Prof. univ. dr. Viorica Moisuc . Istoria nu este „o poveste”! (3)

Istoria nu este „o poveste”! (3)

Prof. univ. dr. Viorica Moisuc

Miercuri, 22 Martie 2017 19:51

Orice istoric ce-și respectă statutul, nu poate vorbi despre fenomenele unei perioade a trecutului fpoarte apropiat, fără a avea temeinice cunoștințe despre trecutul mai îndepărtat. E adevărat că unii s-au specializat în arheologie, dar în saltul peste milenii la „crimele comunismului" au omis existența unui abis în care, vrând-nevrând, au căzut. Regretatul savant Andrei Oțetea, mulți ani director la Institutul de istorie „Nicolae Iorga" al Academiei Române, a cărui exigență era necruțătoare, spunea cu dreptate că „un cercetător în istorie se formează în cel puțin zece ani". Mare patriot, vechi luptător pentru Unirea cea Mare din 1918, fiu de oier din satul Sibiel, cu studii și doctorat la Sorbona, ura diletantismul, lipsa de scrupule în scrierea deformată a istoriei, reaua crediță în modul de abordare a unor teme majore ale istoriei naționale și universale. Andrei Oțetea a sprijinit activ pe toți tinerii cercetători care nu acceptau compromisul în scrierea istoriei. Și eram în anii '50! Lucra la Institutul „Nicolae Iorga" pe vremea aceea, Vasile Liveanu (Olivenbaum), despre care se spunea că ar fi fost ceva rudă cu Mihail Roller. N-am știut niciodată de unde și cum a apărut pe frontul istoric acest personaj. A scris , în spirit „rollerist", o carte: „1918", publicată de Ed. Academiei Române și chiar premiată de înaltul for. Aflându-mă într-o zi în cabinetul prof. Oțetea, pe biroul căruia se afla această carte - împănată cu „mustăți" lungi, pline cu scrisul profesorului - sunt întrebată de acesta: - Ai citit cartea asta? La răspunsul meu afirmativ, mă întreabă din nou: - Cum ți s-a părut? - Ca în manualul lui Roller!, am răspuns cu oarecare reținere. Redau verdictul lui Andrei Oțetea : - Se vede că nu e scrisă de un român! Mi-a rămas întipărită în minte pentru totdeauna această judecată simplă și curată a marelui savant. De atunci încoace m-am întrebat adesea dacă unele lucrări de istorie care umplu tarabele sunt scrise de români? M-am întrebat adesea dacă haosul din domeniul difuzării cărții care durează de peste un sfert de secol face parte doar din haosul general sau este o acțiune dirijată contra culturii ? Manualul despre care vorbim, cu autorii lui cu tot, apariția și promovarea în funcții și responsabilități importante a numeroase persoane selectate după criterii - altele decât cela ale competenței profesionale, experienței, performanțelor -, apariția unor instituții - mâncătoare de mulți bani publici - al căror obiect de activitate se putea încadra foarte bine în profilul institutelor de cercetare academică deja existente (subnutrite financiar) sau în Facultățile de istorie, filosofie, ziaristică, științe politice din diferite Universități din țară, politizarea lor, transformarea lor în instrumente ale intereselor politice și competiției pentru putere a grupurilor de diferite colaraturi politice - toate acestea fac parte dintr-un fenomen general care pare a urmări instalarea controlului politic asupra cercetării științifice, cenzurarea ideilor , a libertății de exprimare; cei ce s-au pretat la acest joc și au profitat din plin de privilegii și sinecure, de ascensiunea pe scara nonvalorilor specifică „blestematului deceniu", contribuie din plin, conștient sau nu, la mutilarea culturii românești, marginalizarea istoriei naționale ca factor de prim ordin în formarea spiritului național și a patriotismului la scara întregii societăți. Nu sunt simpatizanta „teoriei conspirației" pe care o consider sinonimă - mai mult sau mai puțin - cu pasarea propriei lipse de acțiune și pasivismului în fața răului pe seama unor factori externi. Dar, ofensiva contra culturii românilor, scăderea dramatică a nivelului de cunoștințe elementare de istorie, de literatură, a românilor, în special a tineretului trecut dincolo de bacalaureat, îmbibarea cu obstinație a creierelor tinere cu o subcultură crasă difuzată prin toate mijloacele moderne existente azi, cultivarea cu aceeași obstinație a prostului gust, pervertirea artei adevărate prin invazia unor făcături venite de aiurea, te duce, vrând-nevrând la gândul că se vrea dezarmarea morală a poporului român, spolierea lui de valorile naționale autentice , anihilarea spiritului național-patriotic și aducerea lui în stadiul în care să accepte fără crâcnire ceea ce i se „oferă" prin mijloace dirijate. Asistăm la acest fenomen deun sfert de veac, fenomen manifestat mai timid la început, din ce în ce mai fățiș și mai brutal în ultimul deceniu. S-a ajuns într-un moment în care elitele culturale care au mai rămas - în majoritate trecute pe linia moartă -, considerate „depășite" , se întreabă „Mai este cazul să ripostezi? La ce bun? Cu ce riscuri? Pentru cine?" Personal, sunt convinsă că pasivismul de acest gen și dezarmarea spiritelor este exact ceea ce s-a dorit. Prin urmare nu trebuie să mai iertâm nimic, să cerem socoteală politrucilor de orice fel, atâta vreme cât putem ține creionul în mână. Dacă românii au supraviețuit „blestematului deceniu", cu miloacele pe care le-au avut atunci, trebuie s-o facă și acum. E drept că forța și vitalitatea au scăzut considerabil după zeci de ani de experiențe de tot felul trăite de noi cu sacrificii și eforturi mari. Dar ne adăpăm încă la forța uriașă a strămoșilor și exemplul lor ne este călăuză. În această ordine de idei amintesc extraordinara putere de rezistență și înțelepciunea unei personalități care a cunoscut rigorile teroarei din anii ocupației sovietice dar și pe cele ale totalitarismului din anii următori. E vorba de Octavian Ghibu, fiul marelui cărturar și luptător pentru cauza Marii Uniri din 1918, Onisifor Ghibu. Am fost în preajma sa mereu dar mai ales când conjunctura devenea atât de complicată pentru un cercetător în ale istoriei încât tot timpul simțeai că te afli între Scila și Caribda și nu mai găseai soluții salvatoare. Atunci, acest mare cărturar și patriot, rezistent ca o stâncă în fața furtunii, spunea: „Trebuie să reziști, să insiști, gândește-te la picătura de apă care, căzând mereu în același loc, găurește stânca și trece dincolo de ea. Insistă și vei găsi drumul!" I-a încheiat viața prin cunoscutele lui metode „Gestapo"-ul sovietic, pentru că era „mai basarabean decât basarabenii". Un alt mare om, dr. Ion Jovin, ardelean-unionist și el, medicul curant al lui Iuliu Maniu, trecuse prin ani grei de pușcărie din care ieșise cu moralul nealterat. Îmi telefona după ce se întorcea din vreo călătorie în Occident: „Vino să discutăm, e grav, pierdem Ardealul! Am venit din Germania, am adus multe documente!". Mă duceam, îmi arăta un munte de documente, cărți, reviste, ziare adunate de pe unde-l purtaseră pașii de nonagenar. Deplângea și blama dezinteresul „Europei Libere" pentru pasivitatea față de acțiunile și propaganda iredentistă maghiară desfășurată acolo. Nu-i înțelegea când i se răspundea: „Noi suntem uniți și colaborăm contra regimurilor comuniste; restul nu este de actualitate!"- sunt cuvintele rostite cu multă obidă de acest prea „încăpățânat" român ardelean. Începusem să schițăm proiectul unei consistente monografii depre Istoria Transilvaniei, a cărei traducere în engleză și germană și publicare urma să le asigure Ion Rațiu. Proiectul începuse să priondă viață, dar evenimentele din 1989 au întretupt planul nostru. Credeam cu toțiii atunci că „nu mai e cazul !" De fapt tocmai atunci „era cazul!".Multe speranțe au murit îndată după decembrie 1989" Conjunctura politică În vara anului 2004, Ministerul de Externe al României a hotărât să repună în actualitate activitatea Comisiei naționale pentru redactarea Colecției Naționale de Documente Diplomatice Românești , activitate ce începuse în forță în vremea ministeriatului la Externe a lui Adrian Năstase și care încetase brusc și fără nici o explicație la scurtă vreme. Subliniez că nici astăzi, după 25 de ani de la ridicarea barierelor privind cercetarea arhivelor și publicarea de documente, România nu are o colecție completă de Documente Diplomatice fiind printre foarte puținele țări europene care nu poate pune la dispoziția celor interesați un astfel de instrument de lucru.. Volumele de documente diplomatice publicate - toate tematice și în multe cazuri conjuncturale - nu pot suplini lipsa unei astfel de colecții complete. Fiind implicată încă de la început în acest valoros proiect, pot afirma, fără teama de a greși că motivele care au împiedicat realizarea acestei opere de interes național și internațional au fost și sunt de natură strict politică. Nu s-a vrut și nu se vrea ca politica externă a României în epoca modernă și contemporană să fie cunoscută În ansamblul problemelor de politică externă, în ansamblul relațiilor internaționale politice, diplomatice, economice, militare ale României există numeroase aspecte asupra cărora se încearcă de ani buni a se trege oblonul. De exemplu, raporturile cu Rusia-U.R.S.S., răpirile succesive de teritorii, trădarea Rusiei în Primul Război Mondial, inclusiv chestiunea Tezaurului nostru confiscat de Lenin în 1918, războiul contra Ungariei lui Bela Kun pentru apărtarea frontierei de Vest a României, raporturile cu Ungaria înainte și după Trianon, războiul din Est contra U.R.S.S., consecințele înțelegerilor dintre marile Puteri pe seama României din etapa 1939-1945, mult dezbătuta chestiune a „criminalului de război" Ion Antonescu, încă mult controversatului act de la 23 august 1944, ocupația sovietică cu tot ce a însemnat ea, calvarul românilor aflați sub ocupație străină, sovietică, horthystă, monstruozitățile care s-au produs atunci - toate acestea și încă multe altele sunt chestiuni ce nu se dorește a fi clarificate și deslușite în volume de documente prelucrate și adnotate de specialiști. La noi există o cenzură nevăzută care acționează sistematic, chiar brutal uneori, pentru păstrarea la întuneric a idtoriei ce nu se vrea a fi știută. În 2004 revenise speranța că acest important deziderat al istoricilor români se va împlini Printr-o Hotărâre...

Manifestations en Roumanie PsyOps : le Pentagone teste les nouvelles capacités de son homologue russe, par Valentin Vasilescu

Manifestations en Roumanie

PsyOps : le Pentagone teste les nouvelles capacités de son homologue russe

par Valentin Vasilescu

Début février 2017, d’importantes manifestations secouaient la Roumanie. Pourtant, alors que les médias internationaux annonçaient la chute imminente du gouvernement de Sorin Grindeanu, rien ne se produisit. Pour Valentin Vasilescu, qui est à la fois un expert militaire et un militant d’opposition, ces événements auraient été organisés par les PsyOps de l’armée roumaine et du Pentagone pour tester la pénétration de leurs homologues russes dans le pays. Cette affaire met en lumière le développement des PsyOps russes, désormais capables, sur ce plan aussi, de rivaliser avec l’Otan.

Réseau Voltaire | Bucarest (Roumanie) | 20 mars 2017

Qu’est-ce-que les PsyOps ?

La CIA (division des Opérations secrètes) et le Pentagone (direction des Opérations et de Commandement des Forces spéciales) ont adapté les nouvelles technologies au combat. Ce qui a étendu la confrontation militaire à des environnements non-conventionnels (informationnel, psychologique, etc.), et a conduit à l’émergence de nouveaux modes d’action propres à ces environnements aussi bien qu’à la création de forces non-conventionnelles.
Les campagnes du XXIème siècle ont dépassé le stade où les soldats s’entretuent les uns les autres. En ce qui concerne les opérations d’information, il n’y a pas de destruction physique de l’adversaire, mais une recherche d’influence et de contrôle de son esprit. Les dommages causés par les PsyOps se reflètent par des changements au plan cognitif, mental. Les opérations d’information ne visent pas des individus, mais plus largement des populations dans des zones géographiques définies. Les plus élaborées des agressions informationnelles sont dites de « deuxième génération » : l’armée surveille longuement l’infrastructure d’information de l’État-cible pour le déstabiliser au bon moment et le bloquer. Même si l’État applique des mesures de protection psychologique, elles ne sont généralement inefficaces pour contrer ce type d’agression.

Les PsyOps comme instrument pour déclencher des bouleversements sociaux

Au cours de la manifestation contre Nicolae Ceaușescu ordonnée le 21 décembre 1989 par le Comité central et qui a précédé le coup d’État en Roumanie, des structures de l’armée roumaine spécialisées dans la guerre psychologique ont réussi à briser le rassemblement en induisant au sein de la foule un état d’agitation et de panique créé avec de puissants haut-parleurs. La sonorisation du meeting a été assurée par l’armée, avec 10 véhicules disposés de manière à ne pas être visibles, mais selon un certain angle pour que l’écho sur la place produise le son voulu. Ces véhicules de transport blindés et des camions de l’armée ont été équipés d’un matériel émettant un forte vibration à basse fréquence. La structure de l’armée roumaine à laquelle ils appartenaient a été appelée « Section technique PsyOps pour la propagande spéciale ».
Pendant ce temps, de plus en plus de microprocesseurs à faible coût ont fait avancer la technologie de l’information, en particulier dans ses applications telles que la télévision par câble, la téléphonie mobile et les réseaux Internet. Ce type de technologie a été accompagné par la mise en place et l’organisation de nombreux groupes, prétendument spontanés et festifs, dont les membres peuvent être dispersés dans des lieux différents.
Le phénomène lui-même s’est développé dans les pays occidentaux et a été nommé Smart Mobs (communauté intelligente). On a utilisé ces groupes pour réaliser des actions rapides et ponctuelles, les Flash Mobs (mobilisation éclair) ; une communauté intelligente peut ainsi se rassembler rapidement dans un lieu public pour y tenir une brève manifestation et se disperser tout aussi rapidement.
Internet, Twitter ou Facebook sont des canaux publics pour la transmission de données, rien de plus. Les publicitaires ont déjà acquis une expérience quant à l’utilisation de Twitter et de Facebook. Mais les armées ont également pris en compte la possibilité de brouiller et, pire, de tromper.

Mise en œuvre des PsyOps à la place de la Victoire ?

Certaines sources affirment que les manifestations en Roumanie en 2017 avaient été suscitées par les PsyOps nationales. Toute l’opération s’est effectuée via les réseaux sociaux et par contagion. Elle a réussi à rassembler plus de 600 000 Roumains dans dix grandes villes du pays.
La recette utilisée semble être la même que celle de la manifestation qui a rassemblé plus de 100 0000 personnes, le 21 août 1968, pour condamner l’invasion soviétique de la Tchécoslovaquie. La décision d’organiser une telle manifestation en opposition à Moscou avait besoin d’un soutien populaire. La Securitate avait alors utilisé les canaux existants, les radios et la télévision, pour préparer psychologiquement la population et s’assurer que le rassemblement aurait lieu sur la Place du Palais, devant le Comité central.
Le plus ironique dans les manifestations roumaines de 2017, c’est que sans mobile apparent, les riches s’y sont particulièrement engagés dans un pays qui compte plus de cinq millions de pauvres. Ils se sont exprimés pacifiquement, projetant des slogans avec des faisceaux laser sur les bâtiments, dans une atmosphère de carnaval. Un comportement qui contraste fortement avec celui d’une vraie révolution, au cours de laquelle le peuple est obligé de descendre dans la rue et de recourir à la violence parce que l’on ne répond pas à ses besoins de base (nourriture, vêtements, etc.).
Donc, à la différence des « Printemps arabes », les manifestations en Roumanie semblent avoir été prévues pour qu’il n’y ait pas d’ingérence extérieure, qu’elles restent sous contrôle et aboutissent à une finalité. En effet, elles sont probablement restées sous le contrôle permanent des structures PsyOps nationales.
Tout s’est passé, non pas comme si l’on voulait renverser les institutions, mais comme si l’on cherchait à mesurer la pénétration dans la population de structures PsyOps étrangères, russes en l’occurrence. Ces manifestations ont également permis de vérifier la capacité de mobilisation de la population si une situation comme celle de la Tchécoslovaquie en 1968 survenait.
Si cette hypothèse était confirmée, la seule question intéressante serait : le Parti social-démocrate (PSD) au pouvoir faisait-il partie ou non de cette opération ?
On remarquera la présence d’équipes de CNN, d’Al Jazeera, de CCTV (Télévision chinoise) et de la BBC, qui retransmettaient les manifestations en direct. Russia Today était également là, avec Nikolay Morozov qui avait justement rapporté les événements de décembre 1989. Nul doute que ces équipes ont eu à composer avec les spécialistes en PsyOps qui ont suivi et gardés pour eux les détails de l’opération.
Dans toute opération militaire, et donc dans toute PsyOps, on doit disposer d’une chaine de commandement. En analysant soigneusement les messages Twitter et Facebook, on a découvert des « nœuds de réseau », c’est-à-dire des états-majors impliqués dans l’opération. Ils sont formés aux méthodes de contrôle des foules pour créer une contagion entre des individus disparates.
Les spécialistes PsyOps disposent d’une photographie instantanée de la situation sur le terrain. De la sorte, les états-majors parviennent à localiser facilement les « relais d’opinion », c’est-à-dire les personnes qui influencent les autres. Ils choisissent alors de les informer du projet ou de les tenir dans l’ignorance de ce qui se passe. C’est ce qui explique que certains médias roumains ont évité de révéler des détails PsyOps ou les ont volontairement interprété à tort afin de camoufler leurs auteurs.

Les États-Unis ont créé en Roumanie la plus forte structure de PsyOps de l’Otan

Les institutions roumaines, ont-elles la capacité d’organiser quoi que ce soit ? En Roumanie, État-membre de l’Otan, situé sur sa frontière orientale, le Pentagone a créé la plus performante structure PsyOps de l’Alliance. Le Commandement des opérations spéciales (COS) des forces terrestres de l’armée roumaine comprend l’ensemble des structures capables d’exécuter toutes sortes de missions non-conventionnelles en Roumanie et à l’étranger. La direction des Actions psychologiques (PsyOps) est l’élément le plus important subordonné au COS et fonctionne au sein de la direction des Opérations de l’état-major général. Elle est composée du service d’Analyse d’objectifs et d’Évaluation du service de la Planification et de la Gestion des opérations psychologiques et du service de l’Influence psychologique de l’ennemi.
Un Centre pour les opérations psychologiques a été créé, avec les meilleurs professeurs en sociologie, des chercheurs en psychologie, des réalisateurs expérimentés de télévision, des experts en relations publiques, des instructeurs PsyOps états-uniens, etc. En Afghanistan, les militaires roumains, qui sont en fait des troupes d’occupation, ont imprimé et diffusé à l’intention des habitants le magazine Sada e Azadi (« La Voix de la Liberté »), tiré à 400 000 exemplaires, avec des articles en trois langues : anglais, dari et pachtoun. Ils ont également créé une station radio homonyme qui émet non-stop.

Les forces d’Opérations spéciales, une extension des PsyOps

Après la guerre du Vietnam, au cours de laquelle elle avait expérimenté les rudiments des PsyOps, l’armée états-unienne a créé en plus des quatre armes (Terre, Mer, Marine et Marines, c’est-à-dire infanterie de marine), un commandement des Opérations spéciales (US Special Operations Command). Connu sous l’appellation de « Bérets Verts », ses soldats sont organisés en cinq groupes affectés à chacun des cinq commandements continentaux (EuCom, CentCom, AfriCom, PacCom, SouthCom). Ils sont formés aux langues et aux coutumes des peuples de la zone à laquelle ils sont affectés.

Les PsyOps et les Opérations spéciales sont utilisées pour des coups d’État

Le guide Lutte non-violente en 50 points, élaboré par le colonel Robert Helvey, a servi de base à toutes les « révolutions colorées », notamment en ex-Union Soviétique. Robert Helvey a débuté sa carrière dans les PsyOps durant la guerre du Vietnam, puis est devenu l’assistant de Gene Sharp à l’Albert Einstein Institution. Dans son livre, il décrit les méthodes utilisées par les professionnels des manifestations afin de surmonter la peur et à subordonner les émotions des foules. Gene Sharp, le colonel Robert Helvey et le colonel Reuven Gal (directeur de l’Action psychologique au sein des Forces armées israéliennes) ont organisé ensemble de nombreuses tentatives, parfois couronnées de succès, de « renversement de régime ». Après la reprise par Hugo Chávez d’un article de Thierry Meyssan révélant ce système, l’Albert Einstein Institution a laissé la place au Centre for Applied Non Violence (Canvas) basé en Serbie et à l’Academy of Change, basée au Qatar [1].
Les forces d’Opérations spéciales exécutent des missions considérées comme « antiterroristes » par l’État dont elles dépendent. Mais parfois, la situation exige que le commandement militaire adopte un dispositif de défense pour, après un court laps de temps, créer les conditions pour passer à l’offensive. De fait, un service secret d’un État peut réaliser un « changement de régime » dans un pays étranger, c’est-à-dire… une opération terroriste.
Le 7 avril 2009, Chisinau (Moldavie) a été confronté à une tentative de coup d’État qui a entraîné la chute du gouvernement communiste, initié des élections anticipées et a installé une gouvernance pro-occidentale. Les forces de l’ordre ont eu recours à la violence, à la fois pour délégitimer les organisateurs externes du coup d’État et les exécutants internes de celui-ci. Il fallait à tout prix qu’il y ait des destructions et des victimes pour pousser la police anti-émeute à riposter.
Le 22 février 2017, Sergeï Choïgou révèle à la Douma l’ampleur du nouveau service d’Opérations psycholgiques des armées russes.

Conclusion

Si cette hypothèse se confirme, quel danger imminent déterminerait les institutions roumaines à recourir aux PsyOps à Victoria Square ? Pour la Roumanie, le voisinage de la Russie est sensé représenter le plus grand risque. Si, après l’effondrement de l’Union Soviétique, les PsyOps pouvaient être insignifiants, après Euromaïdan de Kiev en 2014 leur importance a augmenté de façon exponentielle. Auditionné par la Douma, le 21 février 2017, le ministre russe de la Défense, Sergueï Choïgou, a reconnu avoir multiplié plusieurs fois le nombre de structures spécialisées dans la conduite des opérations d’information. Celles-ci ont maintenant un caractère offensif d’après les modèles PsyOps existant dans l’armée états-unienne. Ces structures sont plus efficaces et plus puissantes que les anciennes structures responsables de la contre-propagande.
Le fonctionnement des nouvelles structures russes PsyOps a été testé pendant les exercices militaires Kavkaz-2016, tenus du 5 au 10 septembre 2016. Un rôle important dans ces exercices a été celui de la direction des Opérations de l’état-major général des structures PsyOps, des Spetsnaz et des unités de lutte cybernétique et radio-électronique. L’armée russe a plusieurs groupes PsyOps répartis en quatre commandements stratégiques (Ouest, Sud, Centre et Est). Ces groupes ont des divisions spécialisées pour tous les pays du voisinage proche ou lointain de la Russie.
Les structures PsyOps coopèrent avec sept brigades des Forces des opérations spéciales (Spetsnaz), les deux structures étant subordonnées au GRU. En intégrant aux PsyOps les technologies modernes disponibles dans l’armée russe, Moscou serait désormais capable lui aussi d’exécuter à l’échelle mondiale des opérations de quatrième génération pour détruire, éreinter et paralyser la totalité du pouvoir d’un État ennemi.
En Crimée et dans le Donbass, la Russie a eu recours à la guerre hybride ; un type de conflit militaire conçu dans ses laboratoires de stratégie militaire. La guerre hybride passe souvent par des intermédiaires, c’est-à-dire l’utilisation de militaires en civil ou sans insignes, officiellement non-reconnus, qui sont camouflés en acteurs non-étatiques, tels que les « petits hommes verts ». La composante militaire est utilisée tant qu’il est nécessaire de suggérer une invasion.
Selon le général Philip Breedlove, ancien commandant suprême de l’Otan, la Russie est en mesure de créer partout des zones d’exclusion aérienne, imperméable à tous les moyens de l’Otan (Anti-Access/Area Denial — A2/AD bubble). Le système automatisé russe C4I (commandement, contrôle, communications, informatique, renseignement et interopérabilité) est une des composantes des équipements de guerre cybernétique de type ELINT (Electronic Intelligence).
Le matériel Borisoglebsk-2 connecté à des satellites russes, scanne et enregistre le trafic des informations (tous les canaux) des institutions de la sécurité nationale d’un État. Cet équipement utilise des leurres électronique pour supprimer le trafic ou le saturer avec de fausses informations. Un autre équipement de guerre électronique, le Krasukha-4, brouille tous les radars terrestres, navals, aériens, satellites militaires et civils (y compris ceux qui assurant la transmission des communications ou la transmission de chaînes de télévision).
L’élément essentiel de la guerre hybride est le fait qu’elle commence par identifier les faiblesses et les vulnérabilités de l’ennemi chez lui pour les exploiter en créant des réalités alternatives, diffusées par la télévision, Internet et surtout par le biais des réseaux sociaux. Cette guerre hybride peut être une extension du système militaire au système social, économique et politique de l’État-cible, en lui inoculant une perception prédéfinie reflétant la vision russe de l’évolution des événements et des faits. Le premier résultat est l’affaiblissement de la volonté et du soutien de la population, des institutions ou des chefs de l’État cible.
Après avoir créé les conditions du bouleversement du système social et paralysé la possibilité de communiquer entre eux et les institutions de sécurité nationale, la Russie peut procéder aux PsyOps : sous forme de déclenchement de manifestations pacifiques —comme celles de Bucarest en 2017— ou de manifestations violentes impliquant les forces spéciales (Spetsnaz) —sur le modèle des « printemps arabe »— quand l’objectif est de renverser un gouvernement pro-occidental et d’en installer un pro-russe.
La Russie affirme qu’elle est désormais prête à déclencher des opérations psychologiques (PsyOps) à l’étranger. Et que les PsyOps, en tant qu’outil pour changer les sphères d’influence sans invasion militaire, ne sont plus le monopole des États-Unis.

Valentin Vasilescu

Traduction
Avic
Réseau International
http://www.voltairenet.org/article195668.html

LA DERIVE FEDERALISTE EST CONSUBSTANTIELLE A LA "CONSTRUCTION EUROPEENNE", par le Général Pierre-Marie GALLOIS

LA DERIVE FEDERALISTE EST CONSUBSTANTIELLE A LA "CONSTRUCTION EUROPEENNE", par le Général Pierre-Marie GALLOIS
jeudi 16 mars 2017, par Comité Valmy 

Dans cette analyse datant de mai 2004, notre ami le général Gallois exprime son point de vue à propos de la construction européenne. Dans la mouvance républicaine, patriote et progressiste comme ailleurs, les avis sont partagés sur cette question. Certains sont favorables à une Europe confédérale des nations. D’autres comme le général Gallois estiment de manière argumentée que toute « construction européenne » conduit inéluctablement au fédéralisme et à la destruction des Etats-nations. Si, dans ses « Propositions pour une Charte Nationale et Républicaines », le Comité Valmy a pris position, en partie pour des considérations tactiques, en faveur d’ « une autre Europe, indépendante, fondée sur des peuples et des nations souverains et solidaires, suivant une base d’alliances et de coopérations mutuellement profitables, » cette question y reste cependant ouverte et l’argumentation du général Gallois entre, de manière très pertinente, dans nos hypothèses de travail.
Pierre-Marie Gallois a signé l’appel fondateur du Comité pour une Europe des Peuples et Nations Souveraines, qui est devenu le Comité Valmy. Il est également l’un des premiers a avoir signé notre Manifeste Républicain. CB.


Voir en ligne : MANIFESTE REPUBLICAIN Pour l’union du peuple de France

Certains, en France se déclarent membres de « l’Alliance pour l’Europe des nations ». C’est le cas de M. Charles Pasqua dont le groupe « Union pour l’Europe des nations » serait un « espace de résistance à la dérive fédéraliste et bureaucratique de l’Union européenne (Le Figaro du 18 mai 2004, p.15 : « Non à la dérive fédéraliste »).

Si l’on veut respecter la France, et que lui soit restituée sa pleine souveraineté et son indépendance ce n’est pas de « l’Europe des Nations » qu’il faut parler mais, tout simplement, des « nations d’Europe » ainsi qu’on le faisait avant d’être atteints par le mortel virus Jean Monnet.

« L’Europe des nations » est une expression dépourvue de signification politique. Ou bien les nations qui composent cette Europe géographique sont des Etats souverains n’obéissant à d’autres lois que celles adoptées par les représentants de leurs populations respectives ou bien ces populations vivent sur des divisions territoriales administratives d’un Etat qui s’appellerait « Europe ». Il n’existe pas, et il n’a jamais existé de système politique intermédiaire qui fut viable.

« L’Europe des nations » conduit à la fédération des « Etats-nations » de M. Jospin, autre expression qui demeure une vue de l’esprit. Pas plus que les précédentes, de telles Institutions n’ont existé. Pas davantage les Institutions confédérales dont on vous rebat les oreilles afin de justifier la « Construction européenne » en faisant mine d’écarter son objectif réel qui est l’Europe fédérale. L’idée confédérale est l’attrape-nigauds usuel des européistes, c’est-à-dire des destructeurs – entre autres nations – de la France souveraine, en spéculant sur l’ignorance institutionnelle de l’opinion et en lui faisant croire que par le confédéral on pourrait à la fois mettre sur pied un Etat européen souverain formé d’Etats nationaux également souverains. Ce qui n’a aucun sens.

Outre-atlantique, en 1783, les « pères fondateurs » avaient tenté de s’en remettre à des Institutions confédérales. Leur flagrante inefficacité, le chaos politique et social qui en est rapidement résulté ont conduit à bref délai à un régime fédéral pur et dur avec la Constitution de 1787. Toujours en vigueur, et ayant évolué avec le passage des ans grâce à de nombreux amendements.

La « Construction européenne » ne peut que nourrir la « dérive fédéraliste ». Une fois entrés dans l’engrenage européen, ce qui semble être le cas, des membres de l’ « Union pour l’Europe des nations », il n’y a d’autre choix que l’inefficacité, le désordre, le chaos, d’une part, ou le fédéralisme intégral d’autre part avec la disparition de toutes les souverainetés et de toutes les indépendances nationales.

Il ne s’agit pas, comme le dit, en conclusion, le signataire de cet article de « défendre les intérêts de la France en Europe », mais de les défendre, ces intérêts, dans le monde, au besoin aux dépens d’un ou de plusieurs de ses voisins géographiques si les circonstances l’exigent et si la France y gagne.

On ne défend pas l’intérêt de la France dans l’Europe si l’on cherche à faire de l’Europe une entité politique. A elle seule l’idée européenne suffit à compromettre ces intérêts.

La preuve en est que les européistes ont déjà réussi à installer le fédéralisme dans la gestion des plus importantes activités des pays membres de cette désastreuse Union. L’économie et la monnaie unique sont fédéralisées, ce n’est pas une dérive mais un fait accompli. Les directives de Bruxelles ayant force de loi, le droit européen l’emportant sur le droit français, les arrêts de la Cour de Justice européenne invalidant ceux de le l’Institution judiciaire de la France, l’anglais langue européenne supplantant le français, à ranger dans les patois régionaux, sont autant de manifestations du fédéralisme. Parler de « dérive » c’est tromper les Français.

La vérité c’est qu’il faut, exercice difficile entre tous, revenir en arrière, redonner aux Français la souveraineté qu’ils exerçaient il y a moins d’un demi-siècle, à leur profit, un peuple de 60 millions étant parfaitement à la mesure de relever souverainement les défis du monde, à commencer, par ceux de l’inéluctable mondialisation.

L’ « idée européenne », avec son inévitable fédéralisme final c’est pour les Français :

 la vassalité,

 la désindustrialisation et la dépendance financière, économique, industrielle

 l’appauvrissement, le chômage, l’évasion des capitaux,

 le pillage de leurs ressources,

 la mainmise par l’étranger sur leurs outils de travail, 

 l’évasion des capitaux,

 la transformation de leur territoire en parc de loisirs

 l’invasion par la montée du sud vers le nord et l’insécurité

 la fin d’une Histoire millénaire.

L’ « idée européenne » ce n’est pas une dérive à contrôler, c’est tout simplement la création d’un super-Etat fédéral, et la « provincialisation » des ex-Etats membres de cette fédération. Le salut exige de reléguer l’idée européenne aux côtés des tentatives avortées et maléfiques de l’Histoire et de redonner à la France la maîtrise de son destin. Tant qu’on parlera d’Europe politique et que des centaines de milliers de prébendiers vivent – grassement – de l’idée européenne et en font la propagande, politiciens compris, les Français seront dépouillés de leurs droits. « Contrôler la dérive fédéraliste » n’est qu’un pauvre artifice conciliant politicaillerie et apparent patriotisme.

Mise en ligne CV fin 2004

Isabela Vasiliu-Scraba, “ORICE MARE INTELIGENȚĂ BASCULEAZĂ ÎNTRE RELIGIE ȘI FILOZOFIE” (Petre Țuțea)

Isabela Vasiliu-Scraba, “ORICE MARE INTELIGENȚĂ BASCULEAZĂ ÎNTRE RELIGIE ȘI FILOZOFIE” (Petre Țuțea)

 Motto: “Călinescu, față de Nae Ionescu, nici n-a existat. L-am cunoscut personal, am stat de vorbă cu el. N-avea vocație filozofică nici cât un măturător. Călinescu era un simplu scriitor. Nae Ionescu nu se măsura în vremea lui cu nimeni. Era el însuși. Era nemaipomenit de deștept. La conferințele Criterionului, Nae Ionescu era ăl mai interesant” (P. Țuțea)
Mare serviciu a adus culturii comuniste micul articol despre Nae Ionescu din Istoria literaturii române a lui Călinescu (1988-1965). O perfectă ilustrare a dorinței criticului literar de a “se plasa în luptă cu un om mare -fie chiar și pe teme mici, fie și numai pe teme mici -, la standardul persoanei sale” (1). Fiindcă nu este nici un secret pentru nimeni, iar opera, oricât de bine scrisă, nu a putut-o ascunde: intrat pe terenul filozofiei, pentru care nu a avut nici o înclinație, “marele” Călinescu devenea deodată mic, chiar foarte mic și foarte stingher, încercând în van să se ascundă după meșteșugitele sale fraze. Ce-o fi înțeles George Călinescu din “acţiunea” propusă de Nae Ionescu  “al cărei program rămâne mereu în alb” nu se știe. Ce-au înțeles însă alții, mai puțin talentați la scris decât Călinescu, se știe.
Până la „răzmerița sinucigașă din decembrie” (Mircea Sandu Ciobanu, 11 mai 1991), -în capul culturnicilor (bine situați după repetatele epurări ale culturii române de tot ce o punea în pericolul de a-și redobândi aspectul elitist al unei adevărate culturi),  “cazul” metafizicianului Nae Ionescu se clătina atras magnetic de doi poli opuși, la fel de puternici. Să-l ignore cu ignoranța lui Călinescu? Sau să-l ignore din prudență, pentru că așa se cerea de sus?
Abia după 1990 chinul lor a luat sfîrșit. Atunci, rezistenții prin cultura grâului, a porumbului și a fasolei (urmărite cu mare atenție de forurile județene de Partid) au putut în deplină libertate să decidă, să treacă alături de “colosul” Călinescu crescut până în 1989 la dimensiuni colosale, să fie și ei, dacă nu prin altceva, măcar prin asta, “colosali”. De prost inspirați, se-nțelege!
Dar nu numai “cazul” Nae Ionescu a fost (și rămâne) o grea problemă pentru ei, ci și “cazul” Țuțea. Fiindcă s-a dovedit și răs-dovedit că niciuna dintre schimbările post-revoluționare nu le-a fost mai greu de suportat decât aceea de a îndura, chiar și numai doi ani, scoaterea la vedere a unui geniu cu adevărat impunător: Petre Țuțea.
În anii când aflaseră că filozoful “amuză cu spectacolele lui” pe cei care frecventau Restaurantul  Scriitorilor, culturnicii mai aveau o scăpare: nu se duceau pe acolo (2). Să nu supere Partidul și să nu riște a figura în categoriile neconvenabile de spectatori, enumerate de Petre Țuțea unui securist: “eu la Restaurantul Scriitorilor întâlnesc tot felul de lume: oameni deștepți, imbecili, scriitori, curve și popi. Știu eu cu care din aceștia stați dumneavoastră de vorbă?”.
După decembrie 1989 “trezit cu gigafonul popularității în mână”- cum scria cu prostească invidie un oarecare într-o revistă unde era redactor șef  (rev. „Caiete Critice”, nr. 4-5/ 1994, p. 10) -, Țuțea, prin însăși persoana sa, le dădea peste cap toate aranjamentele referitoare la deplina lichidare a marilor personalități, de natură harismatică.  Oriunde s-a găsit, în temniță sau pe stradă, filozoful Petre Țuțea a atras cu o forță irezistibilă pe cei din jur (p.11). De aici i s-a tras și criminala pedeapsă de totală recluziune din pușcăria politică făcută fără vină, de ajunsese bietul om, cum singur o recunoștea, de o sociabilitate excesivă. Dacă ar fi fost numai suferința pe care le-o provoca vederea unei minți strălucite, încă n-ar fi fost atât de greu de suportat, fiindcă Petre Țuțea(1902- 3.XII.1991), oricât geniu avea și oricâtă limpezime a gândirii păstrase, era pe ultima sută de metri, operă publicată n-avea, iar părerile sale, mult ieșite din comun, puteau fi lesne “ajustate” odată cu publicarea interviurilor prin reviste, sau odată cu “stilizarea” înregistrărilor video. Dar Țuțea, pentru unii, era de-a dreptul insuportabil, deoarece făcea ce făcea și îl purta cu sine pe filozoful Nae Ionescu. Cum scria culturnicul nostru, îl “invoca obsesiv”(ibid.).
            Fără să-i pese că-l scoate de sub straturi geologice de calomnii (3)-, cum se scotea și pe sine, fără să-i pese că Nae Ionescu (1890 – 1940) plecase de mult în lumea celor drepți,  Petre Țuțea îndrăznea să-și amintească (în public!) cât de mult l-a impresionat “sunetul pământului căzând pe coșciugul lui Nae Ionescu”. Pe  inițiatorul Școlii trăiriste îl considera “singurul filozof român care are acces -fără neliniște- la transcendență”. El “ancorează nu în imanență, ci în transcendență”. Trăirismul de care vorbea Călinescu în legătură cu Nae Ionescu, pentru filozoful Petre Țuțea nu era acțiune “cu programul în alb”, ci era ceva mult mai simplu și mai evident. Era trăirea religioasă creștină. Forma “Nae Ionescu” a acestei trăiri, scria Petre Țuțea în Tratatul său de antropologie creștină (Ed., Timpul, Iași, 1992), “nu trebuie confundată cu Erlebnis-ul laic comun, poetic sau filozofic (Dilthey), situat de Rickert în anticamera cunoașterii”.  Dar nici cu experiența religioasă de care s-a ocupat marele istoric al religiilor, Mircea Eliade. Deoarece, prin variabilitatea istorică pe care o poartă  implicată în ea, consemnează Țuțea, experiența religioasă prezentată de Eliade nu poate “depăși psihologicul și socialul” (op. cit.. p.317).
“Am fost în biroul lui Nae Ionescu atunci când Mircea Eliade l-a rugat pe Nae ca de ziua lui, a lui Mircea Eliade, să-i facă cinstea să-i publice o colecție din articolele lui. Și el a acceptat”, își amintea Petre Țuțea în auzul curioșilor veniți să-l înregistreze.
La faimoasele cursuri de logică și de metafizică ale lui Nae Ionescu “nu s-a prea dus”, povestea Țuțea. În schimb, fusese  “de vreo 50 de ori” la Nae Ionescu acasă, la vila de la Băneasa, unde discutau ore întregi.
Petre Țuțea își mai lămurea auditoriul – format de regulă din tineri care n-aveau de unde să știe asemenea lucruri-, că profesorul Nae Ionescu “avea o mare putere de seducție…era o inteligență debordantă…era extraordinar de inteligent…era spontan. Nu-și pregătea cursurile, intra în sală și vorbea pornind de la o premiză pe care o demonstra”.  La “Cuvântul”, Țuțea își amintea că a scris 17 articole. Și nu de puține ori exprimând păreri deosebite de cele ale lui Nae Ionescu. Încă mai era impresionat, după atîția ani, că niciodată Nae Ionescu nu-i returnase vreun articol. “Cuvântul”, le spunea Petre Țuțea tinerilor săi interlocutori, “era cel mai intelectual ziar din țară. Nu publica oricine la Cuvântul”. Cu o glumă, Țuțea le povestea că pe vremea lui Nae Ionescu, “Cuvântul” era atît de prețuit, încît un părinte se lăsa cu plăcere convins să-și dea fata după un pretendent despre care afla că este colaborator la “Cuvîntul”.  În contrast cu ziarul scos de Nae Ionescu, ziarul “Neamul Românesc” al lui Iorga, sublinia cu deplină justețe Petre Țuțea, “era cam popular”.
Vasile Băncilă, el însuși remarcabil eseist, l-a considerat pe Nae Ionescu “unul din marii noștri eseiști” și “cel mai mare gazetar după Eminescu -într-un timp cînd am avut colosali gazetari” (v. Vasile Băncilă, Efemeride naeionesciene, în rev. “Manuscriptum”, nr.3-4 / 1998, p.192). În toată opera rămasă de la Nae Ionescu se distinge însă o dublă dimensiune: filozofică și religioasă. După Țuțea, aceste trăsături erau de așteptat să apară în opera acestuia, întrucât “orice mare inteligență basculează între filozofie și religie”.
În ciuda faptului că a format -împreună cu Noica, Eliade și  Cioran-, “un cvartet de prieteni foarte apropiați”, Petre Țuțea se considera “în afara acestui context”. Cu Mircea Eliade “vorbise împreună, dar se înțeleseseră separat”. Din punctul de vedere al înzestării intelectuale, Cioran îi apărea mult mai inteligent decât Noica, deși, ca nimeni altul, filozoful Petre Țuțea îi văzuse slăbiciunile și limitările. Admira din toată inima vocația literară a lui Emil Cioran și performanța acestuia de a fi reușit să devină unul din marii scriitori francezi (4). Să răzbești în cultura franceză prin forța talentului și a inteligenței nu este puțin lucru, le spunea Țuțea reporterilor de la diverse ziare.
În vremea tinereților sale, cînd era “oleacă agitat”, manifestîndu-și “pamfletar, nu și teoretic” poziția de stânga, Petre Țuțea l-ar fi întrebat odată pe Cioran: “Ce facem, mă Emile, cu nefericiții lumii?”.
De întâmplare își amintea peste ani pentru că îi plăcuse răspunsul lui Cioran: “Să nu confiscăm atributele lui Dumnezeu. Să-i lăsăm în grija lui!”
Întâlnindu-l la Berlin pe Țuțea, Nae Ionescu l-ar fi  întrebat: “Domnule Țuțea, tot de stânga, tot de stânga?” Petre Țuțea ar fi  răspuns: “Nu, nu mai sunt, am evoluat”. Atunci Nae Ionescu i-ar fi spus: “Domnule Țuțea, nu există evoluție, există dumirire! Ideea de evoluție, raportată la fenomenul spiritual, este o prostie. Spiritul nu evoluează, este așa cum l-a făcut Dumnezeu! Esențele nu se schimbă”.
Pe Constantin Noica îl cunoscuse în redacția ziarului “Cuvântul“.  “Și lui Noica, și mie ni s-a făcut cinstea să fim băgați în temniță” l-a dumirit Petre Țuțea pe un reporter care ținea morțiș să-l facă să vorbească de Constantin Noica si de închipuita „Scoală de la Păltiniș”, negată de Țuțea și de însuși Noica (5).  Fuseseră prieteni, dar “nu se vizitau”, așa cum lesne este de presupus, pentru cine ia seama la „împlinirea” lui Noica “sub ocupație comunistă”(V. Băncilă) și la împiedicarea, prin orice mijloace, a filozofului Petre Țuțea să se împlinească.
Se consola cu gândul că nici filozoful Nae Ionescu, – “un foarte mare om”, nu uita el să-i edifice pe cei tineri -,  nu publicase cărți, nu fusese un “împlinit” din aceste considerente, și că el, Țuțea, fără cărți publicate, ajunsese să facă parte din familia lui Nae Ionescu.
“De când am ieșit din pușcărie -spunea Petre Țuțea-, mi se fac din când în când percheziții și sunt luat la Securitate pentru anchetă… Securiștii mi-au zis: “nu mai e urmă de dumneata, c-am avut noi grijă”. (…) Cred c-am scris lucruri interesante în cele 1000 de pagini cîte mi-au confiscat la percheziție, pentru că aveam experiență de pușcăriaș. Îmi amintesc că eram foarte frumos anchetat: Ce zici mă, banditule… Dacă mi-ar fi spus cineva în cei 13 ani de pușcărie că voi fi televizat, aș fi rîs… N-am vrut să apar la televiziune, dar n-am rezistat…”.
Greu de stabilit cît era prostie, sau rafinată badjocură, ori pură cruzime în următoarele replici ale d-lui Vartan Arachelian din acel interviu care a ajuns să fie prezentat la televiziune în primăvara lui 1990:
“-Domnule Țuțea, ați evitat apariția editorială…
– N-am evitat-o…
– După știința mea nu aveți nici o carte publicată, nu?” (v. Petre Țuțea, Între Dumnezeu și neamul meu, 1992, p. 59).
La români, spunea Petre Țuțea, “prostia e infracțiune, căci vorba-ceea: “Poți umbla două ore în galop prin București și să nu dai de un prost”.
Excepție la această regulă o făceau reprezentanții regimului comunist, însuși comunismul fiind considerat de filozoful Petre Țuțea “o crimă continuă”.  “Un intelectual între comuniști poate fi oricine”, spunea Petre Țuțea unui tânăr interlocutor. Aceasta nu înseamnă nimic, sau, cu vorbele lui: “nu-i mare brânză”.
Arestarea a privit-o ca pe un abuz “făcut de bolșevicii autohtoni sub cererile rusești” .  După închisoare, doi ani Țuțea fusese silit să supraviețuiască fără nici un ajutor social. Mai apoi a primit o infimă pensie, la care Zaharia Stancu îi adăugase o mică sumă, din partea Uniunii Scriitorilor, pentru că și Petre Țuțea când fusese director în Ministerul Economiei îi ajutase pe scriitori.
În pușcărie, ca să se păstreze “suveran pe voința sa”, Țuțea considera că a fost ajutat de Dumnezeu, pentru că “a viețui acolo, la închisoare, fără asistența Lui, nu se poate”.
“Macedoromânii – spunea Petre Țuțea după ieșirea din detenție -, nu sunt români. Sunt super-români! Români absoluți. Atât îs de loviți și de goniți, că au un instinct național de fiare hăituite. Eu am stat cu macedo-români în temniță. Păi, nu sunt oameni, domnule! Sunt semi-zei. Dacă pe unul îl bate până nu-i mai rămân ochii din cap, nu declară nimic. Ceva fantastic. Au o bărbăție atât de perfectă!”(6).
Țuțea, care audiase strălucitele cursuri de filozofia religiei ținute de Nae Ionescu (pentru că la celelalte cursuri, de logică sau de metafizică, nu s-a prea dus), îi împărtășea părerile despre ortodoxie, catolicism și protestantism, precum și cele privitoare la disoluția provocată de înmulțirea sectelor religioase, catalogate de Nae Ionescu, drept “protestantizante”.
“Nae Ionescu m-a iubit foarte mult” își amintise (cu câteva luni înaintea morții) Petre Țuțea. “Vârf de generație”, cum fusese odinioară considerat, filozoful Petre Țuțea spunea despre sine că ar fi vrut să fie legiuitor, dar a ajuns să fie filozof pentru că “întâmplările au alergat peste el dar nu au reușit să-l nimicească”.
Traducerea sintagmei heideggeriene “Sein ist mitsein” o considera greșită în forma “a fi împreună”. Credea că la mijloc este o definiție: “a fi asemenea cu Ăla”, adică “omul e făcut după chipul și asemănarea Ăluia”.             După filozoful Petre Țuțea, omul nu se poate autodefini. Tot ce conțin autobiografiile marilor oameni, “pe care proștii le comentează ca si cum ar fi mărturisiri autentice și revelatoare asupra naturii lor, nu revelează nimic. Tot ce trăncănesc ăștia sunt amintiri sau neliniști ale lovirii cu lucrurile concrete. Nu există omul autonom …Despre om nu se poate spune că este, pentru că atunci când îi adăugăm predicate nu-l mai înțelegem și începem să-l ierarhizăm. E filozof, e om de știință, e tehnician, e negustor, e țăran…Noi nu putem să spunem CUM suntem...” (v. Petre Țuțea, Între Dumnezeu și neamul meu, 1992, p. 335-337).
Lui Petre Țuțea îi plăcea să invoce spusele unui indian, după care indienii, prin mistica lor, s-ar putea socoti superiori europenilor, dar sunt împiedicați de “unul care îi depășește, de Platon”.  Pe sine se considera platonician, cum îl considera și pe Nae Ionescu.
Platon, spunea el, este “mișcarea spiritului înăuntrul eternității”.  “Dacă încerc să gândesc Universul, mai spunea Țuțea,  mut Biblia în universul înghețat al Ideilor platonice. Asta e meditația (…) Nu știu cine a spus că Platon este un avantcrist. De fapt, Platon e cel mai mare gânditor al Europei”. Filozoful Petre Țuțea critica “dicționarul filozofic al bolșevicilor români” că-i pusese în cârcă lui Socrate posibilitatea autocunoașterii. Îl citise cu o înțelegere superioară pe Platon și sesizase că în fond, dincolo de autocunoaște, pentru Platon, formula “lui Socrate” era o invocare a ajutorului Divin (7).
            Întrebat ce crede despre augustinianul “interior intimo meo“, filozoful, cu stilul său inconfundabil, a reușit în chipul cel mai sugestiv să ilustreze imanența transcendenței: “Mai adânc decât noi e Dumnezeu. Și e-n noi. E în noi simbolic, nu real. Că nu poate Dumnezeu să intre în carcasa unui om, chiar dacă este laureat al premiului Nobel” (Între Dumnezeu și neamul meu, 1992, p.322 ).  Interlocutorilor săi, nu tocmai pregătiți să urmărească subtilitățile filozofice cu care umbla Petre Țuțea, le spunea, gândind că cine știe, poate vreunul din ei va ajunge să-l priceapă, că nominaliștii moderni au încercat să degradeze Ideea platonică, care e arhetip, în concept logic. Adică să-l gândească pe Platon logic.  “Nae Ionescu – mai spunea Țuțea -, nu l-a gândit logic pe Platon, ci metafizic. Ideea platonică e principiu creator, nu expresie formal logică, la fel cum este un concept”.
Tabloul platonic cu “grota” îi părea “cel mai glorios din istoria gândului omenesc”, pentru că, în perfect acord cu Platon, Petre Tuțea credea că omul vede lucrurile “în imagine, în ghicitură, nu în sinele lor”. Un argument îi era oferit și de intuiția filozofică din versul eminescian: “ochiul te minte și mintea te-nșală”. Îi plăcea să amintească celor din preajma sa că marele istoric Nicolae Iorga despre Eminescu spusese că este “expresia integrală a națiunii române”, iar filozoful Lucian Blaga că “Eminescu reprezintă ideea platonică de român”.
Finalurile aporetice ale dialogurilor platonice îl făceau pe Țuțea să evidențieze impasul în care Platon se află permanent. În aceasta “se vede geniul lui Platon față de Kant, care e mai plăvan”, gândea Țuțea. Fiindcă Immanuel Kant “are impresia că  posedă soluții, în timp ce Platon își dă seama că nu rezolvă nimic”. Dialogul Sofistul îi părea o capodoperă pentru că în el Platon scrisese că singur Zeul este creator, omul ne putând fi decât imitator. “Eu când citesc cuvântul creație -spunea filozoful – creație literară, creație muzicală, creație filozofică, leșin de rîs”.
Cumva pe linia lui Nicolae Iorga și a lui Nae Ionescu, mai vorbea Petre Țuțea și de modestia țăranilor, anonimi autori de capodopere, modestie pe care o scotea și mai mult în valoare, asociind-o cu îngâmfarea neroadă a mediocrităților propulsate de cultura comunistă. “Orășenii, își spunea filozoful, mai pe ocolite, gîndul, se semnează unde vrei și unde nu vrei, pe garduri și pe hârtie…”(8). Ceea ce însă îi aducea la exasperare pe culturnicii siliți să asiste neputincioși la tot mai marea audiență post-revoluționară a lui Petre Țuțea erau formulările sale de genul: “S-a gândit, să știți, în România în generația mea…Acum, în generația nouă nu e nimica. Față de personalitățile generației mele…aștia de acum sunt…băieți de viitor…nici unul reprezentativ”.
În vremea tinereților sale, mai spunea el adăugând paie pe foc, “oamenii puneau mai mult spirit în ceea ce făceau…Astăzi pun mai multă șiretenie”. Or, șiretenie posedă și animalele, preciza Țuțea pentru a nu lăsa loc de confuzii, pentru că șiretenia este o formă inferioară de inteligență, e instinct.
Gândindu-se, foarte probabil, la filozoful Nae Ionescu și la pleiada de discipoli pe care i-a format, Petre Țuțea va spune odată la un interviu: “apare un cap…sau poate mai multe deodată, care sunt ancorate în același ideal. Și dacă idealul este strălucit reprezentat, devine formă modelatoare pentru cei care-l urmează. Trebuie să accepți ideea de oameni-model (…) Modelele se topesc în generații. Cei care devin modele sunt hotărâtori pentru cetate, sunt creatori de curente”. Paradoxal este, sublinia îndeajuns de apăsat Petre Țuțea, că popoarele, oricât de mari, devin reprezentative printr-un număr restrâns de reprezentanți.
Despre Lucian Blaga spunea că “a fost incontestabil cel mai mare filozof al nostru”. Ca profesor însă, Blaga “se putea lua de mînă cu Sombart, unul dintre cei mai prestigioși economiști ai Europei, pe care studenții nici nu-l ascultau la cursuri. Și la cursurile lui Heidegger se cam dormea” adăuga Petre Țuțea.
.           “Mircea Eliade a fost cineva! De tânăr a fost dotat”, spunea filozoful Petre Țuțea, neuitînd să-i amintească și calitatea de a fi fost “prețuit de Nae Ionescu”.
            Despre apologeții devenirii, ca și Nae Ionescu, Țuțea nu avea o părere grozavă. “Sunt proști istoricizanți -observa filozoful Petre Țuțea-,  care se consolează prin devenire. Devenim mai civilizați, nu? Sau mai culți. Adică murim ca și caprele, numai că e mare lucru că există Immanuel Kant, Descartes, Newton, mă rog, atîția mari creatori de cultură”. Pentru a-și evidenția mai bine poziția sa filozofică, el adăuga: “Dar există și făuritorul de religie Hristos”. Apologeții devenirii nu iau în seamă acest lucru: “ei se îneacă in istorie”.
“E o mare secetă de personalități acum în România, o mare secetă” -constata cu profundă jale în suflet Petre Țuțea. “Noica n-a produs nici un vîrf spiritual…nu a produs decât inși care ar putea fi buni asistenți la Filozofie, și atâta tot.” “Generația de azi e mohorâtă”, le mai spunea Țuțea celor care se îmbulzeau să-l asculte sperând în zadar că vor auzi -și de la el-, aceleași lucruri mult trîmbițate despre vreun „oficial” din cultura comunistă. “Dar au fost figuri creatoare în epocă la noi”, nu uita el să-și lămurească auditoriul.
“Geniul, – considera Petre Țuțea -, e relief, noutate, invenție, creare de epocă și stil. Nu e neapărat inteligent, e suprainteligent”. O bună ilustrare a unor asemenea gânduri o găsim chiar în relatarea lui Țuțea despre Constantin Brâncuși, pe care, cu multă finețe de spirit, l-a definit “primul țăran decadent” (9).
Admirând sculptura lui Brâncuși, Petre Țuțea l-ar fi întrebat: “Maestre, cum evitați în geometrismul dumneavoastră simplificator, decorativul?”. Cum era țăran român, deștept și rafinat, Brîncuși ar fi răspuns: “Asta o spune opera, dacă ea vorbește!” L-a întrebat apoi: “Care a fost ideea care a prezidat Pasărea măiastră?” Brîncuși, hâtru, ar fi răspuns: “Nici o pasăre, domnule! Ce pasăre? În America a fost taxată drept bronz!”.
Comentariile lui Țuțea sunt de toată frumusețea: “Un țăran ca ăsta e decadent, domnule!  Rafinament ca ăsta n-am avut nici eu, care-s de cultură filozofică!”. Poanta este amânată, spre a mări efectul povestirii. Brâncuși ar mai fi zis: “Am șlefuit materia ca să aflu linia continuă și, când mi-am dat seama că n-o pot găsi, m-am oprit. Parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini!”
Cu adâncă uimire, cu care parcă ar fi vrut să-l contagieze pe interlocutorul său, uimire trecută mult dincolo de marginile, oricât de depărtate, ale admirației, în final Țuțea întreba retoric: “Ce zici de asta?”
Petre Țuțea împărtășea bucuros celor care-l vizitau concluzia la care ajunsese la cei 89 de ani ai săi: “proștii au mare rezervă față de cei care vorbesc în termenii credinței și națiunii”. Nae Ionescu, le spunea vizitatorilor săi Petre Țuțea, “a fost o mare personalitate naționalistă”.
Despre Țuțea, Nae Ionescu credea că va ajunge să-i conducă pe alții, fiind temeinic pregătit în arta guvernării. De unde să ghicească trădarea Occidentului și soarta României după Yalta?  Cum să-și poată Nae Ionescu închipui cîte capacități creatoare vor fi frânte odată cu întemnițarea celor mai valoroși intelectuali ai țării, odată cu diabolica decapitare spirituală a României? “Pe vremuri -nota I.D. Sîrbu(1919-1989) în jurnalul său, pușcăriile erau pline de intelectuali; și aceștia erau erau păziți de gealați semianalfabeți. Acum sunt închise doar IDEILE; dar ele sunt păzite de doctori în filozofie și litere”.
Când Țuțea zicea: “faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi”, probabil că se gândea și la Nae Ionescu, chiar dacă nu s-a împăcat niciodată cu ideea că Nae Ionescu ar fi murit de moarte bună.
Așa cum am arătat în volumul despre metafizica naeionesciană (10), acesta poseda un extraordinar spirit critic, îmbinat la modul cel mai fericit cu o mare finețe speculativă. Și totuși, Nae Ionescu a disprețuit speculația filozofică sterilă, idealismul sub toate formele sale. Pe sine se considera “realist”, cum tot “realist” îl considera și pe Platon. Metoda filozofică a lui Nae Ionescu era hotărât “descriptivă”, fiind interesat însă nu de particularul faptelor ca atare, ci de generalul din ele. Chiar atunci când Nae Ionescu îl concepea pe român “ca pe un țăran învățat, dens de credință”, el nu făcea o speculație gratuită. Foarte probabil, Nae Ionescu ridicase la rang de “element esențial” un lucru real pe care îl constatase de îndată ce l-a cunoscut pe genialul Petre Țuțea.
Oricât de sincer dezaproba Petre Țuțea părerea lui Nae Ionescu despre țăranul român, tocmai pe Țuțea îl regăsim, ca să spunem așa, în trăsăturile românului înfățișat de Nae Ionescu. Pentru că însuși Țuțea se recunoștea pe sine, din punct de vedere cultural, un european care a păstrat nealterat “fundamentul spiritual de țăran din Muscel”.
Înainte de a-l lua la sine, Dumnezeu i-a îngăduit lui Petre Țuțea bucuria ca, înconjurat de tineri reporteri să-și amintească cum “a fost admirat de Nae Ionescu și de Blaga”. Știind bine ce spune, Țuțea completa: “Cred că e de ajuns”.


NOTE ȘI COMENTARII MARGINALE

1. v. Nae Ionescu, Între ziaristică și filozofie, Ed. Timpul, Iași, 1996, p. 135.
2. v. Valeriu Cristea, “M-am fâțâit așa, un pic, în epocă…”, în rev. Caiete Critice, nr. 4-5 (77-78) / 1994, p.11. Articolul este scris după citirea micului  dicționar intitulat 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea (Ed. Humanitas, 1993), reprezentând o selecție din interviurile filozofului Petre Țuțea însoțită de o scurtă prefață intitulată: “O posteritate în 50 de pagini”. Pretenția editorului de a crede că modestele sale notițe -modeste nu numai ca număr de pagini!-,  ar reprezenta  “posteritatea”  filozofului Petre Țuțea este, desigur, deplasată. Cu atât mai mult cu cât, în ciuda supra-aprecierii ei, selecția aduce pe undeva a referat de învățămînt ideologic.Valeriu Cristea transcrie, pe coperta revistei “Caiete Critice” titlul prefeței d-lui Liiceanu: “O posteritate în 50 de pagini”. În cuprinsul revistei titlul apare însă schimbat: “M-am fîțîit așa, un pic, în epocă”, pentru a evidenția părerea sa proprie că filozoful Petre Țuțea ar fi fost, nici mai mult, nici mai puțin decât un “scandalagiu al breslei filozofilor”.  Aspectul de “referat ideologic” al celor “321 de vorbe memorabile” reținute de Liiceanu este imediat recunoscut. Numai că Valeriu Cristea ar fi alcătuit “referatul ideologic” într-altfel,  compilația lui G. Liiceanu părându-i “vădit tendențioasă din punct de vedere politic”.

Dar fără îndoială, atât apariția -la fosta Editură „Politică” -, a unui volumaș purtând pe copertă numele lui Petre Țuțea, chiar dacă lucrarea îi aparține directorului Editurii și nu filozofului Țuțea, cât și tipărirea numelui filozofului Petre Țuțea pe coperta unei reviste editată “în colaborare cu Academia Română” indică un mic semn de acceptare a marginalizatului Petre Țuțea, hăituit de securiști și ostracizat de „oficialii” culturii comuniste.  Următorul pas (nerealizat nici până în 2015!) ar fi publicarea la Editura Humanitas a unor cărți avându-l drept autor pe filozoful Petre Țuțea. Ceea ce ar atrage după sine receptarea gândirii lui Țuțea, discuția în marginea adevăratei posterități a lui Țuțea, nu a unei posterități contrafăcute.

3. “S-au îngrămădit asupra lui Nae Ionescu (și a altora) prea multe calomnii (făcute de diverși carliști, de comuniști etc.) încât au format un strat geologic atât de gros, încât riscă să nu mai treacă nici razele cosmice. Omul cel mai calomniat din istoria noastră…” (v.Vasile Băncilă, “Efemeride naeionesciene”, în rev. “Manuscriptum”, nr. 3-4 / 1998, p. 192). A se vedea înregistrarea mea video de la Salonul Cărții (Bacău) unde vorbesc despre Faustul lui Nae Ionescu  https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck. Această inregistrare a scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba postată de „mirelvv” a fost (ca si alte conferințe înregistrate ale Isabelei Vasiliu-Scraba) în mod abuziv „legată” împreună cu înregistrări video din alte surse  (constatare din 29 martie 2015), prima făcându-i reclamă unui modest profesor de la Craiova, fost bursier al grupului Plesu-Liiceanu-Patapievici,, înregistrare adăugată în scopul precis de a aduce discursul despre Nae Ionescu pe linia oficială a gândirii „monolit” prin care sint dresați studenții. La o superficială trecere în revistă a unor astfel de „securiste” grupaje video, se remarcă o dublă tendință: (1) una de a plasa în preajma puținelor mele conferințe publice nulități cu titlul de doctori in filozofie care prezintă varianta prefabricată a discursului de la care eu, gândind pe cont propriu, mă tot abat, (2) alta este de a mă „socializa” cu de-a sila pentru sugestia subliminală ca, abătându-mă de la tezele oficiale din cărțile fostei Edituri Politice, aș  face politică  (in acet caz este adus in față, de-a dreptul obsesiv, un nume pe care eu nu l-am scris si nu l-am pronunțat, anume cel al conducătorului politic al unei mișcări interbelice  reprimată întâi de Carol al II, apoi de Antonescu si pe urmă de regimul „Anei Pauker” (apud. Virgil Ierunca). In al doilea caz abuzurile cuplării forțate a înregistărilor mele postate pe youtube urmează stilistica anchetatorilor de genul lui Alexandru Nikolschi/ Nicolau/ Grumberg din închisorile comuniste care asociau cu de-a sila oameni apoi îi schingiuiau să recunoască a fi complotat împreună, spre a confecționa GRUPURI de opozanți ai regimului comunist chiar din inși care nu avuseseră nimic in comun. Textul vorbit la Bacău despre Nae Ionescu se poate citi în revista canadiană „Alternativa/ The Alternative/ L’Alternative” , Anul XI, nr. 134, dec. 2014, http://www.alternativaonline.ca/IVS1412.html .
4. Prețuirea dintre Petre Țuțea și Emil Cioran era reciprocă. Iată ce-i scria (lui Bucur Țincu) Cioran despre Petre Țuțea:

“Ca și tine, îi păstrez lui Petrică aceeași admirație. Ce om extraordinar! Cu verva sa fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputație mondială. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre sau, mai degrabă, ca despre singurul spirit genial pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc în viața mea”. (aprilie, 1974).
“Așa cum ți-am scris ultima dată, admirația mea pentru Petrică a rămas intactă de-a lungul anilor. Ce geniu fulgurant! Îmi amintesc de câteva dintre formulările sale ca și cum le-aș fi auzit ieri. Am cunoscut multe spirite remarcabile dintre care unele erau cu totul de primă mână: nu am întâlnit în nici un caz o inteligență atât de incandescentă ca a sa” (mai, 1974). Vezi si lucrările mele din 2011 și 2014 scrise pentru Colocviul Internațional „Cioran” organizat de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, https://fr.scribd.com/doc/201531861/IsabelaVasiliuScrabaCioranSibiu2014Colocviu si inregistrarea din 2011 https://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJPFpg textul francez publicat în rev. „Origini/ Romanian Rooth”, vol. XV, par. 2, Dec., 2011, pp. 22-25, sau  https://fr.scribd.com/doc/187765196/IsabelaVScrabaCioranSibiu2011Prophete .

5. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica, on-linehttp://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm , pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (67),  2013, pp.16- 17; sau http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/ , precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, on-line  http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.htm , pe hârtie în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22 sau http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera scolii de la Paltinis ironizata de Noica.htm
6. v. rev. Academiei Universitară Athenaeum, numărul intitulat “Petre Țuțea, încercare de portret”, 1992, p. 4.
7. v. Platon, Charmides, precum și eseul nostru întitulat “Chezășia poartă nenoroc?” cuprins în volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Configurații noetice la Platon și la Eminescu, Ed. Star-Tipp, 1998, p. 12-20, on-line https://fr.scribd.com/doc/130397690/IsabelaVasiliuScrabaPlatonEminescu, precum și volumul Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică, Slobozia, 1999. on-line https://fr.scribd.com/doc/153749198/IsabelaVasiliuScrabaPlatonMistic.
8. v. Petre Țuțea, Între Dumnezeu și neamul meu, Ed. Anastasia, 1992, p. 357.
9. Desigur, marele sculptor Constantin Brâncuși era un țăran român cu totul aparte. Să-i spunem, împreună cu Țuțea, “decadent”. Dar, după ieșirea din închisoare, Petre Țuțea s-a întîlnit și cu țărani români obișnuiți. Există o întîmplare cu niște “miri transilvăneni”, povestită de filozoful Țuțea d-lui Ion Papuc, și repovestită în mod magistral de acesta în Postfața volumului pe care l-a îngrijit: Petre Țuțea, Bătrînețea și alte texte filozofice (Ed. Viitorul Românesc, 1992).
10. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, on-line https://fr.scribd.com/doc/132110995/IsabelaVasiliuScrabaNaeMetafizica.

Autor: Isabela Vasiliu-Scraba
Sursa:   www.isabelavs2.wordpress.com

„Iniţiativa României” din nou în slujba lui Iohannis Cine este Mihai Poliţeanu, cel ce a depus plîngerea la DNA împotriva premierului?

„Iniţiativa României” din nou în slujba lui Iohannis

Cine este Mihai Poliţeanu, cel ce a depus plîngerea la DNA împotriva premierului?

În această fotografie, cel care o cară în spate pe Monica Macovei este Mihai Poliţeanu, autorul plîngerii în urma căreia Codruţa Kovesi a început urmărirea penală împotriva prim-ministrului şi a ministrului Justiţiei! Mihai Poliţeanu este membru al „Iniţiativei România”, asociaţie care a organizat şi protestul de după „Colectiv”, motiv pentru care, deşi abia era înfiinţată, a fost invitată la Cotroceni pentru consultările ce au dus la formarea Guvernului Cioloş!
Însă, în anumite medii, Mihai Poliţeanu nu este necunoscut, el activînd în mai multe locuri care-i definesc personalitatea şi orientarea politică. Astfel, chiar pe site-ul „Iniţiativa România”, Poliţeanu se prezintă astfel:
- Absolvent al Facultății de Filosofie a Universității București și al programului de master "Studii ale naționalismului" al Universității Central Europene.

- În 2003 alucrat în cadrul „Societății Academice din România” (SAR - condusă de Alina Mungiu Pippidi, n.n.) și a gestionat comunicarea internă în cadrul proiectului "Coaliția pentru un Parlament Curat".
- A lucrat în cadrul Ministerului Justiției în perioada 2005-2007 pe post de consilier al ministrului Justiției (Monica Macovei, n.n.).
- În 2007-2009, afost manager de proiecte pe justiție și anticorupție la Freedom House România (condusă de Cristina Guseth, n.n) și fondator al coaliției de ONG-uri și sindicate "Inițiativa pentru o Justiție Curată".
- A fost asistent al europarlamentarului Monica Macovei în perioada 2009-2015.
- Membru fondator al Asociației M10 (fondată de Monica Macovei, n.n.), din care s-a retras în martie 2015.
- În mai2015 afondat propria lui firmă de comunicare și consultanță.
- În prezent este membru al asociaţiei „Iniţiativa România”.
Acum putem să vedem mai clar care este „filosofia” lui Mihai Poliţeanu, după ce am aflat care i-au fost mentorii: Alina Mungiu Pippidi la „SAR”, Cristina Guseth la „Freedom House” şi, mai ales, Monica Macovei! Cu aceasta din urmă a lucrat cel mai mult, fiindu-i consilier la Ministerul Justiţiei şi asistent la cabinetul de europarlamentar, dar şi coleg în formaţiunea politică a acesteia, „Asociaţia M10”!
Mihai Poliţeanu n-a fost singur la DNA cînd a fost deja audiat în dosarul deschis la plîngerea sa, ci însoţit de doi colegi din „Iniţiativa României”: Răzvan Paţachi şi Elena Ghioc, care au semnat, de asemenea, plîngerea penală:

Cu 100.000 de oameni în stradă, Codruţa Kovesi n-a ezitat o clipă ca, la sesizarea oamenilor Monicăi Macovei, să deschidă un nou dosar cu puternice influenţe politice, ceea ce înseamnă că fie nu îi pasă de posibila reacţie a oamenilor cînd vor afla ce jocuri politice face, ştiindu-se protejată la nivel înalt, fie este în culmea disperării.
Pentru că Laura Codruţa Kovesi este devastată de recentele dezvăluiri ale lui Sebastian Ghiţă, a văzut în această plîngere penală ocazia de a-i demonstra preşedintelui Klaus Iohannis nu numai ataşamentul, ci şi slugărnicia, aşa cum făcuse permanent cu Traian Băsescu! Mai ales după ce a văzut că preşedintele, în urma aceloraşi dezvăluiri, l-a trecut în rezervă în două minute pe Florian Coldea, directorul adjunct al SRI, om mult mai puternic decît ea.
Dovada că „denunţul” celor trei subalterni ai Monicăi Macovei este o făcătură, menită să-i ofere Codruţei Kovesi motivul pentru deschiderea unui dosar penal, este însuşi conţinutul plîngerii, pe care îl postează chiar Mihai Poliţeanu pe Facebook:
„Ieri, 1 februarie 2017, am fost chemat la Direcția Națională Anticorupție, unde am fost audiat în legătură cu denunțul penal împotriva lui Sorin Grindeanu, Prim-ministru al Guvernului României, și Florin Iordache, ministru al Justiției în Guvernul României, pentru comiterea următoarelor infracțiuni:
1. Favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin (1) din Codul penal - „Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate [...]”
2. Prezentarea, cu rea-credință, de date inexacte Parlamentului sau Președintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârșirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului, prevăzută de art. 8 alin (1) lit. b) din Legea 115/1999 privind responsabilitatea ministerială”.
Această plîngere penală va rămîne în analele Justiţiei ca fiind dovada modului în care un procuror poate folosi Codul penal ca armă politică! Cele două capete de acuzare sînt de un penibil inimaginabil dar, cu toate acestea, DNA s-a grăbit să dea curs imediat acestei plîngeri de tot rîsul!
De altfel, Mihai Poliţeanu a trimis prin e-mail prima sa plîngere şi imediat a fost chemat la DNA pentru a o redacta, evident, la dictarea procurorilor în cadrul aşa-zisei „audieri”, astfel încît să corespundă intenţiilor lui Kovesi! Aşa cum s-a întîmplat şi în Dosarul „Vântu-Realitatea TV”, cînd Kovesi i-a dictat lui Sebastian Ghiţă plîngerea!
„Favorizarea făptuitorului”, prima acuzaţie, ar putea fi aplicată, după mintea Codruţei Kovesi şi a oamenilor Monicăi Macovei, pentru orice act administrativ care ar favoriza prin consecinţele sale un grup de oameni: graţiere, diminuarea pedepselor, abrogarea unor texte de lege sau emiterea altora! Toate aceste „fapte” se petrec deseori în procesul legislativ, însă pînă acum nimeni pe planetă nu s-a gîndit să dea în judecată Parlamentele, Preşedinţii, Guvernele pentru că le-au emis!
„Prezentarea, cu rea-credință, de date inexacte Parlamentului sau Președintelui României cu privire la activitatea Guvernului”, cea de-a doua acuzaţie, este la fel de ambiguă şi subliniază intenţia clară a DNA de a folosi Justiţia împotriva adversarilor politici ai lui Klaus Iohannis! Ne amintim că recent PSD a vorbit în spaţiul public de „gaura” de 10 miliarde în buget, lăsată de Guvernul Cioloş, care, în realitate, însemna exact „prezentarea de date inexacte”, adică o falsă estimare a încasărilor bugetare, cu vădită „rea-credinţă”, pentru ca guvernul să poată face o rectificare bugetară! DNA nu s-a grăbit atunci să deschidă vreun dosar penal, deşi lucrurile erau mult mai evidente, putînd fi demonstrate cu probe oficiale!
Sigur că este dreptul ortacilor Monicăi Macovei să depună ce plîngere vor, împotriva oricui. Ceea ce este înfiorător, este reacţia DNA-ului, mai ales acum, cînd în stradă sînt peste 100.000 de oameni care ar putea să afle despre aceste manevre pur politice ale DNA-ului lui Kovesi. În loc să caseze plîngerea pe motiv de „naivitate”, Kovesi a dispus controale la Ministerul Justiţiei, preluarea imaginilor de pe camerele de supraveghere pentru a vedea cine a intrat în sediul Guvernului, solicitarea tuturor documentelor care au stat la baza „ordonanţei de la miezul nopţii”!
Nici procurorul general nu s-a lăsat mai prejos şi a cerut CSM să revoce detaşarea a doi secretari de stat de la Ministerul Justiţiei care ar fi lucrat la redactarea textelor aflate în dispută!
Toate acestea, alături de reacţia Monicăi Macovei în Parlamentul European şi atitudinea preşedintelui Klaus Iohannis, demonstrează că ne aflăm în plin război politic, în care Justiţia este folosită ca armă politică, iar populaţia este folosită ca masă de manipulare!
Desigur, cu ajutorul pionilor pregătiţi ani de zile în laboratoarele ONG-urilor finanţate de George Soros, cum am arătat deseori în legătură cu „Societatea Academică din România (SAR) şi „Freedom House”, în care a activat şi „eroul” nostru Mihai Poliţeanu.