sâmbătă, 20 iulie 2024

Toti oamenii presedintelui. Ai presedintelui OMV Autor: Petrisor Peiu - analist Duminica, 29 Septembrie 2019, ora 17:23

Toti oamenii presedintelui. Ai presedintelui OMV

Duminica, 29 Septembrie 2019, ora 17:23

120494 citiri

Toti oamenii presedintelui. Ai presedintelui OMV

In data de 23 iulie 2004, Romania si-a cedat catre firma austriaca OMV cea mai mare bogatie pe care o detinea la acea data: compania nationala de petrol si gaze PETROM.

Operatiunea respectiva a fost imediat secretizata, desi privea, repet, cea mai mare bogatie a natiunii noastre de atunci si cea mai mare si mai importanta firma din tara, una dintre cele mai mari firme din regiunea central si est-europeana.

Privatizarea respectiva s-a facut sub atenta supraveghere a unor "consultanti" condusi de catre angajatii bancii Credit Suisse First Boston: azerul Vadim Benyatov si cehul Michal Susak, incadrati de catre celebrul "spion" bulgar Stamen Stancev (toti trei dovediti vinovati).

Credit Suisse First Boston a ajuns sa castige statutul de consultant al acestei privatizari in urma unei manevre scandaloase de descalificare a Bank of America, care a castigat, de fapt, licitatia.

Decizia de a alege consultantul respectiv si de a vinde PETROM-ul catre austrieci a fost luata de echipa care conducea Ministerul Industriilor si Resurselor de atunci: ministru era Dan Ioan Popescu, iar secretari de stat Iulian Iancu si Andrei Grigorescu, ambii oameni de meserie, Iancu provenind din industria gazeifera, iar Grigorescu din industria petroliera.

Atat Iancu si Grigorescu, precum si Popescu stiau foarte bine ce fac, ce vand, cui vand si mai ales ce consecinte vor fi asupra economiei romanesti. Ar fi important de retinut faptul ca, pentru a se vinde PETROM catre austrieci, s-a refuzat oferta americanilor de la Occidental Petroleum.

Poate unii dintre mai-marii de atunci nu se vor mai mira atat de ce nu ii iubesc americanii...

Acum sa ne uitam la cifrele mari, nu la povestile vandute de politicieni. Atunci, in 2004, PETROM producea 5,46 milioane de tone de titei si 6,44 miliarde metri cubi de gaze naturale.

Sursa: AICI

Ei bine, cumparatorul OMV producea abia 3,75 milioane de tone titei si doar 2,93 miliarde de metri cubi de gaze. Adica la jumatate fata de PETROM!

Sursa: AICI

Dar asta nu e tot: inainte de fatidica zi de 23 iulie 2004, OMV detinea rezerve de hidrocarburi totale de 384 milioane tone titei echivalent, iar PETROM detinea rezerve de 1,025 miliarde tone de titei echivalent, adica de trei ori mai mult! Acum, hai sa stam stramb si sa judecam drept: cum sa vinzi cea mai mare firma a tarii unei firme straine, de trei ori mai saraca in resurse? O fi existand vreun motiv? Pai sigur ca da.

Mai intai, hai sa vedem cum arata fotografia afacerii OMV in anul 2004: cifra de afaceri era de 9,88 miliarde de euro, din care fix 10% era reprezentat de exploatarea resurselor (988 milioane de euro), restul provenind din rafinare si vanzare (inclusiv a produselor petrochimice) 8,38 miliarde de euro si 394 milioane de euro provenind din petrochimie. Exploatarea si procesarea gazului nu aduceau mai mult de 784 milioane de Euro.

Exploatarea rezervelor de hidrocarburi nu aducea venituri, pentru ca nu prea aveau ce explora. Iata de altfel cum arata rezervele dovedite dupa achizitia PETROM:

Sursa (inclusiv pentru datele privind cifra de afaceri pe componente): AICI.

Ei, si acum sa vedem cum arata, din punct de vedere al proportiei diferitelor componente, PETROM in anul 2004: 16.700 miliarde de lei - valoarea adusa de exploatare (la cursul de atunci 400 milioane de euro), 48.600 miliarde de lei din rafinare (adica 1,2 miliarde de euro) si 26.000 miliarde de lei (650 milioane de euro) din vanzare/marketing. O cifra de afaceri, asadar, de peste 2 miliarde de euro.

De ce inregistra PETROM de doua ori si jumatate mai putini bani din vanzarea hidrocarburilor decat OMV, desi producea de doua ori si jumatate mai mult este o intrebare la care niciun politician de dupa 1990 nu a avut curajul sa raspunda niciodata.

Resursele de gaz din Marea Neagra erau licentiate catre PETROM, asa cum lesne se poate observa:

Capacitatea de rafinare era de 6,43 milioane de tone, dintre care 2,99 milioane de tone la Arpechim Pitesti si 3,43 milioane de tone la Petrobrazi. 300 de milioane de euro reprezentau vanzarile produselor petrochimice in 2004, o cifra similara cu cea de la OMV. Si se producea, evident, in primul rand catre export:

Sursa (pentru toate datele de mai sus): AICI

Ei, dragii mosului, pana si un modest absolvent de liceu de la Videle si-ar fi dat seama de ce a cumparat OMV-ul austriac PETROM-ul nostru atunci, doar citind aceste cifre sintetice: numai pentru rezervele de hidrocarburi si pentru piata! Consecinta: capacitatea de rafinare si petrochimia trebuia sa fie inchise, pentru a nu concura industria austriaca...

Ce vedem astazi, dupa 15 ani? OMV a inchis jumatate din capacitatea de rafinare (rafinaria de la Pitesti) si intreaga industrie petrochimica, dar s-a lafait in resurse de gaz si titei, ba chiar s-a instapanit si peste vreo suta de miliarde de metri cubi de gaz de pe fundul Marii Negre, desi nu are niciun fel de expertiza pentru asta.

Dan Ioan Popescu este un pensionar de lux, care isi rontaie zecile (sutele?) de milioane intr-o batranete senina, uitat total de temuta DNA, intr-unul dintre cele mai tulburatoare cazuri de amnezie juridica din istorie.

Iulian Iancu este specialistul numarul 1 al PSD-ului in industrie, fiind si aranjorul legii de exploatare off-shore din Camera Deputatilor. Iar Andrei Grigorescu? Ei bine, acesta si-a lasat un urmas demn, chiar pe fiul sau, basculat ministrul Energiei in Guvernul Ciolos, al tehnocratilor(!!??).

Totusi, tehnocratii astia nu se puteau naste si din familii normale?, intreb si eu pentru mai multi prieteni votanti.

Ei, si acum hai sa admiram un sir surprinzator de coincidente, sa vedeti si voi, bietilor romani, ce poate iesi din OMV-ul asta, din cei doar 13.000 salariati ai OMV-ului in Romania (mai putin de 0,3% din masa salariatilor din Romania).

Intai ne vom aduce aminte de Mihai Razvan Ungureanu, ministru de Externe (2004-2007), director al SIE (2007-2012 si 2015-2016) si chiar prim ministru (in 2012). Ei bine, Mihai Razvan Ungureanu a locuit la Viena intre anii 2000-2004, acolo unde reprezenta Pactul de Stabilitate pentru Sud-Estul Europei, institutie condusa de catre fostul vice-cancelar austriac, Erhard Busek (2002-2008).

Busek fusese anterior reprezentantul Austriei pentru extinderea Uniunii Europene. Acuma, sa vezi minune mare: sotia lui Ungureanu este medic de meserie, drept pentru care primea de la OMV suma lunara de 7.000 de euro pentru "servicii de consultanta medicala" (cel putin din 2009 si pana in 2016). Sa repetam suma: 7000 euro/luna! Oare din cei 60.000 de medici din Romania, OMV-ul n-a gasit-o decat pe sotia ministrului de Externe, mai apoi seful SIE si premier???

Poate a fost o coincidenta faptul ca, in perioada mandatului de la SIE al lui Ungureanu, OMV a capatat si perimetrele de gaze naturale din Marea Neagra si a inchis si rafinaria de la Pitesti si petrochimia.

A plecat Guvernul Ungureanu si au venit guvernele Ponta. Pe cine aduce acest guvern ca proaspat ministru al Energiei, in anul 2014? Pe nimeni altul decat pe Razvan Nicolescu, absolvent al liceului din Videle (o fi avut-o profesor pe Viorica Dancila?) si ditamai director (intre 2008-2014) de afaceri publice si comunicare la firma detinuta de OMV, la PETROM.

Coincidenta sau nu, la mai multe luni de la plecarea sa din Guvern, pe 18 noiembrie 2015, Comisia Europeana accepta, printre cele 195 de proiecte energetice "de interes comun", asa-numitul proiect BRUA, o conducta care sa aduca gazul caspic provenit din sistemul TAP-TANAP si gazul din Marea Neagra, prin Bulgaria, Romania si Ungaria tocmai in ... Austria. In aceeasi Austrie unde, la Viena, se afla hub-ul de gaze de la Baumgarten, detinut si operat de catre Central European Gas Hub AG, avand actionar majoritar pe (surpriza?) OMV, in proportie de 65%:

Sursa: AICI

Oricum, ma intreb, nu de putine ori, de ce diverse sindrofii fripturiste sau chiar studiourile TV preamaresc virtutile unei conducte care va veni din Bulgaria cu o capacitate de 1,7 miliarde de metri cubi si va pleca in Ungaria cu o capacitate de 4,4 miliarde de metri cubi?

Totusi, doua treimi din Romania nu are acces la gaze, iar centralele electrice pe carbuni se apropie de extinctie cu asemenea guverne indolente. Oare de ce niciun analist sau consultant platit cu mii de euro lunar nu spune ca 3.500 din cele 6.700 de scoli din Romania nu sunt alimentate cu gaz metan, ci cu lemne? (Sursa: AICI).

Sau oare de ce am face hub-ul OMV-ului si mai mare in loc sa ne facem noi unul in Romania, de unde sa deservim Republica Moldova, Serbia, Bulgaria si Ungaria? La aceste intrebari nici macar domnul fost ministru Nicolescu nu cred ca ar vrea sa raspunda. Oricum, pare ocupat sa conferentieze despre faptul ca 50,7% dintre romani prefera energia produsa de panourile solare (fotovoltaice), 46,3% energia eoliana (produsa de vant), 35% energia produsa de hidrocentrale, 17,5% energia produsa prin arderea deseurilor (biomasa), 16,8% energia produsa prin arderea carbunelui si doar 11,1% energia produsa prin arderea gazului natural...

Ce ecologist pare romanul statistic: jumatate vor panouri solare si doar 11% centrale pe gaze! Asta in vreme ce romanii reali gem de greutatea facturilor incarcate cu subventii pentru energie "verde". Hai mai bine sa trimitem gazele in Austria sau Ungaria, sa le arda fraierii aia poluatori in centrale.

Evident ca, dupa debarcarea precipitata a Guvernului Ponta, la Ministerul Energiei nu putea sa apara chiar un om de pe strada. Tehnocrati, tehnocrati, dar sa ii stim si noi: noul ministru nu este altul decat consilierul lui Nicolescu, Victor Grigorescu, fiul lui Andrei Grigorescu, fostul secretar de stat de pe vremea privatizarii PETROM. Alta coincidenta, desigur, precum si continuarea pregatirii finantarii pentru sistemul de conducte BRUA.

E, poate, momentul sa ii intrebam din nou pe cei doi ministri de ce nu a fost o prioritate si vreun proiect in care sa folosim gazele de la Marea Neagra sau din Marea Caspica pe teritoriul Romaniei? Vreo conducta care sa deserveasca cei 65% dintre romani care nu au acces la gaze? Vreo centrala electrica pe gaze, alta decat cea a OMV-ului de la Brazi?

Tot in guvernul tehnocrat a poposit, ca secretar de stat insarcinat cu resursele minerale (printre altele) la Ministerul Economiei si Comertului, si fostul director de strategie si relatii cu investitorii de la OMV-Petrom (2007-2014), Sorana Baciu (Sursa: AICI). Precis tot o coincidenta.

Trece timpul si ajungem la guvernele lui Liviu Dragnea, unde o gasim cocotata in fotoliul de premier pe chiar Viorica Dancila, nimeni alta decat sotia lui Cristinel Dancila, salariat al OMV cu un mizilic de 8.000 euro/luna. Unde? La Videle, cum unde?

Adica doamna care trebuie sa decida ce redevente plateste OMV, ce conditii trebuie sa indeplineasca OMV pentru a i se da voie la borcanul cu miere (gaze) de pe fundul marii, ei, da, respectiva doamna are un sot care primeste 8.000 euro pe luna de la OMV. Bani de cateva brose, desigur. Si evident asta e tot o coincidenta.

Dar cu cine se bate acum, la alegeri, sotia lui Cristinel Dancila? Pai cu Dan Barna, sotul doamnei Olguta Dana Totolici, Head of Reward & Respect Labour Litigation Department la aceeasi OMV-PETROM. Ca sa nu se supere nimeni, salariul sotiei lui Barna este tot de 8.000 euro/luna. Desigur, inca o coincidenta!

Acum sa va intreb si eu cate ceva:

1. De ce iau toti acesti soti sau sotii cate 8.000 euro/luna? E doar o coincidenta?

2. De ce nu avem niciun politician important cu sotia/sotul lucrator la Automobile Dacia (o firma cu acelasi numar de angajati precum OMV-Petrom)? Sau la Electrica? Sau la Lidl? Sau la Kaufland?

3. Din cei aproape 6 milioane de romani care lucreaza, care este probabilitatea sa avem doi soti de candidati la presedinte proveniti din cei numai 13.000 de angajati OMV?

4. De ce s-au inchis rafinaria de la Pitesti si petrochimia din Petrom?

5. De ce nu se branseaza la gaze doua treimi din Romania?

6. De ce nu se construiesc centrale electrice pe gaze in Romania, desi gazul este cel mai curat combustibil si arderea sa are cel mai mare randament?

Pot Iulian Iancu sau Mihai Razvan Ungureanu sau Razvan Nicolescu sau Victor Grigorescu sau Sorana Baciu sau Viorica Dancila sau Dan Barna sa raspunda macar la o singura intrebare din cele 6?

P.S. Pentru Viorica Dancila: intrebarile sunt retorice, nu va chinuiti consilierii...

Petrisor Gabriel Peiu este doctor al Universitatii Politehnica din Bucuresti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) si al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) si vicepresedinte al Agentiei pentru Investitii Straine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundatiei Universitare a Marii Negre (FUMN).

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Acest text a fost copiat de pe Ziare.com Toti oamenii presedintelui. Ai presedintelui OMV

vineri, 19 iulie 2024

Un deputat a depus plângere penală împotriva lui Klaus Iohannis - Președintele, acuzat de trădare

Autor:

Florin Pușcaș

Publicat: 19/07/2024 09:55

Sursa foto: alephnews.ro

Distribuie:

Deputatul neafiliat Dumitru Coarnă (ales pe listele PSD, trecut ulterior temporar la AUR), anunță că a depus o plângere penală împotriva președintelui Klaus Iohannis, pentru deciziile luate în Consiliul Suprem de Apărare a Țării, în special pentru acordul privind cooperare în domeniul securității între România și Ucraina.

„Marți, 16 iulie 2024, am depus plângere penală împotriva Președintelui României, Klaus Werner Iohannis și a membrilor CSAT, pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:

- infracțiunea de înaltă trădare și aservirea față de o putere străină

- provocare de război contra ţării și de înlesnire a ocupaţiei militare străine

- subminare economică, politică sau a capacității de apărare a statului.

Klaus Werner Iohannis împreună cu membrii CSAT au luat o serie de decizii care au afectat România. De la susținerea inexplicabilă a importurilor de cereale ucrainene în detrimentul producătorilor români și până la donarea sistemului de apărare Patriot pentru care România a plătit din bugetul național sume considerabile. Adică, din proprie inițiativă, a donat un bun național către o țară străină.

De asemenea, Klaus Werner Iohannis a semnat un Acord privind cooperarea în domeniul securității între România și Ucraina prin care Constituția națională este încălcată.

Niciun reprezentant al CSAT-ul și nici măcar Klaus Werner Iohannis nu au motivat aceste decizii dispuse împotriva poporului român!”, scrie Dumitru Coarnă pe Facebook.

Amintim că zilele trecute, un demers similar a fost anunțat și de Diana Șoșoacă.

TEXTUL PLÂNGERII PENALE:

CĂTRE Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Domnule Procuror General,

Subsemnatul.............., CNP ................... domiciliat în ......................, formulez prezenta:

PL NGERE PENALĂ

pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni: infracțiunea de înaltă trădare și aservirea față de o putere străină, provocare de război contra ţării și de înlesnire a ocupaţiei militare străine, subminare economică, politică sau a capacității de apărare a statului, prevăzute de Art. 394, litera d); Art. 398 coroborat cu Art. 394, literele a) b), c) și d) din Codul penal,

ÎMPOTRIVA:

1. Președintelui României, Klaus Werner Iohannis în calitate de:

- garant al independenței naționale, al unității naționale precum și al integrității teritoriale a țării conform art. 80 alin. (1) din Constituția României;

- comandant al forţelor armate îndeplinând funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării conform art. 92 alin. (1) din Constituției României;

2. Membrilor Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

ÎN FAPT. Președintele României, în calitate de comandant al forțelor armate împreună cu membrii CSAT au decis în urma ședinței din 20 iunie 2024 transferul sistemului PATRIOT către Forțele Armate ale Ucrainei, sistem care era proprietate publică a statului român la data ședinței CSAT ceea ce îi dădea caracter inalienabil, conform art. 136, alin. 4 din Constituția României: ,,Proprietatea publică nu poate fi înstrăinată în niciun mod de statul român, fie cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit."

Pe cale de consecință, avem următoarele situații:

- România rămâne descoperită în fața posibilelelor atacuri inamice prin rachete balistice tactice, rachete de croazieră, avioane avansate și chiar drone reprezentând o subminare extrem de importantă a capacității de apărare a României;

- Achizițiile de armament prin încălcarea legii Offsetului, în termeni defavorabili României, reprezintă un act de înaltă corupție și subminare a economiei naționale;

-Situează România în poziție de beligeranță cu Rusia și posibil cu aliații săi, urmările fiind incalculabile din cauza situației dezastruoase a capacității de apărare a țării. Ne întrebăm și nu retoric, care vor fi măsurile de respingere a agresiunii luate de către președintele țării conform articolului 92 alin. (3) ÎN LIPSA FUNCȚIONĂRII OPTIME A SISTEMULUI PATRIOT.

-România nu are niciun interes sau câștig militar ori politic din războiul ruso-ucrainean, un război între două state în afara alianței NATO, astfel că subordonarea, alinierea și subminarea în raport cu Ucraina a României nu are nici cea mai mică justificare;

-Poziția de partener strategic cu Statele Unite precum și poziția de membri NATO nu justifică totuși acceptarea necondiționată a cererilor acestora, precum a fost solicitarea, mai corect spus impunerea cedării unui sistem Patriot în urma vizitei președintelui Iohannis din Statele Unite ale Americii, în mai 2024. Declarația președintelui României de la acel moment: ”Există evident nevoia unor sisteme de apărare antiaeriană în Ucraina. Sisteme avansate. În ultimele săptămâni există o discuție despre cine poate să pună la dispoziție Ucrainei sisteme Patriot pentru apărare antiaeriană. Aceste discuții au ajuns și la noi. Și președintele Biden a pus în discuție asta și am spus că suntem dispuși.” Devine astfel evidentă aservirea față de Statele Unite ale Americii și față de interesele acestei puteri.

Astfel, MOTIVELE PLÂNGERII PENALE pentru săvârșirea infracțiunii de înaltă trădare, prevăzută la art. 398 din Codul penal, coroborat cu art. 394, literele a) b), c) și d) din Codul penal sunt următoarele:

Conform art. 394, litera a) din Codul penal – “provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine” – ajutorarea cu armament a Ucrainei, antrenarea piloților ucraineni și restul acțiunilor făcute la adăpostul unor hotărâri ale CSAT sunt instigări care pot provoca un război cu Federația Rusă. Acesta este elementul material al infracțiunii de trădare în forma de la art. 394, litera a) din Codul penal, coroborat cu art. 398 din Codul penal.

Conform art. 394, litera b) din Codul penal – “subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului” – donarea stației Patriot reprezintă o subminare a capacității de apărare a României. De asemenea, achizițiile de armament prin încălcarea legii Offsetului, ÎN TERMENI DEFAVORABILI ROM NIEI reprezintă un act de înaltă corupție și subminare a economiei naționale. Prin acest act iresponsabil de donație, România pierde peste 1 miliard de dolari americani de la bugetul Ministerul Apărării Naționale și, astfel, se produce inclusiv o subminare a finanțelor publice.

Conform art. 394, litera c) din Codul penal – anume “aservirea față de o putere străină”, Codul Penal nu face diferența între a conspira cu Rusia, Ucraina sau Statele Unite ale Americii.

Contextul actual are premisele de a crea condițiile necesare intrării României în război și trădează intenția DE A RENUNȚA LA TERITORIILE LEGITIME ISTORICE de către președintele României și a întregului CSAT având în vedere că:

- Tratatul din 2 februarie 1997 cu Ucraina cu privire la relațiile de buna vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina NU A FOST DENUNȚAT conform art. 27 din cauza nerespectării părții ucrainiene a articolului 19;

-Legea din 22 iunie 2021 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei privind cooperarea în domeniul tehnico-militar, semnat la București, la 5 septembrie 2020”, adoptat în Senat cu 112 de voturi "pentru", 13 voturi "împotrivă" şi 4 abţineri;

- Klaus Iohannis şi omologul său ucrainean, Volodimir Zelenski, au semnat, joi (11 iulie 2024), la Washington, în marja summitului NATO, Acordul privind cooperarea în domeniul securităţii între România şi Ucraina. Acordul a fost făcut public de președinția ucraineană și prevede că România va sprijini Ucraina pentru înfiinţarea unui punct focal naţional pentru armament. Acest Acord a fost pregătit încă din primăvară, ocazie cu care tot preşedinţia ucraineană a anunţat că Ucraina a început, la Davos, negocierile cu România în vederea încheierii unui acord bilateral de securitate, din partea română participând secretarul de stat din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României, Iulian Fota.

În concluzie, ținând seama că România trebuie SĂ CONTRIBUIE la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară conform art. 118 alin. (1) din Constituția României, că "armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale,, conform aceluiași articol, că art. 119 din Constituție stipulează datoria CSAT în sensul de a proteja pacea și nu de a încuraja războiul dar și obligativitatea coordonării unitare a activităţilor care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, solicităm organelor abilitate de a face cercetările necesare în vederea protejării țării și intereselor naționale.

ÎN DREPT: Art. 394, litera d); Art. 398 coroborat cu Art. 394, literele a) b), c) și d) din Codul penal, Art. 80 alin. (1), Art. 91 alin. (1), Art. 92 alin. (1), Art. 118 alin. (1), Art. 119 și Art. 136 alin. 4 din Constituția României.

duminică, 7 iulie 2024

Tratatul cu Ucraina, un act de trădare a națiunii /titlul redacțional/

Istorie și actualitate: unitatea națională și „sacrificiul istoric” (2)

: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.; 07 Iulie 2024

În decembrie 1996, în România a avut loc o schimbare de putere, funcția de președinte fiind preluată de Emil Constantinescu, iar cea de prim-ministru de Victor Ciorbea, care s-au angajat, încă din timpul campaniei electorale, să încheie cât mai grabnic Tratatul cu Ucraina. Am rămas surprins când președintele Emil Constantinescu a căutat să-și convingă concetățenii, prin repetate intervenții publice, că România trebuia să facă un „sacrificiu istoric” pentru a obține invitația de la adera la N.A.T.O., cu prilejul summit-ului de la Madrid din iulie 1997. Mai mult, președintele a declarat că nu trebuia invocat trecutul, deoarece „istoria nu ne învață nimic”.

M-am simțit jignit de o asemenea aprecieri și m-am implicat în promovarea adevărului despre istoria Bucovinei. În ziua de 7 februarie 1997 am fost prezent, împreună cu Viorica Moisuc, la o emisiune în direct găzduită de „Radio România Cultural”. Au fost zeci de telefoane prin care ascultătorii se declarau indignați de pretențiile Ucrainei și cereau guvernanților să nu cedeze. Noi, din studio, am evocat istoria Bucovinei, care nu a aparținut niciodată Ucrainei, ci a fost ocupată de Armata Roșie în 1940 și inclusă de Stalin în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, care făcea parte din U.R.S.S. Am cerut guvernanților români să dea dovadă de responbsabilitate și de patriotism. La 15 mai 1997 am participat la o emisiune organizată de „TELE-7 ABC” privind negocierea tratatului cu Ucraina la care am evocat cuvintele lui Lucian Blaga scria: „Există două realități a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simțim, dar fără de care nu putem trăi: aerul și istoria”. De asemenea, l-am citat pe N. Iorga care aprecia că „istoria este o mare carte de învățătură”. Am ținut să subliniez că „istoria nu-i învață nimic pe cei care nu sunt în stare să o înțeleagă și să-i priceapă sensurile ei profunde”.

Emil Constantinescu și-a continuat campania mediatică de susținere a tratatului pe baza propunerilor guvernului de la Kiev. El a declarat: „Suntem dispuși să recunoaștem granița actuală. Această recunoaștere a realității va forma, într-adevăr, baza tratatului. Insula Șerpilor este teritoriu ucrainean”. Tratativele româno-ucrainene înaintau greu, diplomații români urmărind să obțină formulări prin care să lase deschisă calea viitorului. Șeful delegației, Dumitru Ciaușu, avea să scrie că factorii de decizie de la București au adoptat „o atitudine voluntaristă, contrară intereselor României”. Ministrul de externe Adrian Severin a argumentat că trebuia respectată decizia marilor puteri „vizând succesiunea statelor [fostei U.R.S.S.] în frontierele existente”, adăugând cu mâna sa la textul privind Insula Șerpilor: „care aparține Ucrainei”. Așadar, nu interesele poporului român contau pentru oficialii români, ci decizia marilor puteri. Ca urmare, Dumitru Ceaușu și-a dat demisia și nu a mai participat la discuții[5].

Guvernul Victor Ciorbea, prin ministrul de externe Adrian Severin, a parafat la 3 mai 1997, la Kiev, „Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina”. Președinții Emil Constantinescu și Leonid Kucima au semnat la Neptun în ziua de 2 iunie 1997acest tratat în care se menționează: interesul strategic comun în consolidarea „integrității teritoriale” a României și Ucrainei; angajamentul reciproc de a respecta „inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială" a celor două state (art. 1); Părțile contractante „reafirmă că frontiera existentă între ele este inviolabilă și de aceea se vor abține, acum și în viitor de la orice atentat împotriva acestei frontiere” (art. 2); se angajează să nu recurgă la amenințarea cu forța sau la folosirea forței îndreptate „împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a celeilalte părți” (art. 3).

Prin astfel de formulări, se recunoștea dreptul de succesiune a Ucrainei asupra teritoriilor românești ocupate de fosta U.R.S.S. și anume Bucovina de Nord (cu orașul Cernăuți, unde la 28 noiembrie 1918 s-a votat unirea acestei provincii istorice cu România), Ținutul Herța, județul Hotin, sudul Basarabiei (cu orașele Ismail, Chilia, Cetatea Albă, Reni, Bolgrad) și Insula Șerpilor, care a fost inclusă în raionul Ismail al regiunii Odesa.

În aceeași zi, președintele S.U.A., Bill Clinton, a transmis un mesaj personal de felicitări celor doi președinți. Emil Constantinescu a prezentat tratatul ca un mare succes, care a netezit drumul României spre N.A.T.O. Profesorul Tiberiu Tudor aprecia că votul a reprezentat „Victoria Ucrainei asupra României”[6]. În prefaţa la cartea acestuia - intitulată Istoria unei trădări naţionale. Tratatul cu Ucraina - istoricul Florin Constantiniu aprecia: „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părţi din teritoriu naţional fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940) sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947)”.

„Sacrificiul istoric” nu a folosit la nimic. La summitt-ul de la Madrid din 8 - 9 iulie 1997, Ungaria, Polonia și Cehia au primit invitația de a începe negocierile pentru aderarea la N.A.T.O., în timp ce România a fost respinsă prin vetto-ul lui Bill Clinton. După reuniunea de la Madrid, președintele S.U.A. a vizitat Varșovia pentru i-a felicita de polonezi pentru succesul obțiunut. Apoi s-a deplasat la București, unde Emil Constantinescu i-a aranjat o primire fastuoasă. Cei convocați la „marea adunare populară” din Piața Universității i-au ovaționat pe cei doi președinți până și în timp ce se intonau Imnurile de Stat ale S.U.A. și României. În cuvântul său, Emil Constantinescu i-a mulțumit lui Bill Clinton pentru „onoarea” de a vizita România și l-a asigurat că, în calitatea sa de președinte, va acționa pentru realizărarea unui „parteneriat strategic” între cele două state. Urmărind să-i consoleze pe participanți, întrucât la Madrid s-a opus invitării României de a începe negocierile pentru aderarea la N.A.T.O., Clinton a declarat: „Țineți această direcție. Viitorul este al vostru”. Spectacolul din Piața Universității a fost mai mult decât penibl. Deși la Madrid, România a suferit o gravă înfrângere, prezența timp de 8 ore a lui Clinton la București era prezentată de Emil Constantinescu ca un mare succes și o istorică realizare personală, deoarece a pus bazele „parteneriatului strategic” între România și S.U.A.

Viața a demonstrat că acesta însemna supunerea necondiționată a guvernelor de la București față de directivele transmise de la Washington. Aderarea României la N.A.T.O. avea să se realizeze abia peste șapte ani, în 2004. Efectele s-au produs în foarte scurt timp: au fost pensionați ofițerii și generalii „nesiguri” (unii la 40 de ani), au fost desființată armata națională și industria de armament sub motivul că „ne apără N.A.T.O.”.

O justificare a Tratatului din 1997 a fost că acesta prevedea drepturi pentru minoritartea română din Ucraina și pentru minoritatea uncraineamă din România. În timp ce România a respectat întrutotul aceste drepturi, Ucraina nu numai că nu s-a conformat celor stabilite, dar a promovat agresivă politică de desnaționalizare, pe care guvernanții de la București au acceptat-o. Profesoara Alexandra Cernova mi-a relatat că a condus o delegație de români bucovineni, care a fost primită la Cotroceni și a solicitat sprijinul președintelui Emil Constantinescu pentru școlile românești. Drept răspuns, acesta s-a răsucit în fotoliu și s-a uitat în spatele acestuia, după care li s-a adresat: „Am crezut că am un sac cu bani la spate, dar nu e! Atunci de unde să iau bani pentru ce vreți Dvs?”[7]. În septembrie 2017, parlamentul din Kiev a adoptat legea prin care s-a interzis folosirea limbii minorităților naționale în școală, elevii fiind obligați să învețe numai în limba ucraineană. În 2019, poetul Vasile Tărâțeanu - cu care eram în relații apropiate – mi-a relatat că în Cernăuți nu mai apare nici un ziar în limba română și că „ultimii români din nordul Bucovinei și sudul Basarabiei se zbat să supraviețuiască în sânul barbariei lustruite cu dreprtuile omului din vremurile noastre”. Nu vedea nici o speranță și a evocat faptul că a solicitat președitelui Iohannis să primească o delegație de români din Ucraina cu prilejul vizitei sale la Kiev, dar i s-a răspuns că o asemenea activitate nu putea fi înscrisă în program.

Faptele concrete arată că președintele Iohannis și guvernele sale au promovat o atitudine slugarnică nu numai față de „aliatul strategic”, ci și față de Ucraina, care a încălcat flagrant drepturile românilor din Ucraina, precum și ale României. Exemple sunt multiple. Cităm doar construirea canalului Bâstroie, fără a informa măcar oficialitățile române și invadarea piețelor din Romănia cu produse neconforme exigențelor stabilite de Uniunea Europeană.

Războiului între Rusia și Ucraina declanșlat în 2022 a devenit terenul de confruntare pentru supremația mondială. „Aliatul strategic” a cerut U.E. și statelor membre N.A.T.O. să sprijine Ucraina, iar România s-a conformat. Președintele Klaus Iohannis a afirmat că „susținerea Ucrainei reprezintă un interes strategic pentru România”. Cu prilejul vizitei sale la București, în ziua de 9 octombrie 2023, președintele Zelinski a declarat că problema situației românilor din Ucraina „nu este presantă. Îmi pare rău că nu mă pot gândi la toate problemele mici, deoarece pentru o țară în război asta nu e o problemă”. În comunicatul comun semnat la încheierea vizitei se menționează că „președintele României, Klaus Iohannis, l-a asigurat pe omologul său, președintele Volodimir Zelinski, de sprijinul necondiționat (s.n. - I.S.) al României pentru Ucraina, în contextul războiului ilegal al Rusiei împotriva Ucrainei”[8].

Declarația nu a generat nici o reacție din partea liderilor politici români și a mass-media. Este o dovadă că istoria nu-i învață nimic pe cei care din oportunism sau din interes personal se supun unor directive străine, ignorând sau disprețuind realitatea. În mintea captivă a politicienilor de la București, românii vin de nicăeri și se îndreaptă spre niciunde. Ei nu pot sau nu vor să priceapă că au ajuns la conducerea statului ca urmare a faptului că acel stat a fost înființat și s-a menținut cu prețul unor îndelungate lupte și grele jertfe ale înaintașilor. George Orwell scria că pentru asemenea oameni „nu există nimic în afara prezentului”[9]. Ca urmare, liderii politici ai României s-au mulțumit și chiar sunt mândri și fericiți că primesc directive din afară, mulțumindu-se să fie executanți fideli, asigurându-și astfel prezentul.

-----------------------------------------

[5] Dumitru Ciaușu, Vecin nou, probleme vechi, în „Studii și Articole de Istorie”, 2011

[6] Vezi, pe larg, Tiberiu Tudor, Istoria unei trădări naţionale. Tratatul cu Ucraina, Bucureşti, Editura 1997

[7] Aceast relatare a fost făcută și profesoarei Viorica Moisil, în „ART-EMIS” din 9 iunie 2024

[8] Presidency.ro/ro/media/primire-de-către-președintele-româniei-Klaus-iohannis, 9 octombrie 2023

[9] George Orwell, 1984. Traducere de Raluca Gențulescu. Studiu introductiv de Lucian Pricop, București, Editura Cartex, 2000, p. 161

marți, 2 iulie 2024

GRUPUL PENTRU ROMÂNIA. Comunicatul Nr. 19 Necesitatea promovării de către România a unei politici de pace, neutralitate și a unui parteneriat economic și cultural cu Republica Populară Chineză

GRUPUL PENTRU ROMÂNIA. Comunicatul Nr. 19

Necesitatea promovării de către România a unei politici de pace, neutralitate și a unui parteneriat economic și cultural cu Republica Populară Chineză

16:58, 25 iunie 2024 |

Cetățeni ai României,

Politicieni din conducerea României,

Ofițeri ai sistemului de Apărare, Siguranță Națională și Ordine Publică,

Jurnaliști din toate instituțiile mass-media din România,

Grupul pentru România se adresează dumneavoastră din dorința de a vă conștientiza asupra nevoii de promovare a unui proiect coerent de țară, în baza căruia să se acționeze pentru scoaterea României din statutul colonial dezastruos în care se găsește. În Comunicatul nr. 1 al GpR am prezentat pe scurt la ce ne referim când afirmăm această stare de fapt a României.

Decidenții politici ai României trebuie să acționeze doar în slujba țării și să pornească la implementarea unui nou proiect de țară de la Constituția actuală a României, cea care proclamă faptul că țara noastră este o țară suverană și independentă și să nu privească această prevedere constituțională ca fiind una opțională, sau ca pe o vorbă aruncată pe o hârtie.

Într-un comunicat trecut adresat societății românești ne-am referit la necesitatea resetării și reorganizării serviciilor secrete din România, ca un prim pas pentru eliberarea țării de sub controlul străin și preluarea puterii efective de către reprezentanți aleși în mod corect. GpR are convingerea că alegerile care se desfășoară în România nu sunt corecte, ci sunt manipulate de către serviciile secrete care le controlează în totalitate, în mod direct prin Serviciul de Telecomunicații Speciale și indirect prin agenți interpuși din cadrul Autorității Electorale. Prezența pe listele electorale din România a unor poziții fictive, de ordinul milioanelor (!) este suficientă pentru a exista certitudinea incorectitudinii alegerilor din România, la toate nivelele. Rezultatele alegerilor nu reflectă dorințele majorității poporului român și nici starea lui de spirit. Rezultatele alegerilor reflectă dorințele stăpânitorilor colonialiști ai României și ale slugilor lor din interiorul țării.

În prezentul comunicat, GpR dorește să promoveze cu determinare ideea necesității promovării luptei pentru Pace, ca și obiectiv care este cu certitudine o mare aspirație a întregului popor român. La posibili cetățeni iresponsabili, eventual chiar politicieni fiind ei, care ar dori război, nu ne vom referi.

Pentru promovarea Păcii, Grupul pentru România este de părere că:

– Este strict necesară promovarea unei politici de neutralitate față de părțile beligerante din actualul război (numit de Papa de la Roma „Al Treilea Război Mondial”), atât în Ucraina, cât și în Israel și oriunde altundeva s-ar mai putea el extinde.

Legat de promovarea unei politici de neutralitate, GpR reamintește că există precedente ca o țară membră a unei alianțe militare să fie neutră, neutralitatea fiind promovată în trecut inclusiv de România.

Împrejurarea că România este membru al NATO, nu presupune supunerea în orb a țării față de deciziile NATO. NATO se compune dintr-o sumă de state suverane și independente, așa cum ar trebui să fie și România și cum este legiferat în Constituție. Inițiativele NATO privitoare la implicarea organizației în diverse conflicte nu sunt obligatorii pentru statele membre. Conform prevederilor din tratatul organizației, NATO ar trebui să fie o organizație politico-militară cu caracter pur defensiv. Ca urmare, acțiunile militare ale NATO, de tipul atacurilor din Iugoslavia (1999) sau Afganistan (2001-2021) au fost agresiuni. Ele nu au avut nici un fel de conotație defensivă. Implicarea NATO în Ucraina nu este una legală, întrucât Ucraina nu este parte a NATO.

De-a lungul existenței NATO, o serie de state s-au manifestat în mod suveran și independent și au refuzat să se implice în agresiuni. Astfel, în noiembrie și decembrie 1998, mai multe state vest-europene au refuzat să ia parte la agresiunea planificată de SUA și de conducerea NATO în Irak. Acest fapt a condus la imposibilitatea implicării NATO în război în Irak și la organizarea de către SUA a unei coaliții care a atacat Irakul, i-a asasinat conducătorul, l-a distrus și a ucis 3 milioane de civili. Este regretabil că România a participat la acea agresiune, devenind părtașă la acțiunile genocidale din Irak și implicându-se în organizarea la București a unei închisori secrete a CIA, unde au fost torturați patrioți irakieni care luptau pentru libertatea patriei lor. O comisie a Parlamentului European a anchetat acest din urmă fapt și a concluzionat că acuzațiile la adresa României sunt reale. Astfel, în 31 mai 2018, CEDO a pronunțat o sentință de vinovăție a României pentru organizarea unei închisori de detenție și tortură secretă a CIA, în perioada septembrie 2003-noiembrie 2005. Această implicare a României este o pată pe istoria României, care, până la instaurarea regimului iudeo-euro-atlantic nu s-a mai petrecut niciodată. De altfel, președintele SUA din acel an, 2018, Donald Trump, a declarat că „războaiele din Orientul Mijlociu au fost mari greșeli”, iar lumea de astăzi avându-i în viață și activitate pe președinții Irakului și Libiei, Saddam Hussein și Muammar al-Gaddafi, ar fi fost „o lume mai bună”. România nu mai trebuie să se implice în asemenea agresiuni.

România s-a implicat și în agresiunea NATO din Afganistan, unde a acționat militar timp de 20 de ani, cheltuind sume mari de bani, pregătindu-și armata în condiții total diferite de necesitățile de apărare a teritoriului național și atrăgându-și adversitatea a numeroase state musulmane, foste partenere economico-financiare ale țării noastre. Din foști prieteni ai acelor popoare, am devenit dușmani ai lor de moarte. Întoarsă în România după retragerea rușinoasă din Afganistan, armata română a fost pusă de conducătorii iresponsabili ai președinției și guvernului să defileze pe sub Arcul de Triumf, pe sub care au trecut glorioșii învingători de la Mărăști, Mărășești și Oituz și regii României care au înfăptuit România Mare. Armata României nu mai trebuie umilită în aceste moduri.

Aceste greșeli politice ale diriguitorilor politicii României trebuie să fie analizate cu responsabilitate pentru a se evita în prezent și în viitor repetarea lor. Astăzi, când se derulează conflictul mondial din Ucraina, în cadrul NATO și al UE avem exemplele unor state mai mici decât România, demne și suverane, care au refuzat să sprijine vreuna dintre părțile implicate în război. Astfel au fost Ungaria, Austria și Slovacia.

Ungaria este un stat care în istorie a fost și este un adversar al României, dar care ne poate oferi exemple categoric superioare de suveranism național și de promovare prioritară a intereselor naționale proprii. Ungaria, stat NATO și membru al UE, menține relații de colaborare pe multiple planuri cu Federația Rusă și cu Republica Populară Chineză, având securitatea națională asigurată, știind că nu va fi implicată în război și nu va fi țintă, iar dezvoltarea țării se face în ritm accelerat bazându-se pe finanțarea unor mari proiecte de către Republica Populară Chineză. Ungaria a rupt acordul cu Fondul Monetar Internațional și nu mai plătește tribut cămătarilor evrei.

Avem exemple pozitive și din trecutul istoric recent al României. Conducătorii României, pe vremea când țara era membru al Organizației Tratatului de la Varșovia, în anul 1962, l-au trimis la Washington pe ministrul de Externe, Corneliu Mănescu, la secretarul de stat al SUA, Dean Rusk, pentru a transmite Statelor Unite că în cazul unui război între NATO și organizație Tratatului de la Varșovia, România nu va lovi ținte din Occident și de aceea roagă conducerea SUA să scoată țara noastră de pe harta cu țintele pe care NATO urma să le lovească în cazul unui război. Ca urmare, țintele care urmau a fi lovite de NATO în România au fost radiate de pe hartă și România a avut certitudinea securității militare asigurată, inclusiv în cazul izbucnirii unui război. În august 1968, se știe că România nu a participat la acțiunea militară a Tratatului de la Varșovia împotriva Cehoslovaciei, deși era membru al acelei organizații militare. Deci, s-a putut și se poate și astăzi, dacă este voință politică patriotică!

– Lupta pentru pace și neutralitate este și o formă de promovare a unui nivel mai înalt de suveranitate națională, iar GpR a arătat în comunicate precedente necesitatea creșterii nivelului de suveranitate pentru reușita promovării intereselor naționale ale românilor.

– De asemenea, promovarea Păcii și a neutralității țării creează condiții pentru obținerea de garanții de securitate din partea Rusiei și a Republicii Populare Chineze. Adversitatea Rusiei este astăzi un factor grav de risc de securitate pe care „partenerii” noștri strategici îl încurajează. Politicienii noștri trebuie să evite cu orice preț atragerea României în cursă, pentru a nu fi implicată în război.

Implicarea României în acest război presupune adversitatea militară a Rusiei și riscuri de securitate națională grave, pe care România nu le poate gestiona, nici militar, nici diplomatic. Noi nu dorim să fim ajutați militar de „partenerii” strategici după ce vom fi implicați în război. Noi dorim să nu fim implicați în război. De aceea, Grupul pentru România cere conducătorilor României să nu se implice în nici un fel în războiul din Ucraina.

Ajutorul militar pe care Statele Unite ale Americii, l-au oferit altor popoare implicate în diverse conflicte internaționale după al doilea război mondial și după acordul verbal din Malta, din 2-3 decembrie 1989, nu a fost în măsură să salveze aceste popoare de la distrugerea cvazi-totală. Ne referim la statele și popoarele Coreei, Vietnamului, Laos, Cambodgiei, Afganistanului, Irakului, Siriei, Libiei, iar acum Ucrainei, pe care Statele Unite ale Americii le-au ajutat militar și care au fost distruse în foarte mare parte. Acest tip de ajutor militar este unul dezastruos și clasa politică și militaro-informativă a României trebuie să îl evite cu orice preț.

Unul dintre cei mai valoroși politicieni ai SUA și gânditori politici ai secolului al XX-lea, evreul Henry Kissinger, a afirmat o realitate care nu trebuie uitată niciodată de politicienii români: „a fi adversar al SUA este periculos, dar a fi prieten cu SUA, este mortal!” România trebuie să fie o țară colaboratoare cu SUA și să evite să facă pași care s-o ducă la pieire.

– Pentru atingerea obiectivului de neutralitate a țării, România clasa politică românească trebuie să solicite trupelor străine din țară să se retragă, așa cum a procedat România și în anul 1958, când a reușit excepționala performanță de a determina retragerea din țară a armatei sovietice de ocupație.

– Nevoia neutralității României și a neimplicării ei în orice război rezidă și din faptul că poporul român nu mai are decât puține lucruri de apărat. Uriașa economie pe care a construit-o după al doilea război mondial a fost lichidată sau înstrăinată. Economia actuală din România aparține în cea mai mare parte companiilor multinaționale străine. Firmele românești mici și mijlocii nu sunt vizate de prezumtivi inamici. Pentru cine să lupte poporul român? Pentru companiile multinaționale care jefuiesc România? Pentru clasa politică ticăloșită și profitorii din jurul ei? Sărăcia românilor nu o vizează nimeni, iar pentru oligarhi, poporul român nu merită să moară. „Partenerii” militari străini din NATO ne cer să rezistăm cu orice preț și sacrificiu timp de 72 de ore până vor veni alții să ne apere. Pentru ce și pentru cine să ne sacrificăm? De cine să ne fie frică mai mult decât de regimul politic ticăloșit iudeo-euro-atlantic, ca să merite să murim, sau să ne trimitem copiii la moarte?

– Neutralitatea României poate oferi șansa transformării parteneriatelor strategice militare în parteneriate economice și tehnico-științifice, care să ajute România să se întrețină din propria economie și să stopeze creșterea datoriei externe, ca apoi să acționeze pentru lichidarea acesteia.

– Neutralitatea României poate oferi șansa deschiderii de cooperări economico-financiare cu Republica Populară Chineză, singura țară din lume care face investiții în dezvoltarea partenerilor de pe Noul Drum al Mătăsii. Investițiile chineze ar putea să refacă economia de stat a României, distrusă de regimul iudeo-euro-atlantic, pentru a oferi statului român mijloacele de care are nevoie pentru dezvoltarea țării. Susținerea României și a poporului român de către Republica Populară Chineză a fost dovedită în ultimul secol.

– Pentru realizarea dezideratelor de pace și neutralitate, aspirații ale majorității zdrobitoare a poporului Român, Grupul pentru România susține crearea unei alianțe naționale a tuturor celor interesați în promovarea proiectelor de pace, neutralitate și parteneriat economico-financiar cu China, respectiv partide politice, fundații, grupuri de reflecție, instituții media, personalități publice etc.

– GpR consideră că aspirațiile de pace și neutralitate ale poporului român trebuie legiferate printr-o lege organică, iar în cazul modificării Constituției României, pacea și neutralitatea trebuie să fie incluse într-un articol distinct, ca fiind obiective obligatoriu de îndeplinit de către conducătorii României.

Grupul pentru România

25 iunie 2024

marți, 30 aprilie 2024

Dialog cu prof. univ. Corvin Lupu

https://www.youtube.com/watch?v=nrsX7O52koQ

duminică, 28 aprilie 2024

Ion COJA. Maghiarii sunt persecutaţi în România? Text cenzurat înainte de 1990

Text cenzurat înainte de 1990

16 august 2013|Transilvania

Maghiarii sunt persecutaţi în România?

Mai mulţi prieteni şi colegi, care au avut ocazia să călătorească în ultima vreme prin Europa şi chiar mai departe, mi-au povestit acelaşi lucru: aproape pretutindeni pe unde au fost, când s-a aflat că sunt români li s-a pus invariabil întrebarea: „ce se întâmplă cu maghiarii din România? De ce sunt persecutaţi? De ce nu li se respectă drepturile de minoritate etnică?” Unii dintre colegii mei s-au priceput să lamurească lucrurile pe loc în cercul mic de cunoştinţe, alţii şi-au revenit mai greu din stupoarea în care i-au aruncat asemenea afirmaţii. Concluzia la care au ajuns însă cu toţii, chestionându-şi interlocutorii asupra sursei acestor defaimăţii, a fost aceeaşi: în străinătate circulă pe seama regimului minorităţilor etnice din România, în special despre viaţa compatrioţlor noştri maghiari, o sumedenie de materiale propagandistice mincinoase, în total dezacord cu realitatea, materiale puse în circulaţie de diferite grupuri şi organizaţii ce aparţin emigraţiei maghiare. După unele informaţii, această falsă problemă ar fi ajuns să fie discutată, cu seriozitate, şi-n Congresul american. Deşi nu-mi vine a crede, nu mă pot opri să nu-i fericesc pe americani, cărora, iată, nu le-a mai rămas să rezolve decât probleme imaginare, scenarii ce ţin, pur şi simplu, de literatura istorico-fantastică, historical fiction!
E neîndoios că toate aceste materiale şi altele de aceeaşi speţă care vor mai apărea, nu găsesc niciun ecou la cei care cunosc propriu-zis realitatea românească. Dar câţi sunt aceştia? Ştim prea bine că din ce în ce mai mulţi, dar, din pacate, încă nu foarte mulţi. Foarte mulţi fiind cei dispuşi să cedeze acestei şi, în general, oricărei propagande şi să se emoţioneze pentru soarta maghiarilor din România, mai ales că materialele cu pricina circulă în toată voia lor, fără a avea de înfruntat răspunsul nostru, inexistent.
Fireşte, cel mai des calitatea acestei propagande o face nedemnă de un răspuns din partea noastră, a oficialităţilor româneşti. Nu este însă mai puţin adevărat că prin cantitate aceste materiale şi acţiuni propagandistice reuşesc ceea ce prin calitate n-ar avea nicio şansă să obţină, şi aşa se face că multă lume din Europa şi de peste Ocean are acum în cap ideea că în România maghiarii sunt pesecutaţi, excluşi de la exercitarea drepturilor cetăţeneşti, supuşi discriminărilor naţionaliste ş.a.m.d.
Nu mă pricep să calculez prejudiciile ce ni le poate aduce această situaţie, dar e de aşteptat ca ele să se producă. Adică să se ivească împrejurări în care lămurirea lucrurilor în respectul adevărului să nu se poată face în timp util, dacă nu a fost făcută din vreme, şi să avem astfel, pe termen scurt, de pierdut dacă vom continua să nu facem practic nimic şi să mizăm doar pe faptul că asemenea propagandă va ajunge oricum, în chip fatal, de la sine, să se compromită singură. Trăim într-un secol prea bezmetic ca să ne putem permite să contăm exclusiv pe bunul simţ al oamenilor noştri, lăsând în seama acestuia să dea în vileag contradicţia – pentru noi evidentă, dar nu şi pentru alţii – între fapte şi susţinerile acestei propagande.
Până acum, cât pricep şi cât bag eu de seamă, autorităţile româneşti, în cunoştinţă de această propagandă, au găsit cu cale, în replică, să fie şi mai atente cu respectarea întru totul a drepturilor, absolut imprescriptibile, ale maghiarilor şi ale tuturor celorlalte minorităţi etnice, nu cumva să oferim pretext cât de cât real campaniei de calomnie şi fals istoric. Aşa se face că nu de puţine ori, de pe urma acestui exces de zel – altminteri tipic românesc, minoritatea maghiară a ieşit chiar privilegiată, favorizată faţă de noi, ceilalţi. Aş putea da nenumărate exemple din domeniul presei şi al publicaţiilor, bunăoară cifrele relative, adică prin raportarea numărului publicaţiilor în limba maghiară la numărul maghiarilor, inclusiv cifrele privind remunerarea activităţii respective, fiind foarte grăitoare pentru cine vrea să le citească cu un ochi cinstit, nepărtinitor. La fel, în învăţământ, unde nu rareori prevederile legii (de pildă, dreptul de a susţine examenul de admitere în limba maghiară chiar şi la facultăţile din Bucureşti!) fac mai uşoară admiterea la facultate pentru tinerii maghiari.
Iată însă că această atitudine hipercorectă a fost înţeleasă ca un gest de slăbiciune, încurajând şi sporind manifestările antiromâneşti ale emigranţilor maghiari. (Nu ştiu ce anume, probabil încrederea ce o am în partea cea bună a omului şi a lumii în care trăim, mă face să cred că şi dintre emigranţi mulţi sunt victimele tocmai ale acestei propagande, înscriindu-se deci în fals fără să-şi dea seama. Acredintându-i astfel cu buna credinţă fără de care nimic temeinic nu se poate face vreodată şi vreundeva, i-aş pofti pe emigranţii maghiari care îndeplinesc această condiţie, a bunei credinţe, să vină în România spre a se convinge cu ochii lor de realităţile româneşti. De vor fi având motive să nu mai calce prin Ungaria, la noi viza de intrare nu le va fi refuzată şi nu vor risca nimic venind să cerceteze cum trăiesc maghiarii din România. Riscă numai să afle adevărul!)
Oricum, sunt motive să considerăm atitudinea noastră depăşită de fapte, de situaţia nouă în care ne aflăm, efect al aglomerării activităţilor antiromâneşti din străinătate, ceea ce reclamă din partea noastră o atitudine nouă, schimbată.
Ce înţelegem prin noi, cei care trebuie să ne modificăm atitudinea?
` La prima vedere se poate înţelege chiar şi emigraţia românească! La urma urmelor, de ce nu?! De vreme ce această campanie de minciuni e dusă de emigraţia maghiară din Apus, răspunsul cel mai potrivit, prin extrapolare, ar fi să vină din partea emigraţiei româneşti. Din păcate – sau, mai bine zis, din fericire! – emigraţia românească nu e aşa de numeroasă şi, deci, de puternică. Dar este numai la o privire superficială, căci puterea cea mare o dă adevărul şi dreptatea, iar adevărul şi dreptatea sunt de partea noastră!
În această ordine de idei, asociaţia „România” ar avea un cuvânt de spus, şi încă unul foarte greu, trecând la o acţiune organizată de denunţare în străinătate a acestor minciuni şi defăimări uşuratice. Câte ceva în acest sens, dar prea puţin, am mai citit şi-n revistele noastre pentru străinătate. Acestea au însă un mare defect: ele merg la oameni care ne sunt prieteni şi care cunosc relativ bine realităţile româneşti şi sunt astfel capabili şi singuri să respingă orice propagandă pe tema persecuţiei minorităţilor naţionale din România.
Mai cu temei şi cu mai multă nădejde prin noi înţeleg maghiarii din România, compatrioţii noştri al căror statut e pus în discuţie, controversat şi falsificat. Nu numai că ei sunt cei mai în măsură să confirme sau să infirme orice afirmaţie care-i priveşte, dar consider că e si de datoria lor, cavalerească, să-şi spună răspicat părerea despre ce se vorbeşte în lume pe seama lor, oricât de mult ar considera – şi îi înţeleg foarte bine – că e mult sub demnitatea unui om al vremurilor noastre să ia în serios nişte exaltaţi, fantome ale unui trecut pe care îl considerăm apus, istoriceşte rezolvat, intrat în neagra veşnicie a nefiinţei, a timpului ireversibil. E drept că nu-i ia nimeni în serios aici, la noi, dar în alte părţi ale lumii se găseşte cine, iată, mai ales din ignoranţă, să-şi plece urechea la basmele lor.
Mi se pare a fi vorba la mijloc de o datorie patriotică şi de onoare pe care cei mai mulţi nu vor pregeta să şi-o facă, deşi dacă mă pun în situaţia compatrioţilor mei maghiari, nu-mi dau bine seama cum, în ce fel anume ar putea ei de aici să repună adevărul în drepturile ce i-au fost ultragiate cu atâta uşurinţă pe alte meridiane, în ziare şi reviste care verifică ştirile după ce le-au publicat, şi publică orice, numai bani să iasă, doar suntem presă liberă, nu?! Ce…
Cu puţină imaginaţie însă, şi cu puţină zăbavă a gândului şi a faptei noastre asupra acesei chestiuni, cred că se vor găsi şi formele în care să comunicăm celor interesaţi sau angajaţi în această discuţie punctul de vedere al maghiarilor din România.
În exprimarea acestui punct de vedere două mi se par a fi chestiunile pe care lămurindu-le discuţia se va încheia cu o concluzie limpede asupra temeiniciei sale:
1. Mai întâi, în România, pentru un cetăţean român, e cu ceva viaţa mai uşoară dacă este de naţionalitate român şi nu maghiar ( sau german, armean, evreu, grec, turc etc.)? Există dispoziţii sau practici împământenite care exclud pe maghiari (germani, evrei etc.) de la privilegii şi drepturi de care se bucură ceilalţi cetăţeni? În România, pentru un maghiar e cu ceva viaţa mai grea decât pentru un român?
2. Maghiarii (şi celelalte minorităţi naţionale din România) au oare un regim de viaţă mai greu decât al românilor din Ungaria şi din celelalte ţări unde există minorităţi etnice româneşti? Se bucură românii din ţările vecine de drepturi care în România li se refuză minorităţilor naţionale, respectiv maghiarilor?
Repet, după modesta idee ce, în calitate de cetăţean român, mi-am făcut-o asupra chestiunii, răspunsul cinstit la întrebările de mai sus e de natură să încheie discuţia. Fireşte, numai dacă cei care au deschis-o şi i-au făcut propaganda se vor dovedi capabili de un răspuns cinstit.
x
x x
Toate cele de mai sus poate că nu le-aş fi scris totuşi, aş fi rămas credincios tradiţiei româneşti de a ceda cu totul iniţiativa, în asemenea ocazii, adversarilor, totdeauna preopinenţi, aşa cum, bine se ştie – dar numai la noi, prea puţin în lumea largă – de când suntem noi, românii, nu ne-am grăbit o dată măcar să călcăm pământul altora, jinduind la ce nu e al nostru, războaiele noastre fiind numai de apărare, de răspuns la agresiunea străină, răspuns dat unor „preopinenţi” care luând omenia şi blândeţea noastră drept slăbiciune s-au amăgit cu nădejdea unor izbânzi uşoare şi trainice.
N-aş fi scris deci toate cele de mai sus dacă nu se întâmpla, zilele trecute, să dau în librării peste o carte a cărei apariţie reprezintă un exemplu tipic de felul în care este tratată la noi problema minorităţilor naţionale, în speţă cea maghiară. Cartea se cheamă Moldvai csango nepmuveszet, scrisă de dr. Kos Karoly, Szentimrei Judit, dr. Nagy Jeno, apărută în 1981 la editura Kriterion – pentru cine nu ştie, această editură fiinţează special pentru a publica în limbile minorităţilor naţionale din România. După cum îşi dă seama oricine, chiar fără să cunoască limba maghiară, în această carte este vorba despre ceangăii din Moldova, populaţie pe care suntem obişnuiţi să o considerăm de origine maghiară, a unei monografii despre această populaţie. Nu e prima. S-au mai scris zeci de cărţi despre ceangăii din Moldova în ultimii două sute de ani, interesul cel mai mare faţă de această enclavă fiind stârnit de problema originii lor, încă neelucidată, se pare.
Pe acelaşi subiect, în urmă cu 15-20 de ani, a scris o carte şi Dumitru Mărtinaş, profesor de limba latină la Târgu Mureş, de felul său ceangău din Moldova. Este singura carte a autorului, o carte la care a muncit viaţa toată, adunând o sumedenie de date istorice, lingvistice şi etnografice, pe baza cărora a formulat ipoteza originii româneşti a ceangăilor din Moldova, veniţi din Ardeal, unde fuseseră catolicizaţi. Nota bene, autorul atrage atenţia asupra faptului că sunt în Moldova şi câteva sate ceangăieşti a căror populaţie este într-adevăr maghiară sau maghiarizată (în orice caz, de limbă maghiară), dar majoritatea satelor de rit catolic din Moldova, pe care ne-am obişnuit să le considerăm din acest motiv ceangăieşti, sunt sate de români ardeleni, care nu ştiu boabă ungureşte, veniţi din Ardeal în urmă cu două, trei sau mai multe sute de ani, ceea ce s-ar vedea bine din graiul şi din portul lor, ardeleneşti. Cu alte cuvinte, autorul pune în evidenţă echivalenţa greşită care s-a făcut în Moldova între maghiar şi catolic, pe considerentul că toţi maghiarii sunt catolici lumea considerând că şi toţi catolicii din Moldova sunt maghiari, raţionament evident fals!
…Cam aceasta ar fi, foarte pe scurt, teza susţinută de Dumitru Mărtinaş în cartea sa.
Partea edificatoare cu privire la politica românească faţă de minorităţile etnice începe abia acum, după ce autorul îşi încheie cercetările şi încearcă, în buna şi fireasca rânduială a lucrurilor, să facă publice concluziile sale, ipoteza sa. Cartea, manuscrisul de peste 300 de pagini, circulă vreme de 15 ani pe la diverse foruri culturale şi politice care pregetă să avizeze apariţia cărţii, din considerente îndeosebi politice şi nemărturisite. Adică de teama că publicarea acestei cărţi ar putea fi interpretată ca un gest ostil faţă de compatrioţii noştri maghiari.
Se pune deci întrebarea dacă aceste precauţii sunt justificate şi dacă au efectul dorit. Eu unul cred că nu! Ştiu bine că pentru unii chiar şi acest articol ar putea fi înţeles ca un gest neprietenesc, ostil ş.a.m.d. Dar dacă se ţine seama numai de această categorie de cititori, răstălmăcitori de meserie sau numai amatori, atunci ar trebui să nu mai publicăm decât Mersul trenurilor şi Cartea de telefoane! Şi încă nici aşa nu e sigur că am fi feriţi de cine ştie ce „interpretări”! Dar ştiu totodată că cei mai mulţi oameni au o judecată sănătoasă şi vor înţelege din aceste rânduri numai ceea ce e de înţeles. La fel ca şi din publicarea cărţii lui D. Mărtinaş, care reprezintă o simplă participare, o înscriere la cuvânt a unui ceangău într-o discuţie despre ceangăi care durează de vreo două secole fără a fi primit până azi o soluţie convingătoare. Chiar ipoteza originii lor maghiare este contestată de mulţi istorici maghiari! Mulţi dintre ei cred, de pildă, în originea cumană a ceangăilor. La acest evantai de ipoteze se adaugă acum o altă ipoteză, deloc absurdă, a originii româneşti, ardeleneşti, a ceangăilor din Moldova. Cine nu s-a supărat că există ipoteza originii cumane a ceangăilor – şi nimeni nu s-a supărat din asta, nu are de ce se supăra nici pe ipoteza lui D. Mărtinaş, cu atât mai mult cu cât acesta este ceangău de felul său, ba, şi mai mult, dintre toţi savanţii care s-au ocupat de problema ceangăiască numai Dumitru Mărtinaş este el însuşi ceangău!
Ce subtext politic, ascuns, sa aibă teoria sa? Nu l-a pus nimeni să se ocupe de această chestiune. Nu a primit nicio încurajare din partea autorităţilor româneşti să afirme originea românească a ceangăilor. Dimpotrivă, autorităţile culturale româneşti se fac că nu știu de existenţa acestei cărţi, amânând la nesfârşit ivirea ei în lume. În această tergiversare primul succes a fost că autorul a apucat să moară înainte de a i se publica manuscrisul… E drept, cu câteva zile înaintea morţii sale, Academia R.S.R. a avizat publicarea lucrării, considerand-o că îndeplineşte condiţiile unei lucrări ştiinţifice. Din păcate – dar al cui să fie păcatul ăsta? – autorul nu a mai aflat de acest început de dreptate care i se făcea şi astfel a murit într-o stare de care mă cutremur când mă gândesc la ce a putut să fie în sufletul lui Dumitru Mărtinaş!
Şi întreb, inclusiv pe domnii din Congresul SUA, care poartă de grijă minorităţilor naţionale din România, i s-a făcut oare nedreptate mai mare în România vreunui maghiar, german, etc, a fost cineva aici la noi împiedicat să dovedească ori să susţină că este maghiar, german, etc.? Căci asta ne-am priceput să-i facem lui Dumitru Mărtinaş şi altor ceangăi: i-am împiedicat să-şi afirme naţionalitatea românească! În România se recunoaşte şi se apără prin lege dreptul maghiarilor de a se considera maghiari, al germanilor, al evreilor ş.a.m.d., al tuturor minoritarilor. Mi-e teamă ca legea nu prevede şi dreptul românilor de a nu fi consideraţi altceva decât ştiu ei că sunt, români adică! Acest drept nu i-a fost recunoscut lui D. Mărtinaş şi nici azi altor ceangăi. Căci – lucru care trebuie insistent subliniat – populaţia la care se referă D. Mărtinaş, impropriu numită de noi ceangăi – acest cuvânt ei nu-l folosesc, se consideră dintotdeauna populaţie românească. Ceea ce pentru prima dată face D. Mărtinaş nu este afirmarea acestei etnicităţi, ci argumentarea ei ştiinţifică. Cu dovezi pe care vrea să le pună în discuţia specialiştilor: istorici, lingvişti, etnografi, etc.
Totul părea că reintră în normal anul trecut, când lucrarea lui D. Mărtinaş a primit avizul de publicare şi din partea Academiei de ştiinţe social-politice, care o încredinţează în acest scop editurii Junimea. Directorul acestei edituri găseşte însă cu cale să atragă şi el atenţia forurilor politice, peste capul amintitei academii, asupra inoportunităţii publicării cărţii lui D. Mărtinaş, redeschizând astfel o lungă discuţie care abia se încheiase, ceea ce a dus la alte amânări şi tergiversări, care ameninţă în final să ţină cartea pe loc încă două-trei generaţii!
Aşadar, publicăm cartea Moldvai csango nepmllveszet, unde ceangăii din Moldova sunt prezentaţi ca populaţie de origine maghiară, dar oprim de la publicare cartea Originea ceangăilor din Moldova în care se afirmă originea românească acestora. Cine, cu mintea întreagă, va putea numi această atitudine antimaghiară? Ea poate fi considerată oricum, numai antimagiară nu!
Repet, în discuţie nu este nivelul ştiinţific al lucrării lui D. Mărtinaş, temeinicia demonstraţiei sale. Cartea este avizată de câţiva academicieni, istorici şi lingvişti, în frunte cu academicianul Al. Graur. Modul cum autorul îşi susţine ipoteza este corect, în limitele bunului simţ şi al uzanţelor demonstraţiei ştiintifice. În discuţie este numai oportunitatea publicării acestei cărţi, chipurile, publicând-o, să nu dăm apă la moara de minciuni. Dar, mă întreb, dacă nu publicăm asemenea cărţi, moara adevărului cu ce apă să meargă?
Şi-apoi, pentru maghiari, pentru concetăţenii noştri maghiari aşa cum îi cunoaştem noi, oameni serioşi şi demni, ce motiv de supărare ar fi dacă o parte – mai mică sau mai mare – dintre cei pe care ne-am obişnuit să-i considerăm ceangăi moldoveni aflăm acum că ei se consideră altfel, anume români, existând în legătură cu această susţinere a lor şi o lucrare ştiinţifică, în care sunt prezentate o serie de argumente privitoare la originea lor românească, ardelenească, o carte pentru a cărei publicare nu există motiv serios de amânare!
Măreţia naţiunii maghiare nu se întemeiază pe falsuri şi pe erori. Dacă a fost o eroare să-i considerăm maghiari pe toţi ceangăii din Moldova, cu nimic nu scade măreţia maghiară şi interesele ei, în beneficiul celei româneşti, dacă vom stabili cu exactitate care ceangăi din Moldova sunt propriu-zis maghiari şi care nu. Nu vom face astfel decât un act de justiţie, recunoscând celor în cauză dreptul de a le fi respectată naţionalitatea, pe temeiul istoriei lor şi al sentimentului lor naţional. Acest drept le este dintotdeauna recunoscut maghiarilor din România. De ce nu l-am recunoaşte şi ca drept al românilor?!
Lucrul esenţial pe care nu trebuie să-l uităm este însă acela că avem de-a face cu o ipoteză ştiinţifică, a cărei publicare nu înseamnă elucidarea chestiunii discutate. Faptul de a publica sau nu cartea lui Mărtinaş nu este un gest politic, ci unul de etică ştiinţifică. Cine îl deplasează în zona politicului este ori de rea credinţă, ori incompetent şi străin de spiritul obiectiv care înseninează viaţa omului de ştiinţă, ajutându-l să reziste încruntatelor oprelişti pe care i le ridică zoopolitikonii zilelor noastre.

Ion Coja

Post scriptum 2013

Textul de mai sus a fost scris înainte de 1985, anul în care am reușit să public, eu și Vasile Maria Ungureanu, cartea lui Dumitru Mărtinaș. Acest text nu mai țin minte dacă nu cumva l-am depus și ca memoriu la CC al PCR! Am făcut atunci mai multe memorii „la partid” ca să se permită publicarea cărții lui Mărtinaș. Textul l-am dat să circule prin câteva redacții, dar n-am reușit să-l mărit. Era prea …lung! În orice caz, cartea lui Mărtinaș nu mai vedea lumina tiparului, oprită în ultima clipă de directorul de la editura Junimea. Uitasem de acest detaliu!… Dar au fost atunci mai multe mâini, mai ales nevăzute, care s-au ițit când nu te așteptai ca să facă imposibilă tipărirea cărții! Deh, aparatul de partid era înțesat de foști ilegaliști maghiari sau evrei maghiari, bine disimulați unii sub nume neaoș românești!

Apariția cărții lui Mărtinaș s-a produs când nu mai aveam nicio speranță și a fost posibilă datorită intervenției comuniștilor …maghiari. Exact așa! Aceștia, într-un document de partid din 1984 – e vorba de Tezele congresului lor, băteau câmpii pe tema Transilvaniei, ceea ce l-a supărat pe comunistul nostru nr.1, care a dat dispoziție să li se răspundă ungurilor printr-o carte care să le mai dea peste nas. Nu se găsea la acea dată în portofoliul editurilor și al cenzurii decât o singură carte care putea să satisfacă această condiție: cartea lui Mărtinaș! Dispoziția dată din vârful piramidei de partid a înfrânt toate sabotajele și strâmbele care până atunci obstaculaseră drumul cărții lui Mărtinaș spre lumina tiparului.

Textul de mai sus, al meu, a fost scris cu toate menajamentele impuse de relațiile „frățești” de atunci, dintre cele două popoare și partide. Azi, asemenea menajamente nu-și mai au nicio justificare, ungurii s-au „radicalizat”, vor nu numai Transilvania, dar vor și confruntare. Transilvania nu le-o dăm, căci nu ne lasă mama s-o dăm, dar confruntare, câtă doresc le dăm! Pe toate planurile! Și pe toate părțile! Începem cu fotbalul!

Doamne, ajută!

vineri, 26 aprilie 2024

Parchetul continuă cercetările în dosarul Mineriadei. 25 aprilie 2024

Acest text a fost copiat de pe Ziare.com Decizie de ultimă oră a Parchetului General. Ce se întâmplă mai departe cu Dosarul Mineriadei din 1990 VIDEO

Autor: Maria Mora

Joi, 25 Aprilie 2024, ora 17:22

3026 citiri

Decizie de ultimă oră a Parchetului General. Ce se întâmplă mai departe cu Dosarul Mineriadei din 1990 VIDEO

Parchetul continuă cercetările în dosarul Mineriadei FOTO Facebook/File de Istorie

Parchetul general a anunțat joi, 25 aprilie, continuarea urmăririi penale în dosarul Mineriadei față de Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Adrian Sârbu, Miron Cozma, Vasile Dobrinoiu și Petre Petre.

Acuzațiile din dosar sunt de infracțiuni contra umanități, conform G4Media.ro.

”Biroul de informare și relații publice din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este împuternicit să aducă la cunoștința publicului următoarele:

În cauza cunoscută generic sub denumirea „Mineriada din 13-15 iunie 1990”, procurorii militari din cadrul Secției parchetelor militare au dispus, la data de 19.04.2024, efectuarea în continuare a urmăririi penale, față de:

– Roman Petre, la data faptelor, prim-ministru al Guvernului provizoriu al României,

– Voiculescu Gelu-Voican, la data faptelor, viceprim-ministru al Guvernului provizoriu al României,

– Sârbu Adrian, la data faptelor consilier al prim-ministrului Guvernului provizoriu,

sub aspectul săvârșirii de infracțiuni contra umanității, în variantele normative prev. de art. 439 alin. 1 lit. a) (4 subiecți pasivi secundari), lit. f) (cel puțin 2 subiecți pasivi secundari), lit. g) (cel puțin 1315 subiecți pasivi secundari ), lit. j) (cel puțin 1214 subiecți pasivi secundari) Cod penal, cu aplic. art. 5 Cod penal.

Cozma Miron, la data faptelor lider de sindicat, sub aspectul săvârșirii de infracțiuni contra umanității, în variantele normative prev. de art. 439 alin. 1 f) (cel puțin doi subiecți pasivi secundari), lit. g) (cel puțin 800 subiecți pasivi secundari), lit. j) (cel puțin 715 subiecți pasivi secundari) Cod penal, cu aplic. art. 5 Cod penal.

(r) Dobrinoiu Vasile, la faptelor, comandant al Şcolii Militare Superioare de Ofiţeri a Ministerului de Interne sub aspectul săvârșirii de infracțiuni contra umanității, în variantele normative prev de art. 439 alin. 1 lit. f (cel puțin 1 subiect pasiv secundar), lit. g (cel puțin 418 subiecți pasivi secundari ), lit. j (cel puțin 418 subiecți pasivi secundari) Cod penal, cu aplic. art. 5 Cod penal.

(r) Peter Petre, la data faptelor, comandant al Unității Militare 0575 Măgurele, aparținând Ministerului de Interne sub aspectul de infracțiuni contra umanității, în variantele normative prev de art. 439 alin. 1 lit. g (cel puțin 735 subiecți pasivi secundari), lit. j cel puțin 735 subiecți pasivi secundari) Cod penal, cu aplic. art. 5 Cod penal.

Din probatoriul administrat până în prezent a reieșit următoarea situație de fapt:

În luna iunie 1990, persoane cu funcție de decizie în statul român la acel moment, printre care Roman Petre, Voiculescu Gelu-Voican, ajutați de alte persoane apropiate puterii sau care o sprijineau – printre care Măgureanu Virgil – directorul SRI, Sârbu Adrian – consilierul prim-ministrului, au lansat o politică de represiune împotriva populației civile din capitală, în urma căreia au fost ucise 4 persoane, 2 persoane au fost violate, s-a vătămat integritatea fizică și/sau psihică a peste 1300 de persoane şi au fost persecutate prin lipsirea nelegală de libertate peste 1.200 de persoane.

Începând cu 22 aprilie 1990, în Piața Universității din municipiul București a avut loc o manifestație ce s-a desfășurat pe durata mai multor săptămâni, până la data de 13 iunie 1990. Manifestația avea caracterul unei opoziții la puterea nou instaurată în România după Revoluţia din 1989, manifestanții solicitând verbal, prin comunicate și alte forme de protest, ruperea de regimul comunist abia înlocuit în decembrie 1989, promovarea unor persoane care nu aveau un trecut de activist de partid, înființarea unei televiziuni libere și alte astfel de revendicări de sorginte democratică.

În acest context, Roman Petre, Voiculescu Gelu-Voican, Măgureanu Virgil şi alte persoane din conducerea statului sau a Frontului Salvării Naţionale au lansat un atac împotriva manifestanților aflați fizic în Piața Universității, care reprezenta în fapt un pretext menit să mascheze acțiunea represivă împotriva persoanelor care au participat anterior la aceste manifestații, în special liderii de opinie, precum și împotriva oricărei persoane care manifesta sau erau susceptibili de a manifesta o formă de opoziție, în special studenţi, intelectuali sau persoane care exprimau apropierea de valorile occidentale.

Pentru disimularea atacului, a fost construit un scenariu cu scopul ca adevăraţilor atacatori să li se piardă urma. O componentă importantă a acestui scenariu a constituit-o comunicarea publică, manipulativă cu privire la pericolul pe care îl reprezentau manifestanții pentru valorile democratice.

Având în vedere amploarea atacului, punerea în aplicare a acestuia a necesitat angrenarea unui număr foarte mare de persoane. În acest sens, persoane din conducerea statului – Roman Petre, Voiculescu Gelu-Voican, precum și conducerea Serviciului Român de Informații, respectiv Măgureanu Virgil, cu participarea numitului Sârbu Adrian, consilier al primului-ministru, ar fi constituit, potrivit probelor administrate, un grup criminal de tip sistemic, eterogen, de natură politică, administrativă, militară și civilă, înlăuntrul căruia a fost implicat un număr mare de persoane, cu o contribuție de natură și conținut diferite la fapte produse la o scară impresionantă. În tabloul infracțional, persoanele care au efectuat în mod fizic actele de natură criminală au ocupat o poziție inferioară în ierarhia grupului, însă conceperea și orchestrarea comiterii infracțiunilor a revenit conducerii politice a statului român de la acel moment, prin persoanele menționate.

Din actele administrate de procurori a rezultat conivența la nivelul planificării și orchestrării planului infracțional, Roman Petre, Voiculescu Gelu-Voican și Măgureanu Virgil, alături de alte persoane cu putere de decizie, jucând rolurile cheie, însă modalitatea prin care au ales să o pună în aplicare a fost prin intermediul altor persoane, neparticipante la înțelegere.

Începând cu data de 13 iunie 1990, suspecții au pus în practică o acțiune represivă împotriva manifestanților aflați în Piaţa Universităţii din Bucureşti. În acest atac au fost implicate, în mod nelegal, forțe ale Ministerului de Interne, Ministerului Apărării Naționale, Serviciului Român de Informații, precum și peste zece mii de mineri și alți muncitori din mai multe zone ale țării.

Acțiunea represivă a avut caracterul unui atac generalizat și sistematic, în cadrul căruia au fost comise următoarele fapte:

- moartea prin împușcare a 4 persoane;

- violul a 2 persoane;

- vătămarea integrității fizice sau psihice a unui număr total de 1315 persoane;

- persecutarea prin privarea nelegală de privarea de dreptul fundamental la libertate și siguranță și restrângerea acestui drept, pe motive de ordin politic, a unui număr total de 1214 persoane.

Astfel, în dimineața zilei de 13 iunie 1990, peste două sute de persoane au fost ridicate şi transportate la unitatea militară 0575 Măgurele a Ministerului de Interne, unde au fost reţinute până în după amiaza aceleiaşi zile, când au fost lăsate să plece, după o cercetare sumară.

Concomitent, s-a pătruns în forţă, fără drept, în sediile Institutului de Arhitectură și al Universității din București, fiind percheziţionate mai multe birouri, iar persoanele aflate în incintă au fost evacuate prin acte de violenţă.

Conform hotărârii luate de către factorii politici, conducători ai instituţiilor de forţă, precum şi de către persoane din conducerea Frontului Salvării Naţionale, în Piaţa Universităţii au fost aduşi muncitori de la Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti, care s-au manifestat violent, agresând fizic persoanele aflate în zona Institutului de Arhitectură, după care au ocupat Piaţa Universităţii, împreună cu forțele de ordine, pentru a împiedica revenirea manifestanţilor.

Acţiunile întreprinse de autorităţile statului au generat o ripostă violentă din partea opozanţilor, astfel că au fost incendiate sediile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne, Televiziunii Române şi Serviciului Român de Informaţii.

S-a făcut uz de armă cu muniţie de război de către forţele de ordine, în aceste împrejurări fiind împuşcate mortal 4 persoane.

Represiunea autorităţilor a continuat, în zilele de 14 şi 15 iunie 1990, printr-un atac sistematic desfășurat împreună cu minerii şi muncitorii din mai multe judeţe ale ţării, care deveniseră o adevărată forţă de ordine, paralelă cu cele recunoscute şi organizate potrivit legii.

În acest context, minerii aduși în București au devastat sediile partidelor politice nou înființate sau reînființate după Revoluția din decembrie 1989 și care se aflau în opoziție, locuințele principalilor lideri politici din opoziție și sedii ale publicațiilor de presă independente și ale unor instituții de învățământ. De asemenea, au agresat locuitori ai Bucureștiului, sub pretextul că aceștia au legătură cu manifestațiile din Piața Universității.

Persoanele care au fost ridicate din Piața Universității, împreună cu altele considerate ca având legătură cu manifestațiile, au fost duse cu forța în unitatea militară 0575 Măgurele și în incinta Școlii Militare Superioare de Ofițeri de la Băneasa, fiind private de libertate într-un mod nelegal și în spații total improprii pentru deținerea unor persoane. Privarea de libertate fără forme legale a acestora a durat până cel mai târziu pe data 21 iunie 1990.

Cazarea civililor aduşi de pe străzile Bucureştiului s-a realizat în condiţii total improprii, în garaje, atât bărbaţi, cât şi femei, minori şi bătrâni. Aceste persoane s-au aflat în permanență sub pază militară, nefiindu-le permis să ia legătura cu rudele sau cu altcineva din exterior, fără a primi asistență medicală adecvată și fiind supuse la tratamente înjositoare și degradante (inclusiv prin simularea unor execuții colective sau prin gazarea colectivă prin eliberarea gazelor de eșapament în spațiile de deținere).

Facem precizarea că starea de fapt reținută și încadrarea juridică a faptelor au la bază exclusiv probatoriul administrat după data de 04.06.2021, dată la care cauza a fost restituită la parchet, ca urmare a parcurgerii procedurii de cameră preliminară, în urma căreia au fost anulate toate probele administrate anterior anului 2017 și s-a constatat nulitate actelor de urmărire anterior efectuate.

Menționăm că în cauză urmărirea penală se efectuează și față de alte persoane, urmând să furnizăm noi informații în momentul în care acest lucru va fi posibil.

Precizăm că măsurile dispuse reprezintă o etapă a procesului penal, conform Codului de procedură penală, care nu înfrâng în niciun fel principiul prezumţiei de nevinovăţie.

Acest text a fost copiat de pe Ziare.com Decizie de ultimă oră a Parchetului General. Ce se întâmplă mai departe cu Dosarul Mineriadei din 1990 VIDEO

Arhiva Românilor

sâmbătă, 20 iulie 2024