul? Evident, dacii lui Burebista și Decebal, care stăpâneau ambele maluri ale Dunării și care treceau des Dunărea și nu numai când fluviul era înghețat. Pe unde, dacă nu pe un pod?”
Mai întâi, în acest text, apare disprețul față de școală, susținându-se că ceea ce se învață la școală este fals! De fapt, mărturii istorice (nu numai documente; autorul nu cunoaște noțiunea de izvor istoric, confundând documentul cu sursa în general) despre Apolodor din Damasc, despre operele sale și despre podul de la Drobeta, edificat sub Traian, sunt suficiente. Să luăm doar inscripția de la piciorul podului (Tabula Traiana), de pe malul sârbesc: „Împăratul Nerva fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munți și folosind bârne de lemn, a făcut acest pod”. Lipsa imaginii podului de la Drobeta pe monumentul de la Adamclisi este absolut firească.
Tropaeum Traiani este un monument triumfal roman, ridicat în cinstea împăratului roman Traian între anii 106-109 d. Hr., pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în anul 102 d. Hr. Or, în timpul primului război dacic, podul respectiv nu exista! Din anul 102, niciunul dintre malurile Dunării nu mai era în mâinile dacilor! Decebal a fost obligat să cedeze, prin pacea impusă în 102, toate teritoriile ocupate de romani în timpul războiului din 101-102, adică Banatul, Țara Hațegului, Oltenia, Muntenia, sud-estul Transilvaniei și Moldova, până la gura Nistrului (numit atunci Tyras). Expresia „Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice” vine din arsenalul secolului naționalităților, de pe vremea lui George Coșbuc și nu are legătură cu ideile și sentimentele de acum două milenii. Decebal, cu țara sa „secătuită de bărbați”, nu mai avea nicio alternativă, aflându-se la cheremul romanilor biruitori. De aceea, a fost silit „să asiste” neputincios la construirea podului.
Podul nu a fost construit in doar doi ani, ci din 103 până în 105, iar dacă azi nu putem, noi, românii, să facem o astfel de construcție în circa doi ani, nu înseamnă că romanii nu puteau! Sunt zeci de exemple de construcții monumentale, de aceeași amploare, făcute în Imperiu în secolele I-II d. Hr. Este destul a citi tratatul lui Vitruviu, De architectura, pentru a avea imaginea geniului de proiecție și de construcție al civilizației greco-romane. Dacii lui Burebista și Decebal nu aveau cum să construiască podul respectiv, decât dacă ar fi apelat la meșterii romani, iar aceasta nu s-a întâmplat. Burebista nici nu a fost suveranul unui stat, în înțelesul dreptului roman, ci, mai degrabă, șeful unei uniuni de triburi destul de eterogene. Se știe clar că podul nu era acolo înainte de 103-105. Faptul că daco-geții treceau Dunărea spre sud și când fluviul nu era înghețat (ceea ce nu s-a prea întâmplat!) nu presupune existența unui pod de piatră. Sunt alte tehnici de trecere, despre care nu are rost să vorbim aici.
Iată cum, prin nonșalanță și tupeu, pot fi prostiți cei neștiutori și iată de ce nu mai este nevoie de cultură generală pentru tineri. Cum ar putea circula pe internet asemenea inepții, dacă oamenii ar fi instruiți? Cum ar putea amăgi prezenteismul mințile oamenilor, dacă acești oameni ar ști că „logica” noastră de la începutul mileniului al treilea, este diferită de „logica” epocilor revolute? Astfel de autori spun mereu că „este logic să…”, uitând complet izvoarele, datele efective pe care le avem din trecut și care, de multe ori, vin în contradicție cu „logica” noastră. Noi trebuie să gândim trecutul cu inteligența noastră de azi, cu bagajul de cunoștințe pe care-l avem acum, dar nu după clișeele contemporane, fiindcă ajungem la grave erori.
Iată, de data aceasta, o minciună susținută de europeniști, referitoare la „capitulațiile” din Evul Mediu. Chestiunea capitulațiilor, adică a tratatelor care s-ar fi încheiat între sultan și principii români din secolele al XV-lea – al XVII-lea, ar fi o falsă problemă, fiindcă aceste tratate nu ar fi existat niciodată. Românii ar fi fost cuceriți de otomani, ca toate popoarele creștine din sud-estul Europei, iar țările lor ar fi devenit provincii turcești. Susținerea existenței capitulațiilor trebuia să servească naționaliștilor români din toate timpurile și mai ales regimului comunist ceaușist, obsedat de „continuitate, permanență și unitate” la români. Statele românești (sau ale românilor) din trecut trebuiau să fi fost centralizate și independente sau să fi tins mereu spre independență, conform ideologiei comuniste. Este drept că dependența principatelor față de otomani, cu forme grave uneori, apărea cam stânjenitoare pentru regim. Prin urmare, fuseseră reactualizate capitulațiile, deși Constantin Giurescu demonstrase convingător în 1908 că textele capitulațiilor („tratatelor” româno-otomane) prezentate de boierii români la finele secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea forurilor internaționale - și acceptate de acestea drept valabile - erau falsuri moderne.
Ideologii comuniști nu s-au împiedicat însă de acest „amănunt”. Pentru ei, suzeranitatea otomană sau dominația otomană trebuiau intenționat diluate, diminuate, cu ajutorul unor unelte servile, cum a fost Nicolae Copoiu, care vorbea de tratate încheiate de la egal la egal între români și otomani. Dar alăturarea numelor lui Nicolae Copoiu, politruc de serviciu, și Mihai Maxim, unul dintre cei mai buni specialiști români (la un moment dat, cel mai bun) în raporturile româno-otomane, este răuvoitoare și derutantă. „Moderniștii” confundă aici evident planurile, persoanele și chestiunile: documentele prezentate de boieri în Epoca Modernă erau contrafăcute, cum a dovedit C. Giurescu, numai că credibilitatea falsurilor se baza pe acte autentice, „cărți de legământ” indubitabile, care, deși erau unilaterale, fixau drepturi și obligații reciproce.
Existența acestor documente medievale, specifice statelor necucerite de otomani, a fost demonstrată, fără putință de tăgadă, nu doar de Mihai Maxim, ci și de alți istorici profesioniști, între care Șerban Papacostea, membru al Academiei Române. Profesorul Papacostea, independent de profesorul Maxim și lucrând pe surse latine occidentale, a evidențiat soarta „tratatelor” româno-otomane din secolele al XV-lea - al XVI-lea. Ignorarea cercetărilor oneste ale lui Ș. Papacostea și reproșul adresat pe nedrept lui M. Maxim nu fac decât sa arate eludarea fondului chestiunii în speță, din dorința de a demonstra cu orice preț o teză. Românii nu au avut în Evul Mediu, cu otomanii, tratate de tipul celor din Epoca Modernă și Contemporană și nu au mai avut de la un timp state independente, dar au avut țări autonome, cu statut aparte, reflectat în acte. Aceste „tratate” nu trebuie nici supralicitate, dar nici minimalizate sau ignorate.
Falsurile boierești din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au putut trece drept autentice pentru că exista în cadrul opiniei publice interne și internaționale tradiția vechilor acte de legământ reale, care reglementau statutul de autonomie al principatelor și raporturile lor cu Poarta. Înlocuirea unei idei false (existența unor tratate pe picior de egalitate între Imperiul Otoman și Țările Române în Evul Mediu) cu altă idee falsă (inexistența oricăror acte cu rol de tratate - numite ca atare în Occident - între părțile menționate) nu poate decât să sporească o anumită confuzie și nu să limpezească lucrurile. Evident, dacă pretindem că istoricul nu trebuie și nu poate să ajungă la adevăr, că este cu totul imposibil ca istoricul să fie obiectiv, atunci orice afirmație se poate impune, fără argumentare. În funcție de ce să mai argumentezi? După această logică, dacă investigatorul trecutului nu ajunge la adevăr, atunci se poate nega orice, înlocui orice cu orice sau cu nimic.
Aducem în atenție câteva lucruri relative la chestiunea limbii române. Unii spun că limba română este limba dacică eternă și nu are nicio legătură cu limba latină, iar dacă are, atunci înseamnă că limba latină este, de fapt, limba dacilor. Alții susțin că limba română este o limbă balcanică, fără personalitate, sistematizată abia în secolul al XVIII-lea prin latinizarea sa de către Școala Ardeleană. În fine, sunt și aserțiuni de genul: „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…”[5]. De unde provin astfel de „sentințe” șocante despre limba română? Unele vin din prea mult și prea prost patriotism. O ființă poate să fie înăbușită de o dragoste excesivă, bolnavă. La fel se poate întâmpla și cu popoarele. Altele vin din ură față de români.
Cum adică, românii care au fost cândva supușii noștri (judecă unii dintre vecini!) să facă parte dintre popoarele romanice și să vorbească o limbă neolatină, precum franceza, italiana sau portugheza? Altele vin din teribilist adolescentin, manifestat la persoane mature și chiar ajunse la senectute. Adică decât să susții ceea ce au susținut generații întregi de savanți, mai bine să spui exact opusul, adică să epatezi, să surprinzi, pentru că atunci vei deveni interesant! Există și astfel de poziții care vin din spirit arghirofil, din lăcomie de bani, pentru că multe edituri publică cărți șocante, aberante, pe care le prezintă drept revoluționare și le vând miilor de naivi, de creduli, de amatori de inedit.  Altminteri, orice popor își prețuiește limba și la fel fac și românii. Că unii s-au plictisit să audă că limba noastră este „ca un fagure de miere” sau că este „limbă sfântă, limba vechilor cazanii” sau că este principala formă de comunicare verbală și scrisă a poporului român, este treaba lor. Acum se pot duce liber în cele patru vânturi și alege altă limbă de comunicare. Evident, nu va fi precum limba care vine de la mamă și de la bunică, dar, pentru urmași, se pot schimba și mamele și bunicile.
Să ne înțelegem bine! Românii nu sunt și nu au cum să fie nici englezi, nici francezi, nici nemți și nici americani. Ei nu pot avea performanțele acelor popoare, dar asta nu înseamnă că nu au realizări, că nu au un trecut și că nu se îndreaptă spre un viitor. Românii știu, în general, de unde se trag, unde și când s-au format ca popor, ce fel de limbă vorbesc, cum și când și-au format statele și statul unitar, ce forme de guvernare au avut, ce victorii și ce înfrângeri au trăit, când au greșit și când au făcut bine, ce personalități au avut etc. Cunoașterea trecutului nu se poate face la întâmplare, ci ea vine din cercetările specialiștilor. Românii nu se nasc cu românitatea în vine, așa cum nu se nasc nici oamenii altor popoare cu etnicitatea lor ca zestre ereditară.
Este o mare prostie să credem că un anumit ADN ne face români, sau francezi, sau chinezi. Tradiția românească nu se transmite prin sânge, ci prin educație. Dacă un suedez este în pericol de moarte și un român îi donează sângele lui sau un organ al lui, suedezul nu se transformă peste noapte în român! Dar vorba dulce a mamei și bunicii, pletele albe ale bunicului și privirea sever învăluitoare a tatălui, pâinea aburindă de pe vatră și mirosul de cozonac de la Crăciun ori de la Paști, neamurile care vin la colindat, vecinii care dau binețe în aceeași limbă, versul lui Eminescu, doina de jale prinsă în „Balada” lui Porumbescu și câte altele, te fac român!
Între atâtea elemente identitare, trebuie neapărat să pomenim și lecțiile de istorie. Cunoașterea corectă a trecutului poporului nostru ne poate face să ne prețuim neamul sau măcar să nu-l urâm. Iar dacă mai apar cârtitori, este dreptul lor, fiindcă trăim într-o societate liberă. Dar nu se cuvine să-i credem, pentru că urmăresc, de cele mai multe ori, să ne disloce, să ne risipească, să ne dezorienteze. Bunii și străbunii noștri au făcut o limbă și au făcut o țară, ba chiar mai multe țări. Și limba și țara (țările) ne-au ajutat să trăim până azi. Și dacă ar fi numai aceste două lucruri - limba și țara - și tot ar trebui să fim încrezători și să ducem neamul acesta binecuvântat mai departe… Istoria noastră este viața noastră și, dacă învățăm și știm istoria, poate că nu devenim mai buni, nici mai deștepți, nici mai pregătiți pentru viitor, dar putem să ne simțim oameni între oameni și să știm de ce suntem români, ceea ce nu este puțin lucru[6].
---------------------------------------------------
[1] Patibular vine de la substantivul latin patibulum, care înseamnă spânzurătoare. Patibular înseamnă, prin urmare, „bun de a fi spânzurat”.
[2] H.R. Patapievici, Politice, 1996, p. 34).
[3] Ibidem, op. cit. p. 64.
[4] Ibidem, op. cit. p. 63.
[5] Ibidem, op. cit, p. 64.
[6] http://revistaclipa.eu/o-mica-lectie-de-istorie/ - 2.01.2020
http://revistaclipa.eu/o-mica-lectie-de-istorie/ - 2.01.2020

Experimentul Pitești, primul film independent despre fenomenul reeducării comuniste prin tortură

                              Comunicat de presă
București, decembrie 2019
Experimentul Pitești, primul film independent despre fenomenul reeducării comuniste prin tortură, are nevoie de sprijinul românilor pentru a ajunge pe ecrane. Producătorii își propun să strângă 1.000 de ÎMI PARE RĂU

Informația, pe scurt
Filmul artistic independent despre Experimentul Piteșți, început în 2011, se apropie de finalizare. Cercetarea  a presupus un efort de analiză a arhivelor și interviuri, pe o durată de de 3 ani. La 30 de ani de la căderea regimului comunist, România încă mai are de documentat acest fenomen.
Lung-metrajul prezintă unul dintre cele mai înfiorătoare experimente de mutilare emoțională prin tortură, realizat de regimul comunist – Experimentul Pitești
Din lipsa de fonduri, întreaga echipă de filmare a lucrat benevol, inclusiv actorii, Ion Caramitru, Axel Moustache, Rareş Lucaci şi Sergiu Moraru fiind  o parte dintre cei ce alcătuiesc distribuţia filmului
Pentru finalizarea lung-metrajului  mai este necesară suma de 20.000 de EUR
Românii sunt invități să susțina, cu un ÎMI PARE RĂU simbolic, sub formă de donație, efortul național de strângere de fonduri
Proiectul  este inițiat de regizoarea Victoria Baltag (34 de ani)

       Experimentul Pitești – Filmul este  primul lung-metraj istoric  românesc finanțat exclusiv din colectare de fonduri  pe platforme nationale si  internaționale.  Sute de români au donat deja pentru a susține etapele de producție.
       La 30 de ani de la căderea comunismului, România riscă să uite unul dintre cele mai terifiante experimente de spălare a creierului  uman prin tortură. 
       Vorbim despre un număr 5000 de tineri care au pătimit din cauza persecuțiilor regimului comunist (sursă:  HYPERLINK "https://lnkd.în/gRetBx8" https://lnkd.în/gRetBx8)
       Tinerii care au sfârșit fie schingiuiți, fie loviți cu bestialitate,  aproximativ 200 de morți înregistrați, erau  dintre cei mai buni studenți români,  victime ale experimentului de reeducare de la Piteșți: aceșți oameni au fost mutilați, torturăți, electrocutați – metodele de re-educare depășesc imaginația umană.
       Acest  film independent își propune să aducă adevărul la lumină și îi invită pe toți românii să contribuie.
       “La 30 de ani de la căderea comunismului, numărul  exact al victimelor Experimentului Pitești  nu este nici până astăzi cunoscut. Unii deținuți erau îngropați în ciment și corpurile acestora nu au fost niciodată găsite, pe de o parte, pe de altă parte, familiile multora dintre acestia  nu știau unde le-a dispărut copilul, soțul sau fratele/sora  și nici nu aveau voie să întrebe. Rudele celor decedați au trecut prin acești 30 de ani cu mare rană în suflet. O rana care nu s-a închis niciodată, căci ei simt că nu s-a făcut dreptate. Că nu au fost identificați și condamnați cei găsiți vinovați. Cu un efort început acum 8 ani, ne-am propus să aducem în atenția publicului o parte dintre evenimentele petrecute atunci. Este un film artistic, cu o componentă puternică de documentare. Timp de 3 ani am discutat cu victime, cu familiile acestora, cu istorici, cu reprezentanți ai Institutului de  Cercetare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Experimentul Pitești nu a fost un simplu accident. A fost un efort programatic de distrugere, prin tortură fizică și emoțională. Experimentul Pitești trebuie să fie în manuale, pe ecrane, în muzee, pentru a ne asigura că istoria nu se repetă și că vinovații sunt, chiar și la zeci de ani distanță, măcar identificați, dacă nu trași la răspundere. Le mulțumim tuturor celor care ne-au susținut până acum și le mulțumim în avans românilor care aleg să spună un ÎMI PARE RĂU simbolic și să doneze pentru că Experimentul Pitești-Filmul să ajungă pe ecrane și să ofere un mic ajutor în cunoașterea istoriei și ororilor comunismului.”, declară Victoria Baltag (34 de ani), regizoarea filmului și inițiatoarea proiectului Experimentul Pitești – Filmul.
      Povestea filmului începe cu momente din viața socială a anilor 1942-1948 (zona Moldovei, Iași), aduce în prim-plan psihologia umană și culminează cu punerea în imagini a “fenomenului reeducării” în România (1948-1954). Reconstituirea evenimentelor s-a realizat în urmă unei documentări de arhivă amănunțite, care s-a desfășurat pe parcursul a peste 3 ani.

Istorie relatată în premieră – Haita lui Titus Leonida
Andi Daschievici, fiul lui Petru Daschievici ne povestește în premieră pentru filmul nostru:

      ‘’Tatăl meu a fost racolat de Titus Leonida – erau prieteni vechi. Împreună cu alți 6 studenți făceau parte din Grupul de partizani Titus Leonida de la Iași și militau împotriva comunismului.  Tată avea sarcina de a asigura corespondența grupurilor de partizani de la Iași la Cluj Napoca. Toți cei 8 studenți au  fost prinși și anchetați de securitate, mai apoi închiși în temnița Mănăstirii Galata din Iași, cu sentințe între 2 și 7 ani de carceră pentru că ‘au uneltit împotriva ordinii sociale’. Bunica mea, care, fiind o femeie credinciosă, în anii de detenție ai tatălui meu, a dormit pe o scândură, nici măcar învelită cu vreun cearșaf, ceva, pur și simplu pe scândură, pentru că așa a considerat că poate să-l ajute pe tata, prin credință să-i transmită  puterea de a răbda, de a rezista. Tata însă, la Mănăstirea Galata, a dormit  pe jos, pe ciment, și cu frigul dobândit de acolo, când a ajuns la Pitești făcuse deja pneumonie și asta l-a făcut să stea mai mult în infirmerie. Erau acolo 5 studenți, unul dintre ei avea venele taiate, altul cu stare avansată de dizenterie…, erau toți între viață și moarte.  Din infirmerie auzeau însă țipetele torturilor din celulele din jur și în 1951 , ‘’haita lui Titus Leonida’’ (devenit torționar în urma electrocutării și torturilor) a năvălit în infirmerie și  au lovit cu bestialitate. Tata a fost lovit de însuși Titus Leonida.
        Boala și lipsa dovezilor l-a făcut pe tata să fie eliberat. Atunci  a semnat un acord prin care se angajează că nu va spune niciodată despre cele petrecute în închisorile prin care trecuse.  Titus Leonida și tata se întorc la Iași într-o libertate  împovărată cu fiecare clipă, cu o viață care să se încadreze în linia partidului, dar peste o suferință continuă și nemărturisită’’.
         Titus Leonida și Andi Daschievici, călăul și victima, aveau să locuiască amândoi în cartierul Tătărași din Iași. Petru Daschievici își amintește cum, fiind copil, mergea în vizită la Titus Leonida și acesta venea în vizită la tatăl lui: ‘Nu vorbeau niciodată despre ceea ce s-a întâmplat la Pitești. Într-o zi, după ce tata murise, m-am întâlnit pe stradă cu Titus Leonida care mi-a spus că tata, în toți aceșți ani, nu-i dăduse mâna niciodată atunci  când se revedeau sau când se despărțeau. O singură dată o făcuse, când  acel cancer osos,  - ale cărui rădăcini zac la Piteșți - l-a tintuiit la pat și a  simțit că moare.  Și Titus Leonida mi-a spus acestea cu lacrimi în ochi, și eu am înțeles atunci că datul mâinii a fost gestul suprem de iertare’’.

Donația ÎMI PARE RĂU – Efort colectiv pentru susținerea filmului despre ororile comunismului
         Filmul este un piedestal în calea uitării acestor crâncene, abominabile momente, un stâlp de pornire în cunoașterea istoriei adevărate și un semn de comemorare, respect și doleanțe aduse tinerilor care au pătimit în închisorile comuniste.
         Proiectul filmului despre Experimentul Pitești  se află într-un  ultim efort de strângere de fonduri.  Început încă din 2011, lung-metrajul este foarte aproape de finalizare. Echipa de producție colectează bani pentru colorizare, editare sunet, compoziție muzicală, împachetare, traducere.
        … Cu un ÎMI PARE RĂU toți suntem datori.  Așadar, campania noastră capătă sens creând acest ÎMI PARE RĂU simbolic pe care noi ca oameni, ca țară, ca umanitate, îl adresăm celor care și-au văzut destinul, demnitatea, familia, viitorul năruite în cel mai cumplit mod cu putință.
             Donația spune  ÎMI PARE RĂU fiecărei victime, fie că mai poate sau nu să citească mesajul. Este modul nostru de a arata respect, empatie, doliu. Este un minim de umanitate prin care ne asigurăm că istoria nu îi uită, că suferința lor nu rămâne fără sens.
               
            O donație ÎMI PARE RĂU  = 10 EUR pe  HYPERLINK "https://www.gofundme.com/f/HelpVictoriaFinishTheMovie" https://www.gofundme.com/f/HelpVictoriaFinishTheMovie



Contact:
Filmul despre Experimentul Pitești, prin Asociația Connections
contact@experimentulpitesti.ro
Victoria Baltag ,
Nr. Tel.  0747551721
Pagină facebook:  HYPERLINK "https://www.facebook.com/ExperimentulPitestiFilmArtistic/" https://www.facebook.com/ExperimentulPitestiFilmArtistic/

Echipa poate organiza proiecții private pentru reprezentanții presei sau poate pune la dispoziție o selecție de cadre.

***
Asociația Connections România desfășoară activități culturale, științifice, educaționale, încă din 2012, promovând implicarea tinerilor cu potențial în activități de educație nonformală, artă și sport. Astfel, în ultimii 5 ani, a organizat peste 40 de evenimente implicând un număr de peste 1000 de tineri. Între activitățile ong-ului enumerăm: concursuri și expoziții de inventică și tehnologie; cursuri de management, business, negociere, antreprenoriat, mentorat, facilitiare și formare traineri, cinematografie, fotografie și artele spectacolului (www.connections.org.ro).

Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României

Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României

SURSA: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/

Motto: "L’unité roumaine n’a pas attendu, pour exister, de recevoir une couronne consacrée à Rome ou à Byzance. L'on peut dire qu'une configuration naturelle, ou... la volonté même de la Providence a posé sur le front du people roumain la seule couronne dont il revendique la possession: celle de ses montagnes, Corona Montium, qui entoure de ses murs crénelés l’antique Dacie et que mentionnent les plus anciennes descriptions de cette terre, sur laquelle devaient se dérouler les fastes de son histoire " (acad. G.I Brătianu, Origine et formation de l’unité roumaine, 1943, p.334)

Manipularea (sau dresajul mediatic) aliniază, netezeşte diversitatea. A o pune în discuţie (a o critica) înseamnă a te sustrage uniformizării. Faţă de vremurile când numai institutele superioare se doreau a fi instrumente de dominare prin înrâurire politică, secolul trecut a adus noutatea mass mediei, mijloc de clonare a gândirii pe şablon, cu atât mai eficient cu cât reuşeşte mai bine să anihileze dreptul constituţional al fiecărui om de a gândi diferit. Pentru a putea mai bine controla mass-media, in România ocupată de armata lui Stalin s-a desfiinţat multitudinea de edituri, de ziare si de cărti, eliminând din librării si din biblioteci (vezi Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000) mai toate scrierile rezultate din participarea nemijlocită a românilor la cultura europeană, cu specială atenție pentru împiedicarea difuzării lucrărilor semnate de personalități a căror prestigiu trecuse de mult granițele ciuntite ale României Mari (1).

Ne gândim la următoarele scrieri interzise înainte de 1990, dar care și azi sunt practic de negăsit, autorii fiind în majoritate masacrați în temnițe politice comuniste. In primul rând la scrierile academicianului martir G. I. Brătianu : „Théorie et réalité de l’histoire hongroise (1940, germ., it. 1940), „L'histoire roumaine écrite par les historiens hongrois” (1943 ; 1946), „La Moldavie et ses frontières historiques (1940, în it. si în germ; 1941 ; Ed. Porto-Franco, Galați, 1990), „Origines et formation de l’unité roumaine” (1943 ; germ.1944), „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești” (București, 1945) și la ediția a II-a din 1942 a volumului „Une enigme et un miracle historique : le peuple roumain”(tradus in italiană și în germană). Apoi la acad. N. Iorga cu a sa „Istorie a Românilor din Transilvania si din Ungaria” și cu cele zece volume : „Histoire des Roumains et de la romanite balkanique”.

Nae Ionescu - din „promoția istorică” a profesorului Iorga (vezi volumul Nae Ionescu, Roza Vânturilor alcătuit în 1937 de Mircea Eliade) -, observase cu justețe că istoricul Nicolae Iorga (ale cărui conferințe erau audiate cu mare interes atât în capitala Franței cât și în capitala României întregite la 1918) a fost „primul care a izbutit să arunce fundamentele adevăratei civilizații românești (...) anume în acțiunea intreprinsă la Semănătorul” (vezi vol. : Nae Ionescu în arhiva Securității, București, Ed. Mica Valahie, 2008, p.64).

In 1937 acad. Ioan Lupaș a tipărit volumul „Istoria Unirii Românilor” și în 1943 a publicat „O lege votată în dieta transilvană din Cluj la 1842”. Acestui istoric academician (supraviețuitor al regimului de exterminare din temnița comunistă a Sighetului) îi apăruse lucrarea „Sfârșitul suzeranității otomane și începutul regimului habsburgilor în Transilvania”, precum și volumul din 1938 „Realități istorice în voievodatul Transilvaniei din sec. XII-XVI”.

Intemnițatul academician Ion Nistor a fost autorul volumului „La Bessarabie et la Bucovine” (1937). Istoricul I. Moga, - deținut si el în închisoarea comunistă de la Sighet în lotul istoricilor români -, a scos în 1940 la București „Siebenbuergen in dem Wirtschaftsorganismus des rumaenischen Bodens” si în 1944 la Sibiu două lucrări : „Voievodatul Transilvaniei” și „Les Roumains de Transylvanie au Moyen Age”, tradusă și în italiană (I Romeni di Transilvania nel Medio Evo, pe care am citit-o în sala „Fondului Secret” a Bibliotecii Academiei).

Acad. Silviu Dragomir studiase „Originea coloniilor române din Istria” (1926) după ce în 1924 a publicat „Vlahii și morlacii. Studiu din istoria românismului balcanic”, și în 1922 „Vlahii din Serbia în secolele XII-XV”, toate trei nefigurând în Wikipedia românească, cum nu figurează nici cele două volume care amintesc de perioada în care profesorul Silviu Dragomir a predat istorie bisericească: „Istoria dezrobirii religioase a Românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea”, Sibiu, 1920. Intors la Cluj după refugiul universității clujene la Sibiu (1940-1945), acad. Silviu Dragomir a mai apucat să publice în 1946 „Studii și documente privitoare la revoluția românilor din Transilvania în anii 1848-1849”, pe urmă fiind dat afară din universitate si din Academie pentru a fi trimis după gratii, în „universitățile lui Teohari Georgescu” (2).

Premiat de Academia Română fusese și năsăudeanul acad. N. Drăganu pentru a sa lucrare din 1933 interzisă în Ungaria: Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei.

In anul morții lui Nae Ionescu, istoricul Zenovie Pâclișanu (autor al volumului din 1923: Luptele politice ale românilor ardeleni din anii 1790-1792, membru corespondent al Academiei), îl întreba telefonic pe Nae Ionescu (aflat sub atentă supraveghere din ordinul lui Carol al II-lea) despre o episcopie ortodoxă primind informații amănunțite de la eruditul gânditor religios. Pâclișanu (arestat si dus la Sighet în 1950 de mercenarii ocupantului sovietic care apoi l-au transferat în închisoarea politică de la Gherla unde a și murit) publicase în 1942 „L'art et la maniere de faire des Hongrois” și în 1943 „Politica minoritară a guvernelor ungurești”, 1867-1914 (tradusă și în engleză) iar în 1944 „Die magyarische Ordnung in Mitteleuropa” (tradusă în franceză si italiană, București, 1944).

In refugiul de la Sibiu, profesorul academician Silviu Dragomir, care va fi pensionat forțat de la Universitatea clujană în 1947, a scris „La Transylvanie avant et apres l’arbitrage de Vienne” (Sibiu, 1943), si „Vingt-cinq ans apres la reunion de la Transylvanie a la Roumanie” (1943). Credem că e arhisuficientă menționarea acestor titluri pentru a ne imagina ce-a displăcut și ce încă nu convine ideologilor cu putere de decizie de ieri (și de azi) în scrierile istoricilor „burghezi” arestați și torturați prin închisori.

Cumanul B (vigilent urmăritor al fișei mele din wikipedia) scria prin culisele confiscatei enciclopedii că „istoricii BURGHEZI au fost reabilitați de Nicu din Scornicești”. Am pus majuscule care să-l arate pe Cumanul B așa cum este el: un wikipedist câștigat pe vecie de ideologia comunistă îndemnând la ură contra burgheziei si vehiculând jumătăți de adevăruri. Fiindcă nicicând n-au fost reabilitați toți istoricii burghezi. Cât privește opera celor „reabilitați”, din ea s-a publicat puțintel de tot. De fapt, în comunism „reabilitarea” (permanent frânată de cei cu putere de decizie rămași pe creasta valului si după 1990) a însemnat repunerea pe piață a câtorva volume de istorici, printre care și G.I. Brătianu republicat după 1987, când se știa de schimbarea de regim din 1989 (cf. Ion Varlam, Pseudo-România, București, 2004). Semnificativă este si alegerea pseudonimului. Incă de la începutul secolului XIX, Gh. Șincai observase că denumiri precum „cumani” indică o dominație politică și nicidecum felul populației. Acest lucru îl scria Șincai în Cronica...sa terminată la 1808 si tipărită 45 de ani mai târziu la M-rea Neamț. Cumanul B, supraveghetor ideologic al wikipediei și iubitor de cumani, n-a rezistat ispitei de a consemna si părerea sa despre „naționalismul șovin al Școlii ardelene”. Probabil spre a se vedea opțiunile păzitorilor wikipediei confiscate de o mafie cu interese vădit anti-românești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse). Consultând pe 15 nov. 2018 wikipedia românească, am sesizat că ea ascunde moartea după gratiile închisorii din Sighet a septuagenarului general Henry Cihoski (1871, Tecuci -18 mai 1950) erou decorat de români și de francezi pentru vitejia sa în luptele de la Mărășești. Așadar unul din mulții făuritori ai României Mari uciși în temnițele politice comuniste (vezi Prof. Dr. Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești. Compendiu, Baia Mare, Ed. Gutinul, 1998, pp. 62-63; vezi si comunicarea din 16 nov. 2019: https://www.youtube.com/watch?v=drOxZmb5tDE&t=43s ).

Într-o notă din volumul meu de eseuri intitulat „Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului” (Slobozia, 2002) enumărasem o parte din istoricii și academicienii „tocați în închisori” cu grija de a scrie pe actele de deces „persoană fără ocupație” : acad. George I. Brătianu, acad. Alex. Lapedatu, istoricul basareabean Ion Pelivan care a făcut parte din Delegația României la conferințele de pace de la Paris și Geneva, acad. Silviu Dragomir, acad. Stefan Meteș, acad. Ioan Lupaș, ultimii trei fiind supraviețuitori ai regimului de exterminare din închisoarea de la Sighetul Marmației. Plecat la Domnul de sfânta sărbătoare a Crăciunului, unul din martirii închisorilor spusese colegilor de detenție că opresorii lor își imaginează că cei de după gratiile temnițelor politice comuniste ar fi fost „învinși. Dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui” (Părintele arhim. Gherasim Iscu, 1912- 25 decembrie 1951, Târgu Ocna ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba Două personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene” : Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ ).

Supraviețuitor temniței din Sighetul Marmației a fost și savantul Ion Nistor, profesor de istoria românilor la Universitatea cernăuțeană unde a învățat tatăl meu. Academicianul Ion Nistor, arestat în 5/6 mai 1950 (odată cu acei istorici pe care-i va cita în 1999 istoricul Vasile Spinei, cum vom arăta mai încolo), a fost cel care în 1918 a redactat si a citit Actul Unirii Bucovinei cu România. În anul când Ana Pauker a înființat Securitatea împreună cu Vasile Luca si Teohari Georgescu, acad. Ion Nistor a fost îndepărtat din Academia văduvită atunci și de alte prestigioase personalități ale spiritualității românești (G. I. Brătianu, Silviu Dragomir, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, P.P. Panaitescu, George Fotino, St. Bezdechi, Ioan Lupaș, etc.).

Într-o ședință din anii cincizeci a înaltului for decimat de mercenarii ocupantului sovietic, acad. Traian Săvulescu (președintele Academiei R.P.R) a avut admirabila îndrăzneală de a spune că istoricul Ion Nistor este întemnițat „pentru motive pe care nu le cunoaște”. Agentul sovietic Iosif Chișinevschi a replicat cu promptitudine că Securitatea l-a arestat datorită apartenenței fostului academician la Partidul Liberal (același motiv fusese invocat și la arestarea scriitoarei Alice Voinescu, si probabil a foarte multor alții).

Pe când încă trăiau scriitori care se bucuraseră de libertatea de gândire și de creație făcută posibilă de Marea Unire de la 1 dec. 1918, argumentul comunistului semi-analfabet n-a impresionat. Doar în zilele noastre, oricine poate auzi pe toate canalele mass-mediei oficiale motivațiile întemnițărilor politice invocate de Chișinevschi. Președintele Academiei i-a replicat în 1955 celui numit „țarul culturii” (datorită puterii pe care o deținea) că „legislația internațională și națională nu consideră contravenție a fi demnitar în guvernele liberal, țărănist, Goga-Cuza, etc.” (cf. acad. N. Bănescu în „Magazin istoric”, nr. 9-10/ 1996 și în nr.2/ 1997). Ba mai mult, la motivul că deținutul Ion Nistor ar fi după gratii și pentru că a publicat articole anti-sovietice, acad. Traian Săvulescu a spus că este „un abuz” a califica drept anti-sovietică o problemă istorică privind relațiile românilor cu Rusia, apoi cu U.R.S.S. (ibid.).

Desigur că, în lagărul comunist, atare atitudine față de un reprezentant de frunte al regimului de ocupație sovietică a României a fost o excepție. Căci la vremea dictaturii comuniste care a durat patruzeci și cinci de ani datorită terorii polițienești sprijinind teroarea ideologică, reacţia firească de împotrivire la anularea libertăţii de gândire nu se putea ivi decât după gratii de temnițe comuniste (vezi „Jumătate de veac după cum a fost să fie”, în vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, pp.77-97).

In fapt, răspunsul românesc la mutilarea gândirii ce se petrecea în țara subjugată s-a putut ivi doar prin scrierile elitei aflate dincolo de cortina de fier unde se găseau Mircea Eliade, N.I Herescu, Dionisie Ghermani, Sever Pop, Horia Stamatu, Emil Turdeanu, Vintilă Horia, Alexandru Randa, Octavian Vuia, Ion Varlam, etc. Numai că scrierile lor s-au dovedit după 1990 cu greu „revenite” acasă prin firave retipăriri pe tăcute, în tiraje minuscule si în condiţii precare. Când tipărirea s-a făcut mai la vedere, a urmat cvasi-automat „reductio ad Hitlerum” pentru anihilarea oricărei admirații pe care scrierea exilatului (sau a autorului interzis de cenzura comunistă) ar fi trezit-o spontan.

Ca urmare, clonarea gândirii pe şablon începută de ocupantul sovietic după ciopârţirea României s-a continuat fără nici o stavilă, de ca si cum decembrie 1989 n-ar fi existat. Totuși ar fi de reținut momentul 1990, întrucât atunci s-a început sărbătorirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, precum și falsul anti-comunism afișat de oficiali după 1990. Falsitatea acestora s-a văzut însă din împotrivirea acerbă la tentativa de a fi scoase la lumină crimele regimului comunist.

Profesorul dr. Nuțu Roșca, autor al documentatei lucrări intitulată „Inchisoarea elitei românești” (Editura Gutinul, Baia Mare) amintea în 1998 de amânările ce au durat ani de zile si de „greutățile de neînvins” care l-au forțat să publice doar un compendiu, după ce a tot așteptat publicarea amplei sale lucrări pe care o depusese la mai multe edituri.

Tot în 1998, de astă dată nu la o editură oarecare, ci la o mare editură bucureșteană apărea și „Paradoxul Român” a lui Sorin Alexandrescu. Spre deosebire de compendiul istoric al cercetătorului băimărean, istoria pusă pe piață de Editura Univers (cu sediul în fosta Casă a Scânteii) probează perfecta continuitate a perioadei dinainte de 1990 când erau interzise orice referiri la detențiile politice. În volumul fostului profesor de română la Amsterdam sunt „omise” toate informațiile legate de temnița politică făcută de academicianul Ion Nistor si de alți făuritori ai Marii Uniri.

Insuși istoricul Victor Spinei, când scoate la oficiala editură Polirom a doua ediție a „Mării Negre de la origini până la cucerirea otomană”, (amplu volum publicat de G.I. Brătianu în 1943) uimește în 1999 cititorul prin meșteșugita formulare menită a ascunde temnița politică pe care au îndurat-o istoricii români de elită. Academicianul Spinei scrie că G.I. Brătianu si o serie de alți istorici ar fi avut o capacitate de creație „diminuată” (vezi Doamne) datorită „împrejurărilor speciale în care s-a aflat în ultimii ani de viață, ceea ce îl apropie..., prin similitudinea situației de C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu, V. Papacostea, I.I. Nistor, I. Lupaș, Al Lapedatu, S. Dragomir, Z. Pâclișanu, T. Sauciuc-Săveanu, E. Lăzărescu, Al. Marcu și de numeroși colegi de generație (p.13).

Semne ale îndoctrinării post-decembriste le-am sesizat și într-o carte din 2008 (Theodor Codreanu, A doua schimbare la față, Iași, Ed. Princeps, 2008) construită pornind de la nişte premize întru-totul false. Amăgit de strategia profitorilor regimului comunist de a învinovăți victimele comunismului, autorul avansează ideea că mutilarea spiritualităţii româneşti s-ar fi datorat în două rânduri «trădării intelectualilor» : Prima oară prin invocatul colaboraţionism pe care îl tot proferează mass-media post-decembristă, prin lichele ce vorbesc de lichelism. Colaboraționismul cu ocupantul sovietic de după 23 august 1944 ar fi produs (vezi Doamne) o primă «schimbare la faţă» a României.

Or, nu așa s-a schimbat o țară în care cca două milioane din cetățenii ei (cf. Părintele Drăgulin, în „Rezistența”, 1/ 1991, p.3) au ajuns după gratii de temnițe politice din 1944 până în 1964 (despre amploarea crimelor comunismului a se vedea vol.: dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, Ed. Irecson, București, 1430pg.; A. Stoljenițin, născut în 1918, avansase ca număr de victime ale comunismului sovietic 65 de milioane, Gorbaciov le-a micșorat la 40, în timp ce St. Courtois, coordonatorul Cărții negre, mărturisea următoarele: „vous n’imaginez pas le travail acharné qui m’a couté, meme les 20 millions, pour les faire accepter par mes collaborateurs, tous, comme moi, anciens admirateurs de l’URSS”. ). Cum bine se ştie, după Yalta anului 1945, România a fost ciuntită, jecmănită, decapitată si transformată dintr-o ţară liberă într-o « gubernie sovietizată » (apud. Virgil Ierunca).

In cuvântarea pe care a ţinut-o la deschiderea Universitătii din Odessa pe 7 dec. 1941, guvernatorul Gh. Alexianu le spunea studenţilor că “indiferent de sistemul de opresiune (…), indiferent de numărul lagărelor de muncă si de exterminare care v-au obligat să acceptati politica statului [sovietic], în lupta dintre comunism si democratie, oricât ar dura ea, va învinge până la urmă numai democratia” (vezi Serban Alexianu, Transnistria - un capitol în istoria omeniei românesti, Ed. Vremea, București, 2007).

Fostul profesor de drept constitutional de la Universitatea din Cernăuti (din oct. 1926 până la ocuparea teritoriului românesc de către bolșevici în 1940) a prevăzut cu exactitate mersul istoriei. Intr-adevăr, după multele decenii de totalitarism comunist a învins democratia. Un singur lucru i-a scăpat din vedere acestui mare jurist (care a participat la elaborarea Codului „Hamangiu”, de o valoare neegalată până în zilele noastre): Din comunism, ca si din hitlerism, a supravietuit exercitarea terorismului ideatic, prin instituirea delictului de opinie. Teroarea preventivă a continuat să existe (ca un bun pe deplin câştigat) dincolo de schimbarea de conţinut a ideologiilor de dreapta sau de stânga (vezi Ion Varlam, Definirea totalitarismului – o exigență a prevenirii prin lege a pericolului totalitar, 1993). Delictul de opinie si-a reînoit mereu statutul de lege, mai nou abuzându-se de şantajul cu anti-semitismul. Dar nu s-a abandonat nici formula magică („reductio ad Hitlerum”) prin care mulți nevinovați au îndurat temnița politică în comunism.

La una dintre anchetările după gratii, septuagenarul doctor Vasile Voiculescu a fost forțat să recunoască un lucru inițial negat: Anume că misticismul ar fi totuna cu legionarismul. Foaia a fost adăugată la dosarul ce cuprindea acuzația de misticism și declarația după care marele scriitor batjocorit și schingiuit de torționari recunoștea că a scris și difuzat din 1947 până in 1958 „poezii cu conținut religios de îndemn la o viață duhovnicească”. Înainte de a-și da duhul Vasile Voiculescu i-a spus fiului său: „Ionică eu mor! Mor! M-au omorât! Ai grijă că sînt mai perverși decât crezi tu.” (dr. Vasile Voiculescu).

În studiul său despre „Originea și evoluția totalitarismului”, Ion Varlam evidenția faptul că Revoluția franceză ar fi fost cea care a inventat teroarea ideologică: „orice persoană suspectă a nu gândi conform dogmelor iacobine era trimisă la ghilotină”. (cf. Ion Varlam)

La Colocviul de filozofie de la Tecuci, după ce părăsisem sala (în care vorbisem despre filozoful martir Mircea Vulcănescu, perioada Criterionului și foarte puțin despre Sfântul Arsenie Boca) mi s-a întâmplat să-l aud în 2011 pe invitatul de la Craiova (căruia de câțiva ani îi oferisem cu autograf cele două volume despre filozoful Nae Ionescu din 2000 și volumul Mistica platonică apărută la Slobozia în 1999) spunând că eu aș fi „de dreapta”. Postate pe youtube, intervențiile mele din 2011 (si din ceilalți ani în care am participat la Colocviul „Ion Petrovici” de la Tecuci) pot dovedi netemeinicia acestei acuzații făcută pe la spate. Dacă admiri realizări spirituale demne de admirat nu înseamnă că ești „de dreapta”. Doar că ai căpătat în timp acel discernământ care multora le lipsește.

Admirându-l pe Mircea Eliade, m-am bucurat să-i pot citi Jurnalul portughez. Nu mică mi-a fost însă surpriza când, comparând prima cu a doua ediție românească (prima din 2006 si a doua din 2010, premiera mondială constituind-o traducerea spaniolă a manuscrisului eliadesc oferit după publicarea în Spania în 2001 lui Handoca de traducătorul spaniol, J. Garrigos, cum mi-a scris acesta pe 6 martie 2011 într-un e-mail) am constat cenzurarea lui Eliade la Editura Humanitas. În ediția din 2010 fuseseră cenzurate pasajele în care savantul de renume mondial consemnase (pe 2 iulie 1941) date privitoare la masacre, deportări, violuri totalizând pe durata unui singur an 400000 (patrusutede mii) de victime printre românii din Basarabia si Bucovina de Nord invadate în 1940 de Stalin. Din jurnalul ținut de Mircea Eliade între 1941 și 1945 fuseseră îndepărtate informațiile istorice neconvenabile comuniștilor bine îndoctrinați: In ediția cenzurată, însemnările din 30 iunie (p.44) apar urmate de… insemnări din 20 iulie (M. Eliade. Jurnalul portughez, Ed. Humanitas, 2010, p.45).

De fapt, nu doar cenzurarea informațiilor despre masacrarea populației românești din provinciile devenite comuniste după ocuparea lor de către armata sovietică în 1940 dovedesc deplina „continuitate a ordinii oficial abolite în 1990” (I. Varlam). În toamna anului 2011 însăși excelentele mele păreri despre filozoful Mircea Vulcănescu, martir al temnițelor comuniste (https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ&t=22s ), îi deveniseră „suspecte” (a fi de dreapta) universitarului craiovean care (scriind bio-bibliografia filozofului Mircea Florian) a „sărit” atât peste Marea Unire de la 1 decembrie 1918, cât și peste „vara apocaliptică a anului 1940” (cf. Lucian Blaga), prima reamintită anual după 1990, a doua mereu „uitată” la comandă oficială.

„Dresat” de mass-media dinainte și de după 1990 să „uite” ambele momente semnificative din istoria românilor, editorul post-decembrist al lui Mircea Florian n-a amintit în cronologia sa alcătuită în 2004 nici de bucuria Marii Uniri și nici de cutremurătoarele barbarii din provinciile românești incorporate de Stalin în U.R.S.S. sau de masacrele din toamna anului 1940 făcute de hortyști la Ip, Trăsnea, Ciumarna și Păușa, când tricolorul românesc a fost bătut în cuie pe spatele românilor, „991 de Hristoși fiind astfel crucificați în satele și în cătunele din Ardealul de Nord, 151 la Ip, 81 la Trăsnea” (vezi Horia Stanca citat în „Jumătate de secol cum a fost să fie” din vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, p.83, precum și bio-bibliografia fostului deținut politic Mircea Florian, născut în 1888 și reținut de Securitate din august 1953 spre a fi torturat în anchete opt luni de zile, cf. Mircea Florian, Philosophia perennis, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2004, p.41).

După abolirea comunismului, contrar celor scrise de Theodor Codreanu, România nu s-a schimbat «a doua oară la faţă». Pentru că, din punctul de vedere al mass mediei oficiale mari schimbări nu s-au prea petrecut: Nimeni „n-a fost la Roma” să facă mea culpa, cum scria Mircea Ciobanu în poezia „Veac douăzeci la capăt” : „veac păcătos, cu demoni stând la pândă,/ cu tineri delatori pășind agale/ pe urmele bătrânilor lor dascăli.// „Ai fost la Roma ?” „Nu” –răspund. „Mai bine./ Rămâi de tot acasă ; trage ușa,/ ascunde cheia și coboară storul./ Fă ce-ai făcut și-acum un veac, adică”. (Mircea Ciobanu, în rev. „Viața Românească”, nr. 3-4/ 1996, p.19 ; a se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab: Mircea Ciobanu; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ ) . Toți au rămas pe pozițiile dinainte de 1990, ceea ce l-a făcut pe fostul deținut politic Ion Varlam să vorbească in Pseudo-România –Conspirarea deconspirării (Ed. Vog, Bucureşti, 2004) de perpetuarea dominaţiei ideologice si după schimbarea de conţinut ideatic a ideologiei post-decembriste.

Dintr-un eseu interzis (odată cu toate operele marilor scriitori români îndepărtate din circuitul cultural de mercenarii lui Stalin) s-a putut citi în revista „Gândirea” post-Crainic (scoasă de maica Zamfira Constantinescu de la Mănăstirea Prislop) despre „fizionomia istoriei noastre anterioare României Mari, când această istorie se înfățișa în forma unui paradox dramatic de-a fi una numai în spirit și fragmentară în dureroasa realitate politică. Blestemul, care a strivit secole de-a rândul (circa șase secole) existența noastră ca neam, a fost vecinătatea celor trei mari imperii, a căror poftă căpcăună de stăpânire ne-a ținut sfâșiați și ne-a împiedicat să ne strângem laolaltă, într-un singur stat românesc: imperiul otoman, imperiul habsburgic și imperiul rusesc” (N. Crainic, Avram Iancu, 1943, republicat în rev. „Gândirea”, Serie nouă, Anul VII, Nr. 4-5/ 1998, p.1).

Nici după cel de-al doilea război mondial, nici după decembrie 1989, România nu a fost «trădată de intelectuali». Nu s-a schimbat la față pentru că adevărata ei faţă i-a fost văzută trunchiat: fără operele întemnițaților politic și fără scrierile românilor exilaţi, iar după 1990 numai după imaginea confecţionată de oficialii bine mediatizați făcând (după zisa poetului Mircea Ciobanu) ce-au mai făcut și în comunism.

Ca o singură noutate post-decembristă, mass-media oficială s-a străduit să accentueze cât mai mult asupra identităţii regionale. Fie sub pretextul „dezvoltării”, cu împărțirea României în șapte „regiuni de dezvoltare”, fie sub pretextul diferenţierii ariilor de precipitaţii, de caniculă sau de îngheţ la sol, sau cu felurite alte ocazii în care pe micul ecran al televizorului răsăreau ca ciupercile după ploaie segmente diferit colorate din harta României, uneori chiar distanţând regiunile unele de altele.

Pe lângă obsesiva repetare a imaginii unei ţări alcătuită din bucăţi, manipularea oficială destinată cititorolor tineri a folosit şi reportajul sau ancheta cu pretenţii de obiectivitate. O anchetă încercând a explica (pe dos) întregul prin parte a fost publicată în „Dilema veche” nr.365/10-16 febr. 2011 (revistă „oficial” premiată la Târgul Gaudeamus din 2018). Din anchetă s-a aflat cât de apreciată este „retragerea” în regionalisme, i.e. în identitățile cele mai sărăcăcioase. In „Dilema” s-a putut citi atunci că apartenenţa locală ar înobila identitatea naţională (după opinia unui doctor în istorie) și că identitatea naţională ar fi (vezi Doamne) suma (si sinteza) identităţilor regionale (după un scriitor mediatizat de respectiva revistă).

Siliți a-și tempera firescul patriotism local (i.e., nostalgia după Basarabia sau Bucovina de Nord de unde se refugiaseră), elevii dislocați din locurile natale în urma celor două năvăliri sovietice (prima oară în 1940 și a doua oară în 1944) trebuiau „dresați” în 1947 de aşa-zisul academician Roller să repete cvasi-automat că “la 11 iunie 1941 /…/ s-au pus definitiv la punct planurile trădătoare ale agresiunii împotriva ţării sovietice. Trecând de partea Germaniei hitleriste, Antonescu conta pe ajutorul german pentru cucerirea de teritorii” (cf. Mihail Roller, Istoria României. Manual unic, ediţia a III-a, Editura de Stat, 1947, p.750). Ne întrebăm oare cum au fost „preluate” aceste directive ideologice din 1947 la Conferința națională cu titlul „Proiectul identitar românesc: 1848-1947” (Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, 20-22 sept. 2018; http://socioumane.ulbsibiu.ro/conferinta-nationala-proiectul-identitar-romanesc-1848-1947/ ).

Istoria României rescrisă la comandă de „academicianul” Roller nu uită jumătatea de Ardeal oferită în 1940 de Hitler administrației maghiare (p.752), dar „uită” să reprezinte pe hartă provinciile româneşti (Basarabia şi Bucovina de Nord) cotropite de Stalin în 1940 în bună înțelegere cu Hitler. Cât privește situația minorităţilor, atât Mihail Roller cât şi cei care orchestrează din umbră dresajul mediatic post-comunist au beneficiat de serviciile minciunii prin omisiune, neprecizând că, pe lângă multele minorităţi în România locuiesc români într-o proporţie covârșitoare. Trecând intenționat cu vederea că procentul total al minorităţilor nu depăşeşte 10% din totalul populaţiei ţării, s-a tot încercat după 1990 atacarea articolului 1 din Constituţie: “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil” (a se vedea articolul universitarului Corvin Lupu, postat pe 20 iunie 2019, despre ințelegerea ruso-germană din sept. 1990 de la Geneva: http://www.certitudinea.ro/articole/presa/view/noul-tratat-ribbentrop-molotov-intelegerea-germano-sovietica-din-anul-1990?fbclid=IwAR1t7wAKllh2Gv2Z3EeBnQSZUQyS5xe3PgpUrGb4Rtx4tnZNnuMOG7G6w9o ).

După deceniile de neîncetată manipulare mediatică a apărut de-a dreptul uimitoare petiţia on-line prin care în trei luni de zile 7420 de români (punând identitatea naţională mai presus de identitatea regională) au cerut să nu mai fie reprezentaţi de europarlamentarul Laszlo Tokes (din minoritatea maghiară de 6,6%, vezi Anuarul maghiarilor din România, 2002, Ed. Polis, Cluj-Napoca) după ce L. Tokes a declarat că 1 decembrie (ziua naţională a României) este zi de doliu pentru maghiari.

Filozoful Nae Ionescu (1890-15 martie 1940), „cel mai mare publicist” din interbelic, observase că în mica ţară vecină se poartă doliu fără rost şi că ungurii, umblând pe la toate porţile, se vaită fără motiv. Fiindcă alipirea Transilvaniei la patria mumă nu a fost în 1918 un “act arbitrar sau de violenţă a românilor. Noi n-am cucerit Ardealul cu armele, n-am cucerit nimic. S-au desfăcut încheieturile prost lipite ale vechii Monarhii Austro-Ungare şi s-au tras toate neamurile la matca lor” (Nae Ionescu, 1932). Cum bine se știe, pe 28 octombrie 1918 s-au declarat independenți cehoslovacii, desprinzându-se din imperiu Boemia și Moravia, pe 2 noiembrie Ungaria, pe urmă polonii din Galiția s-au unit la Polonia care s-a declarat independentă pe 5 noiembrie, pe 12 noiembrie Austria, pe 24 noiembrie s-a declarat independent Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, pe 28 Bucovina iar pe 1 decembrie s-a unit Transilvania, Banatul, Crișana si Maramureșul. Din nefericire, datorită unei conjuncturi de moment, doar o treime de Maramureș s-a lipit la „patria mumă”, două treimi ajungând după 1945 să apărțină Rusiei sovietice, iar după 1990 Ucrainei. (vezi vol.: Ion Mihai Botoș „România Mică” și Marea Unire. 90 de ani de la Marea Unire, Apșa de jos, Ucraina, 2008, prefață de Dr. Mihai Dăncuș).

Note si considerații marginale:

1. In 1984, filozoful trăirist Constantin Noica era înregistrat în camera „microfonizată” de la Păltiniș spunând că a făcut șase ani de temniță politică (1958-1964) pentru „răspândirea de cărți interzise”. Dintre acestea, una era semnată de Mircea Eliade (Fôret interdit, Paris, 1956, București, 1991) si alta de Cioran (La Tentation d'exister, Paris, 1956, București, 1992), iar două erau manuscrisele lui, din care dăduse la Editura de Stat pentru Literatură si Artă cartea despre Hegel pe care turnătorul Zigu Ornea/ Orenstein (vezi vol. prof. univ. Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018) a dat-o pe ascuns Securității și manuscrisul despre Goethe în 10 capitole (confiscat de Securitatea antiromânească la arestarea filozofului) din care publicate în comunism au fost doar trei capitole (vezi vol.:Noica în arhiva Securității, vol. II, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2010, p.218).
2. Scriitorul Petre Pandrea, fost deținut politic, numise (în vol. Călugărul alb, Ed. Vremea, București, 2003) închisorile comuniste „universități” ale ministrului de interne Teohari Georgescu (vezi și cartea gen. Radu Theodoru, România ca o pradă. București, Ed. Lucman, 2005, pp. 280-287 )

Repere bibliografice:

G.I Brătianu, Origine et formation de l’unité roumaine, București, 1943.

Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești. Compendiu, Baia Mare, Ed. Gutinul, 1998; 2006.

Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000.

Gabriel Bălănescu, Din împărăția morții, Madrid, 1981.

Prof. Tudor Păcuraru (în colab.), Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018, p. 140; despre arestarea pe timp de sase ani a filozofului Constantin Noica si rolul avut în 1957-1958 de turnătorul Zigu Ornea/ Orenstrein, un informator al Securității comuniste „autoproclamat director al Editurii Minerva”, mediatizat intens după 1990 ca si turnătorul Lucian Boia (vezi Adrian Dumitru, Lucian Boia recunoaște că a colaborat cu Securitatea timp de 16 ani, in „Evenimentul zilei” din 3 iunie 2019; https://evz.ro/lucian-boia-recunoaste-securitatea.html ).

Cicerone Ionițoiu, Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România. 1948-1989, București, 2004.

Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din sec. XX. Închisorile comuniste din România, Făgăraș, 2014, Ed. A 2-a rev.

Octavian Voinea, Masacrarea studenținii române, București, 1995.

Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, în rev. „Ethos”, Paris, 1983.

Mircea Eliade, Jurnalul portughez, București, 2006.

Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab: Mircea Ciobanu; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl. Ion Papuc, pe hârtie în rev. „Origini/ Romanian Roots”, nr. 139-140, 2009, pp112-114; https://isabelavs2.wordpress.com/ion_papuc/.

Isabela Vasiliu-Scraba Două personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene” : Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/.

Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search .

Ion Varlam, Pseudo-România –Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, Bucureşti, 2004.

Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, ISBN 973-98247-6-5.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moarte, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-11precizari-wendy_despreculianu/.

Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau, Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev."Viaţa Românească", București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.

Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983, anul "Mircea Vulcănescu", în rev. "Convorbiri literare", Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, aprilie 2001, p. 38.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un "sonor" dicţionar , în rev. "Convorbiri literare", Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, iulie 2001, p. 32-33 ; http://www.alternativaonline.ca/IVS1602.html .

Isabela Vasiliu-Scraba, Pe urmele Occidentului ...(Mircea Vulcănescu despre codul moral modern şi despre necesitatea revizuirii spirituale), în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 147, mai 2001, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mântuirea prin «trecerea în virtual», în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 148, iunie 2001, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea operei lui Mircea Vulcănescu , în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 149, iulie 2001, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, "Scăparea prin tangentă", în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 150, august 2001, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre "codul etic al românului", în rev. "Viaţa Românească", București, Anul XCVI, nr. 5-6, mai-iunie 2001, p.254-256.

Isabela Vasiliu-Scraba, Istoria României şi istoria filosofiei Româneşti, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 152, octombrie 2001, p. 4-5.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu. Tabel cronologic, Partea întîi: 1904-1910, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 154, decembrie 2001, p.9-10; Partea doua: 1910-1916 în nr. 155, ianuarie 2002, p.6-7; Partea treia: 1917-1921, în nr. 156, februarie 2002, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu, în rev. "Convorbiri literare", Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, dec. 2001, p.6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O tardivă (dar zguduitoare) victorie în lupta de clasă şi eroul ei: Florin Faifer, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 4.

Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzura într-o carte divulgînd cenzura, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu şi valorizarea etosului tradiţional românesc, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul X, nr. 159, mai 2002, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O camuflată replică la articolul nostru "Anul 1983 a fost anul «Mircea Vulcănescu»", în rev. "Asachi" Piatra Neamț,, Anul X, nr. 160, iunie 2002, p. 7-9 ; preluat si în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VI, No. 11-12/65-66, nov.-dec. 2002, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. II- III.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu sociolog, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul X, nr. 161, iulie 2002, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O nouă megatendinţă, mereu nouă de jumătate de secol, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul X, nr. 166, dec. 2002, p. 1-2. ; cu titlul „Elemente pentru o topologie a prezentului” și în rev. „Origini/Romanian roots”, SUA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.

Isabela Vasiliu-Scraba, “Patapie-viciul” (român?), în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VII, No. 5-6/71-72, May-June 2003, p.14 ; http://www.revistanoinu.com/spune/diploma-de-atentie/qpatapie-viciulq-roman .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre spiritualitatea românească interbelică, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VII, No. 7-8/73-74, July-August 2003, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. I.

Isabela Vasiliu-Scraba, “In strictă perspectivă istorică”(despre Mircea Eliade), în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VIII, No. 11-12/89-90, Nov.-Dec. 2004, p.62.

Isabela Vasiliu-Scraba, Scriitori “invizibili”, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.IX, No. 6-7-8/96-97-98, June-July-Aug. 2005, p.35.

Isabela Vasiliu-Scraba, Emil Cioran şi multiplele virtuţi ale procedeului complementarităţii, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.IX, No. 9-10/99-100, Sept.-Oct. 2005, p.83-84.

Isabela Vasiliu-Scraba, Faust în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. „Jurnalul literar”, București, Serie nouă, an XVI, nr. 20-24, nov.-dec., 2005, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuţi ai lui Heidegger: C-tin Oprişan, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.X, No. 1-2-3/103-104-105, Jan.-Febr.-March 2006, p.110-115 ; o variantă în Revista Rost, București, an VI, nr.70 din decembrie 2008, p.25-30.

Isabela Vasiliu-Scraba, Din ungherele democraţiei actuale, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.X, No. 4-5/106-107, April-May 2006, p.35.

Isabela Vasiliu-Scraba, Constante ale manipulării în bio-bibliografia lui Mircea Vulcănescu, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VI (XLI) nr. 6, iunie 2006, p.3.

Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VIII (XLIII), nr.6 (312) iunie 2008, p.24-25.

Isabela Vasiliu-Scraba, Fake News despre Culianu suspendat în neantul unei noi „forme de remarcare” (Radu Boroianu, 2015) : https://isabelavs2.wordpress.com/articole/fake-news-culianu/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade şi manipularea post-decembrista, perpetuând duplicitatea dinainte de 1989, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, anul VIII, nr.87, martie, 2009, p.4254-4255.

Isabela Vasiliu-Scraba, Un hocus pocus şi o cacialma: numirea Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) cu numele lui Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, Nr.83, noiembrie 2008, p. 3895.

Isabela Vasiliu-Scraba, Răbdarea îngerească a lui Eliade cu Ioan Petru Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, nr.84, dec. 2008, p.3956.

Isabela Vasiliu-Scraba, Precizări în ţara lui Eliade, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VIII, nr.85, ian. 2009, p.4038.

Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în rev. „Oglinda literară”, Focșani,Anul VIII, nr.88, aprilie 2009, p.4362.

Isabela Vasiliu-Scraba, Batjocorirea martirilor neamului în proiectul Mânăstirii de la Râpa Robilor din Aiud, în rev. „Origini/Romanian Roots”, vol.XIV, No.6-7-8 (143-144-145), June, July, August 2009,p. 19-20.

Isabela Vasiliu-Scraba, Alterarea adevărului pe fundal de Mircea Vulcănescu, partea I-a în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 12 (121), decembrie 2017 (anul XI), p13; partea II-a în „Acolada”, Satu Mare, nr. 1 (122), ian. 2018 (anul XII), p13.

Isabela Vasiliu-Scraba, Hydra cripto-comunistă la Râpa Robilor din Aiud, în rev. „Origini/Romanian Roots”, vol.XVI, No.11-12 (148-149), November, December 2009.

Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de “Istoria credinţelor” (Ed. Polirom, 2007) şi ratatele colaborări ale lui Eliade cu Ioan P. Culianu, în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX(XLIV), nr.4(322), aprilie 2009, p.22.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78, sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica ; fragmente si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, http://www.scribd.com/doc/164688906/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Eliade-intr-o-colaborare-cu-bucluc .

Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu- despre unul autentic: Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă: pe hârtie în rev. „Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, Publicație semestrială, An XXIV, nr. 1 (46), iunie 2016, pp.92-96; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ; extrase au fost publicate și în rev. „Acolada”, Satu-Mare, nr. 3 (100)/ 2016, p.14.

Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala trăiristă inițiată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-memorialistica2tribuna258/ ; sau din rev. „Alternativa”, Canada, http://www.alternativaonline.ca/IVS1307.html ;

Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de imaginație: În strictă perspectivă istorică despre „prizonieratul” lui Eliade în istorie, în rev. „Argeș”, Pitești, An IV (XL), Nr. 10 (280), octombrie, 2005, p.9; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/abuz-imaginatie/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ; fragmente: http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est: pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (101), aprilie 2016 (anul X), p14; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ; postat în „arhiva românilor” pe 11 febr.2017, https://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2017/02/isabela-vasiliu-scraba-eliade-si-unul.html .

Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic (Andrei Pippidi); extrase au apărut pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.10 (95), octombrie 2015 (anul IX), p.11 și p.18 on-line: http://www.romanianstudies.org/content/2016/02/isabela-vasiliu-scraba-rinocerizarea-criteriului-biografic-la-un-istoric-dilematic-2/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Părintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu și Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ .

Părintele Arsenie Boca, Geneza picturii, în vol. „Capela Sixtină” a ortodoxiei românești: Biserica de la Drăgănescu, Deva, 2005, p. 16.

Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ .

Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Iași 1994, postfață de îngrijitorii volumului Magda și Petru Ursache, prefață de D. Stăniloae. La propunerea acad. Eugen Simion în toamna lui1994 Nichifor Crainic este reprimit post-mortem în Academie, după ce pe 8 mai 1994 Curtea Supremă de Justiție a hotărât achitarea directorului „Gândirii” condamnat pe nedrept într-un lot de 14 ziariști constatându-i nevinovăția.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, pe hârtie fagmente au apărut în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ; o primă variantă cu titlul „Mircea Eliade în cyberspatiu”, în rev. Arges, Anul VII (XLII) nr.6 (300) iunie 2007.

Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica şi în dubla ei înfăţişare , Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000.

Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Eliade și ale lui Nae Ionescu: https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/ ..

Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, texte în română si în engleză, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000.

- Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca ; on-line URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/ . Extrase au fost publicate separat http://www.romanianstudies.org/content/2011/03/miracolul-bisericii-de-la-draganescu-si-o-profetie-a-parintelui-arsenie-boca/ . A se vedea înregistrarea preotului Savian Bunescu prezentând pictura Părintelui Arsenie Boca din Biserica Drăgănescu de la minutul 5.44, partea I-a ; http://www.petru.jigorea.com/?p=1705 , 45.58 minute și partea a II-a, mai scurtă, de 44.33 minute ; http://www.petru.jigorea.com/?p=1790 .

Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu şi Părintele Arsenie Boca ; vezi: https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arsenie7olgagreceanu/ ; extrase au fost publicate și în rev. „Clipa”, SUA, februarie 2013 ; http://www.clipa.com/print_a4876-Isabela-Vasiliu-Scraba-Olga-Greceanu-si-Parintele-Arsenie-Boca.aspx .

Isabela Vasiliu-Scraba, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivslegiarsenieboca7/ http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSLegiArsenieBoca7.htm .

Isabela Vasiliu-Scraba, Vedere în duh şi viziune filozofică, sau Părintele Arsenie Boca şi Nae Ionescu ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabeavs-boca-nae9/ ; extrase au fost publicate și în http://www.romanianstudies.org/content/2013/01/parintele-arsenie-boca-si-nae-ionescu-vedere-in-duh-si-viziune-filozofica-de-isabela-vasiliu-scraba / .

Isabela Vasiliu-Scraba, De vorbă cu Părintele Arsenie Boca în Pangarul de la M-rea Cheia, în rev. „Cetatea culturală”, Cluj-Napoca, Seria V, anul XVI, Nr. 32 (130), mai 2015, pp. 26-29 ; on-line https://fr.scribd.com/doc/200767486/IsabelaVasiliuScrabaArsenieBocaPangar ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arseniebocapangar/ . Cu modificări (nepermise) ale editorului- au apărut extrase și în volumul : Părintele Arsenie Boca. Mângâietorul celor necăjiți. Noi mărturii minunate. Ed. Ortodoxia, București, 2015, pp. 29-31.

Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/premonitia-eliade/ ; si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17, http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf .

Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma Arsenie Boca/ Părăian după modelul Noica/ Liicean’ și Eliade/ Culian’, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 10 (83) oct. 2014, p.18; on-line în revista canadiană „Alternativa”; http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html .

Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/8noica-tabor/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca ; pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ , sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011, http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 . Iată și un scurt comentariu la acest eseu : „Va multumesc pentru acest minunat articol, de fapt o analiza atat de pertinenta asupra romanului lui Eliade. Voi citi cu mare bucurie tot ceea ce-mi trimiteti. In vremurile tulburi pe care le traim avem nevoie de astfel de texte, de astfel de idei si sentimente care ne pot zidi sufleteste. Lumina Invierii sa va aduca spor de binecuvantare cereasca.Sarbatori fericite! Pr. Simion Felecan, München”.

Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie fragmente au arărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15 ; o variantă și în rev. Arges, Anul VII (XLII) nr. 11 (305) nov. 2007 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ ; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs .

Isabela Vasiliu-Scraba, Marile spirite sunt cele rebele: Titu Maiorescu, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr.6, iunie 2018, p.12; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=Eq1YVyNek60&t=477s

Părintele Arsenie Boca, Cărarea împărăției, Deva, 2006.

Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr. 7-8, iulie-august 2018, p.16 și p.18; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=mSeT2GW_5so&t=93s .

Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica ființei la Nae Ionescu, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr.9, sept. 2018, p.16 si p.18; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=SU6kSS8CiZ0 .

Isabela Vasiliu-Scraba, Experiențe ale gândirii naeionesciene, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr.10/ 131, oct. 2018, p.16, partea întâia si în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr.10/ 132, nov. 2018, p.16, partea doua; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=105s .

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea fișei de către administratorul MyComp care înlătură din titlurile cărților scriitoarei și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în occident ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf ).

SURSA: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/