ion COJA. Andrei Sofonea – un român incorigibil, despre ANTI-COMUNISMUL BASARABEAN

 Am cunoscut și mă bucur și azi de norocul ce l-am avut, o mulțime de români din Basarabia și Bucovina, încă dinainte de 1990, și mai ales după. Cei mai mulți sunt figuri de seamă ale vieții publice, oameni cu greutate în balanța isprăvilor Neamului nostru. Fiecare, în felul său și cu ale sale, m-a fascinat, m-a întărit în credința mea că „românul nu piere”, deși sunt tot mai mulți cei care ne-o doresc… Dintre acești mari români dacă ar fi să aleg unul despre care să spun că mi-a fost norocul cel mai mare că l-am cunoscut, nu-l voi numi nici pe vreun prieten fost prim-ministru sau ministru, nici pe vreun academician sau parlamentar de peste Prut ori intrepid om de afaceri, ci mă voi opri la domnul ANDREI SOFONEA, despre care, probabil, nu a auzit nici unul dintre posibilii cititori ai acestor rânduri. L-am cunoscut cu ani buni în urmă, dar nu mi-a fost ușor să-mi dau seama cu ce comoară de om mă întâlneam săptămânal, la ședințele de marți, orele 15, de la Vatra Românească, ședințe la care, în ultimii zece ani, domnul ANDREI SOFONEA era propriu zis amfitrionul nostru. Gazdă, mai pe românește!
O precizare: de la înființarea sa în februarie 1990, la Vatra Românească din București, cel puțin o dată pe săptămână, ne-am întâlnit să dezbatem probleme românești, de actualitate sau din trecutul de-acum istorie… Joia, la orele 17, când sediul nostru se afla în strada Moliere, iar aceste întâlniri le gospodărea inimosul Valentin Borda, fie-i țărâna ușoară, și marțea după ce am fost mutați cu forța publică a guvernului Adrian Năstase în Brezoianu… Ce va fi de acum încolo, unde anume vom mai ține aceste întâlniri, rămâne de văzut!… Dumnezeu cu mila!
Până atunci, să consemnez, ca martor principal, că principalul câștig al acestor discuții l-a adus domnul ANDREI SOFONEA, pe care mulți belferi nu ar fi dat nici două parale. Nici subsemnatul, la drept vorbind, când mă gândesc la primele întâlniri. Când disponibilitatea noastră de a sări în întâmpinarea oricărui basarabean ne determina să-l îngăduim în preajmă și pe individul cu aspect hirsut ce se pripășise în Bucureștiul iubit, fără niciun act de identitate asupra sa! Dumneavoastră cine sunteți? Sunt ANDREI SOFONEA! Sunteți basarabean? Sunt român din Basarabia. Veniți de la Chișinău? Nu, eu vin de la Moscova!… Cam așa a decurs momentul când am luat cunoștință cu frumosul bărbat, cu barba colilie, care vorbea fără cea mai mică ezitare o română literară impecabilă. Nu e timpul, adică momentul, să vorbesc prea mult despre persoana în cauză. O voi face cât de curând. (La prima vedere un clochard. Cu licență în filologie și teologie…) În rândurile ce urmează vreau să fac numai un succint și parțial inventar al ideilor și informațiilor cu care a venit ANDREI SOFONEA la București, via Moscova. Moscova și Petersburgul, ale căror biblioteci și mânăstiri domnul A.S. le-a cercetat cu de-amănuntul. Le voi enumera:
1 – Principala idee a dlui ANDREI SOFONEA, pe care a argumentat-o în mai multe feluri, privește rolul, important, jucat în istoria Rusiei de diverși români, la date felurite. În general, la Vatra Românească am discutat deseori acest subiect: românii făuritori de cultură, civilizație și istorie pe meleaguri străine, în primul rând megieșe: la unguri, la sârbi, la bulgari, la greci etc. Chiar și la turci sau peste ocean. A venit ANDREI SOFONEA cu date și interpretări inedite despre cantemirești, în primul rând, dar a venit și cu nume pe care le auzeam de la dînsul prima oară. Bunăoară:
2 – Vladimir Purișchevici, personaj de prim plan al vieții publice rusești la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul celui următor. Unul dintre cei mai autoritari și combativi adversari ai bolșevicilor, emergenți – dacă pot spune așa, în societatea rusă a vremii. Filolog, poet, publicist, dramaturg, deputat în Duma rusească, orator de forță, cu funcții importante în strucura ministerului de interne, Vladimir Purișchevici, descendent din familia vestită a aprodului Purice – avea proprietăți în zona Iașilor, a fost unul dintre cei mai vajnici apărători ai țarismului, intrând astfel în conflict cu Lenin și tovarășii acestuia. Intervențiile sale în Parlament se pare că au fost extrem de clar văzătoare în privința pericolului bolșevic. A scris chiar și piese de teatru, comedii, cu subiect politic, anti-bolșevice, împotriva așa zișilor democrați care pregăteau abolirea țarismului, a principiului monarhic. (Sugestie pentru marele om de teatru Ion Ungureanu: nu s-ar putea monta una dintre aceste piese? Eventual și la București, tradusă în românește?) După venirea la putere a comuniștilor s-a implicat, împreună cu alt român, colonelul Hartular, în organizarea rezistenței anti-bolșevice. Trădat și arestat, Vladimir Purișchevici a fost primul căruia i s-a făcut onoarea de a fi acuzat și condamnat ca dușman al puterii sovietice, ca contra-revoluționar!
Ieșit din închisoare în urma unei amnistii, își oferă serviciile trupelor angajate în războiul civil împotriva uzurpatorilor. Nu reușește să colaboreze propriu zis cu Denikin și Winawer, care nu împărtășeau naționalismul lui Purișchevici. Nota bene: în Duma rusească a fost activă o fracție naționalistă basarabeană, susținătoare a țarului. Tot din Basarabia au provenit o serie de deputați evrei, aflați pe pozițiile comuniste, bolșevice. O parte dintre acești deputați evrei, după 1918 au ajuns deputați în Parlamentul României Mari, aducând cu ei vechea adversitate față de spiritul naționalist.
Purișchevici fost etichetat ca anti-semit, dar se pare că și-a precizat net orientarea: anti-bolșevic, și implicit adversar al iudeo-bolșevicilor, nu anti-semit. Exemplară intervenția sa în Duma, atunci când un parlamentar de dreapta a atacat dur și pe nedrept evreimea din Rusia. Purișchevici a intervenit și a demontat acuzațiile incorecte ale colegului de partid, în aplauzele deputaților evrei! Apoi s-a întors spre aceștia și a avertizat că a vorbit în apărarea evreilor, ca popor, ca comunitate, nu a evreilor trădători de țară, ajunși deputați și aflați în sală! Nu le-a primit aplauzele!… A rămas celebru cu afirmația „mai la dreapta decât mine nu este decât peretele ista”. Opera sa, apreciază dl SOFONEA, este pătrunsă de spirit contrarevoluționar, conservator, anti-bolșevic, dar și anticlerical(!)…
Soljenițîn, pentru vehemența intervențiilor parlamentare ale lui Purișchevici, l-a gratulat pe acesta cu atributul „isteric”. Lenin, în schimb, deși adversar, mereu atacat de Purișchevici, a făcut aprecieri mai generoase la adresa românului. Se spunea că numele său făcea să tremure toată Rusia. (!!!) A fost un critic aspru al guvernării lui Stolâpin, prim ministru al Rusiei după revolta din 1905.
A fost implicat într-un răsunător proces, pricinuit de alt român basarabean, studentul Osmotescu, care denunțase activitatea frauduloasă a unor colegi cu vederi comuniste, de pe poziția aceluiași crez contra-revoluționar, lucid, rezistent la formulele demagogiei de stânga, aflate la modă, la mare trecere printre tinerii naivi și generoși…
După moartea lui Purișchevici – suspectată de asasinat, Simion Liuboș i-a dedicat în 1925 o carte, o monografie, cu titlul Ruskii fașist Purișchevici. În cuprinsul acestei cărți autorul face două aprecieri surprinzătoare: anume că Basarabia este patria a ceea ce mai târziu se va numi fascism, că aici, în Basarabia, a apărut prima oară o ideologie fascistă, ilustrată mai ales de acest Purișchevici. A doua afirmație: ultimii ani din existența imperiului țarist rus pot fi considerați „perioada românească din istoria Rusiei”! (!!!) Uitând că nici el nu era rus, acest Simion Liuboș, de pe poziția cominternistului se întreabă, indignat: Ce căutau acești români în Duma de stat a Rusiei?!…

Țarismul se pare că a avut cei mai aprigi apărători într-o elită de intelectuali basarabeni. E drept, au fost câteva nume de români basarabeni și în Armata Roșie. Unii cu grade și funcții militare importante… Precum celebrul Frunze. Acești români din Basarabia și-au afirmat întotdeauna naționalitatea românească. Erau convinși și împăcați cu gândul că Basarabia nu se va putea niciodată smulge din încleștarea imperială. Să nu uităm că înainte de 1916 puțini gândeau altfel. Însuși viitorul mareșal Averescu, născut în Basarabia, nu trăgea nădejde la îndreptarea lucrurilor… Acești basarabeni erau însă deciși să-și salveze și cultive naționalitatea românească în condițiile societății ruse…
Când împotriva țarismului a apărut însă adversitatea cercurilor socialiste, iar mai apoi amenințarea comunistă, bolșevică, acești români au simțit că este în primejdie nu numai Rusia, nu numai rușii, ci însuși principiul naționalist, al respectului pentru identitatea și diversitatea etnică. Este un paradox care merită cercetat cu toate datele aflate în joc: la cumpăna dintre cele două veacuri, 19 și 20, românii din Basarabia, deși mari naționaliști români, au acționat ca naționaliști ruși, în apărarea instituțiilor în care au văzut o pavăza a etnicității ruse. Personal nu am informații suficiente ca să apreciez cât este de adevărat, de real acest paradox pe care ni l-a prezentat domnul Andrei Sofonea. Îl pun în discuția celor capabili propriu zis să-l confirme și să-l adâncească. În primul rând a istoricilor din Basarabia.
De la același domn am aflat de existența unui mare naționalist rus, aristocratul Durnovo, filo-român, adept pe față al revenirii Basarabiei acolo unde îi este locul, între hotarele românești. A scris pagini documentate depre spiritul de sacrificiu al multor români din Basarabia pentru o Rusie creștină și imperială, succesoare a Romei, „cea de-a treia Romă”. A prezis că pretențiile neîntemeiate ale Rusiei asupra Basarabiei vor avea urmări fatale pentru Rusia.(!!)
3 – Contemporan cu acest magnific Purișchevici a fost Pavel Crușevan, boier din aceeași Basarabie – despre care Șalom Alehem scria că acolo este raiul pe pământ!, publicist, romancier, autor al cărții Ce este Rusia? A fost persoana care s-a încumetat să publice, pe banii și pe răspunderea sa, în 1903, Protocoalele Sionului. Putem numi aceasta o prioritate românească?!… E de bine, e de rău?… Pentru mine, implicarea acestui Crușevan în publicarea Protocoalelor devine un argument că, din păcate, nu avem de-a face cu o diversiune a Ohranei țariste… Dar n-aș putea justifica de ce! Cert este că Pavel Crușevan a avut parte, ca răsplată, de o moarte violentă, cu elemente de omor ritual! Mormîntul i-a fost profanat etc…
4 – În această ordine de idei și fapte, este bine să știm, ca români, că în armata rusească a existat o formațiune de elită, regimentul Probrajenskii (Schimbarea la față), garda militară a țarului, înființat de Petru cel Mare. După anexarea abuzivă a Basarabiei, recruții basarabeni erau cei mai căutați pentru acest regiment. Principala condiție pentru cei recrutați: să arate falnici! Ca brazii!… Și să se poată conta pe loialitatea lor. Și-au meritat faima: Când țarul Nicolae al II-lea a fost detronat și, practic, arestat la domiciliu, acest regiment s-a dezintegrat, s-a desființat. Cu excepția soldaților basarabeni, care au rămas mai departe, de capul lor, în serviciul țarului… Este vorba aici de un gest de mare demnitate și noblețe, care a fost pe nedrept uitat. Numai prin strămutarea țarului în altă localitate acești soldați au putut fi despărțiți de țar. (Nota bene: țarul a sfârșit împușcat, împreună cu toată familia, cum bine se știe. Ceea ce nu prea se știe este că executanții sinistrului ordin au fost soldați din Armata Roșie de naționalitate ungară și letonă. Printre criminali s-a aflat și Imre Nagy, viitor prim ministru al Ungariei…)
Adaug aici o informație primită de la dl Petre Burlacu, doctor în biologie, cu stagiu militar sovietic: când se prezentau la regiment noile efective de recruți, comandantul regimentului începea de obicei trierea și repartizarea recruților prin întrebarea Care sunteți moldoveni? …Ofițerii sovietici preferând mai ales pe moldoveni să-i aibă în subordine! În războiul din Afganistan, Armata Roșie s-a bazat cel mai mult pe moldoveni, se pare: disciplinați, inteligenți, cu spirit de inițiativă, numărul moldovenilor a fost disproporționat de mare printre combatanții din Afganistan… Ceea ce, din fericire, n-a fost suficient pentru a asigura succesul militar sovietic!
5 – Generalul Turcu. Figură interesantă. În 1917 a plecat de pe frontul din România cu un grup de ofițeri ruși de origine basarabeni pentru a lupta împotriva bolșevicilor. A emigrat apoi în Occident, activ militant anti-sovietic în perioada interbelică. În al II-lea Război Mondial s-a alăturat armatei lui Andrei Vlasov. (Notă: numele Vlasov desemnează pe rusește un român, un vlah…)
Dacă se confirmă datele prezentate de domnul ANDREI SOFONEA – ceea ce nu m-ar mira deloc, și m-ar bucura nespus, s-ar confirma un vechi sentiment al meu, devenit în timp convingere: noi, românii, suntem poporul care am opus cea mai mare rezistență la răspândirea în lume a cancerului bolșevic. Noi, românii, am adus cele mai grele lovituri și deservicii cominternismului bolșevic. Nu întâmplător la București, în România și nu în altă țară, s-a produs pentru prima oară demolarea unei statui a lui Lenin… Moment astral, peste care, cu ajutorul cominterniștilor instalați fraudulos la putere în decembrie 1989, s-a trecut prea ușor cu vederea.
Dacă se va scrie un „raport” corect asupra relației românilor cu bolșevismul, acesta va consemna o sumedenie de priorități și excelențe românești. Începutul l-ar putea face Mihai Eminescu, cu al său poem Împărat și proletar, atât de lucid vizionar… Ar urma acest capitol, scris de românii basarabeni, de a căror opoziție la bolșevism încă din perioada leninistă n-am știut chiar nimic. Un capitol care, prevăd, ne va oferi mari surprize și satisfacții.
Alt capitol l-ar constitui refuzul soldatului român, în Marele Război, de a pleca urechea la propaganda bolșevică și de a uita rațiunea prezenței sale în tranșee! Când în jurul său, de-o parte și de alta a frontului, toți soldații se aliniau la debandada abil manevrată de bolșevici, întorcând armele împotriva propriilor conducători, a țarului rus, a împăratului german sau austriac, soldatul român, adică țăranul român nu s-a pierdut cu firea și nu s-a lăsat amăgit de lozinci mincinoase. Vechi în istoria lumii, țăranul român știa că schimbarea domnitorilor este bucuria nebunilor… Știa cât este de amăgitoare. Rău cu rău, dar mai rău e fără rău… Anarhia și dezbrăcinarea cuprinsese toate armatele de pe frontul de Est. Mai puția armia română! Numai trupele românești au rămas în cazărmi și nu s-au dedat la acte de vandalism, de nesupunere militară și civică. În aceste condiții autoritățile chezaro-crăiești au apelat la Iuliu Maniu, lider spiritual al acestor trupe de feciori din Ardeal și Bucovina, și astfel s-a salvat Viena de la debandadă și vandalism. Aceiași români ardeleni au făcut ordine și la Praga. Iar oltenii, cum bine se știe, s-au ilustrat ca factor civilizator și de ordine la Budapesta, salvând Ungaria din îmbrățișarea cominternistă a banditului Bela Kuhn…
Curând după încheierea războiului, România este țara în care apare prima mișcare și primul partid politic cu orientare doctrinar anti-bolșevică, anti-comintern: legionarii. În același sens, pentru perioada interbelică, vom înregistra și prestația lui Panait Istrati, unul dintre puținii și autenticii disidenți, care, primul, din interiorul intelectualității occidentale pro-sovietice, va dezvălui minciuna, demagogia și impostura bolșevică. Într-o vreme când elita stângii occidentale se pusese în slujba Moscovei, generos stipendiată de aceasta – cum se va dovedi ulterior, românul Panait Istrati, autentic idealist, se dezmeticește primul și denunță minciuna bolșevică, din internaționalist înfocat devenind naționalist, adică redobândindu-și starea de normalitate intelectuală și spirituală…
Un caracter politic, ideologic, anti-bolșevic și naționalist a avut și războiul în care Ion Antonescu a decis să angajeze Țara. Nu a fost război, ci o cruciadă creștină anti-bolșevică!
Mai menționez rezistența din munți, de după 1944, unică în contextul est-european! A fost prima gherilă anti-bolșevică la nivel planetar!!!
Un capitol nou și cu totul neașteptat se prefigurează: rezistența la cominternism, la bolșevism, în interiorul …partidului comunist român! Fac astfel trimitere la un eveniment deloc mediatizat, ascuns cu grijă de mass media obedientă față de guvernanții de azi: apariția lucrării Ferește-mă, Doamne, de prieteni, a istoricului și politologului american Larry Wats. Principala revelație pe care o aduce acest destoinic cercetător: Nicolae Ceaușescu a dus într-adevăr și în mod indubitabil o politică independentă față de Moscova și de așa zișii aliați din Pactul de la Varșovia, o politică pe care aceștia au apreciat-o ca fiind contrară ideologiei pe care ei o deserveau, pe Ceaușescu considerându-l un trădător al ideii bolșevice. Se pare că chiar așa au stat lucrurile și că Ion Iliescu, dacă a spus vreodată un adevăr, apoi atunci l-a spus când l-a acuzat pe Ceaușescu în fața întregii Țări, a întregii planete, „că a întinat idealurile comuniste”. Aferim! Chiar asta a făcut Ceaușescu, în cea mai autentică tradiție românească, precum se vede din cele de mai sus. Dar despre asta cu altă ocazie, cât de curând…
Până atunci să ne aducem aminte de bancul care circula în urmă cu 30-40 de ani: Brejnev, Nixon și Ceaușescu în aceeași mașină. La un mment dat șoseaua se bifurcă. Șoferul întreabă încotro o luăm, luminățiile voastre? La stânga!, ordonă Brjnev. La dreapta!, zice Nixon. Iar Ceaușescu: Semnalizează stânga și ia-o la dreapta!… Astfel era intuit la acea vreme Ceaușescu de mentalul românesc colectiv, comunitar.
Revin la domnul ANDREI SOFONEA. Ne-a deschis, tot dînsul, o perspectivă neașteptată asupra lui Dimitrie Cantemir, pe care prea ne-am obișnuit să-l judecăm pentru greșeala de a se fi aliat cu muscalul împotriva turcului… Se pare că nu am luat în calcul toate datele problemei. Eșecul de la Stănilești a fost pricinuit de trădarea unor aliați, prea puțin pomeniți în istorii… Rolul cantemirilor în Rusia se pare că este un capitol încă nescris, oricum incomplet, din istoria comună a popoarelor noastre.
Ne-a semnalat domnul ANDREI și opera lui Alexandru Hâjdeu, tatăl lui Bogdan Petriceicu, operă scrisă în limba rusă, e drept, limbă în care a rostit la gimnaziul din Hotin cuvîntarea Slavă Moldovei. A tradus-o cineva în românește? Se pare că nu!
Contemporan cu Hâjdeu a fost Bantâș-Kamenskii, istoric și publicist.
Tot în limba rusă a scris și Alexandru Sturdza, teolog, autorul unei merituoase lucrări În apărarea ortodoxiei.
Ar trebui să ne intereseze și opera slavistului Polihronie Sârcu, autor în 1914 al volumului Din viața românilor basarabeni.
În sfârșit, tot de la domnul SOFONEA a căpătat viață, pentru noi, pentru mine, figura fiicei lui Ștefan cel Mare, Elena, măritată cu moștenitorul tronului rus. A rămas în amintirea rușilor ca Elena Goloșanca. A fost ținta unor intrigi țesute de Sofia Paleolog, urmașa ultimului împărat bizantin, Constantin. Iată un destin care ar merita să intre în conștiința publicului cititor de istorii….
Atingem astfel un subiect pe care dl ANDREI SOFONEA deseori l-a adus în discuție: rolul nefast jucat de grecii refugiați în Rusia după căderea Constantinopolului, ale căror intrigi au adus pe tronul imperiului mulți țari păguboși pentru poporul rus, țari de origine ne-rusă. Ca și camarila aciuată în jurul acestora.
Îi mulțumesc domnului SOFONEA care, în ciuda suferințelor și vexațiilor – care au mers până la tortură!, îndurate de la autoritățile sovietice, kaghebiste, iată, este capabil să poarte în lume și pe meleagurile noastre o justă judecată asupra poporului rus, popor care – să nu uităm nicio clipă, ne îndeamnă domnul SOFONEA, a dat cele mai grele jertfe pe altarul bolșevismului atotbiruitor…
Pentru mine ANDREI SOFONEA este încă un caz, alături de românii din temnițele cominterniste românești, de ins pe care suferințele și nedreptățile îndurate l-au făcut să înțeleagă mai bine resorturile istoriei și ale comportamentului uman. Să înțeleagă și să iubească mai mult ce e de iubit pe lumea asta.
Rezumând, pot spune că de ani de zile domnul ANDREI SFONEA bântuie Bucureștiul ca purtător al unui mesaj surprinzător pentru noi, care suntem obișnuiți să ne gândim numai la suferințele Basarabiei, îndeosebi din anii bolșevismului, ai internaționalismului proletar. Însuși domnul Andrei Sofonea a fost victima persecuțiilor kaghebiste, a torturii, printre altele fiind supus unor șocuri cu insulină care i-au dereglat grav sănătatea, cea trupească, dar nu și pe cea spirituală sufletească…
Anume, din „basmele” domnului SOFONEA rezultă că românii din Basarabia, ca cetățeni ai Imperiului rus, în ciuda ponderei lor numerice neînsemnate, au pus o amprentă puternică asupra vieții din Rusia, în diverse chipuri, făcând cinste și onoare numelui de român, nume de care nu s-au lepădat nici când au avut de plătit cu viața pentru acest titlu de noblețe!

Nota bene: pe cât am putut, am evitat termenul comunism, apelând, pentru exactitate, la cuvintele bolșevism sau cominternism, mult mai potrivite pentru a denumi experimentul criminal în care a fost târîtă Rusia și țările „surori”.

Ion Coja

Prof. Dr. Tiberiu Tudor. ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO XIX. Parteneriatul pentru Pace

ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO

XIX. Parteneriatul pentru Pace

 

În lumina documentelor declasificate între 2008 și 2024 ale perioadei Clinton – Elțîn, Parteneriatul pentru Pace apare ca o ingenioasă soluție a diplomației americane de a ocupa treptat, cât mai nonconflictual cu putință, vidul de putere creat în Europa de Est prin implozia URSS. Parteneriatul pentru Pace nu a existat în Strategia de Expansiune și Transformare a NATO  elaborată în cadrul Departamentului de Stat al SUA la începutul lui septembrie 1993. El a apărut ca un răspuns și o soluție ad-hoc la Scrisoarea din 15 septembrie a președintelui Elțîn către președintele Clinton, în care Elțîn își exprima dezacordul față de proiectul de securitate american în Europa prin expansiune NATO și insista asupra unei soluții de securitate pan-europeană, bazată pe OSCE.

 

1.      Parteneriatul pentru Pace (septembrie - octombrie 1993, Washington)

Urmare a Scrisorii lui Elțîn ([1], Doc. 04; și [2]), președintele Clinton a convocat oficialii Consiliului Național de Securitate. S-a elaborat un plan de acțiune care lăsa impresia unui compromis, dar care, din perspectiva prezentă, se dovedește a fi fost excluderea Rusiei din sistemul de securitate european. S-a hotărât, folosind chiar termeni avansați de către Elțîn în Scrisoare, înființarea unui parteneriat deschis tuturor și instituirea unor relații speciale NATO-Rusia, fără a renunța cu nimic la Strategia de Expansiune NATO, inclusiv la calendarul expansiunii. Așa a apărut, conjunctural, celebrul Parteneriat pentru Pace.

Parteneriatul pentru Pace a fost și un compromis intern, între diversele componente (și diferitele personalități) ale Administrației, compromis pentru care Scrisoarea lui Elțîn a avut un rol catalizator. Consilierul pentru Securitate Națională al președintelui, Anthony Lake, inițiatorul ideii expansiunii, a presat tot timpul pentru a o impune imediat. Strobe Talbott, consilierul cu rang de ambasador al președintelui pentru problemele Rusiei și Ucrainei, o considera inoportună în perspectiva relațiilor SUA cu noua Rusie. Generalul John Shalikashvili, șeful Statului Major al Armelor Reunite, considera expansiunea ca diluând capacitatea militară și slăbind coeziunea NATO. Lui îi este atribuită ideea Parteneriatului pentru Pace  ̶  pe care generalul o privea ca pe o soluție pur tehnică: „Consultări și exerciții militare comune, la care se poate alătura și Rusia” ̶  dar care, odată adoptată, a devenit și un instrument politic major în mâna Statelor Unite. Ideea a fost salutară pentru impasul în privința modului de comunicare a deciziei extinderii NATO spre Est, în care Casa Albă se afla între insistențele Grupului Vișegrad și opoziția Federației Ruse. Tot stafful lui Clinton s-a raliat și, în primele zile ale lui octombrie, președintele a decis compromisul: la summitul NATO din ianuarie 1994 va prezenta ideea Parteneriatului pentru Pace la pachet cu o deliberat vagă exprimare a intenției extinderii NATO, într-un viitor nespecificat [3]

 

2. „O idee strălucită. O lovitură de geniu.” (22 octombrie 1993, Moscova).  

La 22 octombrie 1993 secretarul de Stat Warren Christopher și, pe atunci consilierul lui special pentru Rusia și Ucraina, cu grad de ambasador, Strobe Talbott, au fost primiți de către președintele Elțîn ([1], Doc 08; și [4]). După amabilitățile protocolare de rigoare, președintele Elțîn a ținut un lung monolog autolaudativ asupra perspectivelor democrației după reducerea la tăcere a „fasciștilor”  (în esență, cât de democratică va deveni Rusia după ce a tras cu tunul în Parlament): „Nu va mai fi nicio problemă de dualitate a autorității. Rusia va avea o democrație ca în Statele Unite și va avea o Constituție la nivelul standardelor celor mai bune democrații vestice…Tot ce ne mai rămâne este să-l îngropăm pe Lenin.” [Spre deosebire de Stalin, scos și îngropat în 1953, Lenin a rămas în mausoleu până în zilele noastre. După criza constituțională din 1993, Garda de Onoare de la mausoleu a fost desființată, dar Elțîn nu a reușit să înfăptuiască înhumarea lui Lenin].

Din cauza lungului monolog al președintelui Elțîn, Warren Christopher a trebuit să-și prezinte succint misiunea, printre care și răspunsul Washingtonului la Scrisoare președintelui Elțîn către președintele Clinton, ceea ce a făcut, într-adevăr rapid și eliptic:

 „După un studiu extrem de atent, președintele Clinton a hotărât ce recomandări să facă la summitul NATO din ianuarie. În această privință scrisoarea dumneavoastră a ajuns exact la timp…Nu poate fi vorba de o recomandare de excludere sau ignorare a Rusiei în privința participării la viitoarea securitate europeană. Ca rezultat al studiului nostru, un Parteneriat pentru Pace va fi recomandat la summitul NATO. Nu va exista nici un pas, pentru moment, în a-i împinge pe unii înaintea altora («no step taken at this time to push anyone ahead of others»).”

Reacția lui Elțîn la cuvântul magic „parteneriat” ̶  descrie documentul ̶ a fost o explozie de entuziasm: „toate țările CEE și NIS vor fi, deci, pe picior de egalitate, va fi un parteneriat nu o apartenență («a partnership, not a membership»)?!” „Da  ̶  a confirmat Christopher  ̶  nu va exista nici măcar un statut de asociat («there would not even be an associate status»)”.  În acest moment entuziasmul lui Elțîn a devenit de nestăvilit: „Este o idee strălucită, o lovitură de geniu («a genius stroke»)… Este o contribuție importantă a Statelor Unite. Președintele Statelor Unite va fi conducător pentru europeni… Este important că e un parteneriat pentru toți, nu o apartenență pentru unii. Este o idee mare, o mare idee. Spuneți-i lui Bill că sunt emoționat de această strălucitoare lovitură  («Tell Bill I am thrilled by this brilliant stroke»).” În entuziasmul său, Elțîn fie nu a auzit, fie nu a vrut să audă, sau să ia în considerare, adaosul lui Christopher: „Vom avea în vedere, la momentul cuvenit («in due course») problema apartenenței, ca o eventualitate pe termen lung.”

În memoriile sale, Warren Christopher atribuie neînțelegerea mesajului complet, nu surdinei voite în care a fost transmisă problema expansiunii NATO, ci stării lui Elțîn: „rigid, aproape robotic, cu un damf de alcool («emanating heavy alcohol fumes») ([5], pag, 280), descriere care, fără îndoială corespunde realității, mai ales că întâlnirea a avut loc după-amiaza, la Zavidovo, reședința președintelui din afara Moscovei. Oricum, printr-un cumul de factori, misiunea  secretarului de Stat Christopher la Moscova și-a atins scopul prevăzut în Strategia de Expansiune NATO: „Să căutăm a obține și OK-ul Rusiei” ([6], pag.4).  Convins că Parteneriatul pentru Pace era un înlocuitor al expansiunii NATO (și nu o  cale silențioasă și treptată a expansiunii, cum fusese conceput în laboratorul politic al Washingtonului), Elțîn și-a dat, entuziast, OK-ul.

Trebuie accentuat ̶  pentru cei care înțeleg mai greu, sau nu înțeleg deloc, sau se fac că nu înțeleg toată această istorie  ̶ că în Strategia de Expansiune (prin) NATO în Europa, a Washingtonului ([6], 7 sept.1993) nu a existat nici o urmă de idee a unui Parteneriat [pentru Pace], larg, generos și deschis instantaneu tuturor. Strategia viza numai consolidarea leadershipului american în Europa, prin absorbția treptată a NIS (Noile State Independente, provenite din disoluția URSS) în instrumentul militar al acestui leadership  ̶  NATO. Ideea PfP a apărut după Scrisoarea lui Elțîn ([2], din 15 septembrie 1993), ca răspuns la reacția rusă. Acest răspuns, îndelung și profesionist elaborat la Washington de către experții Departamentului de Stat, Pentagonului și Casei Albe, a constituit o spectaculoasă rafinare a Strategiei de Expansiune, construind o anticameră (cu o denumire atractivă) în care statele doritoare puteau fi controlate total sub tensiunea așteptării, iar Federației Ruse i s-a menținut, pentru o vreme, impresia (iluzia) că nu este exclusă. Strategia pur americană, astfel amendată, a fost adoptată „in toto” la summitul NATO din 10-11 ianuarie 1994, de la Bruxelles.

 

3. „Nu dacă, ci când și cum” (11 ianuarie 1994, Praga)

De la Bruxelles  președintele Clinton a plecat la Praga, unde, la 11 ianuarie 1994, a avut discuții cu președintele Havel și alte oficialități cehe, în cursul cărora a afirmat că „Parteneriatul pentru Pace este un traseu («track») către apartenența la NATO” și că „Statele Unite nu doresc să tragă o nouă linie de divizare a Europei, cu câteva. sute de mile mai la est” ([1], Doc 11), afirmații despre care s-a spus că reflectă o „sinceră dorință a lui Clinton de a rezolva problema cuadraturii cercului” [1]. Cele două strategii  ̶ admiterea membrilor NIS  în NATO și construirea unui parteneriat cu Rusia  ̶  nu-i păreau lui Clinton atât de incompatibile pe cât s-au dovedit a fi în timpul administrației Bush- junior.

A doua zi a avut loc un dineu oficial cu șefii de state și guverne ai Grupului Vișegrad, care și-au exprimat insatisfacția față de moderația formulei adoptate la Bruxelles. Ca de obicei, Walęsa a avut o intervenție frustă și radicală: „trebuie folosit cu promptitudine acest moment în care Rusia e slabă” (ceea ce americanii făceau, de fapt, din plin, dar cu diplomația pașilor mărunți), adăugând și binecunoscuta teză Vișegrad că țările lor „au o cultură Vestică  ̶  Rusia nu”. Havel, tot ca de obicei, realist și conciliant: „Nu este posibil sau dezirabil a izola Rusia”. Liderii celor patru state și-au exprimat consensul în a semna Parteneriatul, „dacă acesta constituie calea spre aderare”, lucru care a fost confirmat de către președintele Clinton:

„Parteneriatul pentru Pace nu este o cameră de așteptare permanentă. El schimbă întreg dialogul NATO, astfel încât acum problema nu mai este dacă NATO va prelua noi membri, ci când și cum” («now the question is no longer whether NATO will take on new members, but when and how») ([1], Doc. 12). (Această frază, devenită celebră, a fost formulată  ad-hoc de către redactorul discursurilor prezidențiale, Robert Boortsin, la insistența lui Antony Lake pe lângă președinte ca formularea deschiderii NATO să fie mai apăsată decât cea de la summitul de la Bruxelles. Clinton a acceptat să o rostească.)       

 După cum se știe, România a fost prima țară care a semnat, fără condiționări, Parteneriatul, la 26 ianuarie 1994, urmată de țările Vișegrad în februarie-martie, dar calendarul absorbției în NATO, fixat la Washington [6], avea alte priorități (și altă logică).

 

4. Parteneriatul pentru Pace  ̶ 1994,  Parteneriatul pentru Război  ̶  2024

Prin absorbția treptată a țărilor Europei Centrale și de Est în cadrul NATO și excluderea tot mai pronunțată a Federației Ruse din procesele decizionale ale securității europene (ex. războaiele din fosta Iugoslavie), Parteneriatul pentru Pace s-a transformat treptat în acest veritabil Parteneriat pentru Război pe care Statele Unite și l-au consolidat în timp. Convorbirile și scrisorile Clinton-Elțîn declasificate nu arată nicio intenție inițială în acest sens mai mult decât instituirea „leadershipului american” în Europa. Parteneriatul pentru Război pe care îl constituie actuala strategie NATO decurge dintr-un alt document, anterior, al Departamentului Apărării, Doctrina Wolfowitz [7], de a cărui punere în practică sunt responsabile alte două administrații americane  ̶ una republicană, Bush junior (2001-2009), alta democrată, Jo Biden (2021-2024)  ̶  și, bineînțeles, linia dură a esthablishmentului american, care dă continuitate acestei politici, dincolo de culorile de partid.

 

 

 

[1] Svetlana Savranskaya and Tom Blanton, NATO expansion: What Elțîn heard,

Briefing Book 621, (2018) https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2018-03-16/nato-expansion-what-yeltsin-heard

[2]Yeltsin letter on NATO expansion https://nsarchive.gwu.edu/document/16376-document-04-retranslation-yeltsin-letter

[3] J. M. Goldgeier and M. McFaul, Power and Purpose: U.S. Policy toward Russia After the Cold War,  Brookings Institution Press (2003), p.204-205

[4] Secretary Christopher's meeting with President Yeltsin, 10/22/93, Moscow

https://nsarchive.gwu.edu/document/16380-document-08-secretary-christopher-s-meeting

[5] Warren Christopher, Chances of a Lifetime: A Memoir, Simon  Schuster (2001), p. 280

[6] Strategy for NATO s Expansion and Transformation https://nsarchive.gwu.edu/document/16374-document-02-strategy-nato-s-expansion-and

[7] T. Tudor, Înființarea și extinderea NATO -- V. Doctrina Wolfowitz

 

 

Prof. Dr. Tiberiu Tudor

Ioan Roșca. De la anti-constituţionalitatea C.C. (Curţii Constituţionale) la legitimitatea legalităţii

 De la anti-constituţionalitatea C.C. la legitimitatea legalităţii

A Eliminarea din cursa pentru preşedinţie a doamnei Soşoaca este "ne" şi chiar "anti"- constituţională.

1. Dar nu mă întind pe acest subiect, căci e clar despre ce e vorba. Nu ştiu cît de tare le e frică de Şoşoacă , dar evident se urmăreşte intimidarea rezistenţilor remanenţi. Vom vedea cine vine la rînd, dintre cei ce nu se cuminţesc.

2. Cit priveşte motivaţia C.C. (folosesc special prescurtarea aceasta, care aduce admite expresiv de Comitetul Central), ea este ciudat de slabă, elocventă şi revoltătoare- o adevărată provocare (poate menită instituirii domniei dezinvolte a puterii coloniale): C.C. epurează politica românească, fără timidităţi, de adversarii stăpînilor României.

3. Pentru C.C. primi secretari ai genocidarului PCR (Iliescu), trădători ce au făcut cadou teritorii româneşti ( Constantinescu) sau securişti (Băsescu), infractorii ce au păgubit masiv avuţia naţională (Iohannis) au fost buni de preşedinţie; alde Şoşoacă însă- nu. Nu e clar cuiva de ce?

4. Semnalez doar că i se reproşează lui Şoşoacă (aproape explicit) că vrea să shimbe ordinea (….constituţională), că nu o respectă …pentru ca vrea sa o schimbe. E vorba de un truc bazat pe confuzia lingvistică, de genul celor semnalate de Wittgenstein. A respecta - adică a nu încălca versus a respecta- adică a aproba/stima. Probabil că şi noi, cei ce am încercat să concepem/ promovăm Constituţia Cetăţenilor trebuim puşi la zid. Consiliul legislativ s-a mărginit de a ne respinge propunerile, arătînd (destul de just) că ele depăşeau cadrul unei revizuiri - vizînd o nouă constituţie. Aflăm azi că aşa ceva este o crimă (pentru că ameninţă mafia care ne parazitează prin stat), sensul cuvîntului "a respecta" fiind deplasat de la "te supune la" la a venera sfînta Lege, proclamată Bine Nemuritor.

5. Activitatea politică trebuie deci să se rezume la menţinerea regimului (fie el făţiş sau camuflat penitenciar). A dori schimbarea eşafodajului legal care susţine un lagăr camuflat- e o crimă inacceptabilă (pentru cei de sus). Astfel, devine clar ce reprezintă acest eşafodaj (căruia propagadiştii şi victimele lor îi ridică ode cu orice ocazie): un mod eficace prin care uzurpatorii instituţiilor işi menţin puterea dominantă. De aceea şi Hitler şi Stalin şi Ceauşescu şi PolPot şi Sadam şi Carol II şi toată pletora de dictatori sau călăi au invocat "constituţionalitatea" sau/şi "legalitatea" ca justificare a reprimării celor ce încercau să îi răstoarne de la putere. De aceea volantul juridic ce a paralizat eliberarea a statutat că nu pot fi judecate crimele comunismului făcute în numele legii regimului genocidar; ci numai cele care au încălcat-o. Mercenarii sistemelor nu pot recunoaşte (şi poate nici percepe) nocivitatea activităţii lor.

6. Dar nu vreau să rămân în zona comentării faptului particular- are cine o face. Voi intra acolo unde banaliştii nu se bagă, nu numai de frică (de putere) ci şi pentru că nu au curajul să evadeze din gîndirea inoculata metodic de sistem, asimilată în conştiinţă ca reper valoric.

B Funcţionarea Curţii Constituţionale… este neconstituţională

1. Oricine confruntă constituţia cu decizia C.C. în cazul Şoşoacă, constată uşor că au fost încălcate prevederile care consfinţesc drepturile fundamentale ale unui cetăţean (nu mai enumăr acum articolele implicate). Şi nu e vorba, aşa cum am mai semnalat, nu de drepturi convenţionale- conferite prin constituţie ci fundamentale, recunoscute de ea, ca fiind înnăscute în orice om liber, prealabile oricărei convenţii sociale- strict necesare pentru a putea prezuma ca semnat de cineva contractul social. Se trece deci de la ne-constituţionalitate la anti-constituţionalitate, fiind subminată legitimitatea Constituţiei. Dar ajungem astfel într-un strat al realităţii evitat de jurişti, din motive evidente.

2. Dar cine şi cum să determine această constatare a încălcării Constituţiei de către C.C.? Doamna Şoşoacă -de exemplu- ar trebui să deschidă un proces contra deciziei ce o privează de drepturi fundamentale, proces contra Curţii Constituţionale , în cadrul căreia judecătorul ar trebui să "ridice o excepţie de constituţionaliate" referitoare la decizia CC (tratată ca similară unui act legislativ); speţa trebuind să fie tranşată de…. Curtea Constituţională. Transpare elocvent, şi de aici, viciozitatea farsei juridice (româneşti). Experienţa mea arată că toţi cei care încearca să schimbe sistemul juridic dinăuntrul său, conformîmndu-se aparenţelor/ritualurilor sale, îşi pierd timpul.

3. Nu era nevoie de cazul Şoşoacă pentru a se constata disfuncţia sistemului de drept românesc, în care încălcarea Constituţiei printr-un act sau o lege nu poate fi reclamată de cetăţeni direct, în cadrul proceselor (judecătorii urmînd a decide, folosindu-şi "luminile şi înţelepciunile" ). Ne-constituţionalitatea nu poate fi invocată în instanţă de cetăţean, ca temei fundamental de drept; ci judecătorul poate să ia act (fără a fi obligat!) că petentul invoca încălcarea constituţiei şi să înainteze plîngerea/speţa spre CC, aşteptind (cu procesul curent suspendat) decizia acesteia. În mod metodic C.C. a respins plîngerile legitime, susţinînd ulterior că aceste decizii greşite ale ei nu mai pot fi corectate. Validînd neconstituţionalitatea, numai atunci cînd interesele clientelei politice o cereau (de exemplu, declarînd plata pensiilor ne-contributive ca drept cîştigat; blocînd lustraţia ca anti-libertară, paralizînd activitatea CNSAS etc.)

4. Ar mai fi şi calea intervenţiei "avocatului poporului", care , din proprie iniţiativă sau la semnalarea cuiva, constată o aparentă încălcare a constituţiei şi înainteaza spre CC o sesizare; urmînd din nou decizia, definitivă şi irevocabila a acestui for dumnzeiesc. Legat de asta, regret că nici doamna Şoşoacă, nu a propus populaţiei să devină , ca preşedinte, adevăratul avocat al poporului- avînd în vedere totala nefuncţionare a acestei instituţii uzurpate şi servile- care nu reacţionează la nici un abuz al puterii. Cum nu va face nici acum, cînd autorii încălcării sînt chiar arbitrii. Ca şi cum principalul rol al constituţiei nu ar fi să apere pe cei de jos de abuzurile celor cocoţaţi deasupra legii.

5. Exclusivitatea oferită C.C. ca decident ultim ne-contestabil, îi dă puterea să piloteze drumul României, fără obstacol, ca putere supremă în stat. Iată, acum, postulează sfidător că trebuie să rămînem pe vecie în ghearele NATO şi a altor "parteneri strategici" ca să respectăm constituţia. Demers ce contrazice flagrant prevederea cheie a constituţiei pretins democrate- că puterea aparţine poporului, care poate schimba legile (şi constituţia), cînd vrea (simte nevoia, e convins de reformişti). Admiţînd manifestarea acestei puteri prin "reprezentanţi" (ceea ce este deja o farsă a "democraţiei" putrede) constatăm imediat că judecătorii CC, nu sînt măcar aleşi de popor (ci sunt agenţi numiţi ai "reprezentanţilor"); deci funcţionarea C.C este înalt neconstituţională. Dar cine să constate asta? Tocmai cei care încalcă constituţia, nu numai prin activitatea constatabilă, ci şi prin insăşi existenţa lor?

6. Cine studiază deciziile CC constată că rezultatul farsei este exact cum trebuia să fie: deturnarea totala a democraţiei romaneşti întru menţinerea lagărului colonial. Nenumarate decizii ale CC sînt vădit incorecte, ilegitime, nocive , antinaţionale şi anti-constituţionale, revoltătoare şi revelatoare. Dar nu se poate face nimic, nu-i aşa? In numele supremaţiei constituţiei şi legităţii , dreptatea e ucisă de la vîrf. Cu titlu de exemplu, incit la studierea modului în care C.C. a tranşat problema despăgubirii victimelor regimului comunist, abrogînd legile reparatorii (numai hoţii tranziţiei au dreptul la despăgubiri pentru abuzuri juridice, nu şi luptătorii pentru libertate zdrobiti ). Sau rezolvarea stupefiantă a C.C în problema pensiilor speciale, acordate celor ce menţin sistemul colonial de exploatare. Sau discriminarea crasă a românilor trataţi la legea 18 de străinii pentru care s-a copt legea 10. Sau acceptarea manevrelor anticonsţitutionale de recolonizare prin "retrocedarea cetăţeniilor" sau de paralizare a apărarii naţionale în numele "combaterii antisemitismului". Cine ar analiza metodic deciziile C.C. ar înlemni de groază, înţelegînd la cheremul cui ne aflăm.

C Legalitatea de la noi nu este legitima

1. Teoreticienii statului şi dreptului (acolo unde sînt, mai curînd lipsind de pe terenul lasat pradă manipulatorilor doctrinari) au inventat mitul "supremaţiei sacrosante a legii"- o teză găunoasă şi perfidă, inoculata ca o religie, în scopul menţinerii unui placebo potenţial benefic dar dovedibil malefic; beneficitatea supunerii unei comunităţi umane masive la lege trebuind cîntărită de la caz la caz; la noi, de exemplu, prezumţia rolului salutar al disciplinării normative e ţipător contrazisă de realitate; invocarea legalismului foloseşte menţinerii unei maşinării de parazitare a populaţiei prinsă în laţ de către găştile parazitare care au uzurpat instituţiile şi exploatează colonialist statul în folosul clientelei externe; rezultînd o nedreptate sistemic/sistematică, mult mai gravă decît nedreptăţile reciproce dintre indivizi, de altfel puţin şi selectiv contenite prin lege; ca atare, nu trebuie validată în orb teza legitimităţii legalităţii, care nu e nici măcar formulată net de aşa zişii teoreticieni- pentru a nu se observa carenţa fundamentală a "statului de drept" (românesc- situaţia din alte ţări nefăcînd obiectul acestei intervenţii). Un cec în alb emis de cei ce-l încasează.

2. Asta nu înseamnă că nu există temeiuri de stăvilire a egoismului (abil folosite ca justificare a făcăturii politice). Orice fiinţă işi vede de interese, putînd intra în conflict cu fiinţe concurente (sau în asociere cu parteneri de luptă); e legea biologică pe care încearcă unii să o ascundă, pentru ca postura omului în cadrul social să nu fie percepută lucid (dar mulţi oameni nu se prind în plasa teoriilor morale); întru apărarea fecăruia de ceilalţi pot lucra trei mecanisme : restricţiile externe (forţa puterii/legii), restricţiile interioare (moralitatea incoculata cumva) şi slăbirea incitativelor conflictuale (prin ridicarea bunăstarii care micşoreaza presiunea nevoilor); toate cele trei pîrghii, care se împletesc dialectic, în doze diferite, în funcţie de contextul curent, au limite inevitabile; acest lucru este ascuns subiecţilor "ordinii publice" pentru a menţine aparenţele unei convenţii asumate conştient şi liber (atunci cînd dictatura regulatoare este vopsită în democraţie). Rezultă uimirea naivilor că trădătorii înţelegerii sociale se descurcă.

3. Pînă cînd bunăstarea va elimina concurenţa între indivizii ce caută să supravieţuiască sau prospere (ideal ce pare cam utopic) sau bunătatea propovăduită va invada sufletele/conştiinţele (celulele umane fiind programate întru bine, renunţînd la suveranitatea lor, în numele macro-interesului organismului ce-i cuprinde), pîrghia externă a restricţiei rămîne esenţială; dar operaţionalitatea ei, fără instrumente de forţă, e neputincioasă… ceea ce justifică întărirea aparatului statal… castrînd de orice putere individul neînhăitat în gaşca căştigătoare; statul devine marea pîrghie de dominaţie a şeptelului uman prins în lagărul social; maşinăria normelor şi administraţiei aferente (sau invers….) fiind folosită irezistibil, alături de celelalte două pîrghii eficace de dominare/ domesticire a persoanei: cea financiar-economică şi cea informaţional-mediatică.

4. Legea poate apăra libertatea sau demnitatea cuiva doar prin stăvilirea agresiunii şi abuzurilor pe care alţii le-ar comite contra lui; spaţiul restricţiilor reciproce trebuind să lase loc libertăţilor legitime, pe principiul: ce ţie nu-ţi convine să ţi se facă, ţi se interzice şi ţie (altfel nu ţi se poate asigura securitatea); dar nimic în plus; respectarea legii este interesantă pentru orice om, ca pavază de apărare de loviturile celorlalţi (acelea care nu se încadrează în ceea ce la un moment dat e admis ca acceptabil, în competitia inter-umană); cum orice regulă de joc va favoriza pe unii şi dezavantaja pe alţii, dorinţa de a păstra un caracter neutru al legiferării se loveşte de paradox şi duce la amăgiri; în loc să învingă pe cîmpul vieţii, cei mai tari vor învinge pe frontul legislativ.

5. Nu există deci motiv de a "respecta" legalitatea -în sensul veneraţiei ci doar de a te conforma ei, înţelegîndu-i (admiţîndu-i) necesitatea (în ciuda faptului că iţi limitează libertatea), dar numai atîta timp cît protecţia de loviturile celorlalţi funcţionează, aducîndu-ţi un cîştig care să compenseze pierderile; nu şi cînd legalismul este pîrghia prin care eşti zdrobit de lumea din jur; în sistemele politice reale/putrede răzvrătirea împotriva legii a celui oprimat în numele protecţiei este firească- reprezentînd aspiraţia umană la emancipare- personală şi colectivă.

6. Dar acest lucru nu va fi nici recunoscut, nici admis de profitorii sistemului de exploatare bazat pe legi; în plus, tagma "juriştilor" (legislativi, judecători, avocaţi, procurori, notari chiar) nu poate vedea aşa lucrurile, pentru că din această mizerie sacrosantă se hrănesc, "profesional"; aş paria că nici doamna Şoşoacă, deşi victima unui abuz provocat de faptul că stînjeneşte sistemul, nu se va aburca la înălţimea înţelegerii profunde a situaţiei şi denunţării rădăcinilor răului, pentru că se hrăneşte cu fructele lui, ca avocat. Va vocifera în continuare (justificat dar demagogic- dacă nu trece la o contestaţie mai consistentă) că nu-i sînt respectate drepturile constituţionale, că suporta efectele încalcării legii; în loc să (îsi) propună schimbarea radicală a sistemului, începînd cu constituţia, în baza unei noi teorii, libertar-sociale, a statului şi dreptului. Admit însă că nu dispune de această teorie şi nici de un public conştient , însetat după ea. 

Octombrie 2024

Ioan ROȘCA 

Program de Reformă Politică și Economică Suveranistă Radicală pentru România - 2024

Redactat în cadrul unui grup de reflecție extins și autonom, acest text structurat poate servi drept model pentru un

Program de Reformă Politică și Economică Suveranistă Radicală pentru România - 2024

Context și Obiective:Acest program propune o reformă politică și economică profundă, bazată pe principiul suveranității naționale, pentru a crește independența României în plan politic, economic și social. Scopul este consolidarea capacității statului de a răspunde nevoilor cetățenilor, reducerea dependenței de structuri supranaționale și multinaționale și crearea unui model de dezvoltare sustenabil și centrat pe interesele naționale.

1. Suveranitatea Politică

1.1 Reforma Constituțională

• Redefinirea relațiilor cu Uniunea Europeană: România va propune o reformă a tratatelor UE, concentrată pe restabilirea suveranității naționale în domenii-cheie precum politica monetară, fiscală, energie și agricultură. Dacă aceste reforme nu sunt acceptate, România va organiza un referendum pentru recalibrarea relațiilor cu UE.
• Consolidarea statului național unitar: Interzicerea oricăror propuneri de regionalizare sau federalizare. Politicile de descentralizare vor fi îmbunătățite, însă fără a pune în pericol unitatea statului.
• Reforma sistemului de partide: Limitarea numărului de partide politice care pot participa la alegeri, prin ridicarea pragului electoral și impunerea unor standarde clare de integritate. Orice partid implicat în scandaluri de corupție sau cu legături cu entități externe neautorizate va fi dizolvat.

1.2 Reforma Instituțiilor Publice

• Reducerea birocrației: Simplificarea și digitalizarea procedurilor administrative prin implementarea unui sistem unic de management public, accesibil tuturor cetățenilor. Restructurarea aparatului de stat, cu focus pe eficiență și reducerea costurilor.
• Lupta împotriva corupției: Întărirea legislației anti-corupție prin crearea unei instituții independente de control financiar, care să investigheze orice cazuri suspecte de deturnare de fonduri publice. Orice politician condamnat pentru corupție va fi interzis pe viață din funcțiile publice.

1.3 Reforma Electorală

• Introducerea votului obligatoriu: Cetățenii români vor fi obligați să participe la alegeri, ca o măsură de responsabilizare civică.
• Sistem electoral majoritar: Implementarea unui sistem majoritar în două tururi pentru alegerile parlamentare, reducând fragmentarea și instabilitatea politică.
• Transparență și control strict al finanțării campaniilor electorale: Limitarea finanțării externe a partidelor și control strict asupra surselor de finanțare. Fiecare partid trebuie să publice în mod transparent cheltuielile de campanie și sursele de venit.

2. Suveranitatea Economică

2.1 Politici Economice Independente

• Naționalizarea resurselor strategice: Petrolul, gazele naturale, energia electrică, pădurile și resursele minerale vor reveni sub controlul statului român. Acest lucru va permite statului să controleze piețele interne și să gestioneze prețurile pentru a proteja consumatorii și a asigura independența energetică.
• Dezvoltarea industriei locale: Crearea de stimulente fiscale și subvenții pentru industriile strategice precum tehnologia, energia regenerabilă, industria agro-alimentară și industria auto. Ținta este crearea de locuri de muncă de calitate și reducerea importurilor.
• Politică monetară suverană: România își va păstra moneda națională (leul) și va întări Banca Națională ca instituție suverană, responsabilă pentru politica monetară independentă de Banca Centrală Europeană.

2.2 Reforma Fiscală și Bugetară

• Taxarea progresivă și combaterea evaziunii fiscale: Introducerea unui sistem de taxare progresivă, unde cetățenii cu venituri mari și companiile multinaționale vor plăti un procent mai mare din venituri. Implementarea unui sistem de control digital și automatizat pentru a elimina evaziunea fiscală.
• Taxe pe profitul companiilor străine: Impunerea unei taxe suplimentare pentru companiile multinaționale care exportă profiturile din România, astfel încât să contribuie la dezvoltarea infrastructurii naționale.
• Reevaluarea datoriei externe: Începerea unui audit independent al datoriei externe și renegocierea termenilor cu creditorii internaționali pentru a reduce povara asupra bugetului de stat.

2.3 Reforma Agriculturii și Reindustrializarea

• Suveranitate alimentară: Implementarea unor politici agricole care să asigure că România își poate produce majoritatea necesarului de alimente. Crearea de cooperative agricole finanțate de stat și protejarea producătorilor locali de importuri ieftine.
• Reindustrializare: Investiții masive în reînvierea industriei manufacturiere din România, cu accent pe producția de bunuri tehnologice, energie verde și produse industriale complexe.

3. Suveranitatea Energetică

3.1 Controlul Național asupra Energiei

• Naționalizarea sectorului energetic: Toate activele energetice strategice vor fi naționalizate. România va dezvolta capacități proprii de extracție, rafinare și distribuție a resurselor naturale.
• Dezvoltarea energiei regenerabile: În paralel cu naționalizarea resurselor tradiționale, România va investi masiv în energia regenerabilă, cu scopul de a deveni independentă energetic până în 2035.
• Înființarea unei bănci naționale de energie: Aceasta va finanța proiectele de infrastructură energetică, asigurând resursele necesare pentru extinderea și modernizarea rețelei electrice și a surselor de energie.

4. Suveranitatea în Educație și Cultură

4.1 Reforma Sistemului Educațional

• Educație orientată către nevoile naționale: Curricula școlară va fi restructurată pentru a include mai multe elemente de educație civică, economică și patriotism. Elevii vor învăța despre istoria, economia și cultura României într-un mod care să le ofere un sens clar al identității naționale.
• Sisteme de învățământ dual: Dezvoltarea de parteneriate între stat și mediul privat pentru programe de formare profesională, care să sprijine tinerii în a dobândi competențe necesare pentru reindustrializarea României.

4.2 Promovarea Culturii Naționale

• Fond de sprijin pentru cultură națională: Crearea unui fond special pentru finanțarea producțiilor culturale (filme, cărți, arte vizuale) care să promoveze valorile și istoria României.
• Protejarea patrimoniului național: Resursele culturale și istorice ale țării vor fi protejate de privatizări și vor fi administrate direct de stat.

5. Suveranitatea în Politica Externă

5.1 Independența Politicii Externe

• Politică externă multipolară: România va menține relații echilibrate cu toate puterile globale, fără a deveni dependentă de un bloc geopolitic. Accent pe cooperarea economică și diplomatică cu țările din afara UE și NATO, inclusiv China, Rusia, și statele BRICS.
• Neutralitate militară activă: Deși România va rămâne membră NATO, va milita pentru o poziție mai independentă și va insista asupra neutralității în conflictele globale în care nu este direct implicată.

Acest program reprezintă un angajament pentru protejarea suveranității și intereselor României, consolidând un stat puternic, responsabil și capabil să răspundă provocărilor globale într-o manieră independentă și suverană.

Toponomastică. Vârfuri de munte (doar 45!!!) din Carpați în actuala Ucraină (din nordul Maramureșului până la granița slovacă și polonă)

Câteva vârfuri de munte (doar 45!!!) din Carpați în actuala Ucraină (din nordul Maramureșului până la granița slovacă și polonă): Hovârla (2061 m), Brebenescul (2038 m), Muntele Negru (2022 m), Pietrosul (2020 m), Gutin Tomnatic (2016 m), Muncel (1998 m), Turcul (1933 m), Brețcul (1911 m), Neneasca Mică (1818 m), Pietrosul (1855 m), Neneasca Mare (1815 m), Șerban (1795 m), Homul (1788 m), Pietrosul (1780 m), Tătuleasca (1774 m), Lăpușna (1772 m), Dogheasca (1761 m), Groapa (1759 m), Steavul (1752 m), Șeșul (1726 m), Strâmba (1719 m), Ungureasca (1707 m), Negrovăț (1707 m), Tătăruca (1707 m), Troiasca (1702 m), Buștul (1691 m), Curteasca Mică (1644 m), Curteasca Mare (1622 m), Strânsul (1630 m), Tâmpa (1634 m), Arșița (1587 m), Rotundul (1568 m), Tomnatic (1565 m), Berleasca (1555 m), Cucul (1539 m), Rotila (1483 m), Apșineț (1487 m), Păcui (1408 m), Tomnatic (1403 m), Lungul (1377 m), Măgura (1362 m), Măgura (1313 m), Măgura (1288 m), Bujora (1087 m), Măgura Lemnească (1022 m). 

Cu aceste denumiri locurile pomenite mai sus figurează pe hărțile Ucrainei, doar că sunt scrise cu caractere chirilice. Oricât ar încerca să ne convingă unii, astea nu sunt denumiri ucrainene, nici maghiare, nici slovace, nici polone. 

Concluzie. Aceste locuri au fost sau sunt locuite de români.

[Curtea Constituțională a organizat o] LOVITURA DE STAT, De Adrian Pătrușcă

LOVITURA DE STAT

De Adrian Pătrușcă  /   Opinii   /   Publicat: Marţi, 08 octombrie 2024, 15:08   /   Actualizat: Miercuri, 09 octombrie 2024, 12:22   /   35 comentarii

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!

ascultă articolul

Un hohot homeric ar trebui să se reverse peste România.

De când profesorul universitar doctor Cercel ne învăța la televizor cum să ne spălăm corect pe mâini cu apă caldă și săpun, de când copiii erau despărțiți la școală de uluci din „pepsiglas”, iar oamenii erau ademeniți la vaccinare cu mici de Obor, nu s-a mai văzut o asemenea cantitate de prostie ca în motivarea Curții Constituționale care îi interzice lui Șoșoacă să candideze.

Dar râsul ți se strepezește repede pe buze. Asta nu e prostie obișnuită. La fel ca la Covid,  e o prostie ticăloasă. O prostie cu scop.

Documentul CCR nu este nici el o hotărâre judecătorească: e un ghiveci de editorial cu pamflet. Mustește de ideologie și propagandă. Este construit pe presupuneri și insinuări - un act de condamnare demn de sentințele tribunalelor poporului din „obsedantul deceniu”.

Bref: un manifest bolșevic!

Dar nimeni nu a băgat de seamă că avem de-a face cu ceva și mai grav de atât: Curtea Constituțională se substituie celor trei puteri în stat și le subminează.

Puterea judecătorească – CCR îi aduce lui Șoșoacă acuzații de încălcare a legii (rasism, antisemitism, amenințarea securității naționale etc.) fără ca împotriva ei să existe vreo sentință definitivă în acest sens.

Puterea legislativă – CCR declară eterne și imuabile asocierile noastre la organisme internaționale, cum sunt NATO sau UE. Or, participarea la astfel de acorduri și alianțe era exclusiv de competența Parlamentului. Până acum.

Puterea executivă – CCR o acuză pe Șoșoacă de „participarea la anumite evenimente publice”. Din contextul alambicat al formulării, deducem că printre acestea s-au numărat manifestări anti-vaccinare sau recepții la ambasada Rusiei.

Din două una: fie aceste manifestații au fost ilegale – și atunci trebuia să intervină poliția (aflată în subordinea Ministerului de Interne, iar Șoșoacă pusă sub acuzare de Ministerul Public și deferită justiției) – fie manifestațiile au fost legale și atunci CCR bate câmpii de două ori.

Colac peste pupăză, redactând motivația ca pe un articol prost de ziar, CCR se substituie și celei de-a patra puteri în stat: Presa.

Așteptăm cu interes rubrici noi, cum ar fi Horoscop Constituțional sau Mondene: Cine, cui îi mai face curte...

Totuși marea „performanță” a Curții Constituționale este demolarea Constituției înseși, pe care ar trebui să o apere.

CCR calcă în picioare cu grosolănie, de-a valma, ca pe niște otrepe, drepturi și libertăți constituționale pentru care s-a murit în decembrie 89: dreptul de a alege și a fi ales, libertatea de exprimare, libertatea de conștiință, libertatea de mișcare, dreptul la liberă asociere etc.

Arătam acum două zile că pitorescul personajului Șoșoacă nu trebuie să ne abată atenția de la gravitatea evenimentului: s-a semnat certificatul de deces al democrației în România.

Acum, după ce a apărut motivarea, constat că situația este mult mai gravă decât am crezut.

Cele 3+1 puteri ale statului scoase din joc și substituite de o entitate unică PLUS o Constituție relativizată, șubrezită și discutabilă înseamnă mai mult decât dispariția democrației: înseamnă LOVITURĂ DE STAT.

Curtea Constituțională și-a arogat – și nici un organ al statului nu i-a contestat – puteri uriașe. Cvasi-discreționare.

Dreptul de a se implica în orice: de la politică internă și politică externă, până la viața și convingerile oamenilor.

Pe baza unor „sesizări potrivite”, CCR ar putea decide intrarea României în război împotriva Rusiei. Sau închiderea presei care îi contestă deciziile. Sau vaccinarea obligatorie. Sau restrângerea circulației în spațiul public a bărbaților mai înalți decât Zelenski. Sau...

De acum, orice este posibil. În România a fost instituită DICTATURA.

Cine crede că această mișcare fulgerătoare a fost pusă la cale pe malurile Dâmboviței este naiv.

O asemenea schimbare dramatică de organizare politică și socială, realizată peste noapte, este de neimaginat fără aprobarea tutelei NATO și UE.

Și chiar de mai sus.

Mugurii dictaturii au început să mijească mai agresiv în Plandemie. Atunci au început să fie stâlcite grosolan drepturile și libertățile, atunci oamenii au fost împărțiți în cetățeni de mâna I și mâna a II-a...

Lovitura de Stat dată acum prin CCR poartă amprenta aceluiași Scenarist.

Am scris în mai multe rânduri că, în vremea Covid, țările au servit drept poligoane de încercare pentru diverse experimente. De exemplu, România a fost singura țară în care a fost RECUNOSCUTĂ „dictatura medicală”.

„Dictatură constituțională” de acum pare să facă și ea parte dintr-un experiment mai amplu. Un experiment pentru Marea Resetare.

ONU, multă vreme văzută ca un nucleu pentru Guvernul Mondial, bate pasul pe loc în tentativele sale de a coagula lumea. Dimpotrivă, pe zi ce trece e tot mai compromisă. Declararea secretarului general ONU persona non grata de către Israel pare să-i fi pus definitiv cruce. Sau, mă rog, un alt semn corect politic.

Cert e că, în criză de timp și tot mai decrepită, elita/pătura/țolul globalist are nevoie urgentă de o alternativă.

Cum ar fi o Curte Constituțională Mondială care să guverneze lumea?

O conferință pe Youtube a analistului Ioan Roșca. De văzut neapărat.

O conferință pe Youtube a analistului Ioan Roșca. De văzut neapărat. 

Dan Culcer

https://www.youtube.com/watch?v=fTH0D6iS4pQ