joi, 23 februarie 2017

Cum si-au vandut romanii tara in 27 de ani – ghid de prostie absoluta

Cum si-au vandut romanii tara in 27 de ani – ghid de prostie absoluta

Va mai amintiti cum tipau oamenii la „revolutie”? NU NE VINDEM TARA! Dupa 27 de ani am ajuns nu numai datori vanduti strainilor, dar le ascultam fara cracnire ordinele ca si cum ar fi stapanii acestei tari.
Veti vedea in acest articol de ce tara noastra a ajuns oaia neagra a Europei, exemplul concret de pus la rubrica „Nu faceti ca ei” sau, de ce nu, material didactic pentru un Ghid al prostiei absolute (il publica cineva?).

Romania la „revolutie” – poporul nu isi vindea tara!

In ’89 poporul l-a votat pe Iliescu, cu toate ca acesta promisese ca nu va candida alaturi de FSN, acel Front al Salvarii Nationale care a preluat puterea in Romania dupa fuga lui Ceausescu si asasinarea lui. Motivul? Poporul striga „nu ne vindem tara”, iar candidatii la presedintie care venisera din Occident in tara (Ratiu, cel mai notoriu) erau intampinati cu „dulci” cuvinte de ospitalitate – „Unde mortii ma-tii ai fost, ba, pana acum? Ce dracu’ ai facut in ultimii 5 ani? Ai mancat cu noi salam cu soia? Mars de-aici!” si altele asemenea. R
Poporul roman stia atunci si ce inseamna sa isi apere glia de invadatorii straini. Cu cateva luni in urma, in momentele de rascruce pentru Romania din timpul loviturii de stat, generalul Gusa oprise trupele sovietice din a intra in tara atunci cand acestea ne-au oferit „ajutorul” la solicitarea generalului Militaru, noul sef al Armatei, agent sovietic dovedit. Gusa le-a spus soldatilor sa moara pe brazda si sa nu permita nimanui sa treaca granita – soldatii au executat ordinul si au protejat granita estica a Romaniei; daca era dupa Iliescu si Militaru, in acel moment trupele „prietene” ar fi intrat in Romania si dracu’ le mai scotea de aici.

Romania dupa 27 de ani – poporul e dator vandut strainilor!

Dupa 27 de ani poporul nu numai ca a uitat ce striga in 1989 dar s-a si rasucit la 180 de grade, precum curvele dupa ce le platesti:
  • romanii au ales un minoritar in fruntea statului; dupa ce acum 27 de ani ii injurau si scuipau pe Ratiu si Campeanu, pe motiv ca nu sunt cu adevarat romani si ca se occidentalizasera prea mult, acum au ajuns sa voteze un etnic neamt. Impotent si incompetent profesional, basca ca nu e roman, dar ce mai conteaza…
  • romanii au vandut tara strainilor; departe de momentele in care romanii strigau pe strazi „nu ne vindem tara”, acum tara nu ne mai apartine de mult – pamanturile sunt ale strainilor, apa ne este imbuteliata si vanduta de catre straini in supermarketurile strainilor, romanii lucreaza pentru straini in tara lor, produsele romanesti autentice iau drumul exportului pentru a se intoarce in tara cu valoare adaugata si pentru a fi cumparate de catre romani pe bani foarte multi si pentru profitul strainilor.
  • romanii au permis trupelor militare straine sa patrunda in Romania; daca la „revolutie” generalii patrioti au oprit trupele straine sa patrunda in tara si sa ne ofere „ajutorul”, la 27 de ani de la acel moment tara este cotropita militar de trupe straine care „ne ofera asistenta” si „ne apara”. Realitatea? Tara este cotropita militar si economic, iar Romania a devenit o tinta pentru dusmanii invadatorilor nostri. Cat de perfect!!!

Cat de prosti sa fim, ca natiune?

Daca am vandut tara strainilor in nici 27 de ani, cu sinceritate, suntem foarte prosti. Bubuim de prostie. Nu numai ca am vandut-o corporatiilor straine, dar mai iesim si pe strazi sa ne demonstram prostia si sa luam apararea strainilor. Cu voia dumneavoastra, prezentam inca o data dovada faptului ca cei care au iesit in Piata Victoriei au facut-o pentru a lua apararea corporatiilor straine:
In urma cu 27 de ani, romanii de varsta celor care injura acum companiile romanesti in Piata Victoriei strigau „nu ne vindem tara!”. Cei care au protestat in Piata Victoriei si-au vandut-o de mult – si tara, dar si constiinta.

Mai are Romania vreo sansa?

Romania este rupta in doua – pe de o parte stau romanii angajati in slujba corporatiilor straine, asa numitii „corporatisti”, sprijiniti de cei care traiesc din fondurile pe care le pompeaza strainii in Romania catre ONG-uri (asa numita „societate civila”, sorosistii, cum li se spune), iar pe de alta parte romanii obisnuiti – noi, voi, parintii si bunicii nostri.
Concluzie: batalia se duce intre romanii platiti de straini si romanii care inca mai cred in tara lor. Acum vedeti altfel prapastia dintre aceste doua tabere, nu? Atentie de partea carei tabere va asezati!

luni, 20 februarie 2017

Dorin Dobrincu : „Există psihoza că trecutul trebuie controlat“

Dorin Dobrincu : „Există psihoza că trecutul trebuie controlat“

Interviul de mai jos oferă un cadru oficial experienţei mele de muncă în Arhivele naţionale şi la CNSAS. Despre accesibilitatea documentelor am opinii pozitive în general. Ceea ce mă contrariază este numprul redus de cercetători care pot citi aceste documente, fiindcă sălile de lectură sunt minuscule în raport cu necesitatea de principiu a cercetării. În același timp,nu știu care este cererea reală, câți sunt cercetătorii care solicită documente. Un progres a avut loc, de când lucrez prin arhive. Dreptul de a fotografia direct dosarele a fost o evidentă facilitare a munci de cercetare, ca și posibilitatea de a solicita mai multe dosare concomitent. Dar existpă ahive care sunt saturate, cum e cazul celei din Tg:Mureș, subdimensionată în raport cu necesitatea de a primi și accesibiliza corect cercetarea arhivelor fostei județene de partid, de pildă. Dan Culcer

Revista 22, Nr. 36 / 4-10 septembrie 2007
„Există psihoza că trecutul trebuie controlat“
Interviu cu Dorin Dobrincu
Interviu realizat de Armand Goşu

Nici n-ati fost bine numit director general al Arhivelor Nationale si ati fost contestat de un grup de academicieni. Ideea protestului lor la proiectul numirii dvs. ar fi ca Arhivele incap pe mana unui copil. E un copil Dorin Dobrincu?
Cred ca, dincolo de cei 35 de ani, am acumulat totusi o anumita experienta, legata atat de propria-mi profesie (istoric), cat si de cea de cercetator in arhivele din Romania, inclusiv in Arhivele Nationale. Cunosc bine arhivele romanesti, pentru ca am in spate mai bine de un deceniu de lucru intens in mod deosebit in arhivele comunismului romanesc, dar nu doar ale comunismului. As aminti aici stagiile indelungate in Arhivele Nationale Istorice Centrale, dar si in diversele directii judetene, in arhivele SRI, ale Tribunalelor Militare, in Arhivele Militare Romane, ale CNSAS, ale Secretariatului de Stat pentru Culte si ale Ministerului Afacerilor Externe. Am lucrat, de asemenea, in atat de putin frecventatele arhive locale, inclusiv in cele comunale, precum si in arhive private.
Ati declarat, spre stupoarea multora, ca Arhivele Nationale nu detin documente secrete. Asta dupa ce o sedinta a CSAT decisese tocmai desecretizarea fondurilor de la Arhivele statului.
Dupa cum bine se stie, arhivele au fost mereu o problema in societatea romaneasca dupa 1989. E vorba mai ales de cele ale istoriei recente, ale comunismului romanesc, produse de institutiile civile ale statului sau de partidul comunist, ca sa nu mai spunem de cele create de institutiile militare sau militarizate, in special de serviciile represive, Securitate sau Militie. La Arhivele Nationale au ajuns intr-o perioada lunga de timp cateva dintre fondurile importante pentru studierea istoriei recente si mai ales acel fond CC al PCR, care, din diverse motive, nu a fost dat in cercetare decat tarziu si intr-o foarte mica masura. In Arhivele Nationale – aceasta era precizarea pe care am considerat-o necesara – nu exista documente clasificate, nu in sensul pe care obisnuit il acordam acestui termen.
Termene maxime pentru accesul la documente
Au fost sau n-au fost secretizate fondurile?
Prin interpretarea fortata a Legii 16/1996, Legea arhivelor, in mod deosebit arhivele comunismului au fost secretizate, tinute departe de ochii publicului. Dar aici e o nuanta care trebuie prinsa. Legea 16/1996, care e restrictiva, fiind facuta la putin timp dupa caderea comunismului in Romania, apara mai degraba interesul statului si mai putin dreptul cetateanului, al cercetatorului de a avea acces la aceste documente. Exista un segment al legii, celebra Anexa 6, cu foarte multe restrictii privind accesul la documente. Mereu s-a spus ca Romania, in materie de legislatie arhivistica, a imitat legislatia europeana, ca sunt termene rezonabile. Ei bine, nu e chiar asa. Romania, in cele mai multe cazuri, a ales termene maxime de acces la anumite tipuri de documente, in comparatie cu alte tari din Europa. In afara de Anexa 6, exista un articol in lege, art. 20, in care se atinge aceasta chestiune a accesului la documente dupa 30 de ani de la crearea lor. Dar tot in acest articol se permite conducerii Arhivelor derogarea atunci cand considera necesar. Acesta poate fi un avantaj pentru cercetatori daca la conducere se afla oameni rezonabili, dar in acelasi timp lasa loc arbitrariului, si a si fost folosit deseori in acest sens in ultimii 11 ani.
Sa recapitulam. Au fost secretizate anumite fonduri de la Arhivele Nationale? Deci, decizia CSAT si interventia primului ministru, in sensul deschiderii arhivelor, au o baza in realitatea imediata din arhive?
Da, in sensul ca legea actuala este restrictiva, nu exista un acces neechivoc la fondurile care au fost create mai recent de 30 de ani. Din punctul acesta de vedere, cred ca nici presedintele, nici premierul nu s-au inselat. Dar exista aceasta posibilitate legala, prin decizia conducerii, de a permite accesul la fondurile istorice recente, mai ales ca a intervenit un fapt pe care nu-l putem scoate din ecuatie, si anume precedentul creat de Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, care a patruns destul de adanc in aceasta arhiva extrem de sensibila, Arhiva CC al PCR.
Bun, dar de ce este extrem de sensibila aceasta arhiva, de ce atata agitatie in jurul acestor fonduri ale CC, ce e acolo atat de sensibil incat trebuie tinut pitit de ochii publicului?
Exista la noi, deopotriva in cercuri politice, cat si academice aceasta psihoza ca trecutul trebuie controlat, ca trebuie tinut departe de ochii publicului. Exista teama unora care au insemnat ceva in structurile partidului comunist si care au insemnat chiar ceva mai mult dupa 1989, ca imaginea pe care si-au construit-o cu multa atentie in postcomunism ar putea fi erodata.
Sunt intemeiate temerile acestor oameni? Sunt intr-adevar documente in anumite fonduri care, odata facute publice, ar putea sifona imaginea unor politicieni de astazi?
Este destul de probabil ca unii dintre ei vor avea o alta imagine publica. Insa as vrea sa precizez ca nu sunt informatii de genul celor aflate in Arhiva CNSAS. Este mult mai important indeosebi pentru istoricii profesionisti sa aiba acces la aceste documente, pentru ca intr-un timp rezonabil ei ne-ar putea oferi o perspectiva credibila asupra trecutului nostru recent, nu doar asupra politicii externe, ci si asupra politicii interne, asupra nomenclaturii, asupra situatiei sociale din Romania comunista s.a.m.d.
Care e situatia celorlalte tari din Europa Centrala si de Est, care au cunoscut si ele experienta comunismului, ca si noi, si care acum sunt impreuna cu noi membre ale UE? Ma gandesc la Ungaria, Cehia, Polonia, Slovacia.
Dupa cum stiti, Romania a reprezentat un caz oarecum singular in Europa Est-Centrala. In materie de acces la informatii, in primul rand la informatia istorica, la documentele de arhiva, am avut nu doar o legislatie restrictiva, ci si o atitudine generala a autoritatilor descurajanta pentru cercetatori. Aceasta a fost si situatia arhivelor partidului comunist, ale structurilor subordonate acestuia si, bineinteles, a arhivelor serviciilor represive, care de asemenea erau controlate de partid. Daca in Germania de Est, Comisia Gauck s-a infiintat destul de repede dupa prabusirea comunismului, a preluat documentele produse de Stasi si le-a pus intr-o forma institutionalizata la dispozitia publicului, in Romania nasterea CNSAS a trebuit sa astepte aproape un deceniu. Deschiderea la Arhivele Nationale a durat mult mai mult. As atinge aici situatia Arhivei CC al PCR, care in decembrie 1989 a fost preluata de armata, urcata in camioane si dusa intr-o unitate militara, la Pitesti, apoi a fost mutata in diferite depozite din Bucuresti, ea fiind predata Arhivelor Nationale intre 1993-2000. Insa nu au existat in cele mai multe cazuri preluari potrivit procedurilor arhivistice universal acceptate, adica procesele de predare-primire sunt prost facute, s-au incalcat reguli arhivistice, s-au preluat foarte multe documente efectiv in vrac sau, cum s-a invocat, „in regim de urgenta”. Astazi ele sunt neinventariate in cea mai mare parte, nu stim ce se afla acolo in mod detaliat. Arhiva CC al PCR masoara aproximativ 5.000 de metri liniari. Dintre acestia, in jur de 900 m.l. reprezinta arhiva istorica, cu 212 fonduri si colectii, continand documente de pana in 1944, destul de bine puse in ordine, cu instrumente de evidenta facute de creator. Mai exista alti aproximativ 4.100 m.l. alta arhiva (inclusiv Arhiva Muzeului de Istorie a PCR, 105 m.l.; Arhiva Academiei de Stiinte Sociale si Politice, 180 m.l.; Arhiva Uniunii Tineretului Comunist si Uniunea Asociatiilor Studentilor Comunisti din Romania, 330 m.l., controlate inainte de 1989 de PCR), dintre care doar 600 au fost prelucrati arhivistic. Diferenta de 3.500 de m.l. isi asteapta inca inventarierea pentru a permite accesul cercetatorilor in mod efectiv, pentru ca degeaba avem o arhiva pe care o deschidem, declaram ca o dam in cercetare, daca nu stim noi insine punctual ce avem acolo, iar cercetatorii nu pot solicita punctual dosarele care ii intereseaza.
Dezordinea din arhivele comunismului
Presupun ca cel care a produs arhiva, Comitetul Central, avea functionari arhivisti si presupun ca respectiva arhiva trebuia sa fie intr-o mare ordine. Ce s-a intamplat de e un talmes-balmes?
Arhiva PCR, dupa toate datele, era foarte bine organizata. Cei cu care am discutat eu – si am discutat cu multi arhivisti, acum stiu si situatia din acte -, cei care au preluat arhiva spun ca au preluat-o la metru liniar, si nu la unitate arhivistica. Sunt mai multe explicatii. A existat o dezordine, o dezorganizare a Arhivei CC in timpul evenimentelor din decembrie 1989 si dupa aceea sa nu uitam ca a trecut pe la MApN.
A intrat cineva in decembrie ‘89 in acea arhiva sau daca a ajuns la armata a intrat cineva de la armata si a dezorganizat acea arhiva? Se poate reface firul?
Vreau sa-l depanam in sens invers. Exista anumite date, informale, ca o parte din arhiva a fost distrusa sau cel putin „amestecata” in timpul evenimentelor din ‘89. Dar sa nu uitam ca ea a stat fie si in parte aproape un deceniu in arhivele MApN, s-au facut microfilme, unii istorici sau jurnalisti au publicat documente din acea arhiva. Altii, potrivit unor informatii, ar detine documente si astazi la domiciile lor.
In original sau copii?
Informatiile de acest gen circula intre cei interesati de subiect. Se spune ca anumite persoane ar detine documente in original. Revenind, am avut acea lunga perioada in care documentele de la CC al PCR au putut fi „periate” si faptul ca nu dispunem de o evidenta clara cred ca indreptateste suspiciunea. Insa nu doar arhiva CC al PCR a ajuns la noi in conditiile pe care le-am amintit. Bunaoara, documentele CC al UTC au fost gasite abandonate intr-un depozit de langa Biserica Armeneasca.
Cum a ajuns fondul respectiv in depozitul de langa acea biserica?
Din pacate, nu am reusit sa aflu prea multe pana in acest moment.
Aceste arhive nu se predau cu proces verbal, cu inventare foarte exacte?
In mod normal, da. Numai ca aici intervine o problema: au disparut creatorii lor. PCR a disparut in decembrie 1989, la fel UTC, Academia de Studii Sociale si Politice, Muzeul de Istorie a PCR. Cei care au preluat patrimoniul acestor structuri ori au vrut sa scape de arhiva, ori nu au fost interesati sa o pastreze. Exista inca multe necunoscute in legatura cu aceste arhive.
In acest caz, suspiciunea care s-a vanturat in ultimii 17 ani, ca s-a umblat in aceste arhive, din ce spuneti dvs., e indreptatita.
E indreptatita. Am spus lucrul acesta si o repet. E necesara o ancheta, o cercetare impartiala in sens invers. Sa vedem care a fost soarta acestor arhive din decembrie ‘89 si pana in momentul in care au ajuns la Arhivele Nationale. Eu nu am astazi certitudinea ca ele au ajuns in integralitatea lor la noi. As vrea sa mentionez ca exista fonduri create de structurile teritoriale ale PCR sau UTC. La fiecare directie judeteana avem fonduri create de structurile locale ale PCR. Cele mai multe sunt deja in depozitele Arhivelor Nationale si cam 50% sunt prelucrate arhivistic. Insa nu au ajuns toate la noi, unele sunt la primariile din municipii, altele sunt la diferite fundatii sau chiar intreprinderi. Bineinteles ca eu consider important sa preluam absolut tot, fiind vorba de arhive istorice.
Nici macar la arhivele locale ale PCR nu avem certitudinea ca nu s-a umblat in acele dosare si ca ceea ce vede azi cercetatorul este dosarul facut practic de emitent.
Nu avem aceasta certitudine, de vreme ce sunt indicii ca au existat interese clare de a sterge urme, de a face sa dispara documente. In acelasi timp, au existat distrugeri de arhive din inconstienta sau din cauza dezinteresului responsabililor locali. Exista si astazi aceasta practica a unor societati de a scapa de arhiva pentru ca nu au spatiu. O arhiva presupune si cheltuieli, si nu mici. Au fost arhive distruse in acesti 17 ani din motive economice.
O alta chestiune pe care vreau sa o ridic. Dupa 17 ani spuneti ca sutele de metri liniari din arhiva CC nu sunt disponibili cercetarii pentru ca nu s-au inventariat documentele, nu s-au inventariat dupa normele in vigoare. De ce?
Cred ca a fost si un interes la un moment dat, dar si din lipsa de profesionalism. E o problema legata de personal si de baza materiala. In aceasta privinta nu am depasit inca – si imi masor cu atentie cuvintele – prima jumatate a sec. XX, cu ingaduinta. Trebuie sa spun ca acum facem eforturi pentru informatizare. Spre exemplu, in luna august a.c. am inaugurat website-ul Arhivelor Nationale, pentru ca eram singura arhiva nationala din Europa care nu aveam asa ceva, daca va puteti inchipui. Avem foarte multe depozite care nu sunt potrivite pentru arhive. Sunt cladiri pe care trebuie sa le evacuam pentru ca au fost revendicate si castigate in instanta de fostii proprietari. Nu avem nici macar suficiente rafturi, cutii de arhiva sau dosare. Ordonanta 39/2006 prevede preluarea de catre Arhivele Nationale a statelor de plata care conteaza la recalcularea pensiilor. Or, asta inseamna efectiv indepartarea noastra de menirea traditionala, care presupune conservarea si introducerea in circuitul stiintitic a documentelor istorice. Riscam sa devenim un depozit de hartii care, oricum, intr-un anume timp vor ajunge la topit. Ma refer la aceste state de plata, a caror perioada de pastrare este de 50 de ani.
Ma intereseaza ca, peste un an sau doi, sa ma duc la arhive si sa pot citi documente de istorie recenta din ‘88-’89, chiar invocandu-va decizia CSAT. Si am speranta ca arhivistii de la sala sa nu imi mai ridice din umeri si sa-mi spuna: da, exista fondul respectiv, dar nu vi-l putem da. Ce puteti face sa remediati aceasta situatie? Sa incheiati macar arhivarea sutelor de metri din arhivele CC?
Serviciul Arhive Contemporane, care administreaza in mod direct arhivele comunismului romanesc, are nevoie de personal suplimentar pe care il putem aduce, pe perioada limitata, de la alte servicii. Speram sa putem angaja personal care sa reuseasca intr-un an si jumatate, maximum doi ani sa puna in circuitul stiintific aceasta arhiva. Dupa discutii cu oamenii din Arhive cred ca este un termen realist. Nu pot sa fac o promisiune ca in 4-5 luni vom putea inventaria ce nu s-a inventariat in 14 ani. Nu doar arhivele comunismului nu sunt inventariate. Exista, daca va puteti inchipui, extrem de multe documente neinventariate datand din sec. XVI si pana in prima jumatate a sec. XX. Ganditi-va ca la Directia Judeteana Iasi a Arhivelor Nationale se lucreaza inca, pentru a depista anumite documente, pe inventarele facute de primul director al Arhivelor Statului din Moldova, Gheorghe Asachi, scrise in paleografie chirilica si devenite la randul lor documente istorice. Asta spune ceva despre situatia din Arhivele Nationale ale Romaniei. Arhivele comunismului reprezinta varful icebergului. Sunt foarte importante, inclusiv pentru mine, ca istoric contemporaneist. Am mai declarat ca daca se solicita anumite fonduri in mod constant ele vor intra cu prioritate in atentia noastra pentru prelucrare. Cred ca stiu deja care sunt prioritatile.
In arhive s-a intrat in mod selectiv
In Raportul Comisiei Tismaneanu sunt mai multe mentiuni critice la adresa arhivelor, a arhivistilor care stau acolo si care, unii dintre ei, au incercat sa puna piedici accesului cercetatorilor si nu pun la dispozitia acestora documentele respective. Ce se poate face?
Din cate imi dau seama a fost o situatie tolerata, poate chiar incurajata dupa 1989. S-a spus anul trecut despre membrii si expertii Comisiei Tismaneanu care au intrat in Arhive ca privilegiati. Dar membrii si expertii Comisiei ajunsi in arhive au observat ca privilegiati fusesera altii. Am putut constata, in 2006, ca pe foile de folosire ale dosarelor apareau numele unor istorici de la institute si facultati din Bucuresti care vazusera acele dosare in 1996, deci cu 10 ani inainte. Aceste lucruri se stiu in cercuri nu chiar restranse. In privinta CPADCR, aceasta a activat in conditii speciale, a putut sa vada fonduri si dosare care nu mai fusesera vazute pana atunci. S-a creat un precedent foarte important pe care istoricii il invoca astazi si pe buna dreptate.
Dar nu mi-ati raspuns direct. Cum se face ca ne trezim cu volume de documente publicate la diverse edituri, documente din anumite fonduri despre care, unele, banuiam doar ca exista, iar cand am mers la sala la Arhive ni se spunea ca nu exista? Deci, sunt istorici care au acces la fondurile respective si altii care nu au acces la fondurile respective. Legea nu e aceeasi pentru toti?
Din nefericire, pana acum n-a fost. Exista o tendinta foarte veche la unii arhivisti, si nu doar la Arhivele Nationale, de a monopoliza documentele pe care de fapt le au in administrare, pentru a fi primii care le utilizeaza pentru publicarea unor volume de studii si documente. As vrea sa cred ca nu e totusi o practica prea raspandita in Arhive. Arhivistii trebuie sa inteleaga ca sunt doar administratori ai fondurilor respective, si nu stapanii lor. Ei sunt indreptatiti sa fructifice documentele respective, dar nu in regim de monopol. In orice caz, nu putem tolera un monopol din partea arhivistilor in detrimentul cercetatorilor din diferite institutii sau a celor independenti. Ar fi vorba de concurenta neloiala.
Constat cu tristete astazi ca persoanele de la sala pe care le intalneam acum 15 ani si lucreaza unele dintre ele de dinainte de ‘89 sunt calificate si il pot ajuta pe cercetator, indrumandu-l in hatisul fondurilor, iar noile achizitii, sa spunem, de la sala de lectura sunt persoane mult prea putin competente in probleme de arhiva sau dezinteresate de fonduri, de documente arhivistice. Ce se intampla cu selectia personalului de la Arhivele Nationale?
Problema personalului este acuta in Arhivele Nationale. Pana in primii ani de dupa caderea comunismului, arhivistii erau recrutati mai ales din randul absolventilor facultatilor de Istorie, in cea mai mare parte, apoi de la Litere, dar mai veneau unii si din alte domenii, de exemplu de la Chimie, Biologie, pentru serviciile tehnice, ma refer la restaurare sau la arhivele tehnice. La inceputul anilor ‘90 s-a creat o Facultate de Arhivistica, care a fost integrata in Academia de Politie din Bucuresti, si incet-incet arhivistii debutanti au inceput sa intre in sistemul Arhivelor Nationale prin repartitie.
Am inteles bine, exista un fel de monopol al Facultatii de Arhivistica? Sa spunem absolventii Facultatii de Arhivistica intrau in Arhivele Nationale si absolventii Facultatii de Istorie, de pilda, nu puteau sa lucreze in Arhivele Nationale?
Ca debutanti, in general nu. Pentru ca numarul de locuri era limitat si treptat, intr-o anumita conjunctura, a fost rezervat pentru cei de la Facultatea de Arhivistica. Pentru pozitii superioare unde se cerea vechime, puteau sa intre si absolventii de la Facultatile de Istorie etc. Potrivit unor date diverse (acte, statistici, discutii cu arhivistii, cu sefi de servicii etc.), practica aceasta a fost in detrimentul Arhivelor Nationale. In plus, ea se afla si in contradictie cu Legea functionarilor publici, care prevede ca in acest corp se intra prin concurs. Era o incalcare a egalitatii de sanse. Cum rezolvam problema absolventilor de Istorie care au urmat sectii de arhivistica existente deja la Bucuresti, Cluj, Iasi, posibil si in alte universitati? Bunaoara, la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti exista un master in arhivistica, prima serie de absolventi inregistrandu-se in acest an. Mi se pare corect ca toti acesti oameni sa aiba o sansa pe piata muncii. Pe 10-12 septembrie a.c. avem programat un concurs pentru ocuparea a 27 de posturi de debutanti. Vrem sa fie un concurs transparent, scopul fiind atragerea celor mai buni candidati, indiferent de facultatile (umaniste) absolvite.
Ce se poate face ca sala de lectura de la Arhivele Nationale din Bucuresti, sa arate macar pe jumatate cum arata sali de lectura de la Arhive Nationale din Europa Centrala si de Est?
Intr-adevar, sala de studiu din aparatul central al Arhivelor Nationale arata ca in secolul XIX. Este inadmisibil, de exemplu, sa nu existe prize pentru calculatoarele portabile. Intrarea cu laptopuri a fost interzisa pana in primavara acestui an in mod oficial, dupa aceea s-a permis accesul, dar fara posibilitatea alimentarii „din prizele statului”. Ori, cercetatorii sunt si ei, ca toti cetatenii, platitori de impozite. Arhivele nu subzista prin ele insele. In acest moment sala de studiu a Aparatului Central se afla in reparatie, iar dupa 1 septembrie a.c. cercetatorii vor putea sa constate ca vorbele pot avea si acoperire. As mai adauga ca academicii au interesul sa studieze si in luna august, o luna care traditional era inchisa pentru cercetare, si am decis ca Arhivele Nationale vor fi deschise pentru cercetatori si in aceasta luna. Asta inteleg ca a mai deranjat cativa arhivisti, dar cred ca s-a inteles ca este spre binele publicului.
Discutam si asteptam de cativa ani o noua Lege a Arhivelor Nationale. Stim ca exista un proiect sau mai multe proiecte, ca se lucreaza la acele proiecte. O sa avem in curand o noua Lege a arhivelor?
Au existat discutii intense pe aceasta tema in ultimii ani, fiind vehiculate mai mult proiecte pentru o noua Lege a arhivelor. In acest moment exista un grup de lucru care si-a propus ca la inceputul lunii septembrie a.c. sa finalizeze proiectul de lege, tinand cont de proiectele anterioare. Speranta noastra este ca in cel mai scurt timp proiectul sa fie supus dezbaterii publice si sa devina lege.
Exista si acea varianta a trecerii Arhivelor Nationale de la Ministerul de Interne la Ministerul Culturii. Sunt discutii pe tema acesta incepand cu ianuarie 1990. Proiectul de lege prevede ceva in acest sens?
S-a invocat in sprijinul ramanerii Arhivelor la Ministerul Internelor traditia (totusi liniar doar din 1951, in timpul Republicii Populare), avantajul unui minister puternic, vizibil, respectabil etc. De cealalta parte, s-a spus ca trecerea Arhivelor la Ministerul Culturii, intr-un sistem care are o traditie prin excelenta civila, va permite transparenta, deschiderea s.a.m.d. De fapt, cred ca miza nu o reprezinta atat apartenenta la un minister sau altul, cat schimbarea culturii institutionale. Pana la urma problemele structurale se rezolva prin cointeresarea si prin implicarea factorului politic, dar schimbarea ethosului institutional tine mai ales de vointa celor care se afla in fruntea Arhivelor Nationale, de un anume fel de a imagina aceasta institutie publica.
Pana la urma e vorba de accesul la numite fonduri. Miza ar fi accesul la anumite fonduri in aceasta dezbatere privind trecerea de la Interne la Cultura a Arhivelor.
Oricum, aceasta problema nu o poate rezolva directorul general al Arhivelor Nationale si nici comunitatea arhivistilor. tine in cea mai mare masura de vointa politica. Repet insa, in acest moment miza nu este trecerea dintr-o structura sau alta, ci reforma reala, umplerea cu continut a acestui cuvant. intr-un fel suntem si sub imperiul unei ironii. Ne aflam in cadrul unui minister care se intituleaza, dupa redenumirea din primavara acestui an, al Internelor si Reformei Administrative. Nu ma sfiesc sa spun ca Arhivele Nationale au fost putin reformate. Exista, evident, o anume neincredere a cetatenilor fata de institutie, mai ales a celor in cunostinta de cauza, fata de schimbarea starii Arhivelor, dupa cum exista si o teama, poate fata de necunoscut, a arhivistilor. Avem nevoie de resurse pentru construirea de sedii in multe judete, de depozite mai peste tot, de informatizare, de personal suplimentar s.a.m.d. Dar sper ca prin vointa, cu un plan bine pus la punct si cu sprijin din partea responsabililor politici, precum si cu sustinerea opiniei publice Arhivele Nationale pot recupera timpul pierdut.

Eugen Denize. Basarabia sau litigiul româno-rus / Basarabia si Cominternul

Basarabia sau litigiul româno-rus / Basarabia si Cominternul
1919 - 1944: Rusia finanţează terorismul împotriva României.
Deveniţi mercenari ai puterii bolşevice, iar din martie 1919 ai Cominternului - acel partid comunist mondial care avea drept scop subordonarea întregii planete faţă de interesele Rusiei sovietice, comuniştii români a trebuit să fie plătiţi de acesta până în 1944, când povara plăţii a trecut pe umerii poporului român.
Astfel, un document provenind de la Biroul Sud al Cominternului din Harkov, din 2 martie 1920, arată că Secţia de propagandă Odesa solicitase, pentru luna iunie 1919, 40.000 de ruble pentru Basarabia şi 60.000 de ruble pentru restul României, iar pentru revoluţionarii români aflaţi la Odesa se cereau 20.000 de ruble.
De asemenea, raportul pe luna iunie 1920 al Biroului Sud consemna plecarea în misiune în România a tovarăşilor Goldenberg, Rozenkranţ, Brigodirenko, Stăncescu şi Panaitescu, cu toţii dotaţi cu geamantane cu fund dublu şi cu materiale de propagandă.
Sumele plătite erau: pentru Stăncescu, 12.000 de ruble sovietice şi 10.000 de ruble Romanov, pentru Goldenberg, 14.000 de ruble sovietice, 7.000 de ruble Romanov şi 3.000 de lei, iar pentru ceilalţi, 5.000 de ruble sovietice şi 7.000 de ruble Romanov.
Tot în acest sens, trebuie să arătăm că reprezentantul Grupului comunist român, care a început să funcţioneze la Odesa imediat după terminarea primului război mondial, cunoscut sub pseudonimul "Baronul", a semnat de-a lungul anului 1919 zeci de chitanţe ce probau că primise de la delegatul Moscovei, un anume tovarăş Zalik, ajutoare însumând cu mult peste 500.000 de ruble sovietice, 30.000 de ruble ucrainiene, 4.800 de lei, 680 de leva şi 4.000 de coroane cehe.
Ceva mai târziu, un anume activist Cosma emitea chitanţe atestând încasarea unor sume variabile pentru întreţinerea membrilor Partidului Comunist din România, anume 965 de dolari americani la 4 iunie 1925, 5.500.000 de coroane cehe la o dată neprecizată şi alte 360.000 la 1 iulie 1925.
Răsplătirea comuniştilor români de către Moscova a continuat, aşa cum spuneam, până în 1944, în luna mai a acelui an F. Rabinovici primind 120 de ruble, M. Grinberg 180 de ruble, Vasile Luca 180 de ruble, M. Manole 225 de ruble şi aşa mai departe.
Această subordonare faţă de interese străine a impus comuniştilor români metode şi mijloace de acţiune conspirative şi ilegale, chiar şi atunci când partidul lor s-a aflat în legalitate, precum şi adoptarea a numeroase pseudonime, ceea ce îngreunează foarte mult munca cercetătorului în acest domeniu.
Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej - Eugen Denize, Memoria, Revista gândirii arestate, Nr. 29
1919 - 1944: Rusia finanţează terorismul împotriva României.
Deveniţi mercenari ai puterii bolşevice, iar din martie 1919 ai Cominternului - acel partid comunist mondial care avea drept scop subordonarea întregii planete faţă de interesele Rusiei sovietice, comuniştii români a trebuit să fie plătiţi de acesta până în 1944, când povara plăţii a trecut pe umerii poporului român.
Astfel, un document provenind de la Biroul Sud al Cominternului din Harkov, din 2 martie 1920, arată că Secţia de propagandă Odesa solicitase, pentru luna iunie 1919, 40.000 de ruble pentru Basarabia şi 60.000 de ruble pentru restul României, iar pentru revoluţionarii români aflaţi la Odesa se cereau 20.000 de ruble.
De asemenea, raportul pe luna iunie 1920 al Biroului Sud consemna plecarea în misiune în România a tovarăşilor Goldenberg, Rozenkranţ, Brigodirenko, Stăncescu şi Panaitescu, cu toţii dotaţi cu geamantane cu fund dublu şi cu materiale de propagandă.
Sumele plătite erau: pentru Stăncescu, 12.000 de ruble sovietice şi 10.000 de ruble Romanov, pentru Goldenberg, 14.000 de ruble sovietice, 7.000 de ruble Romanov şi 3.000 de lei, iar pentru ceilalţi, 5.000 de ruble sovietice şi 7.000 de ruble Romanov.
Tot în acest sens, trebuie să arătăm că reprezentantul Grupului comunist român, care a început să funcţioneze la Odesa imediat după terminarea primului război mondial, cunoscut sub pseudonimul "Baronul", a semnat de-a lungul anului 1919 zeci de chitanţe ce probau că primise de la delegatul Moscovei, un anume tovarăş Zalik, ajutoare însumând cu mult peste 500.000 de ruble sovietice, 30.000 de ruble ucrainiene, 4.800 de lei, 680 de leva şi 4.000 de coroane cehe.
Ceva mai târziu, un anume activist Cosma emitea chitanţe atestând încasarea unor sume variabile pentru întreţinerea membrilor Partidului Comunist din România, anume 965 de dolari americani la 4 iunie 1925, 5.500.000 de coroane cehe la o dată neprecizată şi alte 360.000 la 1 iulie 1925.
Răsplătirea comuniştilor români de către Moscova a continuat, aşa cum spuneam, până în 1944, în luna mai a acelui an F. Rabinovici primind 120 de ruble, M. Grinberg 180 de ruble, Vasile Luca 180 de ruble, M. Manole 225 de ruble şi aşa mai departe.
Această subordonare faţă de interese străine a impus comuniştilor români metode şi mijloace de acţiune conspirative şi ilegale, chiar şi atunci când partidul lor s-a aflat în legalitate, precum şi adoptarea a numeroase pseudonime, ceea ce îngreunează foarte mult munca cercetătorului în acest domeniu.
Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej - Eugen Denize, Memoria, Revista gândirii arestate, Nr. 29

Les États autoproclamés post-soviétiques, angles morts du voisinage de l’Union européenne. Par Thomas MERLE


Bibliografie suplimentară propusă de Arhiva românilor aici : http://www.transnistria.ro/

Les États autoproclamés post-soviétiques, angles morts du voisinage de l’Union européenne

Par Thomas MERLE, le 26 novembre 2016  Imprimer l'article  lecture optimisée  Télécharger l'article au format PDF

Thomas Merle, professeur agrégé de géographie, professeur agrégé d’histoire, doctorant en géographie politique, Université de Reims Champagne-Ardenne, laboratoire E.A.2076 Habiter.

Pourquoi l’ex-URSS est-elle un terreau fertile à la prolifération des États non reconnus ? Quelles sont les incidences en termes de sécurité pour l’Union européenne ? Le premier temps de cette étude est consacré à la genèse des États autoproclamés post-soviétiques. Une deuxième partie aborde les enjeux, notamment en termes de sécurité, aux échelles européennes et mondiales. Enfin la troisième partie présente les perspectives d’évolution et les possibilités de résolution.
Illustré de cinq cartes rassemblées en deux documents.
AU PRINTEMPS 2014, alors que la Russie vient d’annexer la Crimée, l’est de l’Ukraine s’enflamme. Des sécessionnistes proches de la Russie proclament les Républiques Populaires de Donetsk et de Lougansk dans les oblasts (régions) ukrainiennes du même nom. Aucun État reconnu, pas même la Russie qui les soutient officieusement, ne leur apporte une reconnaissance comme États. Les deux entités restent dans un entre-deux méconnu : ce sont des États autoproclamés. Ces derniers, également appelés quasi-États [1] ou États non/peu reconnus, répondent sans difficulté à trois des caractéristiques majeures de l’État tel que défini à la Convention de Montevideo en 1933. Ils contrôlent un territoire ; ils disposent d’une population permanente ; ils s’appuient sur des institutions. Mais ils sont mis en difficulté par la quatrième et dernière condition, celle de la « capacité à entrer en relation avec les autres États ».
Il n’existe aucune définition officielle des États autoproclamés. Une approche assez stricte conduit cependant à écarter certaines entités dont la reconnaissance fait débat mais reconnues par la plupart des États (Palestine, Kosovo). De la même manière, un gouvernement en exil qui ne contrôle pas son territoire (cas du Tibet, occupé par la Chine) ou un mouvement de guérilla dans une guerre civile (les FARC en Colombie) n’est pas un État autoproclamé. À l’issue de ces remarques, outre les républiques populaires de l’est de l’Ukraine, huit entités peuvent être qualifiées d’États autoproclamés : le Sahara occidental (au sud du Maroc) et le Somaliland (nord de la Somalie) en Afrique, la République Turque de Chypre Nord (tiers nord de l’île de Chypre), la Transnistrie (est de la Moldavie), l’Abkhazie et l’Ossétie du sud (en Géorgie) et le Haut-Karabagh (en Azerbaïdjan) dans la Grande Europe et enfin Taïwan (île revendiquée par la Chine) en Asie.
Les États autoproclamés post-soviétiques, angles morts du voisinage de l'Union européenne
Carte des quasi-Etats post-soviétiques
Cliquer sur la vignette pour agrandir la carte. Réalisation : Thomas Merle pour Diploweb, 2016.
Si l’on s’intéresse à la répartition spatiale, un point attire l’attention dans cette liste : la très forte représentation de l’ex-URSS, avec la moitié des cas. Et plus encore en prenant en compte les entités non reconnues de l’est de l’Ukraine, mais dont la pérennité reste encore douteuse, conduisant à ne pas les considérer ici. Pourquoi l’ex-URSS est-elle un terreau fertile à la prolifération des États non reconnus et quelles sont les incidences en termes de sécurité pour l’Union européenne ? Le premier temps de l’article sera consacré à la genèse des États autoproclamés post-soviétiques. Une deuxième partie abordera les enjeux, notamment en termes de sécurité, aux échelles européennes et mondiales. Enfin la troisième partie présentera les perspectives d’évolution et possibilités de résolution.

I. Des entités issues de la politique du « diviser pour régner » de Joseph Staline ?

Soulignons d’abord combien ces États autoproclamés sont largement issus de la politique stalinienne (A) et ont pris une indépendance non reconnue prise les tensions de la fin de l’URSS (B). Nous nous interrogerons ensuite à propos d’une origine historique plus lointaine de ces entités (C).

A. Des États autoproclamés largement issus de la politique stalinienne


Trois des quatre États autoproclamés post-soviétiques tirent leur origine directe de la période soviétique, ceux du Caucase. Les républiques indépendantes proclamées suite à la Révolution russe de 1917 ont disparu au bout de quelques mois ou de quelques années. L’URSS commence à exister formellement en 1922 mais ses structures sont déjà largement en place en 1921, année au cours de laquelle la Russie s’empare de la Géorgie. Dès cette année est mise en place une République Socialiste Soviétique d’Abkhazie, considérée pendant quelques mois comme l’égale de la Géorgie, avant de lui être intégrée, mais en gardant officiellement ce statut de république fédérée à la création de l’URSS.

En 1922, J. Staline affirme son pouvoir personnel et sous couvert d’une « politique des nationalités », instrumentalise et accentue les divisions et tensions dans de nombreuses régions de l’URSS, lui donnant la main pour arbitrer et décider seul. Géorgien, Staline a pourtant à cœur d’affaiblir la Géorgie, dont il se méfie ; est ainsi créé l’oblast autonome d’Ossétie du Sud. L’Ossétie du Sud a donc un statut d’autonomie inférieur en titre à celui de l’Abkhazie mais qui vient dans les faits saper de la même manière la souveraineté géorgienne. En 1923, Staline arbitre le conflit entre Arménie et Azerbaïdjan à propos du Haut-Karabagh, créant un oblast autonome du Haut-Karabagh peuplé à 90 % d’Arméniens (89,1 % en 1926 selon le recensement soviétique) en Azerbaïdjan… et sans contiguïté territoriale avec l’Arménie. Les Arméniens du Karabagh acquièrent ainsi une autonomie avec un soviet propre qui va affaiblir l’autorité de celui de l’Azerbaïdjan. Mais ils sont enclavés, sans lien physique avec l’Arménie. Dans le Caucase, au milieu des années 1920, la situation qui prévaut sous l’URSS pour l’Abkhazie, l’Ossétie du Sud et le Haut-Karabagh est globalement en place [2].
Dans le cadre de la Transnistrie, l’ancêtre de l’entité actuelle naît également dans les années 1920. À l’issue de la Première Guerre Mondiale, la partie située sur la rive droite du Dniestr dans l’actuelle Moldavie est rattachée à la (Grande) Roumanie ; mais la rive gauche reste dans le giron russe puis soviétique. En 1924 Staline entérine la création de la République Socialiste Soviétique Autonome de Moldavie en Ukraine, qui comprend, outre la partie sur la rive gauche du Dniestr de la Moldavie actuelle, une partie de l’actuelle Ukraine de l’ouest. Sa capitale officielle est Chisinau située rive droite du Dniestr, donc alors en Roumanie … Cela montre les revendications du pouvoir soviétique sur cette ancienne marge de l’empire russe. Cependant, en pratique, la capitale effective dès 1929 est Tiraspol, actuelle capitale de la Transnistrie. À l’issue de la Seconde Guerre mondiale l’URSS « libère » et intègre l’ensemble de l’actuelle Moldavie ; la République Socialiste Soviétique autonome de Moldavie en Ukraine est supprimée. Son tiers occidental est donné à la nouvelle République fédérée de Moldavie, fondée sur les territoires annexés au détriment de la Roumanie. La Transnistrie n’a aucun statut d’autonomie ensuite sous la période soviétique.
JPEG - 998.4 ko
4 cartes pour comprendre la construction territoriale de la Transnistrie
Réalisation : Thomas Merle pour Diploweb.com, 2016

B. Une indépendance non reconnue prise dans les tensions de la fin de l’URSS

Les tensions potentielles sont contenues et instrumentalisées durant l’essentiel de la durée de vie de l’URSS. Mais la situation dégénère à la fin des années 1980 sur fond de glanost et de perestroïka. Les réformes de Mikhaïl Gorbatchev (1985-1991) permettent l’expression de revendications sans qu’elles ne soient écrasées immédiatement par la force. En 1988 dans un contexte de tensions entre Azéris et Arméniens, le soviet du Haut-Karabagh vote son rattachement à l’Arménie, ce dont il a théoriquement le droit ; mais le pouvoir central n’entérine pas la décision. Le soviet d’Arménie accepte le rattachement en 1989. En 1990, le soviet d’Azerbaïdjan dissout celui du Haut-Karabagh au motif qu’il en a la possibilité car la région fait partie de son territoire bien qu’étant autonome. En 1991, l’Azerbaïdjan, le Haut-Karabagh puis l’Arménie déclarent leur indépendance mais celle du Haut-Karabagh, qui n’était pas une République fédérée, n’est pas reconnue internationalement. Deux ans de guerre s’ensuivent entre Arméniens et Azéris de 1992 à 1994, date de signature d’un cessez-le feu. Le Haut-Karabagh n’est plus contrôlé par l’Azerbaïdjan et occupe, avec les Arméniens, une zone deux fois plus vaste permettant d’assurer sa contiguïté territoriale avec l’Arménie, et le mettant en contact avec l’Iran au sud.
Les mécanismes sont très proches pour les autres cas. En 1989, des affrontements ont lieu entre Géorgiens et Abkhazes tandis que des nationalistes ossètes demandent leur rattachement à l’Ossétie du Nord qui relève de la Russie alors que l’Ossétie du Sud appartient à la Géorgie. Abkhazie et Ossétie du Sud affirment leur indépendance en 1990 mais elle n’est pas reconnue, pour la même raison que le Haut-Karabagh : ce n’était pas des républiques fédérées de l’URSS mais des régions avec un statut d’autonomie. Une guerre a lieu entre 1991 et juin 1992 en Ossétie du Sud, à l’issue de laquelle cette dernière confirme de fait son indépendance. Dès le mois d’août 1992 un conflit autour de l’Abkhazie prend le relais ; il s’achève fin 1993 avec une victoire des Abkhazes grâce au soutien russe. La Russie se pose en médiatrice et obtient l’entrée de la Géorgie dans la Communauté des États Indépendants ; son soutien aux séparatistes se réduit dans la fin des années 1990. Les conflits géorgiens se gèlent. Ils se réactivent au printemps 2008, avec de fortes tensions ; en août, le président géorgien M. Saakachvili tente de reprendre l’Ossétie du Sud. La Russie était cependant prête à soutenir les séparatistes ; au bout de cinq jours un cessez-le-feu limite la débâcle géorgienne mais consacre l’indépendance de fait des Abkhazes et des Ossètes. La Russie apporte alors sa reconnaissance à l’Abkhazie et à l’Ossétie du Sud. Moscou obtient, moyennant finance, leur reconnaissance par ses alliés latino-américains (Nicaragua, Venezuela) et par des micro-États du Pacifique (Vanuatu, îles Tuvalu).
En Moldavie, les nationalistes pèsent pour obtenir un rattachement à la Roumanie et dégradent en 1989 le statut du russe. Cela inquiète une grande partie des habitants de la rive gauche du Dniestr : le recensement soviétique de 1989 donne une majorité qui n’est que relative pour les Moldaves (39,9 %), avec 28,3 % d’Ukrainiens et 25,5 % de Russes. Ces derniers ont été privilégiés tout au long de l’URSS car jugés plus fiables puisque plus anciennement intégrés : la région était soviétique dès les débuts de l’URSS tandis que le reste de la Moldavie a relevé de la Roumanie jusqu’à la Seconde Guerre mondiale. La Transnistrie a aussi reçu beaucoup d’investissements industriels tandis que le reste de la Moldavie était cantonné à l’agriculture et plus pauvre : en 1989, la Transnistrie est quasiment deux fois plus riche que la moyenne de la Moldavie, pesant 17 % de la population mais 33 % du PIB [3]. Les minorités slaves, en particulier les Russes, ne souhaitent pas être diluées dans une Grande Roumanie ethniquement différente et sensiblement moins développée. Igor Smirnov, un ingénieur russe qui a fait carrière dans l’industrie de l’armement en Transnistrie, cristallise le mouvement de protestation et demande en septembre 1990 la création d’une république fédérée de Transnistrie en URSS, ce que Gorbatchev refuse en décembre 1990. En 1991, la Transnistrie déclare son indépendance, suivie par la Moldavie. Là encore la reconnaissance de la Moldavie se fait sans difficulté car c’était une République fédérée tandis que celle de la Transnistrie n’est reconnue par aucun État. La Moldavie tente de reprendre le contrôle de la Transnistrie au printemps 1992 lors d’une courte guerre, qu’elle perd car les séparatistes sont soutenus par la XIVe armée russe du général Alexandre Lebed. Au milieu des années 1990, Transnistrie, Abkhazie, Ossétie du Sud et Haut-Karabagh ont donc pris par la force, avec des soutiens extérieurs (russes ou arméniens), leur indépendance.

C. Des entités ayant une origine historique plus lointaine ?

Si la période soviétique est donc décisive dans la naissance des États autoproclamés du Caucase et de Moldavie, ces entités tentent de faire valoir souvent une antériorité plus profonde. Ce sont d’ailleurs des raisons historiques qui ont pu expliquer les statuts spécifiques accordés sous l’URSS. Le Haut-Karabagh est disputé par les Arméniens et les Azéris, qui considèrent cette région comme un berceau de leur civilisation. Les Arméniens se fondent sur les khatchkars, ces croix arméniennes, marqueurs de leur christianisme. Les Azéris, musulmans, se réfèrent notamment au khanat du Karabakh au XVIIIe siècle. Les Ossètes seraient un peuple descendant des Alains, séparé par une frontière internationale (entre Géorgie et Russie). Quant aux Abkhazes, ils font partie des « peuples sans État », au même titre que les Kurdes. Les Abkhazes soulignent en outre leur existence attestée sur des cartes comme royaume médiéval voire antique ; les Géorgiens rétorquent que ce royaume abkhaze était déjà associé à la Géorgie. Les autorités de Transnistrie, ne pouvant pas s’appuyer sur un statut d’autonomie du temps de l’URSS, insistent sur le passé russe (utilisation de l’alphabet cyrillique, importance de Catherine II) tout en se revendiquant comme la continuation de la Moldavie historique. Le nom officiel de la Transnistrie pour ses autorités est République Moldave du Dniestr… Les États non reconnus construisent ou renforcent une identité pour survivre. Pour cela ils s’appuient, comme les États reconnus, sur la création d’un récit national.

II. Des États non reconnus qui posent des enjeux géopolitiques

Les États non reconnus de l’ex URSS constituent ils à l’échelle régionale et européenne, des « trous noirs » ? (A), Comment, à l’échelle mondiale, s’inscrivent-ils dans une nouvelle Guerre froide B)

A. À l’échelle régionale et européenne, des « trous noirs » ?

En l’absence de reconnaissance, les États autoproclamés font l’objet d’accusations dont la réalité est difficile à établir. Les entités caucasiennes et la Transnistrie seraient au cœur de réseaux de trafic de drogue, d’armes, d’êtres humains, voire de matériel nucléaire. Plusieurs nuances doivent être posées. Un premier point à souligner est qu’en l’absence de reconnaissance internationale, les observateurs internationaux ne peuvent entrer officiellement sur le territoire des États autoproclamés. Cela pourrait aller dans le sens d’entités cherchant à sa cacher aux yeux du reste du monde, si le refus venait des États autoproclamés. Mais ils appellent de leurs vœux la venue d’observateurs pour établir le caractère démocratique de leurs élections et pour voir la manière dont les flux de marchandises et de personnes sont contrôlés. Certains observateurs témoignent des relatives bonnes pratiques en matière d’élection de ces entités, mais ne peuvent le dire officiellement.
Afin de maintenir la stabilité, des missions internationales peuvent être déployées et mener des contrôles aux frontières. Les résultats ne vont guère dans le sens de trafic de grande ampleur : l’OSCE n’a décelé aucun trafic d’armes majeur au niveau de la Transnistrie. La mission européenne EUBAM a quant à elle surtout découvert un trafic de poulet surgelé qui pose des enjeux sanitaires, certes, mais qui relève surtout de la fraude fiscale. Les États autoproclamés postsoviétiques ne sont pas des zones de non droit comme peut l’être la zone saharo-sahélienne. Ils ont une structure étatique, avec une police, une justice, des douanes, etc. Des défaillances, des passe-droits et de la corruption ne sont pas à exclure, loin de là. Mais est-ce vraiment le propre des États autoproclamés ou n’est-ce pas plutôt une caractéristique des États faibles de l’ex-URSS ? L’Asie centrale, l’Ukraine mais aussi la Moldavie, la Géorgie, l’Azerbaïdjan et l’Arménie, États reconnus, ne font sans doute pas beaucoup mieux.

B. À l’échelle mondiale, l’inscription dans une nouvelle Guerre Froide ?

Les États autoproclamés postsoviétiques s’appuient tous sur un protecteur qui les soutient de manière très directe (l’Arménie pour le Haut-Karabagh) ou plus lâche (la Russie pour la Transnistrie) mais qui est essentiel pour eux dans un contexte d’isolement. Cette relation asymétrique de dépendance place l’État protecteur dans une situation de force vis-à-vis de l’État autoproclamé, mais aussi, en particulier pour la Russie, vis-à-vis de l’État victime de la sécession. Les États autoproclamés constituent un atout diplomatique pour leur protecteur afin d’infléchir la politique de l’État lésé par la sécession. La menace de la reconnaissance formelle de l’État autoproclamé est une arme majeure. La Russie peut en user à propos de la Transnistrie, vis-à-vis de la Moldavie ; elle a obtenu un relatif éloignement du pays de l’Union Européenne au profit d’un rapprochement avec elle-même. La Moldavie sait que la Russie peut concrétiser sa menace, comme elle l’a montré en 2008 avec l’Abkhazie et l’Ossétie du Sud. Ce faisant, Moscou a obtenu le report sine die de l’adhésion à l’OTAN de la Géorgie alors qu’à l’été 2008 elle semble envisageable. .
L’exemple montre que les enjeux locaux et régionaux rejoignent la géopolitique mondiale. Les États autoproclamés postsoviétiques sont une carte dans le jeu de Moscou pour empêcher l’extension de l’Union européenne et surtout de l’OTAN. L’Ukraine qui partageait avec la Moldavie et la Géorgie la « tentation de l’ouest » a vu en 2014 ses espoirs de rapprochement avec l’OTAN s’envoler pour longtemps avec le soutien de la Russie aux Républiques Populaires de Donetsk et de Lougansk. Même le Haut-Karabagh est utile pour la Russie, qui n’en est pas le protecteur direct. L’Arménie est, en effet, une fidèle alliée de la Russie. Elle accueille sur son territoire des bases militaires russes qui lui permettent en retour de projeter une grande partie de ses troupes au Haut-Karabagh, sur la ligne de front. Moscou, qui fait partie du Groupe de Minsk pour la résolution du conflit du Haut-Karabagh, pèse donc sur l’équilibre des forces entre Arménie et Azerbaïdjan, empêchant ce dernier de se rapprocher trop de l’Occident. L’Azerbaïdjan a, en effet, lui aussi été tenté par la contestation du droit de regard revendiqué par Moscou sur les pays de l’ex URSS que la Russie considère comme son « Étranger Proche ». Comme la Moldavie et la Géorgie, l’Azerbaïdjan appartient au groupe Géorgie, Ukraine, Azerbaïdjan et Moldavie (GUAM) [4], organisation dont le sigle reprend les initiales de ses membres et qui cherche un rapprochement avec l’Occident. En avril 2016, la Russie a montré combien elle reste maîtresse du jeu, en obtenant un cessez-le-feu très relatif entre Azerbaïdjan et Arménie suite à une guerre de 4 jours sur le front du Haut-Karabagh.

III. Quelles évolutions possibles des conflits « gelés » ?

Quatre scénarios semblent possibles (A), mais une évolution est peu envisageable à court terme (B).

A. Quatre scénarios possibles…

Les conflits et difficultés de statut liés aux États autoproclamés postsoviétiques peuvent connaître quatre types principaux de résolution. Un gradient se dessine. Le scénario de la reconnaissance de l’indépendance est relativement improbable, quoique possible en théorie. C’est ce que montre une entité comme le Kosovo, dont le statut en Yougoslavie n’était pas celui de République fédérée mais un équivalent de la république autonome ou de l’oblast autonome : son indépendance proclamée en 2008 est reconnue depuis 2013 par plus de la moitié des États dans le monde. Le Kosovo constitue donc le modèle par excellence pour les États autoproclamés postsoviétiques. Transnistrie et Haut-Karabagh ne sont reconnus par aucun État dans le monde et l’Abkhazie et l’Ossétie du Sud seulement par six, sans progression depuis 2008, contrairement au Kosovo. La reconnaissance n’est pas impossible à terme mais elle reste une éventualité quasiment nulle en l’absence d’un conflit violent qui susciterait une émotion et une réaction fortes en Occident comme avec la guerre du Kosovo.
À défaut d’indépendance, les États autoproclamés postsoviétiques pourraient être rattachés à leur protecteur. C’est un scénario crédible en théorie pour le Haut-Karabagh, peuplé d’Arméniens, et qui avait demandé son rattachement à l’Arménie à la fin de l’URSS. Mais les Arméniens du Karabagh ont une identité propre et, s’ils se sentent arméniens sur le plan de la nation, la plupart sont attachés au Haut-Karabagh comme État. Ils privilégient un modèle « un État, deux nations » comme le Kosovo avec l’Albanie par exemple. La Transnistrie pourrait également être rattachée à la Russie. Mais l’absence de contiguïté territoriale n’aide pas, sans être rédhibitoire (comme le montre le cas de l’enclave de Kaliningrad) ; surtout si Moscou avait voulu rattacher la Transnistrie, cela aurait pu être fait depuis longtemps. En effet, le Soviet Suprême appelle régulièrement de ses vœux la Douma à en faire une région russe, mais en vain. Les séparatistes de Crimée, eux, ont pris leur indépendance en mars 2014 et demandé puis obtenu leur rattachement à la Russie au bout de quelques jours. Le cas est donc possible mais plus le temps passe, plus il semble improbable. Quant à l’Abkhazie, elle n’entend pas quitter la tutelle de la Géorgie pour se retrouver encore plus diluée dans l’immense et puissante Russie ; les nationalistes abkhazes sont assez puissants et s’opposent parfois de manière ferme à la Russie, comme lorsqu’elle a voulu annexer quelques kilomètres carrés de leur territoire pour faciliter la gestion des Jeux Olympiques de Sotchi en 2014. En fait c’est pour l’Ossétie du Sud que le rattachement au protecteur aurait le plus de sens : le peuple ossète est séparé par une frontière et dispose d’une entité autonome en Russie, l’Ossétie du Nord. Cette dernière est plus riche et plus développée que sa consœur du Sud, dont la viabilité comme État indépendant serait limitée.
Un rattachement de fait négocié à l’État légal est une éventualité à ne pas écarter. Une négociation supposerait que l’État victime de la sécession se donne un statut fédéral, voire confédéral. C’est une possibilité régulièrement envisagée, notamment dans le cas de la Transnistrie : les projets se sont multipliés entre la fin des années 1990 et le début des années 2000, en se fondant sur le précédent de la réintégration en 1944-1995 de la Gagaouzie [5], éphémère État autoproclamé qui a dû négocier faute de pouvoir défendre militairement son indépendance. Mais les négociations ont achoppé à chaque fois sur le degré d’autonomie et le poids de l’entité réintégrée dans l’État. Le mémorandum Kozak proposé en 2003 par la Russie donnait un veto puissant à la Transnistrie, qui pouvait paralyser la Moldavie légalement. Le président Vladimir Voronine, communiste [6], a renoncé au dernier moment sous la pression de l’Occident. Une (con)fédération semble plus improbable en Géorgie et quasiment inenvisageable pour le Haut-Karabagh à cause de l’ampleur du ressentiment entre Arméniens et Azéris lié à une guerre qui fit plus de 30 000 morts et des centaines de milliers de déplacés dans les années 1990, sans compter les rancœurs issues de la Première Guerre mondiale.
Le dernier scénario principal est celui d’une réintégration dans un État unitaire, éventuellement avec une autonomie régionale symbolique. Un tel scénario n’a aucune chance de survenir par la négociation, étant inacceptable pour les États autoproclamés et leur protecteur. Le seul moyen de parvenir à une telle issue serait une reprise par la force. C’est ce qui est arrivé à l’Adjarie en Géorgie en 2004. Cette République Socialiste Soviétique Autonome du temps de l’URSS, comme l’Abkhazie donc, était plus moins indépendante de fait depuis 1991, sous la férule d’Aslan Abachidzé. Le président géorgien M. Saakachivili, suite à son arrivée au pouvoir lors de la révolution des Roses (2003), a repris la région par un coup de force en 2004. Cependant il n’y a pas eu de guerre car le leader local, abandonné par ses soutiens, a fui vers la Russie. M. Saakachvili a voulu tenter la même stratégie en 2008 peu après le début de son deuxième mandat, avec l’Ossétie du Sud mais a échoué. Le soutien russe fait qu’une réintégration de force de l’Ossétie du Sud, de l’Abkhazie et même de la Transnistrie apparaît peu probable.
C’est à propos du Haut-Karabagh que le scénario apparaît le plus probable à moyen terme. En effet, l’antagonisme est si fort qu’une réintégration négociée est délicate. En outre le rapport de force entre Arménie et Azerbaïdjan s’est inversé dans les années 2000 au profit de ce dernier. Sur le plan démographique, l’Arménie est tombée » de 3,5 à 3 millions d’habitants entre 1989 et 2015quand l’Azerbaïdjan est monté de 7 à près de 10 millions. Surtout l’essor du secteur pétrolier a permis une forte croissance économique en Azerbaïdjan avec de lourds investissements dans le domaine militaire. Depuis 2011 le budget militaire de l’Azerbaïdjan dépasse le budget total de l’Arménie. L’Arménie a pour elle la situation stratégique du Haut-Karabagh, plateau qui surplombe la plaine azérie, ainsi qu’une armée qui reste globalement plus efficace. Surtout l’Azerbaïdjan ne devrait pas reprendre avant longtemps le Haut-Karabagh par la force car de victime d’une sécession il deviendrait aux yeux de la communauté internationale l’agresseur de populations arméniennes, risquant un scénario à la kosovare, c’est-à-dire la perte définitive du Haut-Karabagh qui pourrait même être reconnu, notamment grâce à l’appui de la diaspora arménienne.

B. … mais peu envisageables à court terme

À court terme le scénario le plus probable reste celui du statu quo, raison pour laquelle ces conflits sont désignés comme « conflits gelés ». Cette expression est absurde puisque le gel du conflit est précaire (ou du moins le dégel peut-il être brutal comme à l’été 2008 en Géorgie ou au printemps 2016 au Haut-Karabagh). C’est la résolution du conflit qui est en réalité bloquée, depuis plus d’un quart de siècle désormais pour les États autoproclamés issus de la chute de l’URSS. La situation actuelle fait en effet le jeu de nombreux acteurs. L’État protecteur garde un atout géopolitique. Les élites de l’État autoproclamé comme de l’État dont ils ont fait sécession peuvent légitimer un état d’urgence permanent et conservent des pouvoirs accrus par rapport à une situation de paix. Certaines personnes (chauffeurs, etc.) profitent de la frontière non reconnue pour de petits trafics (alcool, tabac). Les retraités de Transnistrie, d’Abkhazie et d’Ossétie du Sud qui prennent la nationalité du protecteur russe bénéficient d’un complément de retraite non négligeable. La liste pourrait encore s’allonger. La vraie question n’est pas de savoir qui n’a pas intérêt à la résolution de ces conflits mais qui y aurait vraiment un intérêt, à part les Occidentaux et notamment l’Union européenne qui cherche à stabiliser son voisinage.

*

Les États autoproclamés de l’ex-URSS tirent leur origine de la volonté de l’URSS de diviser pour régner grâce à une instrumentalisation de la « politique des nationalités ». En s’appuyant notamment sur l’histoire, l’URSS a donné des statuts d’autonomie (Abkhazie, Ossétie du Sud, Haut-Karabagh) ou privilégié de fait certaines régions (Transnistrie), au point d’en renforcer l’identité. Le régime autoritaire soviétique a permis de contenir les revendications mais les politiques de M. Gorbatchev ont facilité l’expression, parfois violente, de ces revendications. Des États non reconnus en ont découlé, la communauté internationale suivant implicitement la règle de la reconnaissance uniquement des entités fédérées afin de limiter la balkanisation du monde. Les États autoproclamés sont donc isolés, accusés de tous les maux mais sans preuve évidente. Ils dépendent d’un protecteur, qui peut s’en servir pour peser à l’échelle régionale mais aussi mondiale, réactivant la Guerre froide. Ces conflits, qui n’ont de gelés que le nom, constituent parfois des points chauds de la géopolitique mondiale (Haut-Karabagh).
La reconnaissance de leur indépendance effective s’éloigne jour après jour, le Kosovo restant une exception. Les rattachements au protecteur sont improbables. Les négociations pour construire une fédération ou une confédération semblent passées de mode. L’emploi de la force supposerait une guerre qui desservirait l’État victime de la sécession qui a le droit international de son côté. Beaucoup d’acteurs ont intérêt au statu quo. L’Union européenne tente de stabiliser sa frontière orientale étendue grâce à la Politique Européenne de voisinage, qui couvre l’ensemble du Caucase mais aussi la Moldavie et l’Ukraine. Force est de constater cependant qu’en 2016 les risques de déstabilisation viennent plutôt du Proche et du Moyen-Orient, avec la crise migratoire qui en découle, que des États autoproclamés de l’ex-URSS. Avec la partie nord de Chypre, l’Union européenne a déjà en son sein un État non reconnu dont elle s’accommode. Son investissement fait largement défaut pour régler les conflits du Caucase et de Moldavie, ce qui fait le jeu de la Russie et même d’acteurs extérieurs comme les États-Unis.
Copyright Novembre 2016-Merle/Diploweb.

Références complémentaires
Maurice Bonnot, Des États de facto, Paris, l’Harmattan, 2014, 264 p.

Xavier Follebouckt, Les conflits gelés de l’espace postsoviétique : genèse et enjeux, Louvain : Presses universitaires de Louvain, 2012, 276 p.

duminică, 19 februarie 2017

Interviu cu profesorul Mircea MARTIN, unul dintre semnatarii Apelului Academiei

„O minimă bună-credință ar trebui să funcționeze pe deasupra opiniilor și agendelor diferite“

Interviu cu profesorul Mircea MARTIN, unul dintre semnatarii Apelului Academiei

 

A făcut multă vîlvă Apelul semnat de 84 de academicieni și intitulat „Așa să ne judece viitorul!“. În contextul în care mai multe universități, prin forurile de conducere (Universitatea din București, Universitatea Babeș-Bolyai, SNSPA) s-au arătat de partea protestatarilor și împotriva măsurilor luate fără consultare democratică și parlamentară, în măsura în care mai mulți semnatari și-au retras semnăturile (Mircea Dumitru, Wilhelm Dancă, Mariana Nicolesco), Apelul a părut cumva că dorește să evite comentarea evenimentelor din ultimele săptămîni. Profesorul Mircea Martin, cunoscut ca o personalitate rațională și echilibrată, a semnat acest Apel.

Domnule profesor Mircea Martin, vă întreb direct: de ce, după ce ați publicat chiar în Observator cultural eseul intitulat „Pentru o reconstrucție identitară“, ați semnat recentul Apel academic care nu prea seamănă cu textul dumneavoastră?
L-am semnat pentru că sintetizeză o stare de fapt care este cît se poate de gravă. Dincolo, mai bine zis dincoace, de amenințările de ordin geo-politic, au avut loc în interior fapte de o gravitate extremă, care afectează integritatea și securitatea acestei țări: vînzarea iresponsabilă a terenurilor agricole și a pădurilor, defrișări ilegale masive (care continuă!), vînzarea resurselor naturale, retrocedări ilegale nenumărate, toate acestea sub privirile – interesate să fie îngăduitoare – ale autorităților de toate felurile.
S-a pus întrebarea: de ce n-a reacționat Academia pînă acum? Academia a reacționat – și nu numai în cazul Roșia Montana. Dar nu Academia trebuia să reacționeze în primul rînd, ci Parlamentul României, președinții României și guvernele României: nu numai că n-au reac­ționat, dar au încurajat prin legi permisive și dispoziții speciale această enormă spoliere. Spre a nu mai vorbi despre corupția endemică a agenților și a funcționarilor publici – de la pădurari și polițiști pînă la judecători, consilieri și miniștri.
Reiau întrebarea, domnule profesor: de ce ați semnat acest Apel al academicienilor? Există ceva, în textul Apelului, care să vă fi făcut să vă disociați?
Domnule Șimonca, dacă aș fi scris eu acest Apel, l-aș fi formulat în alt fel, aș fi pus alte accente, aș fi scos anumite pasaje din text și aș fi adăugat altele. Ce cred eu personal în problema identității naționale am spus în articolul pe care l-ați publicat în Observator cultural. Dar cînd ești pus în fața unui apel, nu te-apuci să schimbi sensuri și să faci îndreptări retorice și stilistice, pentru că, dacă fiecare semnatar le-ar face, acesta nu s-ar mai coagula în veci. Am această experiență, am semnat în anii ’90 foarte multe apeluri și proteste. Am decis, de vreo 10-15 ani, să nu mai semnez astfel de texte… Pe a­cesta l-am sem­nat pentru că am fost realmente impresionat de faptul că el a fost conceput și semnat cu precădere de savanți, de matematicieni, fizicieni, biologi, medici, de oameni întru totul respectabili, puțin cunoscuți în România (de vreme ce nu apar la televizor!), dar cu o reputație bine stabilită în cercurile de specialiști din Occident; îi credeam detașați, preocupați exclusiv de cercetările și lucrările proprii, și, iată, au luat această inițiativă…
De ce, domnule profesor, ați semnat acest Apel care nu discută nimic despre protestele din țară, care pare scris departe de frămîntările zilei?
Da, aici e o problemă. Din cîte mi s-a spus, Apelul a fost conceput mai demult, dar, între timp, s-a declanșat un conflict social ce devenea tot mai acut. Am comunicat oral și în scris inițiatorilor Apelului că nu sînt de acord cu publicarea lui în acest moment tensionat, fără ca respectivul text să se refere și la ceea ce se întîmplă în stradă. Am atras atenția asupra riscului de a fi considerați niște autiști sociali dacă ignorăm acest fenomen. N-am fost ascultat, din păcate.
Am crezut și cred în continuare că un semn de simpatie ar fi trebuit trimis acelor tineri cu simț civic și bu­nă-credință din Piața Victoriei și din alte piețe, cu atît mai mult cu cît Apelul subliniază faptul că ei înșiși sînt dezmoșteniți prin iresponsabilitatea (de regulă meschin-interesa­tă) a unor factori politici de la toate nivelurile Statului. Corupția, marea corupție este aici, mai ales aici, și, în ce mă privește, mă aștept ca protestul să se extindă asupra acestei corupții de stat în care sînt implicate toate partidele politice și, din nenorocire, multe instituții de maximă importanță. Nu pentru a scoate PSD-ul din țintă, ci pentru a ținti răul în integralitatea lui și a provoca o reformă reală a întregii clase politice, ca o premisă indispensabilă pentru consolidarea statului de drept. Mi s-ar părea extrem de util pentru însuși viitorul acestor tineri ca ei să utilizeze această extraordinară solidaritate spre a cere depolitizarea reală a instituțiilor Statului și promovarea în funcții pe criterii de competență profesională – nu de servilism sau/și clientelism.
Apelul academicienilor nu a fost conceput ca o reacție la ce se întîmplă în aceste zile. El este o reacție la ceea ce s-a întîmplat și continuă să se întîmple în România de ani de zile, de decenii… Eroarea de a-l fi publicat acum, fără o actualizare necesară, favorizează numeroase interpretări distorsionante, unele de-a dreptul aberante.
Consider, totuși, că o minimă bună-credință ar trebui să funcționeze pe deasupra opiniilor și agendelor diferite. Este în regulă să acceptăm înstrăinarea pămîntului arabil al țării fără nici o condiție protectoare – cum nu se întîmplă nicăieri în Europa? Li se pare normal adepților locali ai globalismului faptul că voluntarii Green Peace sînt mai preocupați de soarta pădurilor din România decît autoritățile românești? Înțeleg că pe unii nu-i deranjează și nu-i îngrijorează marele jaf transpartinic al acestei țări; în schimb, îi deranjează și chiar îi îngrijorează modul în care el e descris în apel, utilizarea unor cuvinte precum „suveranitate“, „unitate națională“, cuvinte care, de vreme ce au mai fost folosite (de știm noi cine), ar trebui scoase din dicționarele limbii române.
Ce se mai poate spune despre caricaturizarea acestui Apel și așezarea lui sub semnul lui Caragiale, mai exact, al unor personaje caragialiene? Vasăzică inițiatorii și semnatarii acestui Apel ar fi niște Cațavenci invocînd, nu-i așa, „țărișoara“, în căutare de voturi și de avantaje! Ne dăm, oare, seama – fie și post-festum – de enormitatea și inanitatea acestei analogii sau ne satisface deplin tristul ei umor?
A consemnat Ovidiu ȘIMONCA

Eliana POPA. Un pamflet muzical

https://www.youtube.com/watch?v=ruvZnxVKTRg&list=RDruvZnxVKTRg&start_radio=1 28 465 vues 28 déc. 2025 Acesta este un PAMFLET și...