https://sibiu100.ro/politica/corvin-lupu-despre-calin-georgescu-electorat-sibiu/
Profesorul Corvin Lupu despre succesul neașteptat al lui Călin Georgescu și curentele naționaliste/suveraniste și extremiste din România. Implicațiile asupra Sibiului de astăzi
de:Cosmin Pal
26 noiembrie 2024
Profesorul Corvin Lupu nu este surprins în totalitate de succesul lui Călin Georgescu, din primul tur al alegerilor prezidențiale de duminica trecută. Trebuie spus că acesta a câștigat alegerile și în județul Sibiu.
„Călin Georgescu este cunoscut în politica internațională ca un suveranist important. Gândiți-vă că după ce a fost la vârful Clubului de la Roma și de două ori la Davos, cu stăpânii globalismului internațional, s-a convins cu ce și cu cine are a face, le-a spus în față că sunt niște criminali și a plecat trântind ușa. Nu a așteptat să fie dat afară din funcția de director la ONU și a plecat singur. Este un patriot român cu rădăcini, cu tată (colonel Scarlat Georgescu), militar în armata regală română și cu un unchi (colonel Traian Popescu) în garda mareșalului Ion Antonescu.
A lucrat la Agenția României din New York, de pe lângă ONU, cu academicianul Mircea Malița, pe care l-a avut ca mentor. Malița a fost un savant strălucit, de la care a învățat multe. El nu și-a ascuns orientarea naționalist suveranistă și a semnalat în repetate rânduri antiromânismul și racilele adânci ale sistemului politic euro-atlantic din România. Din această cauză, nu este agreat de sistemul „ticăloșit”, cum l-a numit Traian Băsescu și de statul român „eșuat”, cum a numit Klaus Johannis statul român. La televiziunea Antena 3 a declarat că mareșalul Ion Antonescu și comandantul legionar Corneliu Zelea Codreanu sunt doi eroi ai neamului românesc. După asta a început cenzura la televiziunile și ziarele sistemului. Cu aproape doi ani în urmă, împreună cu colegul meu, profesorul universitar Cristian Troncotă, i-am prezentat o carte d-lui Călin Georgescu.
Călin Georgescu este produsul votului victorios al multora dintre cei dezamăgiți de faptul că regimul politic iudeo-euro-atlantic a eșuat în România, țara a devenit un teritoriu sub ocupație militară străină, jefuit la sânge de bănci străine, de companii străine de asigurări și de companii multinaționale occidentale. Tot mai mulți români văd aceste realități, ca și multe alte mari necazuri românești asupra cărora nu mă mai opresc, iar rezultatul este că ei și tot mai mulți alții doresc un regim naționalist suveranist, care să acorde prioritate intereselor poporului român, în primul rând etniei române, cea mai oprimată dintre toate etniile din România și doar ulterior interesele străinilor și minoritarilor etnici, cei mai protejați și „discriminați pozitiv” cetățeni ai României. Acesta este și un trend general în SUA, care a condus la doctrina „America first!” și în occidentul Europei, trend pe care regimul iudeo-occidental îl reprimă și îl stăpânește tot mai greu.
În același timp, lupta nu s-a terminat, Călin Georgescu nu este încă președintele României, are multe adversități, iar cei care plâng astăzi se vor ridica să lupte împotriva lui și să apere regimul ticăloșit în care câteva procente din populație au prosperat, iar mulțimi mari de români au ajuns în situații disperate.
Regimul euro-atlantic a determinat multe milioane de români să-și ia lumea în cap, să plece spre alte zări și să se „topească” în marele Occident, unde pe mulți i-a așteptat dezrădăcinarea, pierderea familiilor, copii ajunși vagabonzi și vagabonde, părinți bătrâni abandonați în țară de proprii copii și multe alte rele. Comisia Europeană a anunțat că România are cea mai mare rată a sărăciei din UE, că 150.000 de copii din România se culcă seara fără să mănânce, că avem cea mai mare rată de mortalitate infantilă și cel mai mare procent de tuberculoși din UE.
Suntem cu indicatorii social-economici la nivelul anului 1907. Avem 200 de miliarde de euro datorii, plătim pensiile și salariile bugetarilor din bani împrumutați, pe care să-i plătească urmașii noștri. Chiar nu contează? Chiar nu au dreptate cei nemulțumiți?
România profundă sângerează de mulți ani, iar etnia română scade demografic de-a dreptul dramatic și se îndreaptă spre statutul de minoritate etnică în Rromânia. Am scris intenționat numele țării cu doi de „r”. Aceste necazuri și multe altele au ajuns să-i facă pe români să nu mai reacționeze la cuvintele frumos meșteșugite ale conducătorilor partidelor sistemului și ale mass media și să-l voteze pe Călin Georgescu, iar SRI și STS să nu aibă voie să-l blocheze.
Călin Georgescu și-a asumat o luptă foarte grea și vrea s-o ducă. Rămâne să vedem cum vor evolua evenimentele… Așteptăm să vedem dacă va veni la București Robert Kennedy, desemnat ca ministru în guvernul lui Donald Trump, ca să-l susțină pe prietenul său Călin Georgescu”, afirmă Corvin Lupu.
Despre extremism, suveranism, globalism și Sibiu
În condițiile în care Călin Georgescu a fost cel mai votat în județul Sibiu la alegerile de duminică, ne putem pune întrebarea dacă au ceva în comun în județul Sibiu valorile tradiționale locale și naționale cu aceste curente „naționaliste/suveraniste” sau „extremiste”, tot mai prezente în societatea europeană și în cea românească. Iată poziția fostului universiatr sibian.
„În România, din decembrie 1989 și până astăzi nu a existat nici un partid extremist. Acuzațiile de extremism formulate de putere împotriva unora dintre opoziționiști au avut un caracter politicianist, neadevărat. Nici un partid nu și-a propus în programul său măsuri extreme împotriva nimănui. Măsurile de reformare a societății și chiar de resetare a unor componente sociale, nu sunt extremisme.
Sunt păreri politice. Nici dorința de a schimba regimul politic nu este una extremistă. O asemenea dorință se încadrează în dreptul constituțional al fiecărui cetățean de a avea păreri și de a-și dori un alt regim politic. Constituția îi dă oricui acest drept. Împrejurarea că împotriva celor care își doresc să se schimbe regimul politic euro-atlantic „se pun tunurile” și ei sunt reprimați și asasinați social, face parte din lipsa de democrație din societatea noastră și din abuzurile instituțiilor statului. Constituția îți dă drepturi largi care nu sunt respectate.
Aici aș putea da mai multe exemple concrete. Faptul că cetățenii formuleaza liber niște opinii de care autoritățile nu țin cont, nu înseamnă democrație. Este mai mult o „libertate a cuvântului neluat în seamă”. În orașul nostru, Sibiu, nu avem partide extremiste și nici personalități extremiste. Partidele de la putere, sau care au fost la putere, centrală sau locală, îi numesc extremiști pe cei din partidele AUR și SOS.
Niciunul din aceste partide nu s-a manifestat extremist, nici cu vorba și nici cu fapta, dar sistemul de la putere, numit de Traian Băsescu „sistemul ticăloșit”, și statul român, numit de Klaus Johannis, „stat eșuat”, îi numesc extremiști pentru că ei vor să le ia puterea, ceea ce este constituțional. Constituția României nu interzice nici o grupare politică. Ea interzice doar partidele create pe criterii etnice, dar, ulterior promulgării Constituției, s-au găsit formule legislative pentru ca UDMR, Partida Romilor și Forumul Democrat al Germanilor să poată eluda prevederile inițiale ale Constituției și să participe la viața politică a țării ca și partide, care sunt de fapt create ilegal, pe criterii etnice.
Sibienii iubesc tradițiile naționale românești, în ciuda faptului că românismul în general a fost și este sub o mare și agresivă presiune globalistă, chiar dacă această presiune este mascată de un voal de mătase. Istoria Sibiului este plină de măreție românească, încă din perioada regimului habsburgic și apoi a celui austro-ungar.
În ciuda oprimării etniei române din acele timpuri cumplit de grele, românii au luptat să obțină drepturi în Sibiu, pe care parțial le-au obținut prin decretele de toleranță ale lui Iosif al II-lea, au luptat pentru drepturi sub conducerea marelui mitropolit Andrei Șaguna, ca și a patrioților români greco-catolici, au creat ASTRA și Revista „Transilvania” și au luminat poporul român din întreaga Transilvanie, Maramureș, Crișana și Banat. A existat multă suferință în timpul acestei lupte, dar nu vreau să mă refer acum la ea.
Uitați-vă, la entuziasmul românilor din Sibiu de la concertele excepționale ale Junilor Sibiului, creația familiei Silviei Macrea, cea care conduce acum ansamblul cu atâta succes. Uitați-vă cum simt ei românismul din aceste cântece tradiționale. Eu m-am născut și am trăit toată copilăria în Palatul Brukenthal, în care a locuit familia mea în cei 21 de ani în care tatăl meu a fost directorul muzeului.
Îmi aduc aminte când s-a inaugurat prima expoziție de istorie. Se expusese roata cu care fuseseră zdrobiți Horea și Cloșca, care a fost apoi donată, la ordinul ministrului Pompiliu Macovei, muzeului din Alba Iulia. Se expuseseră pistoale ale luptătorilor lui Avram Iancu și multe altele. Eram mic, cutreieram muzeul, care era locul meu de joacă, dar am reținut și atunci și în anii următori cum vizitatorii români erau de-a dreptul emoționați. Nu li se mai arătase așa ceva. Până în 1945, Sibiu fusese oraș mai mult săsesc, iar românismul era complet periferizat.
În perioada iudeo-bolșevică, în Sibiu, de asemenea, românismul nu a fost cultivat. Abia după ce conducerea României a adoptat o politică naționalistă românească, românismul s-a putut manifesta, dar și atunci cu limite impuse de rigori ale regimului. Ca să mă focalizez, aș spune că nu prea cunosc eu activitatea din Sibiu a partidelor fals numite „extremiste”, AUR și SOS, dar am văzut diferențe între conducerile lor, din mai multe puncte de vedere”.
Despre AUR și partidul lui Șoșoacă, cu câteva zile înainte de alegeri
Profesorul Corvin Lupu își spune opinia și despre prestația publică a celor doi lideri, George Simion și Diana Șoșoacă. „Mulți naționaliști români îl contestă pe George Simion și pe adjunctul său, Marius Lulea. Îi consideră oamenii sistemului „ticăloșit”, iar vizita lui Simion la Tel Aviv, unde a promis că aduce în România 800.000 de evrei ca să-i încetățenească și să le dea pensii și alte privilegii, i-au stricat imaginea în rândul multor patrioți români, pentru că nu există patriotism românesc filosemit. Nu există!
Sunt multe nemulțumiri și în interiorul partidului din această cauză, ca și din altele. Apoi, cei doi conducători de la vârful AUR sunt minoritari etnici, Simion a și recunoscut că este țigan și mulți români s-au săturat de minoritari etnici și își doresc conducători de etnie română. Au condus și Iliescu cu Brucan și Roman și Constantinescu și Năstase și Johannis și alți minoritari etnici plasați în punctele „cheie” ale țării. A fost mai mult decât dezastru! Am ajuns depopulați de etnici români, colonie ocupată militar, cu toate resursele țării în mâna străinilor, care trăim pe datorie, iar unii spun că este bine! Mulți patrioți ar vrea acum să mai fie și români la conducere. Din păcate, după părerea mea, calitatea candidaților acceptați și promovați de sistem în actualele alegeri este scăzută și eu personal nu aștept nimic nou și nimic bun de la ei.
Pe de altă parte, și Diana Șoșoacă este contestată, dar nu pentru ideile ei și nu din motive de fals naționalism, ca în cazul lui Simion, ci datorită stilului ei gălăgios, de scandalagiu. Dar Șoșoacă susține multe idei foarte bune, care țin de interesele României profunde. Diana este un uragan care sparge geamuri, dar și le sparge și pe ale ei! Eu i-am spus de mai multe ori, dar…”, comentează Corvin Lupu.
Contextul național, european și mondial
În limbajul politic și jurnalistic actual, se vorbește despre existența în politica internațională și în cea românească a „naționalismului/suveranismului” și „extremismului”. Iată ce înțeles dă Corvin Lupu termenilor de partid sau personalitate politică „naționalist/suveranist” sau „extremist” contexului actual existent:
„În accepțiunea corectă a termenului „naționalist”, a fi naționalist este ceva pozitiv. A fi naționalist înseamnă a-ți iubi țara și poporul, cu referire la etnia de care aparții, cu tot trecutul lor, cu toate realizările lor din toate timpurile, cu toate tradițiile strămoșești, cu religia tradițională, cu marile personalități ale trecutului, cu succesele social-economice și culturale din istoria patriei tale, înseamnă a-ți iubi arealul geografic al poporului tău, a-ți iubi confrații.
A fi naționalist înseamnă a fi dispus și gata să acționezi și să lupți ca să-ți aperi patria și valorile tale naționale. Nu este nimic rău în semnificația reală a termenului „naționalist”. Pe parcursul promovării politicii de dominație și dictat a unor state și popoare asupra altora și a promovării regimului politic globalist, așa cum a fost el răspândit dinspre SUA spre toate statele aflate în sfera de influență pe care a obținut-o SUA prin tratatele cu URSS după Al Doilea Război Mondial, semnificația termenului „naționalist” a fost mutilată și termenului i s-a dat o accepțiune falsă, o conotație negativă. În conformitate cu accepțiunea globalistă a termenului, a fi „naționalist” este ceva rău.
Globaliștii manipulatori susțin că a fi „naționalist” înseamnă a fi împotriva altor națiuni, a fi agresiv, a fi intolerant, a-i respinge pe alții. A fi „naționalist” și a-ți apăra propria națiune este ceva rău pentru ei, pentru globaliști, pentru că tu, naționalist fiind și apărându-ți propria națiune, nu lași altă națiune să te domine, să-ți anuleze sentimentele naționale, să-ți împrăștie etnia în lumea largă și să ți-o înlocuiască cu alte populații venetice, să vină peste tine și să-și ia toate bogățiile naturale și resursele umane ale țării etc. Din acest motiv, globaliștii încearcă să impună, în mod fals, un sens negativ termenului de naționalist.
Naționalismul în sensul său pozitiv nu acceptă politica de globalizare etnică, de ștergere a identității naționale, de creare a acelui hibrid numit „hommo aeuropaeus” sau „hommo mondialus”, fără sentimente naționale, fără nimic în spate, fără patrie, fără tradiții, fără religie, fără familie tradițională, fără nimic fix, nici măcar sexul și orientarea sexuală etc.
Din cauză că naționaliștii nu acceptă să renunțe la valorile lor, personalitățile politice/publice și grupările/partidele politice care sunt patrioți naționaliști sunt etichetați a fi „extremiști”, iar termenului de „extremist” i s-a dat cea mai rea conotație. Dar, de fapt „extremist” este o persoană, sau un grup, care adoptă măsuri extreme, inclusiv crima, care respinge pe toți ceilalți, însușiri care nu sunt proprii naționaliștilor, dar cu care sunt etichetați naționaliștii, în efortul globaliștilor de a-i sancționa, anestezia și anula.
În perioada Războiului Rece, conflictele internaționale și în multe cazuri și interne, se derulau între „capitaliști” și „comuniști”. Lumea era bipolară, în jurul celor două supraputeri nucleare ale Lumii, grupându-se supușii lor. Fiecare din cele două tabere își argumenta nevoia de supunere/represiune a populației și de înarmare prin invocarea pericolului pe care îl reprezintă celălalt, adică adversarul ideologic. Adversitatea se manifesta gălăgios, dar exista un numitor comun care-i lega în ascuns și îi făcea să se înțeleagă ușor: atât capitalismul financiar american/occidental, cât și iudeo-bolșevismul erau creațiile aceleași mari forțe evreiești, respectiv a bancherilor evrei de pe Wall Street, cei care conduc finanțele SUA și ale Lumii occidentale supuse SUA. Datorită acestei „frății”, timp de 50 de ani n-a fost război în Europa.
Acum lumea s-a schimbat. După anul 1999, când Boris Elțân a fost înlăturat de la putere, la Kremlin au luat puterea serviciile secrete, în frunte cu Vladimir Putin și etnia rusă a trecut să-și recupereze puterea din mâinile oligarhilor kazaro-evrei, care au condus Uniunea Sovietică/Federația Rusă în timpul lui Mihail Gorbaciov și Boris Elțîn. Regimul socialist de stat și Partidul Comunist din Rusia au fost „trecute în rezervă”. Ateismul a fost înlocuit cu naționalismul-ortodox rus, iar după o luptă de două decenii, naționaliștii ortodocși etnici ruși au luat puterea deplină la Kremlin. Am folosit termenul de „socialism de stat” pentru a defini regimul obișnuit numit „comunist”, pentru că pe acesta din urmă îl consider greșit. Comunismul este o utopie care nu a existat decât în teoriile evreilor Marx, Engels, Lenin și Troțky și nu a existat în practică niciodată, nicăieri în lume.
Pe plan internațional, iudeo-globaliștii au înregistrat numeroase eșecuri, iar naționalismul, manifestat prin lupta pentru suveranitate națională, s-a consolidat în toată sfera americană de influență.
Ca urmare, fosta lume bipolară în care „comuniștii” se confruntau cu capitaliștii, a fost înlocuită cu lumea bipolară de astăzi în care globaliștii americani, alături de toți supușii lor, luptă contra naționaliștilor-ortodocși ruși și a tuturor aliaților acestora. Lupta aceasta este una „pe viață și pe moarte”, pentru că nu mai este o luptă fratricidă, cum a fost lupta dintre capitalism și „comunism”. Este lupta între două ideologii total opuse.
În ultimii 20 de ani, sfera de influență controlată de SUA s-a redus enorm. Cu 20 de ani în urmă, SUA controlau, sau influențau politic decisiv, aprox. 60% din Glob. Astăzi, sfera de influență a SUA s-a redus la aprox. un miliard de locuitori ai Planetei, ceea ce reprezintă mai puțin de 13 % din populația Lumii. Este „miliardul de aur”, cum îl numesc occidentalii. În același timp, lupta dintre globaliști și naționaliști/suveraniști a devenit și una internă, în interiorul fiecărui stat din sfera de influență a SUA, iar din 2016, s-a declanșat în SUA teribila luptă între Partidul Republican, condus de Donald Trump, care se revendică a fi suveranist și Partidul Democrat, susținut de marii bancheri evrei de pe Wall Street. Poporul american este și el divizat pe același criteriu. Timp de sute de ani, poporul american a fost unit și a manifestat încredere în statul american.
Încrederea cetățeanului american în propriul stat a fost principalul factor de asigurare a securității naționale a SUA. Politica globaliștilor a distrus această încredere și poporul american este dezbinat și „fierbe”. În Europa, este aceeași situație. Globaliștilor le va fi tot mai greu să se mențină bazându-se doar pe propagandă/manipulare, pe politici represive, și falsificări de alegeri. Lupta între globaliști și naționaliști continuă, inclusiv cu armele, deocamdată doar în Ucraina și în Orientul Mijlociu, dar Papa de la Roma, unul dintre cei mai informați și mai influenți oameni de pe Glob, ne-a spus că Al treilea Război Mondial a început…”.
https://sibiu100.ro/politica/corvin-lupu-despre-calin-georgescu-electorat-sibiu/
joi, 5 decembrie 2024
Corvin Lupu despre succesul neașteptat al lui Călin Georgescu
sâmbătă, 16 noiembrie 2024
Prof. Dr. Tiberiu Tudor. ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO - XX. De la Războiul Rece la Pacea Rece
ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO
XX. De la Războiul Rece la Pacea Rece
Afirmația președintelui Clinton la Praga, în 12 ianuarie 1994: „acum problema nu mai este dacă NATO va prelua noi membri, ci când și cum” nu reprezenta numai un joc de cuvinte încurajator pentru grupul Vișegrad. Influentul Antony Lake, consilierul președintelui pentru probleme de Securitate și-a adus în Administrație un foarte bun prieten, experimentatul diplomat Richard Holbrooke, ca asistent al secretarului de Stat pentru probleme europene și eurasiatice. Ca și Lake, Holbrooke era cunoscut pentru fermitatea sa în susținerea expansiunii rapide a NATO spre est, încă din anii trecuți, pe când fusese ambasador în Germania. Se spune că prietenia lui cu Lake a jucat un rol în convertirea lui Lake la iudaism, care i-a deschis acestuia ̶ conform afirmațiilor sale [1] ̶ una dintre intrările Deep-State-ului american (slide 1). Prietenia s-a rupt când Richard s-a combinat cu nevasta lui Tony. Important este, însă, că ei au continuat să formeze un tandem puternic pro-expansiune, care a început demersurile concrete pentru absorbția primului val, anihilând ezitările din cadrul Departamentului de Stat: „Președintele a luat decizia și voi nu vă supuneți?!” ̶ a amenințat Holbrooke.
1. Înaintând spre Expansiunea NATO (octombrie 1994)
În octombrie 1994 (la un an de la formularea Strategiei de Expansiune), stafful Consiliului Național de Securitate a dat o circulară, intitulată Înaintând spre expansiunea NATO [2], semnată de Antony Lake, către principalele departamente ale Administrației, în care sunt aduse precizări asupra obiectivelor și termenilor expansiunii, corespunzătoare evoluției situației internaționale din ultimul an. Este prima dată când termenul „neo-containment of Russia” apare într-un document dintre cele declasificate până acum. Ne reamintim: „containmentul” a fost un element esențial al geopoliticii Statelor Unite de prevenire a extinderii comunismului, încă de la începutul Războiului Rece. Termenul (izolare/îngrădire/ încercuire) și strategia propusă ̶ și adoptată de către președintele Truman ̶ au făcut celebritatea unuia dintre clasicii diplomației americane postbelice, George Kennan. În documentul CNS neo-containmentul Rusiei apare ca o strategie de siguranță ale cărei principii trebuie ținute în umbră («Insurance policy/strategic edge rationale ̶ i.e. neo-containment of Russia ̶ will be kept in the background only, rarely articulated»). „Dimpotrivă, posibilitatea calității de membru, pe termen lung, a unei Rusii democrate nu trebuie exclusă explicit («on contrary, possibility of membership in the long term for a democratic Russia should not be rulled aut explicitly»)
Același document indică un traseu paralel față de cel al „membershipului” pentru relațiile cu Rusia, anume „instituționalizarea unei relații NATO-Rusia (un Tratat de tip «alianță cu Alianța»), care să includă un mecanism de consultare cu Rusia asupra operațiunilor militare conduse de NATO, de exemplu în fosta Iugoslavie, dar fără a-i da un drept de veto asupra deciziilor NATO”. Este, incipientă, ideea viitorului Act Fondator NATO-Rusia și a Consiliului Permanent NATO-Rusia. Stafful Consiliului Național de Securitate lucra profesional, liniștit și coerent la elaborarea gândirii de securitate europeană a Statelor Unite, în timp ce Federația Rusă era sfâșiată între opiniile divergente asupra unui drum fără întoarcere, care ducea nu se știe unde.
La 30 noiembrie 1994, Elțîn a protestat, într-o nouă scrisoare către Clinton, la adresa extinderii: „CSCE-ul este o structură complet formată a tuturor țărilor europene. Sunt de neînțeles motivele din spatele noii revitalizării a discuțiilor referitoare la extinderea granițelor NATO.” ([3], Doc 7; și [4]) În acest context, brusc tensionat, la 1 decembrie 1994 ministrul de Externe al Federației Ruse, Andrei Kozîrev, a refuzat să semneze Programul de Parteneriat Individual în cadrul Parteneriatului pentru Pace, „întrucât parteneriatul era considerat subsidiar expansiunii” (Cu un an în urmă Federația Rusă aderase, în principiu, la Parteneriatul pentru Pace, Kozîrev semnând, la 22 iunie 1994, Documentul Cadru al PfP.) Însă, în cursul ultimului an, Elțîn înțelesese că PfP nu este un instrument de securitate care înlocuiește extinderea, ci unul prin care se face, treptat, această extindere și încerca să boicoteze structurile prin care ̶ învăluite într-o terminologie ademenitoare: „freedom”, „democracy”, „market economy” ̶ americanii își impuneau controlul exclusiv al Europei.
2. Izbucnirea lui Elțîn de la Budapesta (5 decembrie 1994)
În 5-6 decembrie 1994 a avut loc la Budapesta întâlnirea șefilor de state și guverne în cadrul Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa. Punctul 3 al Declarației Conferinței ̶ intitulate Spre un Parteneriat Autentic într-o Nouă Eră ̶ prevede transformarea CSCE într-o organizație permanentă, OSCE, care se definea ca o „structură de securitate înglobând state de la Vancouver la Vladivostok”. Trecuse aproape un an de la summitul NATO de la Bruxelles care impusese Strategia americană de Expansiune și Transformare NATO. Elțîn înțelesese că extinderea NATO nu era o problemă de perspectivă îndepărtată și încețoșată, cum i s-a prezentat mereu, ci devenise o realitate imediată. Discursul lui a fost exploziv [5], [6], atacând Administrația americană, în prezența lui Clinton: „Dacă obiectivul este să aduceți NATO la granițele Rusiei, vă spun ̶ este prea devreme să îngropați o Rusie democratică…Europa, chiar înainte de a înlătura moștenirea Războiului Rece, riscă să se împotmolească într-o pace rece…De ce sădiți semințele neîncrederii? Istoria demonstrează că este o iluzie periculoasă a presupune că destinele continentelor și ale comunității mondiale ar putea fi conduse dintr-o singură capitală.”
Discursul a produs surpriză și bulversare. Presa l-a preluat sub titluri incitante: „Izbucnirea («blowup») lui Elțîn: NATO încearcă să rupă din nou continentul în două” [5]; „Elțîn avertizează: Lărgirea NATO poate aduce Pacea Rece” [6]. Tema „conducerii dintr-o singură capitală” va reveni în actualitate, în termenii unipolaritate/multipolaritate, în celebrul discurs al președintelui Vladimir Putin de la Conferința pentru Securitate de la München din 2007: „dominația monopolistă a Statelor Unite în relațiile globale și hiperutilizarea, aproape necontrolată, a forței în relațiile internaționale.” Cu o mare deosebire: în 2007, după 7 ani de președinție Putin, Rusia avea o economie înfloritoare; în 1994, terapia de șoc a lui Elțîn aruncase Federația Rusă în colaps economic, haos și criminalitate. Elțîn era la mâna lui Clinton.
3. Reacția lui Clinton
Președintele Clinton a fost profund iritat și consternat de violența tonului lui Elțîn („nu mai vreau să fiu un sprijinitor al lui Elțîn”). Tot în acest context, Strobe Talbott ̶ un foarte bun cunoscător al culturii, civilizației și istoriei Rusiei ̶ a rostit remarcabila maximă: „nu este nimic mai ofensiv decât o Rusie în defensivă” («there is nothing more offensive than a Russian on the defensive»). Să ne reamintim pulverizarea Marii Armate prin tactica defensivă a lui Kutuzov. Maxima lui Talbott mi se pare premonitorie pentru anul 2022 și, în general pentru vremurile pe care le trăim cu atâta imprudență ostentativă și inconștiență diplomatică, din partea celor care conduc România.
Această iritare a lui
Clinton a scos la lumină subliminalul, sau poate, dimpotrivă, esența rațională
nemărturisită a gândirii lui despre relația Statelor Unite cu Federația Rusă și
implicit despre „parteneriatul/camaraderia/
Acest citat exprimă clar continuitatea aroganței de mare putere (câștigătoare, desigur, a Războiului Rece) și în perioada Clinton, perioadă în care această aroganță a fost mascată de un limbaj diplomatic conciliant. Doctrina Wolfowitz și cea a „excepționalismului american” sunt impregnate în ADN-ul politic al Statelor Unite.
4. Reconciliere sau reașezare? (16 decembrie 1994)
La 16 decembrie 1994 vicepreședintele Al Gore a venit la Moscova „pentru un singur subiect ̶ președintele Clinton dorește să depășim dezacordul de la Budapesta”. În apartamentul de spital în care Elțîn era internat, după o operație, Al Gore i-a transmis că „președintele vrea să știți că rămâne personal puternic atașat parteneriatului cu dumneavoastră” și „este convins că trebuie să fundamentăm o modalitate de a căuta o interpretare și un acord comun asupra securității europene” («he believs strongly we must fund a way to seek an understanding and joint agreement on European security»). Clinton „speră că toate problemele și neînțelegerile pot fi gestionate în mod privat, nu public.” ([8] Doc.16; și [9]). Al Gore l-a asigurat pe Elțîn că nu există nici negocieri nici calendar pentru aderare. De fapt, așa cum arată documentele desecretizate după 2018, calendarul expansiunii era bătut în cuie din septembrie 1993 ([8], Doc.02) și negocierile erau în curs. Al Gore i-a spus ulterior primului ministru belgian că l-a pregătit pe Elțîn să accepte inevitabilul.
Vizita lui Al Gore, în aparență de reconciliere, a fost de fapt una de punere la punct, de fixare a marjei de mișcare a lui Elțîn. Nu cunoaștem reacția imediată a lui Elțîn, documentul desecretizat ([8] Doc.16; și [9]). redând numai punctele aduse în discuție de către vicepreședintele Al Gore. Este de notat că desecretizarea pentru perioada respectivă este încă într-o bună măsură limitată și deseori face obiect de litigiu între Arhivele Securității Naționale și Departamentul de Stat [3].
5. Democrația ̶ Pasărea Focului
În memoriile sale, Andrei Kozîrev relatează o descindere inopinată, în martie 1995, a lui Elțîn la Ministerul Afacerilor Externe, în cursul căreia s-a exprimat extrem de dur împotriva faptului că ministrul și echipa lui duc o politică de negocieri în privința expansiunii NATO: „Cine a autorizat acest lucru? Eu nu!…Vreau ca toată lumea de aici să-și reamintească faptul că Rusia ̶ președintele Rusiei ̶ este împotriva NATO, împotriva lărgirii, și că nu intenționăm să negociem niciun termen și nicio condiție a acordului nostru, pentru că pur și simplu nu suntem de acord” ([10], p.299-300). Justificându-și față de colegii americani schimbarea de atitudine în negocieri, Kozîrev ̶ în glumă; Elțîn ținea la el, iar el îi era loial lui Elțîn ̶ a spus: „Dacă nu procedez așa, îmi voi scrie memoriile în GULAG.” Și le-a scris, de fapt, în Statele Unite, la Miami, unde s-a stabilit după 2010…
În privința perioadei 1990-1996 pe care a trăit-o ca ministru de Externe, Kozîrev spune că „pe măsură ce citește mai mult, înțelege tot mai puțin din ceea ce s-a petrecut atunci”. Este posibil ca apercepțiile lui, eventual cu doza de încredere a acelei perioade într-o nouă șansă a moralpolitik-ului, să-l facă să nu înțeleagă exclusivitatea real-politicului bine acoperit al politicii americane de după intermezzo-ul Reagan-Gorbaciov.
La ora actuală Kozârev este un adversar înverșunat al politicii Vladimir Putin a Federației Ruse și un susținător fervent al politicii Jo Biden de înarmare a Ucrainei până la presupusa victorie asupra Federației Ruse. Dincolo de această implicare ̶ discutabilă pentru un fost ministru de Externe al Federației Ruse ̶ titlul nostalgic al memoriilor sale, publicate în 2019: Pasărea Focului ̶ Soarta greu de definit a Democrației Ruse [10], este superb: În folclorul slav, Pasărea Focului este o pasăre căutată cu disperare și, în unele variante, niciodată găsită, a cărei singură urmă pe pământ este o pană de aur căzută undeva (slide 2).
[1] https://en.wikipedia.org/wiki/
[2] Antony Lake, NCS Staff Paprer on NATO Expansion: Moving Toward NATO Expansion
[3] Svetlana Savranskaya and Tom Blanton, What Yeltsin Heard: From Cold
War to “Cold Peace”. Clinton’s Two Tracks Collide – NATO Enlargement and Russia
Engagement, Briefing Book 780 (2021) https://nsarchive.gwu.edu/
[4] https://nsarchive.gwu.edu/
[5]
Elaine Sciolino, “Yeltsin Says NATO Is Trying to Split Continent Again”, The New York Times, December 6,
1994.
https://www.nytimes.com/1994/
[6] N.Kempster and D.Murphy, Broader NATO may Bring Cold
Peace ̶ Elțîn Warns, Los Angeles Times, 6 dec.
1994, https://www.latimes.com/
[7] J. M. Goldgeier and M. McFaul, Power and Purpose: U.S. Policy toward Russia After the Cold War, Brookings Institution Press (2003), p. 204-205.
[8]
Svetlana Savranskaya and Tom Blanton, NATO expansion: What Elțîn heard,
Briefing Book 621, (2018) https://nsarchive.gwu.edu/
[9] Talking points for Gore/Yeltsin meeting Dec 16, 1994.
https://nsarchive.gwu.edu/
[10] A.V. Kozîrev, The
Firebird: The Elusive Fate of Russian Democracy, The University of Pittsburgh Press (2019),
https://doi.org/10.2307/j.
Prof. Dr. Tiberiu Tudor
sâmbătă, 19 octombrie 2024
Claude Karnoouh. Aceeași Marie, cu alta pălărie (I) România – între comunism si democrație originală
Sursa : https://revistacultura.ro/nou/aceeasi-marie-cu-alta-palarie-i/
Apărut în nr. 319
2011-04-14
România – între comunism si democratie originala
Fiindca sub regimul comunist traisem si muncisem în România vreme de
aproape cinci ani si fiindca, în octombrie 1981 si în iulie 1982,
fusesem angajat de ONU ca expert în stiinte sociale la Institutul de
învatamânt si cercetare finantat de aceasta organizatie la Bucuresti
(CEDOR), am putut sa constat cât de supusi regimului erau cei mai multi
dintre intelectualii, scriitorii, poetii si universitarii români. Unii
îl slujeau cu zel, altii cu o anume moderatie, dar niciodata trecând
dincolo de limita invizibila, dar foarte palpabila, a unei ratiuni
practice bine temperate; altii, în fine, cei mai abili sau mai putin
lasi se dedau simulacrului cu o delectare cinica. În schimb, în anii
1970, nimeni, cu doua exceptii – scriitorul Paul Goma si economistul
Mihai Botez – nu manifestase public vreo opozitie, de orice fel ar fi
fost, în fata deciziilor imorale politic, incoerente din punct de vedere
economic, necugetate si de multe ori trase de par ale regimului. Ei doi
actionasera la lumina zilei, iar nu în secretul dezbaterilor de
tendinte din sânul instantelor Partidului si ale institutiilor
culturale, ori povestind în privat al enspelea banc sau vorba de duh
care încondeia neghiobia sefului suprem si a adjunctilor sai. Si pentru
aceasta crima de lezmajestate au fost expulzati. Disidentii anilor
1970-1989 puteau fi numarati pe degetele de la doua mâini, cu conditia
sa le fie adaugati si câtiva lideri ai muncitorilor care au stiut sa-si
mobilizeze tovarasii de munca pentru a cere guvernului conditii mai bune
si mai sigure de munca si aprovizionare. Cine-i cauta pe adevaratii
disidenti n-are ce gasi la prea-guresii parizieni de dupa emigrare, din
anii 1970-1989, care, sub ratiuni politice, pitulau meschine interese
economice. Trebuiau cautati însa – fie la Paris, fie în Germania, în
Belgia, în Olanda sau în Italia – oameni care, la sfârsitul anilor 1940
si începutul anilor 1950, se ridicasera împotriva instaurarii regimului
comunist… Nu se numarau acestia printre amicii mei politici – nici pe
departe – dar se dovedisera curajosi, iar curajul, când viata îti este
pusa în joc, e un lucru rar si cu atât mai mult merita amintit. „Cine
moare ca un erou pentru o cauza care nu e eroica ramâne un erou“, notase
Ernst Jünger în jurnalul sau parizian. Multi dintre ei, barbati si
femei deja în vârsta, pravaliti dupa ani grei de temnita si de munca
fortata din epoca de plumb a stalinismului românesc (1948-1962),
proveneau din mediul politic al României interbelice si al celui de-al
Doilea Razboi Mondial. La Bucuresti, în decembrie 1989, i-am vazut pe
câtiva iesind din umbra; se aratau la lumina ca niste spectre macinate
de vreme, unii dintre ei agresivi, dar cei mai multi pribegi fara tinta,
dupa ce supravietuisera, în anii întunecati, într-o
semi-clandestinitate. Erau acolo cei care, dupa amnistia din 1964,
fusesera trimisi la meserii de jos: contabili de cooperative agricole
sau mestesugari, muncitori calificati sau maistri în diferite ramuri ale
industriei, sefi de santiere, reparatori de stilouri sau de brichete,
poate chiar cercetatori anonimi în diverse institute de literatura, de
lingvistica sau de folclor. Toti acesti fosti prizonieri politici –
aproape niste mosnegi astazi – tinusera, în tineretea lor (în 1945 aveau
nu mai mult de douazeci-douazeci si cinci de ani) de unele curente de
gândire, de partide sau de biserici care nu aveau nimic în comun cu
stânga mondena a celor mai multi dintre intelectualii francezi sositi
acum în turism politico-cultural la Bucuresti, pentru a participa, cu
ocazia unui circuit organizat de Mihnea Berindei si de Parti Socialiste
„mitterandian“, la cele dintâi agape „post-revolutionare“… M-am ferit,
în ceea ce ma priveste, sa iau parte la aceste chermeze care frizau
dezmatul, preferând ca, la întoarcere, alaturi de amica mea Gail
Kligman, pe care o regasisem la Bucuresti, sa stam la taifas cu niste
prostituate „cu vechime“ de la Intercontinental sau, la Cluj, sa culegem
amintirile unor fosti preoti greco-catolici care-si regasisera, dupa
patruzeci si cinci de ani de tainuire a bisericii lor în catacombe, dupa
patruzeci de ani de slujbe, de botezuri si de casatorii clandestine,
îsi gasisera asadar posibilitatea de a avea un cuvânt public, o parohie
si enoriasi – în ciuda aprigei opozitii a Bisericii Ortodoxe. Am
întâlnit si fosti membri ai Partidului Liberal sau ai Partidului
National Taranesc. Mi-am regasit, la conducerea ziarului „Libertatea“,
un prieten vechi, multa vreme cercetator la Institutul de dialectologie
din Bucuresti, Paul Lazarescu, care în 1945 fusese secretarul regional
al tineretului Partidului National Taranesc în Moldova si ducea în cârca
ani buni de munca fortata. Într-o brambureala totala, se iveau la
lumina batrâni monarhisti, insi din Garda de Fier, fideli ai maresalului
Antonescu etc…, o întreaga societate care statuse sub obroc îsi aflase
peste noapte reabilitarea. Niciun interes însa pentru agitatia
„post-revolutionara“ mondena, unde participantii, români si occidentali,
glasuiau sus si tare, fara pic de rusine si fara teama de ridicol, ca
de acum încolo nu aveam decât sa celebram întoarcerea României în
Europa! Ca si când dupa încheierea suzeranitatii otomane, dupa
Regulamentul Organic introdus pe rând în Valahia si în Moldova, în 1831
si în 1832, dupa recunoasterea Principatelor Unite, în 1868, si apoi a
Regatului României, în 1881, România s-ar fi aflat altundeva decât în
Europa, chiar si sub regimul comunist. Aceste fraze, în fapt destul de
muscatoare, pareau sa fi uitat cu totul de Transilvania si de Banat
(reunite de facto cu Regatul României în 1919, de jure, în 1920, dupa
Tratatul de la Trianon), cu orasele si târgurile lor marcate pentru
totdeauna de pecetea urbanismului austro-ungar, în acelasi timp
medieval, renascentist, fin de siècle si, pe alocuri, Jugendstil. Toate
numai platitudini, la pachet cu o uluitoare nerozie, carora nestiutorii,
în ciuda bunului simt care poate nu le era strain, sfârseau prin a le
acorda credit. Din fericire însa, intelectualii si jurnalistii se lasa
repede cuprinsi de plictis, chemati de mereu alte meleaguri, de agitatia
glaciara a modernitatii tardive si de urgenta superficiala a
actualitatii… Asa ca am asteptat domolirea febrei si, la sfârsitul lui
ianuarie 1990, m-am hotarât sa plec în România pentru un periplu de trei
saptamâni în compania lui Dan Culcer (în acea vreme jurnalist
independent), proaspat exilat, un bun tovaras de calatorie, calm,
cumpatat, privind întotdeauna actualitatea cu o rezerva prudenta, fost
sociolog al literaturii, un foarte fin cunoscator al tarii sale si, last
but not least, trilingv (stia româna, maghiara si franceza). Ne-a
însotit în peregrinarile noastre si Gérard Soulier, în acea vreme
profesor de drept la universitatea din Amiens, prieten vechi, un foarte
bun jurist, specialist în drept european si în probleme ale
minoritatilor nationale si etnice. Formam cu totii o echipa sudata, de
prieteni cu perspective diversificate si complementare.
Am ajuns împreuna la Budapesta, am închiriat o masina si, la sfârsitul
dupa-amiezii, în ziua de 30 ianuarie 1990, iata-ne sositi la frontiera
de nord-vest a României, la vama din Bors, nu departe de Oradea. La
patru ceasuri dupa prânz, lumina era deja crepusculara, si o ploaie
fina, înghetata, ciupita din când în când de fulgi de zapada, se cernea
din norii vineti si grosi. Locul era lugubru, chior, strajuit doar de un
bec anemic de câtiva wati, fara abajur, care arunca în jur o lucoare
galbejita, pierduta în pâcla picaturilor. În fata granicerului chircit
sub toala de iarna gri-albastrie, cu o mutra pe trei sferturi înghitita
de cãciula de astrahan brumariu, manifestând o amabilitate prea
exuberanta pentru a nu-i fi fost comandata de undeva de sus, n-am mai
stiut însa cum sa ma comport. Bravul subofiter, albit în meseria de
sluga, refuza cu încapatânare sa puna stampila oficiala a vamii
românesti pe documentele necesare repatrierii în Franta a materialului
nostru audiovizual. Noile ordine îndemnau cu siguranta spre o atitudine
deferenta fata de strainii care intrau în România postrevolutionara, dar
bruschetea schimbarii generase un asemenea haos încât activitatea
normala a posturilor de frontiera se tulburase pâna la a nu-si mai putea
îndeplini sarcinile minimale… Un comportament taman pe dos în
comparatie cu regimul precedent, dar la fel de incoerent… Asadar, iatã,
mã reîntorceam pe aceste plaiuri… Dan Culcer, si el.
Odata ajunsi la Oradea, primul oras mare românesc, situat la câteva zeci
de kilometri de vama, ceea ce ne-a izbit pe toti trei era nu atât lipsa
iluminatului public, cât stadiul de degradare a podurilor, a soselelor,
a strazilor si a trotuarelor. Când plecasem de aici, în 1982, starea
strazilor si a soselelor nu era nici atunci de invidiat, dar cu
siguranta nu era atât de grava ca în Iugoslavia sau în Ungaria; în 1990
însa, erau atâtea strachini în asfalt încât aveam impresia ca circulam
pe o sosea proaspat bombardata, potrivita pentru masini de teren,
nicidecum pentru berline. s…t
Daca din 24 decembrie 1989, discursurile oficiale ale FSN, ale
jurnalistilor si intelectualilor preschimbati în „democrati“ patimasi
propuneau „vânatoarea“ de comunisti, numiti (deja!) „teroristi“, în fapt
– cu exceptia câtorva personaje mai vizibile ale regimului precedent, a
inerentelor reglari de conturi care se întâmpla de fiecare data când
are loc o schimbare brusca de suveranitate si legitimitate, si a
„sinuciderii“ câtorva militari aparent incomozi pentru „noii“ stapâni –
nimic esential nu s-a schimbat în structurile ierarhice ale
institutiilor. Trebuia dat repede un os de ros populatiei, pentru a o
abate de la realitatea noului curs al vietii economice, trebuia
explicata si a legitimata schimbarea ce tocmai avusese loc. Autoritatile
au recurs asadar la vechiul subterfugiu nominalist: schimba numele
institutiilor pentru a-i face pe oameni sa creada ca s-au schimbat si în
interior! Sau, cum zice proverbul românesc: „Aceeasi Marie, cu alta
palarie“. Asa ca Militia a devenit Politie, Securitatea – SRI, iar
fostii membri mai mult sau putin influenti ai Partidului, ai UTC-ului
sau ai studentimii comuniste si-au injectat cu grabire profesii de
credinta democratice, sub obladuirea diverselor partide istorice sau a
celor recent constituite. Si, în acelasi timp, dadeau cu totii nas în
nas pe cararea spre Biserica, ca si cum Sfântul Duh s-ar fi pogorât
asupra lor în acea noapte de 23 decembrie 1989… Directorii marilor
întreprinderi industriale ramasesera în functie, controlul
politico-politienesc continua sa mearga ca uns, scolile si liceele îsi
reluasera activitatea dupa vacanta „revolutionara“ de Craciun, care
marca si revenirea oficiala a sarbatorilor religioase în calendarul
laic. Generatia produsa în totalitate de comunismul ceausist,
universitari de patruzeci de ani, în general din a doua si din a treia
linie ierarhica a Partidului comunist, facuse vânt profesorilor mai
batrâni, prea compromisi sau pur si simplu prea în vârsta, si s-a
protapit în posturi de conducere fara a întâmpina nicio rezistenta,
renegând regimul precedent si învatamântul de atunci, uitând ca ei taman
în cadrul acestui sistem de învatamânt îsi obtinusera diplomele
(altminteri de o valoare mediocra, în general, în domeniul umanist, cu
exceptia limbilor straine). O vizita la Cluj, un tur prin culoarele
universitatii pentru a asista la câteva dezbateri în amfiteatre, doua
sau trei vizite facute unor vechi prieteni, profesori de liceu sau
asistenti universitari au fost de-ajuns pentru a ne convinge de natura
schimbarii cu care aveam de-a face. Singurul lucru cu adevarat nou era
schimbul valutar: se practica în vazul lumii, pe strada, între
necunoscuti, în holurile hotelurilor, în salile de restaurant, pe sub
barbile fostilor militieni deveniti noii politisti.
Iluzia acestei schimbari politico-politienesti ni s-a înfatisat înca mai
cruda într-o zi de piata, la Baia Mare. Abia începuseram sa filmam si
sa punem întrebari pietarilor si musteriilor, într-o atmosfera propice,
când ne trezirãm bruscati de un grup de civili a caror mutra patibulara
nu le putea masca intentiile. Într-adevar, erau „noii“ politisti. Pe un
ton care se voia fara replica, ne-au clantanit sa „ne caram, ca daca nu,
vedem pe dracu!“ Nu era timp de taclale; niste fricosi nu eram cu
siguranta, dar ne-am spus ca n-are rost sa facem pe vitejii: nu merita
osteneala. Asa ca, am început, cuminti, sa batem în retragere si sa ne
organizam defensiva. În vreme ce Dan Culcer si cu mine feream camera
video de mare valoare ce ne fusese încredintata, Gérard Soulier, într-o
ariergarda vigilenta, îsi tinea masivul aparat foto ca pe o arma, gata
sa sparga moaca aluia care-ar fi cãlcat peste nevazuta linie rosie
dintre noi. În acel moment de tensiune extrema, tarabagii, martori la
tarasenie, ne-au sarit în ajutor. Luându-i la refec si înjurându-i,
facându-i securisti si „p…“, i-au fortat cu o autoritate vehementa sa
paraseasca imediat piata, iar pe noi ne-au îndemnat sa ne continuam
treaba. Acesti buni samariteni ne-au informat ca asa-zisii politisti în
civil lansasera zvonul ca noi distribuiam dolari (sic!) clientilor din
piata, trecatorilor de pe strazile orasului, muncitorilor de ici si de
colo, taranilor – fiind, chipurile, niste agenti electorali veniti din
strainatate pentru a promova Partidul National Taranesc – ala care ar fi
trebuit sa câstige alegerile în 1946 daca n-ar fi fost fraudate de
comunisti… În sine, aceste afirmatii nu erau decât ridicole si garnisite
cu prostie, totusi nu erau mai putin graitoare si revelau adevarata
natura a transformarii politice numite revolutie. Se vede treaba ca erau
mai multe factiuni ale PCR-ului, ale armatei si ale politiei politice
implicate în lovitura de stat si în luarea puterii din 23 decembrie
1989. Asa ca, dupa câteva interviuri, filmari si fotografii, ne-am decis
sa punem punct, sa ne întoarcem la masina si sa plecam spre Breb, unde
ne fusese masul.
Pâna acolo, am ales un drum care traversa regiunea miniera vecina de la
Cavnic, situata pe versantul vestic al muntelui Gutin, binecunoscuta
pentru bogatele sale zacaminte de metale neferoase. Acolo, de-a lungul
unei sosele în panta întinsa pe câtiva kilometri si paralel cu un pârâu
ceva mai rasarit, într-un orasel la fel de mohorât si iarna si vara, cu
micul sau centru administrativ si câteva cutii de chibrituri prapadite
pe post de locuinte, dar altminteri plin de case de lemn, de caramida si
de ciment, traieste o adevarata comunitate muncitoreasca formata din
unguri, slovaci si români semi-urbanizati. În jur, în vaile
perpendiculare si pe dealuri, într-o zona semi-muntoasa în care
agricultura nu fusese colectivizata, la periferia orasului si putin mai
departe, în satele din vecinatate, taranii români practicau un part time
farming. La Cavnic nu existau conflicte nationaliste, minerii de toate
originile pareau a se-ntelege bine unii cu altii si – printr-o
solidaritate destul de puternica – avusesera câstig de cauza în fata
puterii comuniste ori de câte ori aceasta încercase sa le retraga sau sa
le diminueze avantajele în natura de care beneficiau în virtutea muncii
lor crunte, desfasurate la aproape o mie de metri sub pamânt… Dupã doar
o luna si jumatate de la caderea regimului comunist, nimic, cu exceptia
ivirii marfurilor noi în vitrinele sumbre si prafuite, nu parea sa se
fi clintit în oraselul ale carui strazi si case erau, în ziua aceea,
vatuite cu paturi groase de zapada, pudrate cu un praf negru. Dupa ce am
trecut de centrul administrativ, care arbora drapelul românesc prevazut
cu o gaura acolo unde pâna atunci tronase stema Republicii comuniste
române, am regasit acelasi peisaj stiut de ani buni, pe jumatate urban,
pe jumatate rural… La intrarea într-o mina, zarim un grup de oameni care
în mod vadit tocmai iesisera din patratul pecetluit al subteranei. Se
vedea ca erau încinsi într-o discutie; din clipa în clipa le crestea
furia, iar cuvintele erau însotite de gesturi de iritare. Ne-am oprit,
ne-am dat jos din masina si, odata ajunsi la ei, ne-am prezentat. Am
fost primiti cu bratele deschise, toti se îngramadeau sa-si spuna în
fata camerei si a magnetofonului opinia si argumentele schimbate, pâna
atunci, între ei. Discutia se referea la decizia de a începe sau nu o
greva, fiindca, dupa „revolutie“, pe zi ce trecea, conditiile de munca
se degradasera. Deja începuse sa întârzie plata salariilor si a orelor
suplimentare conform datei prevazute în contract… O data în plus, niste
situatii precise si bine definite aratau ca „revolutia“ era departe de a
fi fost pusa în practica de o majoritate în folosul celor multi. Se
vedea limpede ca masa lucratorilor obisnuiti fusese exclusa de la asa
ceva, ca autoritatile le permisesera doar sa asiste la spectacolul
televizual al „eliberarii de sub jugul comunist“, cum bine pricepuse
poetul român Augustin Pop, disparut azi dintre noi: „Acum vom trece de
la comunism/ la o democratie originala./ Va rugam sa gânditi altfel./ Si
cu aceasta, stimati telespectatori,/ revolutia a luat sfârsit/ Va
multumim pentru atentie.“
În orice caz, în experienta lor de zi cu zi, acesti muncitori
constatau ca nimic nu se schimbase sau ca, mai rau, conditiile de lucru
se înasprisera. Sigur, raul cel mare nu venise înca, multi dintre ei
aveau sa fie trimisi în somaj si apoi concediati, în numele privatizarii
si a rentabilitatii diferentiale numite „terapie de soc“ – o enuntare
medicala pentru o situatie economica – ca si cum economia socialista ar
fi fost o boala, si nu o optiune mai mult sau mai putin reusita a
societatii –, facând cu atât mai imorala aceasta scoatere la mezat a
minerilor, priviti de acum înainte ca niste excrescente maligne ale unei
maladii degenerante. Deja li se ivisera sub ochi marfuri necunoscute
înainte, napadind magazinele înca de stat care, în doi-trei ani, aveau
sa curga pe-aici val dupa val. Fara sa-si dea seama, dupa ce aclamaserã
câteva produse utile ce lipsisera pâna atunci de pe piata, aveau sa
devina noii martori ai invaziei operate de imperiul nimicului (cam
uitata în Vest de ceva vreme).
În acest timp, în culisele spectacolului atâtator al marfii, se
pregatea, prin propaganda apetitului generalizat, publicitatea; se
pregatea capotarea sistemelor de sanatate si al învatamântului gratuit,
pe scurt transformarea tuturor nevoilor si activitatilor umane într-un
obiect de schimb. Niciunul dintre „nobilele si înaltele suflete
democratice“ nu sufla însa vreun cuvânt asupra pericolului ce ameninta
protectia si promovarea sociala.
Furia minerilor crestea cu fiecare întrebare a noastra; pe masura ce
alti mineri ieseau din subteran, grupul nostru devenea tot mai mare. La
un moment dat, vreo treizeci de oameni cu fetele stropite cu pete negre
ne-au potopit cu întrebari – într-un mod calduros (si respectuos) însa,
doritori sa ne afle parerile: voiau sa stie cum au fost percepute
evenimentele din România în strainatate si în special în Franta, care la
începutul anilor 1990 se bucura înca de un prestigiu istoric real în
rândul cetatenilor români. Astazi însa, cu rarisime exceptii, multumita
arogantei goale a diplomatilor culturii, neghiobiei administrative a
diverselor institutii universitare franceze si, last but not least, unei
conceptii „gadgetice“ a actiunilor culturale ce frizeaza impostura, din
acest prestigiu n-a mai ramas decât amintirea, una foarte de-demult,
numai buna sa îngrase cartile de istorie.
Dar iata ca interlocutorii nostri se înfierbânta, se aprind, se avânta
ca si cum ar fi rabufnit dintr-o criza înabusita de prea multa vreme. Ne
cer sfaturi: cum sa preseze conducerea, cum s-o oblige sa reglementeze
orele suplimentare, dar si cum sa alerteze presa si sa-si faca cunoscuta
soarta?… A trebuit sa le explicam ca noi nu eram nici responsabili
politici, nici responsabili sindicali, în Franta, si nici macar
jurnalisti acreditati ai vreunor publicatii, ci simpli calatori mânati
de curiozitate, care doreau pur si simplu sa înregistreze cât mai fidel
posibil diverse situatii întâlnite prin tara. Stând noi asa de vorba,
iata, noi protagonisti. Vreo patru sau cinci insi, daca-mi aduc bine
aminte, se lipisera de grupul nostru si ne cântareau vorbele în tacere.
Deodata, unul dintre ei, aratând ca un miner obisnuit, ne interpeleaza
pe un ton insolent: „Ce faceti aici? N-aveti ce cauta aici! Tãiati-o!
Asta o întreprindere de stat!“ Minerii au sarit îndata sa-i îndeparteze
de grup, strigându-le ca sunt membri ai conducerii deghizati în mineri…
Constienti de tensiunea extrema care plutea în aer, am încercat si noi
cum am putut sa domolim treburile. „Suntem aici pentru a asculta toate
parerile, fara rezerva“, am spus. Tensiunea mai scazu putin, si ultimii
veniti începura atunci o cuvântare întortocheata zicând ca ei sunt
mineri însotiti de un reprezentant sindical (calitate contestata de cei
mai multi dintre cei prezenti) si ca tocmai iesisera din sala de dusuri
pentru a „pazi mina de spioni“ (sic!). Asta ne-a latit zâmbetul pe buze,
mai ales ca Gérard Soulier mi-a atras atentia asupra mâinilor noilor
veniti, facându-ma sa observ ca alea nu erau mâini de miner, ci de
hârtogar. La rândul sau, Dan Culcer, adresându-se celui care se
prezentase drept lider „sindicalist“, l-a facut sa-si priveasca
propriile mâini. L-am vazut atunci ca se framânta, ca o ia de la-nceput
cu amenintarile, în isonul alorlalti netoti cu care venise. Adevaratii
mineri s-au pus însa între ei si noi, si, protejându-ne, ne-au condus în
josul strazii pentru a ne putea continua conversatia, pomenind
încontinuu de degradarea conditiilor de munca, de întârzierea platii
salariilor si de neplatirea orelor suplimentare… Daca, pe moment, m-am
gândit cât de sever era controlul sociopolitic al diverselor ramuri
industriale care ascultau de ordinele FSN-ului (orchestratorul loviturii
de stat), post factum a trebuit sa constat ca puterea manageriala a
elitelor tehnice comuniste (ingineri si tehnicieni superiori ai
economiei planificate), împreuna cu înalta ierarhie a diverselor
servicii ale Militei, Securitatii si Armatei, pusesera deja pe roate
procesul de privatizare a mijloacelor de productie. Foarte repede, în
primii doisprezece ani de postcomunism românesc, oricare a fost coalitia
de partide aleasa si detinatoare a puterilor legislative si executive
(responsabile de interesele acestei tari), dreapta sau „stânga“, nu
conteaza, am avut, ca profesor invitat la Universitatea din Cluj,
libertatea sa ma conving ca asta nu însemna decât un furt din
proprietatea publica, organizat si planificat chiar de stat. Vreme de
doisprezece ani am asistat asadar la dezmembrarea si la prapadirea
bunului public, la ceea ce economistul canadian Chossudovsky calificase
drept „jaful secolului“, alimentat si preamarit de toate instantele
economice si politice occidentale, si pe care cei mai multi dintre
moralistii liberali îl proslaveau ca o culme a democratiei.
Aceasta întâlnire îmi confirma, o data în plus, ca nu eram câtusi de
putin în eroare atunci când calificam aceasta „revolutie“ drept o
lovitura de stat pusa la cale de generatia celor de patruzeci-cincizeci
de ani, multi dintre ei membri ai Securitatii sau colaboratori
privilegiati ai ei, în sânul diverselor institutii si ministere. Toti
actorii importanti din Bucuresti si din marile orase din provincie
(Timisoara, Cluj, Brasov, Iasi, Ploiesti, Pitesti, Constanta) erau
produsul pur al celui de-al doilea comunism românesc, cel al epocii de
ascensiune si de întarire a puterii grupului Ceausescu. În 1989, toti
acestia proveneau din linia secunda a elitei PCR. Ei au fost cei care,
într-un fel sau altul, dupa ce dadusera suficiente garantii puterilor
occidentale, si-au asigurat încrederea lor pentru a conduce tara în
jocul formal si procedural al alternantelor democratice (…) A crea
iluzia unei schimbari reale a elitelor prin transformarea reala a unei
puteri socialiste, hiperautoritare, uneori de-a dreptul dictatoriale, cu
o politie care cauta sa controleze în mod direct constiintele,
transformarea acestei puteri, asadar, într-o putere politico-economica
postmoderna, care-si însuseste, într-o prima faza, toata puterea
politica si mare parte din puterea economica (sursa a puterii în
sistemul capitalist) într-o a doua faza, iata – zic eu – esenta însasi
sau adevarul gol-golut al acestui „Thermidor“ dunarean.
În vreme ce minerii si alti muncitori metalurgisti, mecanici, sudori,
lucratori în turnatoriile industriale, strungarii, topitorii, finisorii
începeau sa resimta inexorabil pauperizarea si haosul administrativ, pe
scena politica defila vânatoarea de comunisti. Toata lumea îi critica,
toata lumea îi înjura si-i denunta. Dar unde se ascundeau totusi acesti
comunisti? Fiindca, în afara de câtiva batrâni pricajiti, „noile“ elite
din partidele istorice reconstituite sau din partidele nou aparute în
ianuarie 1990 erau, toate, compuse din fosti membri ai Partidului
Comunist, si chiar din elemente de nadejde ale acestuia! Aceste
discursuri vindicative pornite pe urmele „comunismului“ puteau sa para
însa o realitate pentru un observator strain care nu stia nimic despre
istoria contemporana a tarii, dar, în realitatea psihologica si în
experienta sociala a tuturor cetatenilor români (sau aproape a tuturor),
„comunismul“, dupa ce fusese vreme de patruzeci de ani covârsit de
atribute pozitive, de valori eroice de tot soiul, dupa ce fusese oferit
ca singurul model ideal al omului social împlinit în patria sa,
devenise, într-o singura noapte de decembrie, un personaj care purta în
cârca toata negativitatea din lume: Raul în carne si oase. Pentru
tinerele generatii, o negare atât de violenta si de brusca venita din
partea celor mai în vârsta nu putea însa decât sa genereze o lume
fantasmatica, în imaginar, si aparitia unor simulacre în practicile
cotidiene. O tacere grea si apasatoare din partea parintilor si a celor
mai înaintati în zile ca ei domnea peste acest trecut recent, peste
practicile reale din viata individuala si sociala a fiecaruia. (Va urma)
Extras din Postfata (2007) volumului Inventarea poporului-natiune. Letopiset al României si al Europei Orientale 1973-2007, traducere din franceza de Teodora Dumitru, în curs de aparitie la Editura Idea Design&Print
marți, 15 octombrie 2024
Ion COJA. FELICIA CAPTARU - acesta este numele demnității românești
Aflu cu întârziere de numele și fapta doamnei FELICIA CAPTARU. Și cât de rău îmi pare!…
Nemernicita noastră de mass media, în frunte cu Televiziunea Română anti-națională, au ascuns numele și fapta doamnei FELICIA CAPTARU, de care aflu abia acum, cu un ocol de atâția ani, mai mult de douăzeci. Trag nădejde să aflu că doamna FELICIA CAPTARU este în viață, sănătoasă, iar anii și zilele care-i mai sunt îngăduite de Domnul să le petreacă înconjurată de stima și recunoștința noastră a tuturor românilor. A românilor români! A oamenilor oameni din această Țară și de pretutindeni! Oricât de puțini au mai rămas!
Iată faptele:
În anul 1991, în luna iunie vine în România unul dintre cei mai autentici exponenți ai degenerescenței iudaice, y compris umane: Elie Wiesel. Puțini sunt evreii care au adus mai multă rușine și ocară numelui de evreu și de om, care să fi trezit un dezgust mai vizibil, al căror chip și înfățișare, a căror prestație publică să fi stârnit mai multă oroare și fereală: nu cumva să te atingă arătarea solzoasă cu chip de neom! Nu cumva să respiri același aer cu spurcăciunea! Necum să dai mâna sau să te îmbrățișezi cu uriciunea!…
Și s-au înghesuit să-i sărute mâna puhavă și fața șleampătă toți președinții ce-i aveam atunci în funcțiune: președintele Academiei, președintele de la Cotroceni, președinții consiliilor județene pe unde l-au purtat elicopterele guvernului pe mizerabil… Numai președinții de bloc s-au purtat cu demnitatea cuvenită și nu i-au dat niciunul nicio atenție strâmbăciunii!…
Nu cunosc român cu care să-mi fie atâta jenă că-i de-al nostru!… Privindu-l, de fiecare dată am trăit un sentiment ciudat: nu cumva să-l întâlnească vreun extraterestru și să ne creadă că suntem din aceeași specie cu hoităciunea!
Măscăriciunea a venit de peste mări și țări ca să ne jignească și să ne calomnieze cum nu a mai făcut-o nimeni până atunci și până azi! Și sunt convins că nici în viitor, oricât pare și este acesta de incert, nu vom mai fi vreodată batjocoriți în față așa cum ne-a batjocorit scălâmbăciunea cu nume de om!
Și care a fost reacția liotei de președinți, chipurile reprezentativi?! Reprezentativi, desigur, pentru nimicnicia noastră, atâta câtă e, prea multă sau ceva mai puțină… L-au făcut academician pe blestemăciunea de neom! L-au decorat pe împuțiciunea sa cu înalte ordine și medalii onorifice! Întinăciunea pământului a călcat numai pe covor roșu, de la București și până la Iași! Și toate astea drept răsplată pentru minciunile netrebnice pe care a venit să le toarne, ca pe niște lături, în capul oficialităților românești, al președinților mai sus pomeniți, fie-le numele uitat ca să nu ajungă de ocara în veac a Neamului!… Nici măcar asta nu merită de la noi și urmașii noștri ne-numiții de mai sus!
Scenă absolut de adevăratelea petrecută. Fragment de discurs, în fața președintelui și suita de miniștri năuci, rostit de slutul și urîtul mai sus numit: „Mă adresez conducătorilor țării. Îmi închipui că știți că aveți mari dificultăți în lume când căutați simpatie și suport politic și economic pentru țara voastră. Imaginea voastră nu e din cele mai bune. Trebuie să știți asta. Trebuie să știți că, dacă nu-i dați de rușine pe antisemiți în fața societății, veți suferi. Veți fi izolați. Lumea se uită la voi cu uimire, consternată și ultragiată că vreți să-l reabilitați pe Ion Antonescu, iar pe antisemiți nu-i desființați!”
Din partea asistenței nici o reacție, în afară de cea a unui Israel Singer, secretarul general al Congresului Mondial Evreiesc, și ocazional țuțăr oficial al strâmbăciunii. Aflat la fața locului, acesta, acest Israel, a ridicat un deget dojenitor pe adresa guvernului și a președintelui rostind sibilinic: „Take heed!” Adică, luați aminte, neisprăviților!…
Discursul nerușinat al obrăzniciunii s-a repetat și la Iași: „Antonescu a fost un criminal, de mâna lui și a altor români de-ai lui au pierit 400.000 de evrei, dintre care numai la Iași, în iunie 1941, peste 20.000!” Și alte bazaconii, adică nelegiuiri!
Numai că de data aceasta, alături de oficialii buhăiți și somnolenți sub chipa trasă pe frunte, se mai aflau de față și câțiva oameni. Nu știu exact cât de mulți! Dar e lucru sigur că măcar un Om a fost de față în acea adunătură de mancurți ai democrației postdecembriste. Iar Omul acela, când spârcăciunea a mai dat o dată din el aceleași nemernicii fetide, Omul acela, adică doamna FELICIA CAPTARU, fie-i numele în veci lăudat, s-a ridicat în picioare, semeață ca o cariatidă, ducând cu vrednicie pe umeri povara demnității de om și de român. Și mi ți l-a pecetluit pe infam, înfierându-l ca pe o vită de pripas: „Minți! Minți! Minți! Tot ce spune gura ta, de spurcăciune, minciună este!”
Moment istoric! I-a turtit chipa! Sau, cum ar spune un evreu autentic, și nu unul contraceput!, clipă astrală!
…N-am fost vrednici la vremea aceea s-o consemnăm cum se cuvenea și să ne plecăm cu recunoștință dinaintea celei care a salvat onoarea noastră, pângărită de niște ipochimeni fără neam, fără țară, fără mamă, fără tată, pe care absurditatea istoriei i-a adus în funcții prezidențiale, guvernamentale, pe care le-au dezonorat de nenumărate ori, culminând cu momentul când s-au făcut preș la picioarele acestui escroc internațional, ale unui nemernic care din suferința a lor săi a făcut o găinărie profitabilă și penibilă în toate felurile posibile! Îl las în mizeria minciunii și a deșertului său sufletesc! Nu-l condamn! A fost cândva în stare să vorbească și omenește, în 1986, când a mai poposit o dată pe la noi. Numai că la vremea aceea stăpânul era acasă și stăpâni eram și noi la noi în țară, așa că discursul musafirului nedorit a sunat cu totul altfel, vorbea același nimenea pe atunci cu temenele și multă umilință în glasu-i mieros: „Ceea ce pot afirma fără îndoială, din scurtul timp petrecut în România, este că aici oamenii trăiesc în bună înțelegere, indiferent de ce naționalitate ar fi, și aceasta e o înfăptuire de o deosebită însemnătate și semnificație. Mai presus de orice mi se pare însă politica de mare clarviziune a președintelui Nicolae Ceaușescu, om al păcii, gata să depună orice efort pentru a face să triumfe idealul păcii în orice colț al lumii. Admir profund, de exemplu, străduințele depuse de președintele Ceaușescu pentru realizarea unei păci durabile etc., etc.” (vezi „România literară” din 23 octombrie 1986).
Nimic nu exprimă mai bine diferența dintre Nicolae Ceaușescu și nevrednicii săi urmași, care i-au luat locul prin asasinat și minciună în masă, decât această veritabilă hârtie de turnesol care este numitul de mai sus: lăudat și firitisit de marele nobeleat, lingușit pe toate părțile, Ceaușescu nici nu-l decorează, nici academician nu-l face. Abia de-l bagă în seamă. L-o fi primit să-i întindă mâna?… M-aș mira! Ceaușescu nu întindea mâna oricui!
Celălalt, cu care ne-a nenorocit nenorocul nostru proverbial, se strofoca din toți rărunchii să smulgă un zâmbet de îngăduință mai departe în funcție de la inspecția de peste ocean! Și accepta să i se vorbească lui și neisprăviților din gașcă ca unor slugi leneșe, puturoase! Iar ei plecau capul cu recunoștință!… I-ar fi dat-o și pe mă-sa, numai să fie lăsați mai departe la furat, buni în grad la mințit, la sperjur!
De ce nu i s-a făcut și lui Ceaușescu semnul dojenitor cu degetul?! Pentru că la vremea aceea Nicolae Ceaușescu se pronunțase clar, bătuse cu pumnul în masă: a sosit momentul, deja prea mult întârziat, pentru ca Congresul Mondial Evreiesc, B’Nai Brith-ul și ce mai au evreii pe lumea asta, ca instituții simbolice, reprezentative, să se prezinte la București, cu toții marii rabini de față, și să prezinte Țării și Poporului Român cuvîntul de recunoștință al evreimii de pretutindeni pentru Mareșalul Ion Antonescu și toată suflarea românească, care, în anii crunți ai războiului, le-au oferit evreilor o oază de liniște și un colac de salvare! Etc., etc.
Data fixată pentru acest moment de mare demnitate evreiască a fost primăvara lui 1990!…
Repet: conform unei înțelegeri intervenite între autoritățile române și Congresul Mondial Evreiesc, în primăvara anului 1990 urma să se desfășoare o solemnitate oficială, specială, în cadrul căreia evreimea de pretutindeni să-și arate în chip explicit sentimentul de recunoștință față de poporul român, pentru felul cum au fost tratați evreii în România, în mod special în anii celui de al Doilea Război Mondial…
De ce n-au mai venit evreii la București în 1990?!
…De venit au venit, chiar în număr mult mai mare, dar au venit alți evrei și în cu totul alt scop, cu alte intenții, cu alt discurs!…
…N-a fost să fie! Încă o dată n-a fost să fie! A câta oară, Doamne?!
…Dar, dacă judecăm bine lucrurile, ghinionul cel mare nu este al nostru, al românilor de noi, ci al evreilor! Care au pierdut atunci cea mai bună ocazie de a declanșa în demnitate procesul de reconciliere cu restul lumii, reconciliere pentru imensa jignire adusă ființei umane prin exagerările schizofrenice care au făcut literalmente din țânțar o gloabă nefericită, tot mai împleticită, care abia își mai poartă copitele prin lume!…
De multă vreme mă întreb cum vor „gestiona” evreii momentul adevărului! Și care evrei? Căci evreii care au vociferat cel mai tare pe acest subiect și evreii cei mai inventivi în reconstituirea faptelor nepetrecute vor fi de mult oale și ulcele!… Oare va trebui să așteptăm acel moment, să așteptăm dispariția fizică a tuturor celor care au făcut din minciună o profesie, profesia de holocaustrolog!, pentru ca evreii să-și pună cenușă în cap și să-și ceară iertare pentru cei 400.000 de evrei care au murit în altă parte, cei mai mulți în Israel sau URSS, iar nicidecum în Transnistria sau la Iași ori Dorohoi!…
Mai corect spus: oare va trebui să așteptăm acel moment pentru ca evreii să NU-și pună cenușă în cap, căci doar cei implicați, cei „vinovați” de holocaust, adică cei care l-au scornit, nu mai pot da socoteală de faptele lor?! Se va întâmpla oare ca și cu săpunul evreiesc?! Adică se va publica o notiță, cu titlu de comunicat neoficial, pe pagina cea mai necitită a celor mai nevîndute ziare, despre dimensiunile reale ale Holocaustului, calculate după documentele deocamdată bine dosite, dar, totuși, imposibil de ținut sub preș la nesfârșit?!…
Va trebui oare să așteptăm acel moment pentru a ne întoarce fața către doamna doamnelor din România, doamna FELICIA CAPTARU, pentru a face plecăciunea cu care în momentul de față îi este datoare toată suflarea românească?! O datorie care așteaptă de 20 de ani! E prea mult!…
Mă rog la Bunul Dumnezeu ca, după publicarea acestor rânduri, să aflu că au ajuns și sub ochii doamnei FELICIA cuvintele de mai sus. Că e în viață deci, iar Dumnezeu, Bunul, se îndură de noi și ne oferă prilejul, în al 24-lea ceas, să ne salvăm sufletele, apucând să ne mărturisim recunoștința față de gestul bărbătesc al Doamnei FELICIA CAPTARU. Gest care mai spală rușinea de a avea în fruntea Țării, a Academiei, în Guvern și în Parlament, niște fătălăi avortați de istorie! Niște mortăciuni, cu nimic mai breze decât colegul lor de paradigmă Elie Wiesel, nemernicul! Nemernicii!…
Mai trăiește FELICIA CAPTARU? Doamne, ajută! Mai mare bucurie nu ne poate face nimenea!
Ion Coja
Post scriptum – Așteptam cu nerăbdare și emoție vestea că doamna FELICIA CAPTARU mai este în viață, să se poată bucura de omagiile noastre, ale tuturor românilor voitori de bine pentru Neamul românesc. Am primit informația că FELICIA CAPTARU a părăsit de mult această lume strâmbă și urîtă, pe care dînsa a mai dres-o puțin. Dumnezeu s-o răsplătească după faptele sale atât de deosebite.
-
Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE PUBLICAŢII PERIODICE DIN ROMANIA 75 HP (1) ADAM (16) Adam - 1929 , Adam - 1931 , Adam - ...
-
Mariana Maxim, nemernica neamului Tag-uri: Ioan Alexa, Mariana Maxim, Simon Wiesenthal, Arthur Butz, Don Heddesheimer Colonel (r.) V...
-
În România a fost reinstalată cenzura după o scurtă perioadă de libertate a opiniei. E mai puțin centralizată decât înainte de decembrie 19...
A mai fost un contestar,Nicolae Breban, totuși. Caz excepțional.Membru al CC al PCR, după tezele din iulie 1971, contestă public, în Franța, această direcție, în Le Monde, și apoi se întoarce în România.Din acest moment i se deschide un DUI, compus din 3 dosare accesibile cercetătorilor la CNSAS sub cotele I 6625 vol 1 – I 6625 vol 2 și I 187868.