Vasile Stoica. Problema Propagandei. Proiect de organizare. 1937

Contracararea antiromânismului

 
I. Necesitatea unei acţiuni sistematice şi tenace de propagandă în străinătate noi abia în timpul din urmă am început s-o simţim şi s-o înţelegem. Înainte de război şi în timpul războiului, guvernele noastre – spre deosebire de guvernele aliaţilor noştri occidentali şi ale vecinilor noştri cehoslovaci, iugoslavi şi chiar bulgari – n-au făcut nimic în această direcţiune. Acţiunea de propagandă românească în Franţa, Italia, Anglia şi America în cursul războiului a fost dusă în întregime de iniţiativele particulare. Abia în preajma şi în decursul Conferinţei de Pace s-a urmat o activitate de informaţii mai susţinută şi mai coordonată. Acţiunea noastră politică şi militară a obţinut, prin tratatele de la Paris, o satisfacţie aproape deplină a revendicărilor noastre naţionale. Opinia publică mondială în 1919 şi 1920 ne-a fost hotărât favorabilă. În privinţa frontierelor româneşti dispoziţiile tratatelor au fost aprobate de către toţi făuritorii opiniei publice anglosaxone, franceze şi italiene. În această atitudine îşi aveau însă partea lor atât obligaţiile contractuale luate faţă de România cât şi simpatia firească faţă de un aliat greu încercat în lupta pentru înfrângerea inamicului comun. Urma deci ca, printr-o acţiune serioasă, metodică şi neîntreruptă, noi nu numai să păstrăm cald interesul opiniei publice occidentale faţă de aspiraţiile noastre, ci totodată să-i punem la dispoziţie toate argumentele obiective, ştiinţifice, pentru susţinerea acestor aspiraţii, clădind astfel o credinţă neclătinată în dreptatea măsurilor cuprinse în tratate. Această acţiune – care în fond este continuarea, cu alte arme, a războiului – ne-a lipsit. Încă în mai 1919 – eram atunci ofiţer, însărcinat cu servicii speciale de legătură între răposatul I. I. C. Brătianu şi delegaţiile engleză şi americană – am arătat, într-o lungă conversaţie şi apoi într-un memoriu adresat răposatului I. I. C. Brătianu, pe atunci prim ministru şi cap al delegaţiei noastre la Conferinţa de Pace, necesitatea unei organizări temeinice a propagandei, preconizând felul cum această organizare ar putea fi făcută. Marele om de stat a recunoscut utilitatea, dar nu şi necesitatea unei astfel de organizaţii; a rămas ca planul să fie luat în consideraţie când evenimentele se vor fi potolit. În martie 1921, văzând acţiunea pe care începeau s-o desfăşoare în Occident ungurii, am insistat din nou în această chestiune pe lângă d. Octavian Goga, pe atunci ministru al Cultelor, şi pe lângă răposatul Take Ionescu, pe atunci ministru al Afacerilor Străine, prezentându-le câte un memoriu amănunţit. Frământările politice n-au permis însă nici de data aceasta înfăptuirea proiectului. 1 ANIC, fond Vasile Stoica, dosar I/90, f. 36-50. Pentru a atrage atenţiunea opiniei publice – în special a celei din Transilvania – asupra necesităţii unei astfel de acţiuni, am publicat, în ianuarie 1922, utilizând memoriile mele precedente, chiar un studiu în organul oficial al „Astrei”, revista „Transilvania” din Sibiu. În fine, în 1922, tot în urma unor lungi discuţiuni cu mine, regretatul I.G. Duca, pe atunci ministru de Externe, a hotărât înfiinţarea unui fel de „direcţiune a presei”, din care apoi, cu modificări succesive, s-a dezvoltat actuala „direcţiune a presei şi propagandei”.

II.

 
Ungurii încă înainte de Marele Război [1914-1918] şi-au dat seama de importanţa propagandei în Occident. Activitatea lor n-a încetat nici în decursul războiului; în Anglia şi în Statele Unite au fost numeroşi aceia care au considerat Ungaria o victimă a politicii agresive germane şi care până în preajma Conferinţei de Pace s-au opus ideii de a dezmembra acest stat. După Conferinţa de Pace, ungurii au pornit imediat lupta contra tratatului de la Trianon. Au dus această luptă până astăzi nu numai cu o rară vigoare, dar şi cu o excepţională metodă şi persistenţă. După ce în primii ani au căutat să dezvinovăţească poporul unguresc de participarea sa la război în cadrul Puterilor Centrale, de la 1923 încoace s-au năzuit să arate că tratatul de la Trianon este o monstruozitate şi că modificarea frontierelor impuse Ungariei de acest tratat este o stringentă necesitate a păcii mondiale. Pentru atingerea scopului urmărit, guvernele ungureşti, susţinute în această operă de toate organizaţiile naţionaliste, au luat o serie de măsuri importante: Au organizat un excelent serviciu de presă pentru străinătate şi, prin membrii legaţiilor şi prin agenţi speciali, au intrat în legătură cu conducerea şi redacţiile tuturor ziarelor importante din Occident, câştigându-le şi influenţându-le. Au organizat o centrală a propagandei, care pe de o parte dirijează organizaţiile revizioniste din Ungaria, pe de altă pate crează şi dirijează un şir întreg de asociaţii „pentru revizuirea tratatului de la Trianon”, „pentru pacea în Europa Centrală”, „pentru autodeterminarea ungurilor”, în marile centre intelectuale şi politice ale statelor occidentale. Au întemeiat încă din 1921 pe lângă universităţile mai importante din Europa instituţii de „cercetări ştiinţifice” cu privire la filologia, istoria, geografia şi literatura ungară – în Viena „Ungarisches Institut”, în Berlin „Ungarisches Institut”, în Roma „Collegium Hungaricum”, în Paris „Institut d’Études Hongroises” –, punându-le la dispoziţie bibliotecile şi materialul documentar necesar în sensul dorit de aspiraţiile ungureşti şi făcând din aceste instituţii instrumente de legătură între universităţile străine şi universităţile şi cercurile ştiinţifice şi politice ale Ungariei şi de difuzare a ideilor conducătoare ale politicii ungare. Au creat şi susţinut catedre de limba şi literatura maghiară la principalele universităţi europene.
 Prin legaţii şi prin agenţi speciali de presă şi propagandă au mijlocit ca universităţile şi societăţile de ştiinţă şi de cercetări sociale din ţările occidentale, din ţările nordice şi din Statele Unite să invite adesea pe profesorii universitari şi pe savanţii unguri distinşi sau pe bărbaţii politici de vază să ţină conferinţe studenţilor, publicului mare sau chiar unor cercuri politice. Au mobilizat în această acţiune atât biserica romano-catolică ungară cât şi bisericile protestante: biserica romano-catolică, în frunte cu cardinalul Seredi (bărbat cu mare vază la Curia Papală), acţionează la Vatican, în cercurile calvine din Franţa, Elveţia, Olanda, Marea Britanie şi America, cea unitară între puţinii dar influenţii ei coreligionari din Marea Britanie şi America, iar cea luterană în Germania şi în ţările scandinave. Au organizat în fiecare an în centrele de opinie publică expoziţii nu numai de artă ungurească, ci şi de material documentar, pentru a demonstra nedreptatea ce s-a făcut Ungariei şi imposibilitatea de a menţine tratatul de la Trianon. Au publicat – în afară de pamfletele de caracter efemer, cărora lumea nu le mai dă atenţie – un număr important de volume, care susţin, cu metode ştiinţifice şi cu mare aparat de argumentare, teza ungurească despre necesitatea revizuirii radicale a frontierelor create prin tratatul de la Trianon. Publică, cu o tenace regularitate, în afară de un mare număr de reviste şi foi de propagandă de valoare minoră, revistele: „Revue de Hongrie”, „Nouvelle Revue de Hongrie”, „The Hungarian Nation” şi „Archivum Europae Centro-Orientalis” în Budapesta, „Ungarische Jahrbuecher” în Berlin (de la 1921), „Corvina” în Roma (de la 1921), „Revue d’Etudes Hongroises” în Paris (de la 1922), „Hungarian Quarterly” în Londra, care, toate, sunt ţinute la un înalt nivel ştiinţific şi cultural, şi care, prin conţinutul lor, scris parte de savanţi şi literaţi unguri, parte de străini, constituie o colecţie de material documentar, pentru susţinerea revendicărilor ungureşti, aşa de bogată încât, şi numai frunzărind-o, cititorul occidental rămâne impresionat. Au căutat – în special prin invitaţii la excursii de plăcere sau la vânătoare în Ungaria – şi au reuşit să câştige simpatia şi colaborarea multor personalităţi cu autoritate din viaţa gazetărească literară sau politică a ţărilor occidentale, în lupta lor contra tratatului de la Trianon, unii dintre aceştia scriind chiar cărţi întregi în favoarea tezei ungureşti. Au confecţionat o serie de filme cinematografice excelente, unele arătând progresul şi importanţa Ungariei, marea greşeală ce s-a făcut smulgând din corpul ei unele provincii şi necesitatea urgentă de a reconstitui vechea „Ungarie milenară”, altele utilizând subiecte şi vederi frumoase ungureşti, alese anume pentru a câştiga simpatia publicului occidental. În acţiunea lor de propagandă pentru schimbarea frontierelor, ungurii caută totodată să demonstreze inferioritatea culturală, socială, artistică şi etică a cehoslovacilor, a iugoslavilor şi mai ales a noastră. Lupta este dusă în primul rând contra noastră, pe de o parte, deoarece noi, stăpâni ai Transilvaniei, deţinem provincia cea mai scumpă sufletului unguresc, pe de altă parte deoarece noi constituim statul cel mai puternic din jurul Ungariei. În serviciul propagandei s-au pus nu numai toţi savanţii, ci şi toţi bărbaţii politici unguri cu legături peste frontiere. Şi, cum unii dintre aceşti bărbaţi politici au fost şi sunt totodată şi oameni de ştiinţă, influenţa lor în străinătate a fost cu atît mai mare. Amintesc între aceştia pe decedaţii: Albert Berzeviczy, fost ministru al Instrucţiunii, preşedinte al Academiei Ungare şi istoric eminent al epocii Renaşterii, care a dezvoltat o viguroasă activitate în Italia; contele Albert Apponyi, fost ministru al aceluiaşi departament, mare jurist, sociolog şi mai ales orator, a cărui activitate am resimţit-o de la Roma la Londra şi de la Geneva la Berlin, şi baronul Iuliu Vlassics, de asemenea fost ministru al Instrucţiunii, apoi, dintre actualii conducători, pe foştii miniştri Hugo Klebelsberg, Georges Klukacs, Bela Foldes, Emil Nagy, pe actualul ministru al Instrucţiunii Valentin Homan, istoric eminent al Ungariei, pe fostul ministru contele Paul Teleki, profesor universitar şi excelent geograf, şi, mai ales, pe fostul prim-ministru contele Ştefan Bethlen, bun cunoscător al Transilvaniei şi vechi duşman al românismului. Activitatea acestora şi a marelui număr de agenţi mai mărunţi, ai instituţiilor ungare din străinătate – propaganda ungurească a organizat chiar şi restaurante cu bucătărie şi mai ales cu vinuri şi muzică ungurească în unele oraşe mari din Occident – şi a revistelor bine redactate n-a rămas fără rezultate în opinia publică mondială. Dacă în Italia şi în Germania, în urma identităţii de vederi cu privire la respectarea tratatelor şi în urma legăturilor politice dintre guvernele respective, greutăţi importante în calea acestei propagande n-au existat, ea a avut de învins mari piedici în Franţa, în Marea Britanie şi în Statele Unite, unde pe de o parte simpatiile pentru noi din anii războiului nu s-au stins, pe de altă parte spiritul public este mai conservator şi mai prudent. Rezultatele obţinute în Marea Britanie de propaganda ungurească ne arată în modul cel mai clar măsura sforţărilor ungureşti în această chestiune şi devotamentul fanatic de care sunt străbătute toate legaţiile şi toţi agenţii politicii ungureşti în străinătate. În 1920, presa, universităţile şi cercurile politice britanice considerau frontierele stabilite la Trianon ca juste şi corespunzătoare unei normale convieţuiri în Europa Centrală. Acţiunea ungurească a reuşit însă în câţiva ani să clatine această convingere. În universităţi s-au creat centre pentru cultivarea relaţiilor cu Ungaria (în Oxford o Oxford League for Ungarian Selfdetermination, care s-a adresat chiar Societăţii Naţiunilor acuzând România că distruge monumentele ungureşti din
Transilvania), în presă se dă tot mai multă atenţie jalbelor ungare, în Camera Comunelor şi în Casa Lorzilor se ia cuvântul contra vecinilor Ungariei şi se pronunţă cuvântul „revizuire”. În 21 iunie şi 30 august 1927 apar apoi în ”Daily Mail” cele două faimoase articole ale lordului Rothermere – Hungary’s Place in The Sun şi Europe’s Powder Magazine – care dau şi mai mare având propagandei, o serie de volume şi hărţi, tipărite parte în Anglia, parte în America, (Roumania Ten Years After de Comitetul American pentru Drepturile Minorităţilor Religioase, The Religious Minorities in Transylvania şi Transylvania în 1922 de Louis C. Cornish, The Racial Conflict in Transylvania de John M, Cabot, A Wayfarer in Hungary de George A. Birmingham, The Tragedy of Central Europe de Ashlmead Bartlett, The Tragedy of Trianon de Sir Robert Donald (care ne numeşte, nici mai mult nici mai puţin decât: „an army of brigands”), Justice for Hungary de contele Apponyi şi alţi foşti miniştri, The Minorities in Roumanian Transylvania de Zsombor de Slzasz, hărţile contelui Paul Teleki) completează documentarea tezei. Rezultatul e cunoscut. Însuşi d. Lloyd George, care în februarie 1920 considera nu numai că frontierele noastre sunt juste ci că în chestiunea Banatului ni s-a făcut nedreptate şi se declara gata a funcţiona ca arbitru între noi şi sârbi spre a înlătura această greşeală, a ajuns să spună în octombrie 1927 că frontierele stabilite la Trianon trebuie revizuite, deoarece ele au fost trasate în 1919 „când Aliaţii erau plini de toată amărăciunea unui lung război şi n-aveau decât informaţiuni insuficiente şi nepractice cu privire la situaţia europeană”. Lăsând la o parte atacurile lansate în Casa Lorzilor contra noastră, în repetate rânduri, de lordul Newton, amintesc că în 17 noiembrie 1927 România a fost violent atacată, pe tema optanţilor, de lorzii Buckmaster, Haldane şi Carson, că în prezent peste 200 parlamentari britanici cer revizuirea tratatului de la Trianon şi că ideia revizuirii tratatelor – precum reiese din discursurile de astă toamnă ale d-lui Eden – nu este rău privită nici de către cercurile oficiale britanice. În privinţa acţiunii ungureşti în Statele Unite, care până acum a făcut un mare progres, d. Emil Nagy, fost ministru de Justiţie ungar şi unul dintre cei mai energici conducători ai propagandei, mi-a declarat personal următoarele: „Acţiunea noastră cuprinde şi America, deoarece reprezentanţii acesteia au avut o influenţă decisivă la stabilirea frontierelor, sunt unii dintre creatorii acestor frontiere şi, deci, America, în mod normal, va trebui să aibă şi va avea cuvânt când se va produce revizuirea”. Ideia revizuirii a început să prindă şi în Franţa şi numărul celor care cer rectificarea frontierelor din Europa Centrală e în continuă creştere. Ţin să atrag atenţia asupra unei laturi speciale a situaţiei, ungurii reuşind să pătrundă în universităţi, au reuşit, mai ales în Marea Britanie şi Statele Unite, să influenţeze întrucâtva şi instrucţiunea tineretului universitar din ultimii zece ani, infiltrându-i convingerea că tratatele de la Paris sunt greşite şi au nevoie de revizuirea şi că în special Europa Centrală a fost balcanizată şi trebuie reorganizată pe baza altor frontiere, restabilindu-se Ungaria Mare, în interesul reconcilierii şi păcii. Întâia şi a doua serie universitară a tineretului astfel îndrumat au ieşit din universitate şi au intrat în viaţa publică: este firesc că, în acţiunea lor viitoare, aceste elemente vor fi conduse de ideile pe care le-au obţinut în timpul studiilor şi, deci, între altele, şi de ideia
înlăturării răului pe care îl constituie, în mintea lor, tratatul de la Trianon. Propaganda ungurească a reuşit, astfel, să asigure aspiraţiilor ungureşti un foarte preţios sprijin şi pentru viitorul apropiat. Rezultatele acţiunii ungureşti în opinia publică mondială şi în cercurile politice ale ţărilor occidentale, deşi nu sunt la înălţimea aşteptărilor Budapestei, sunt, deci, totuşi considerabile şi pot deveni periculoase. Nu poate fi trecută cu vederea însă nici propaganda anti-românească a bulgarilor. Guvernul bulgar, evident, nu dispune de atâtea mijloace ca guvernul unguresc; cu toate acestea, întreţine, atât prin organul său de limbă franceză – „La Bulgarie”, apoi „La Parole Bulgare” – cât şi prin o serie de cărţi abil ticluite, o continuă agitaţiune contra noastră, acuzându-ne de opresiunea şi chiar de stârpirea populaţiei bulgare din Dobrogea, susţinând că frontiera noastră sudică este un atentat la viaţa Bulgariei şi a poporului bulgar şi cerând de asemenea revizuirea. Legaţiile bulgare şi diferiţii agenţi bulgari de propagandă au reuşit să creeze, în special în cercurile engleze şi americane, dar şi în cele franceze şi italiene, opinia că Dobrogea (până la gurile Dunării) este pământ locuit de bulgari şi că o rectificare este necesară. Rezumând situaţia, în urma celor expuse mai sus, putem spune: ideia revizuirii tratatelor este acceptată deplin de guvernele şi de opinia publică din Italia şi Germania, face mari progrese în opinia publică şi în cercurile oficiale ale Marii Britanii, face progrese în opinia publică a Statelor Unite şi începe să se răspândească, încet, şi cu prudenţă, în unele cercuri franceze. Cred util să adaug că propaganda anti-românească a ungurilor ţine de la 1735, când, drept răspuns la memoriile marelui episcop Inocenţiu Micu, ne calomniau în mod infam către Împăratul Carol VI şi către guvernul din Viena şi va ţine cât timp se va citi literatură ungurească: jumătate din operele de bază ale acestei literaturi fiind scrise de autori originari din Transilvania sau tratând subiecte transilvănene, este firesc ca publicul unguresc, adăpat la adeste izvoare, să fie stăpânit de dorul de a relua Transilvania şi să urască pe cei ce deţin această provincie.

III. 

 Necesitatea unei acţiuni pozitive pentru combaterea propagandei duşmănoase în străinătate, pentru răspândirea ştirilor bune despre viaţa şi progresul ţării şi pentru afirmarea şi apărarea drepturilor noastre, pe de o parte, pe de altă parte, necesitatea de a da opiniei publice a ţării, în vălmăşagul de astăzi, o îndrumare sănătoasă – monarhică şi naţională, democratică şi disciplinată – impune crearea unui organism central viguros, dotat cu personal pregătit şi cu mijloace suficiente, cu menirea şi posibilitatea de a exercita influenţa cerută de interesele naţionale superioare, atât înăuntrul cât şi în afara frontierelor ţării. Nu trebuie să uităm că, dacă este necesar ca presa şi opinia publică din străinătate să fie favorabil informate despre viaţa şi sforţările noastre şi să ne susţină cu căldură, este tot aşa de necesar ca în interiorul ţării presa să fie un mijloc de consolidare şi de disciplinare a vieţii naţionale, un instrument de educaţie şi civilizaţie în serviciul Patriei. Cred, astfel, că organismul cel mai corespunzător nevoilor noastre actuale şi scopurilor noastre de viitor este un departament special al presei şi propagandei, condus de un ministru, membru în guvern, secretar de stat fără caracter politic şi cu garanţii de permanenţă şi continuitate, care ar lucra şi ar îndruma acţiunea departamentului său conform indicaţiilor ce i-ar fi date de către d. Ministru al Afacerilor Externe, de către d. Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi, bineînţeles, înainte de toate, de către M.S. Regele. Acest “Minister al Presei şi Propagandei” va trebui să aibă următoarele direcţii: Direcţia presei, având două secţiuni: secţiunea presei interne, şi secţiunea presei externe. Direcţia propagandei; Direcţia minorităţilor; Direcţia cinematografului şi radiofoniei; Direcţia turismului; Serviciul administraţiei şi al arhivelor.
Atribuţiile acestor direcţii ar urma să fie următoarele: Direcţia presei: Secţiunea presei interne: va urmări cu atenţie presa din ţară, atît pe cea cotidiană cât şi pe cea periodică, aducând conţinutul ei la cunoştinţa guvernului; va facilita presei obţinerea de informaţii exacte; va transmite presei indicaţii despre felul cum anumite evenimente, declaraţii sau articole urmează să fie interpretate din punctul de vedere al intereselor naţionale; va interveni pentru oprirea unor discuţii păgubitoare intereselor ţării sau pentru pornirea unor discuţii sau campanii care pot fi utile sau pot uşura acţiunea guvernului faţă de adversarii noştri externi; va urmări vigilent presa minoritară; va interveni pentru pedepsirea sau suprimarea publicaţiilor care jignesc spiritul naţional şi interesele naţionale. Secţiunea presei externe: va urmări, cu ajutorul ataşaţilor de presă din străinătate, toată presa străină, ţinând seama înainte de toate de interesele româneşti şi va aduce la cunoştinţa guvernului articolele importante precum şi toate informaţiile care pot interesa România; va facilita corespondenţilor de ziare obţinerea saucontrolarea informaţiilor destinate presei străine; va păstra contact cu redactorii rubricilor de politică externă ai presei interne, îi va pune la curent cu chestiunile externe şi le va mijloci întrevederile de care pot avea nevoie; va transmite, prin Agenţia Rador şi eventual prin alte Agenţii, informaţii presei străine; va plasa, prin ataşaţii de presă, informaţii, articole, fotografii, în ziarele din străinătate. Direcţia propagandei: va întreţine relaţii strânse şi continue cu amicii şi cu organizaţiile amice României din străinătate; se va îngriji de scrierea şi publicarea în limbile principale străine a unei serii de cărţi cu caracter strict ştiinţific despre istoria, geografia, viaţa economică, literatura şi arta românească, despre justiţia îndeplinită prin tratatele de pace în Europa Centrală, despre imposibilitatea de a modifica actuala aşezare, va mijloci scrierea de articole ştiinţifice literare sau politice de către bărbaţii noştri de ştiinţă şi de către bărbaţii noştri politici cu autoritate şi plasarea lor în revistele mari din străinătate; se va îngriji de scrierea unor răspunsuri documentate la articolele ce ne-ar ataca în presa străină, în cazul când legaţiile şi ataşaţii de presă n-ar putea răspunde destul de documentat; va răspunde prin pamflete diferitelor pamflete de propagandă ungurească sau bulgară în care vom fi atacaţi; va facilita petrecerea în ţară şi va obţine colaborarea personalităţilor marcante din viaţa politică, literară, ştiinţifică şi gazetărească a marilor ţări occidentale; va organiza conferinţe, expoziţii, prezentaţii artistice româneşti în străinătate şi, după caz, conferinţe, expoziţii şi reprezentaţii artistice ale amicilor noştri din străinătate la noi în ţară; va pune la dispoziţia intelectualilor distinşi şi a societăţilor din străinătate care se ocupă cu simpatie de România literatura şi materialul documentar de care ar avea nevoie şi va conforma sforţările după cum se va desfăşura acţiunea adversarilor noştri.

 Vasile Stoica. Problema Propagandei
Proiect de organizare. 1937
[15 ianuarie 1937] –

Începutul Etapei Post-Globaliste – Mass Media Ultimul Obstacol de Mihai Șerban

 

Începutul Etapei Post-Globaliste – Mass Media Ultimul Obstacol

Mihai Șerban
Incorect Politic
Martie 21, 2019

https://www.incorectpolitic.com/inceputul-etapei-post-globaliste-mass-media-ultimul-obstacol/

Renaște speranța, se întrevede salvarea!

 

Au fost desecretizate arhivele celui de-Al Doilea Război Mondial – inclusiv documentele referitoare la înființarea statului Israel –, dar, mai ales, cele care se referă la etapele care au precedat marele măcel, în care au pierit a 70 de milioane de oameni nevinovați.

Printre aceste mărturii se numără cele privind cauzele și intențiile reale care au stat la baza construcției europeniste!

Pe lângă  arhivele din Stanford, Londra, Berlin sau Moscova, cele din Lausanne (Elveția) atrag atenția în mod deosebit și aduc o lumină atât de puternică asupra aspectelor ocultate de presa liberă în ultimii 70 de ani, încât bolnavii Spitalului-psihiatric european s-ar putea să-și recapete, instantaneu, capacitățile mentale!

Ce-i drept, dezvăluirile din aceste documente au fost deja prezentate publicului larg de către François Asselineau, candidat la președinția Franței, în campania electorală (aranjată) din 2017.

Însă contracandidații lui Asselineau și colaboratorii acestora, reprezentații mass media, au avut grijă și au reușit cu ușurință să-l denigreze în ochii unui public din ce în ce mai bolnav și mai ușor de manipulat pe singurul candidat populist, folosindu-se de obișnuitele acuzații de conspiraționism, complotism și, bineînțeles, antisemitism –  pseudo-acuzații alimentate prin simpla asociere cu extrema dreaptă, respectiv cu opoziția controlată din penitenciarul politic europenist, ca și cum aceasta ar putea să fie suveranistă, antisistem, anticosmopolită și, prin urmare, antisemită… Nu este un secret pentru nimeni faptul că AfD-ul din Germania, altă opoziție controlată, a înființat aripa AfD-Juden.

Fără să mai vorbim de publicistica din ultimii ani, în care naționaliștii din țară, acționând împotriva curentelor dușmănoase față de stat, au tras semnale de alarmă consecutive asupra incoerențelor U.E. și a pericolului în care se află România.

Însă, de această dată lovitura este cu mult mai puternică decât oricare din cele de până acum, dacă nu chiar fatală pentru guvernele de ocupație din U.E., începând cu republica de ocupație din Franța – care se află sub asediul Vestelor galbene, în pragul unei situații scăpate de sub control, în care slogane precum „Macron, pute à juif“ nu par să  ridice semne de întrebare în sânul guvernului – și terminând cu guvernul de ocupație din România! Și asta indiferent de propaganda mass media care o să urmeze în încercarea disperată de a ascunde adevărul și a salva aparențele unui sistem criminal ajuns în faza finală!

Unda de șoc care a venit să cutremure eșafodajul minciunii și manipulării pe care se sprijină întreaga construcție europeană, mai ales prin controlul presei și asasinarea în serie a suveranităților naționale (ultima victimă fiind Brexitul), poartă semnătura lui Philippe de Villiers și se numește: J’ai tiré sur le fil du mensonge et tout est venu (Am tras de firul minciunii și totul a venit)!

Secretar de Stat în cadrul celui de al doilea guvern Chirac, deputat din 1987 până în 2004, parlamentar european din 1994 până în 2014, președintele grupului „Union pour l’Europe des Nations“ (Uniunea pentru Europa Națiunilor), unul dintre cei mai respectați politicieni din Franța, prezent alături de François Fillon la reuniunile grupului Bilderberg, om de afaceri de mare succes, cu investiții rentabilizate în proiecte de promovare a patrimoniului istoric al Franței și autor neobosit de cărți best-seller, Philippe de Villiers nu este tocmai turnătorul de care avea nevoie Sistemul…

Asemenea lui Henry Ford, care a plătit și a trimis în cele patru colțuri ale lumii anchetatori privați pentru a înțelege fenomenul și culisele intereselor transfrontaliere, pe care le-a folosit ca notă de sinteză în lucrarea Jidanul Internațional, Philippe de Villiers și-a trimis colaboratorii să afle și să raporteze ce conțin și, mai ales, ce ascund arhivele desecretizate.

Până și în România am cam început să ne obișnuim cu confortul unor ziariști și alți ’telectuali de serviciu, care, din lipsa informațiilor, din lașitate sau pentru trădarea intereselor naționale – ceea ce este cu mult mai grav –, ne prezintă situația haotică în care ne antrenează U.E. ca fiind rezultatul viciat al  unei devieri din linia dorită inițial și trasată de părinții fondatori, Jean Monnet și  Robert Schuman.

Această narativă servește atât interesele mass media, cât și interesele politicienilor din sistem, ambele categorii reprezentând aceleași interese oculte globalizatoare, la comanda puterii secrete.

Pe de o parte, presupusa deviere de la dogmele originale le permite apologeților din mass media mercenare promovarea manipulatoare a unui sistem care pretinde că se bazează pe intenția de a favoriza pacea, umanitatea, drepturile omului și democrația.

De partea cealaltă, pretextul devierii le permite politicienilor o constantă și nesfârșită reformare a U.E. în căutarea noilor soluții, justificând astfel, de la o alegere la alta, necesitatea unui sistem democratic centralizat, perfectibilitatea acestuia și nevoia presupusei pluralități politice a diferitelor partide întru propășirea proiectului european.

Ei bine, totul este o minciună!

Virusul destructurării care subminează și fragmentează U.E. și care-i amenință supraviețuirea se afla în tocmai corpul de intenție inițial, în chiar concepția părinților fondatori.

Timp de cincisprezece ani, s-au făcut transferuri bancare, în dolari, din partea băncii Chase Manhattan în favoarea lui Robert Schuman și a lui Jean Monnet, în schimbul unor operațiuni de influență în serviciul intereselor americane. Departamentul de Stat al S.U.A. s-a folosit de pretextul Războiul Rece, pentru a configura o Europă sub influența totală a patru elemente-cheie:

1. Crearea unei piețe anexe, neo-americane, pentru a scurge supra-capacitatea productivă de după război a S.U.A.
2. Înființarea unei comisii executive, o construcție post-politică în cadrul unei arhitecturi europene fără state suverane și, mai ales, evitarea unei Europe interstatale sau suprastatal-federale.
3. Agregarea statelor fragmentate în chiar existența lor la sfera de influență americană, într-un sigur spațiu geopolitic controlat.
4. Distrugerea tuturor legăturilor cu trecutul istoric, cultural și religios al Europei, prin favorizarea și infuzia sub-culturii americane în toate departamentele socio-culturale, crearea cadrului necesar pentru a permite diluarea etnică prin imigrație masivă, impunerea modelului consumatorist și al egalitarismului absolut prin „piața de dorințe“ și răsturnarea sistemului de valori prin favorizarea „identității culturale“ a femeii și, mai ales, a tinerilor.

Operațiunile de influență ordonate și acceptate de R. Schuman și J. Monnet, recompensate prin transferuri bancare (mită), constau în programarea și dinamitarea graduală a suveranității statelor occidentale și aplicarea cerințelor americane, indiferent de rezultatul din urnele naționale, fie acesta de dreapta sau de stânga: mono-politica agendei americane trebuia să înlocuiască alternanța reală la putere și să împiedice voințele populare și politice nedorite, necontrolate.

Spre exemplu: în arhive se arată că J. Monnet primise comandă să creeze organizația „Euratom“ (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) pentru a împiedica marșul spre independența atomică în Europa, în special al Franței, iar J. Monnet a îndeplinit acest ordin antidemocratic și antisuveran fără întârziere.

Telegramele găsite în arhive mai arată că organizația secretă „Ford-connection“ (sucursală a Departamentului de Stat American comandat de C.I.A.) se folosea pentru operațiunile de influențare de oameni-cheie aflați la mâna sa – înalți funcționari europeni reciclați  în  agenți sub acoperire ai serviciilor secrete americane, aflați pe statul de plată al băncii Chase Manhattan.

Dacă revenim asupra înființării organizației „Euratom“, ne-am fi putut aștepta ca aceasta să fie concepută și îndreptată împotriva Germaniei și nu împotriva Franței care, după cum menționează cărțile de istorie, a fost una din victimele regimului nazist.

Acest detaliu, deloc nesemnificativ, întărește analiza mai multor istorici și intelectuali: Germania lui Hitler a fost creată și instrumentalizată pentru introducerea haosului generalizat, distrugerea și, în cele din urmă, cucerirea întregului continent european de către americani.

Această analiză este confirmată de un alt document-șoc, în care se arată că juristul lui Hitler, Walter Hallstein, este omul care definește în 23 ianuarie 1939, sub comanda lui Hitler, cadrul supranațional al „Europei unificate“ – Das neue Europa.

Dacă mai adăugăm faptul că Hitler a ajuns la putere cu banii de pe Wall-Street, aceeași sursă care îl finanțase, anterior, și pe Lenin să „revoluționeze“ Rusia, și că, în 13 noiembrie 2018, Angela Merkel îl omagia pe Walter Hallstein spunând că „datorită unor astfel de oameni, Europa nu se va mai întoarce niciodată la Hitler“, este lesne de înțeles că analizarea celor două războaie mondiale și a elementelor care au precedat construcția europenistă, precum și concluzia care se impune în urma acesteia au coborât subit în sfera de înțelegere a oricărui muritor de rând.

Putem spune că asistăm la înmormântarea a două elemente majore din constituția acestui sistem: acuzațiile de complotism și conspiraționism au decedat!

Arhivele desecretizate conțin elementele din care o presă liberă, demnă de acest nume, ar putea să dinamiteze în 72 de ore U.E. și să creeze dinamica necesară pentru a permite emergența și impunerea unei clase politice de partea poporului, întru eliberarea și salvarea neîntârziată a fiecărei națiuni din Europa.

Dar nu este cazul, nici presa și nici politicienii nu sunt liberi, iar acest lucru demonstrează că trăim într-un spațiu în care democrația și suveranitatea sunt simple elemente de comunicare halucinogenă, menite să întrețină în interiorul penitenciarului în care ne aflăm o imagine falsă, menită a fi îngurgitată de indivizii spălați pe creier.

Pe de altă parte, conținutul acestor archive vine să cimenteze definitiv și irevocabil munca și lupta naționaliștilor din toate țările ocupate, împotriva cărora acționează întreg sistemul de propagandă a U.E., începând cu forțele de ocupație politică și cele informaționale, prin intermediul binomului mediatico-politic și terminând cu aparatul represiv, în plină expansiune totalitară, al cărui exponent este Codul Penal.

Putem spune că, în ciuda acuzaților de complotism și conspiraționism, cel puțin în sprijinul Adevărului, care, în mod inevitabil, o să schimbe percepțiile populare în privința apartenenței la U.E., naționaliștii au câștigat – potențial – o bătălie istorică! Rămâne ca acești naționaliști veritabili să fructifice adevărurile ascunse până acum în aceste arhive!

Indiferent de ce o să urmeze pentru disimularea adevărului istoric, pentru a forța tăcerea, indiferent de cât o să se intensifice prigoana, în special pe internet, munca de lămurire dusă de nucleul de rezistență, în sprijinul popoarelor autohtone va naște o schimbare de paradigmă pe întreg continentul.

Creșterea agresiunii U.E. prin intermediul directivelor sale nu va reduce valul de naționalism, ci o să-l înzecească.

Acum, puterea ocultă profundă se joacă cu focul într-un act disperat, care trădează o pierdere masivă a controlului real.

Neîncrederea fenomenală în mass media este simptomul principal al unei inevitabile răsturnări de situație. Însăși coexistenta pașnică a minorităților etnice în sânul populațiilor autohtone din Europa este pusă sub semnul întrebării de această cursă malefică a U.E.

Tocmai din această cauză și pentru că suntem datori să ne pregătim pentru preluarea actualei situații scăpate de sub control, U.E. trebuie să dispară în favoarea redobândirii libertății națiunilor, a statelor independente și suverane, singurele capabile să aplice dezideratul democratic în acord cu unicitatea și specificul fiecărui popor și stat în parte.

Sursă: https://www.fayard.fr/documents-temoignages/jai-tire-sur-le-fil-du-mensonge-et-tout-est-venu-9782213712284

Mihai ȘERBAN

Scrisoare deschisă către Neamul românesc Mihai Șerban, Extras din Incorect Politic

 

Scrisoare deschisă către Neamul românesc

Mihai Șerban
Incorect Politic
Septembrie 6, 2019

https://www.incorectpolitic.com/scrisoare-deschisa-catre-neamul-romanesc/

Scrisoare deschisă către Neamul Românesc

 

Toate structurile integrate în Sistem neo-colonial sunt acum afectate de criza profundă de încredere din partea poporului real. Statul de drept-curmeziș, Justiția de fațadă și toate structurile socio-culturale „acceptate“ de Sistem, prin vocea dominantă a purtătorilor de cuvânt stampilați conform cu agenda politică în desfășurare, se lovesc de același fenomen al lipsei de încredere. Această criză a încrederii era deja foarte avansată, dar a ajuns la apogeu sub președinția lui Iohannis și sub guvernarea P.S.D. Din cauza acestui duet globalist neasumat, care mimează stări conflictuale când, de fapt, România este distrusă și jecmănită cu acordul tuturor părților implicate, în replică lucidă dar înceată conștiința maselor naționaliste a făcut progrese semnificative, căci înțelege necesitatea de a se reorganiza, împotriva evoluției regimului de ocupație și a „cetățenilor“ acestuia, românii de buletin.

De aceea, acțiunea necesară și urgentă a vocilor naționaliste începe să câștige teren în mințile maselor necontaminate, împotriva minciunilor acestui regim și a celor care colaborează cu el, reprezentanți oficiali ai Sistemului sau actorii de la „bază“ – opoziția controlată. Cea care a fost inventată și impusă pentru a tempera, submina și deturna revendicările reale emanate din sfera populară acum și în viitor.

S-a ajuns într-un stadiu fără de întoarcere și fără de iertare în istoria postdecembristă a României: indiferent cine ești sau cum te numești, colaborarea de orice natură cu regimul de ocupație, de departe cel mai mârșav și sumbru interval din istoria națiunii, antrenează automat și irevocabil dispariția întru eternitate din corpul istoric românesc!

Nu vorbim numai despre cei care compun tendințele și structurile puterii vizibile, ci de oricare „cetățean“  care, prin nepăsare, prostie, ignoranță, frică sau lașitate, legitimează Penitenciarul psihiatric România. Fractura este ireversibilă: după exemplul Spaniei Franchiste [1], suntem convinși că România se poate lipsi de cetățeni incurabili în favoarea poporului real, în respectul și apărarea valorilor fundamentale, singurele care mai pot garanta continuitatea Neamului Românesc pe aceste meleaguri.

Ceea ce intrigă și mai mult în acest naufragiu este impostura celor care se autodefinesc ca fiind de partea câștigătorilor. Ei spun că ar face parte din „lumea nouă“. Această falsă elită, îngrășată pe spinarea românilor pe care îi scuipă, profitând de tot ceea ce au produs prin sudoarea frunții, decenii de-a rândul, au pierdut războiul împotriva popoarelor. Sunt reprezentanții unei ideologii, ai unei lumi care aparține deja trecutului. Lumea și, în special, popoarele europene se află în plină fază de renaștere a conștiințelor. Am intrat în era post-globalistă și numai instrumentele de control ale lumii vechi, ocultând schimbarea paradigmei, mai mențin iluzia democrațiilor liberale mediatico-financiare, saturate până la asfixie de cosmopolitismul prădător.

Este o realizare practică majoră a dinamicii naționaliste, aflată abia la începuturile sale în spațiul socio-politic din România și, respectând regulile opoziției reale pe timp de ocupație, dinamica naționalistă nu trebuie să caute și nu are vocația să adere acum la nici o formă de structură oficială, de partid. Este o imposibilitate de fapt înființarea unui partid realmente  naționalist care să reprezinte și totodată să fie supus idealului popular – prin instaurarea democrației directe.

Pe lângă faptul că România, politic, este sub lacăt, neîncrederea și nebunia generalizată au pus stăpânire pe mase și ar legitima răstignirea oricărei inițiative de salvare. Orice om din interior, care ar fi într-adevăr opus acestui regim, odată ieșit în față cu soluțiile reale de slobozire din robie, va dezlănțui toate forțelor de ocupație, în frunte cu mass media, și va sfârși linșat de indiferența mulțimii reeducate, în drum spre gherlă.

Etapa actuală, caracterizată prin cenzură, defăimare, stigmatizare (cu fierul roșu) și represiune, impune de la sine un mod de organizare disimulat, bazat pe selecția naturală, în grupuri mici, fără subordonare verticală, structurate în jurul pertinenței și valorii reale a unor lideri de opinie care:

— își asumă responsabilitatea unui limbaj-forță, fără ocolișuri, în slujba Adevărului,

— formulează, dezvoltă și difuzează elementele de înțelegere,

— nasc idei și dorințe de libertate,

— vin să consolideze constant nucleul de bază,

— cuceresc teritorii noi în mintea și sufletul românilor liberi.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece! Nu este suficient să ai milioane de persoane care îți împărtășesc viziunea ca să consolidezi o forță organică de reconstrucție.

Trei decenii de ocupație colonială alogenă nu au fost de ajuns să pornească o insurecție victorioasă. Spontaneitatea „populară“ este o iluzie copilărească periculoasă, imposibil de organizat. Începând cu primăvara arabă, trecând prin Siria, Maidan și, astăzi, în Venezuela, s-a observat cum mecanismele declanșatoare sunt viciate de interese oculte iar, acolo unde aparent reușesc, se parașutează regimuri cu programe antinaționale (cosmopolite),  în numele unor puteri coloniale – România, 1989-2019.

În fața eșecului unor mișcări naționaliste, eșec recunoscut sau nu ca atare de către „cetățeni”, un regim bine organizat, finanțat, informat și susținut din străinătate se poate descurca fără probleme, #REZISTă

Un anumit partid poate fi respins la următoarele alegeri, dar Sistemul financiar internaționalist are deja pregătite două, trei, patru sau cinci partide gata să preia conducerea pentru a realiza aceeași politică de lichidare, indiferent că sunt partide de stânga, de centru sau de dreapta. Vorbim despre stânga, centru sau dreapta ale aceluiași spectru politic controlat: spectrul pseudo-democrației reprezentative sub influență internaționalistă, a liberalismul violent cosmopolit. El sechestrează economia suverană subordonată suzeranității axei Tel-Aviv-Washington, impune filosemitismul prin legi scelerate, impune imigraționismul de masă Fenomenele derivate și metodele sunt cunoscute: cenzura vocilor nealiniate, Marea înlocuire, homo-sida-ismul pedagogic și stradal (LGBTQ) pentru copiii națiunii și toate „valorile“ derivate, care, precum o înfățișare fără tribunal sau o condamnare fără proces, parazitează rațiunea și conștiința omului de rând, îl desolidarizează de aproapele său,  fărâmițează corpul social și național în dauna idealului comun, națiunea.

Acest regim este finanțat și organizat din afară, se bazează pe incapacitatea democratică și politică a sistemului reprezentativ, care  neutralizează, prin trei stratageme, orice acțiune organic revoluționară venită de la bază:

1. Atragerea elementelor revoluționare spre eternul reformism „constituțional“, alimentat concurențial de pseudo-politicieni și pseudo-conflicte regizate și  promovate intens de cvasitotalitatea mass media – aliatele principale ale tuturor forțelor de ocupație și dezagregare națională.
2. Agresiunea directă prin intermediul aparatului represiv, în plină expansiune totalitară, al cărui exponent este Codul Penal – care, cum se vede, este mereu „amendat“ spre a fi cât mai inchizitorial. Bineînțeles, în acest caz organele mass media mercenare tac, iluziile deținuților trebuiesc întreținute.
3. Instaurarea celei mai agresive politici de cenzură de pe întreg continentul. Toate sursele de informare/formatare main stream sunt controlate, orientate să împiedice pozițiile contestatare de fond. Discursul organic naționalist, inițiativele populare necontrolate, apărarea interesului național, a valorilor fundamentale și recunoașterea situației reale, sunt subiecte absolut interzise în România.

Iată unul din exemplele cele mai flagrante de control/ocultare major a realității de către mass media străine din România: Philippe de Villiers, scandal monstru: “U.E., totul este o minciună!”

Mișcarea de așa-zisă (#)rezistență prezentată în aproape toate mass media ca un întreg unificat sub termenul generic de „luptă împotriva corupției“ nu a dezvoltat o conștiință politică realmente uniformă, a creat doar o anarhie generală, pentru a legitima necesitatea reprezentativității anumitor facțiuni guvernante ale regimului.

Pe de altă parte, ceea ce s-a evidențiat din acțiunea „anti-corupție“ pentru o mare parte a poporului – aproape jumătate din cei cu drept de vot – este convingerea că alegerile în sistemul actual nu pot oferi soluții reale. S-a înțeles că Sistemul vizibil este strâns controlat de o coaliție de partide-pioni, uniuni, mass media, servicii secrete și lobby-uri transfrontaliere – cel financiar cosmopolit ocupând primul loc. El este finanțatorul tuturor forțelor de ocupație, împărțite în subdiviziuni și subgrupuri specializate în privatizarea națiunilor și înrobirea popoarelor. Procesul electiv devine o acțiune sterilă, o cacealma generalizată!

Votul nu mai contează nici la nivel european. Într-un interviu dat luni, 6 mai 2019,  presei poloneze, J.C. Juncker a respins ideea că o creștere a numărului de voturi în favoarea naționaliștilor la europarlamentare va încetini procesul de integrare al U.E.:  „În aceste alegeri, cei care promovează un naționalism nebunesc (n.a.- a se înțelege „suveran”), vor plăti pentru asta. Nimeni nu știe, dar ultima dată am respins candidaturile a șase comisari prezentați mie de guvernele naționale.”  Adăugând: „Amintiți-vă că guvernele doar propun comisarii. Președintele Comisiei este cel care îi acceptă și le dă responsabilități.”… Sau nu?!

Pentru aceste motive, care se pot înmulți în milioane de nemulțumiri și revendicări individuale, pentru a forma, într-o zi, o  comună forță revoluționară organică, este necesară crearea unei dinamici de schimbare. Prin conceptul de „revoluție națională organică“ nu trebuie să înțelegem doar metodologie, ci și  ideologie, difuzarea elementelor constitutive ale unei ideologii revoluționare comune. Nu poate exista nici un partid revoluționar fără concepție organică, o practică revoluționară, o gândire revoluționară.

Fără o idee revoluționară, nici o acțiune nu poate fi cu adevărat revoluționară.

Practică și idei. În acest interval, în România, naționaliștii civici (patrioții) sunt doar o masă de manevră identificată de regim ca fiind reacționară, în mod conștient sau nu, această iluzie întreținută de mica burghezie reformistă –  rebeli-televizor, jurnaliști-securiști, scriitori-comandă, filozofi-telenovelă, ortodocși-demagogi, intelectuali-transfer bancar și ale lor victime, cetățeni-buletin de vot –, care încearcă să compună cu regimul, nu ne poate aduce la nimic și nu sunt premisele unei revoluții organice reale.

Nu căutăm învoială cu acest regim, nu vrem să negociem cu el, ci dorim să-l răsturnăm, să-l distrugem și, în memoria milioanelor de vieți românești nenorocite, să-l ducem în fața judecății după noile legi. Sau, ca să ne arătăm omenia, cel puțin să-l aruncăm în Marea Neagră, pe 25 decembrie, așa cum au procedat islandezii, în ape ceva mai reci…

Sarcina noastră trebuie să fie aceea de a avea o practică revoluționară articulată în jurul unei idei revoluționare: revoluția naționalistă globală și, în consecință, crearea unei Europe naționalistă și socială, un continent al națiunilor suverane și a cooperării reale, liber consfințită. Acest curent de reîmproprietărire statală și de dezvoltare organică, contra-politicianistă și, mai ales, protecționistă, urmărește salvarea popoarele de origine europeană. Urmărește să le ofere state capabile să-i apere, să le deschidă viitorul către legitime, grandioase perspective de dezvoltare și prosperitate. Aceste două elemente – practică și idei – sunt articulate doar în cadrul unei organizații revoluționare.

 

Mulți vor spune: „Bine! Dar cum?“

Însă, mai întâi, a venit timpul să ne întrebăm: ce vrem noi cu adevărat, care anume este țelul nostru ca națiune, cum înțelegem să ne proiectăm în viitor ca popor, dacă noi, românii, mai avem vreun ideal pe lumea asta? Aceste întrebări îşi găsesc răspunsul în organizarea schimbului de idei și în acțiunea solidară.

Urmează întrebarea primordială: ce anume vom fi pregătiți să facem pentru realizarea acestor idealuri, cât de încrâncenată va fi lupta pe care o vom da, pentru a reînnoda cu destinul nostru?

Este de la sine înțeles că regimul de ocupație nu o să le permită revoluționarilor naționaliști să se organizeze sau chiar să se exprime în public. În această etapă post-decembristă, pedeapsa a devenit regula, cenzura a devenit legea și îndobitocirea populației a devenit economie.

Trebuie să ne organizăm în așa fel încât represiunea regimului să nu aibă un efect dăunător asupra dezvoltării ideologice. Ceea ce citiți chiar acum, nu uitați, o să fie în curând interzis de regim și este accesibil numai datorită tenacității unor reviste și publicații ai căror directori și-au păstrat angajamentele față de neamul și țara lor, fiind supuși constant la  cenzură, presiuni și amenințări. Clandestinitatea este deja normă atunci când vorbim despre opoziția naționalistă față de un regim cosmopolit. Va veni momentul în care circumstanțele obiective vor fi reunite pentru ca activitățile noastre organizate să se desfășoare fără frica nejustificată de represalii guvernamentale. Când? Când starea de descompunere a acestui regim o să fie de așa natură încât el nu va mai putea, chiar dacă dorește, să reacționeze împotriva destinului popular. Italia lui Salvini este un exemplu în acest sens.

Celulele naționaliste și funcția lor. Primul pas în dezvoltarea partidului revoluționar naționalist constă în unificarea ideologică neîntârziată a tuturor revoluționarilor naționaliști,  care trebuie să disemineze cât mai mult posibil ideile revoluționare naționaliste în rândul maselor. LINIA de diseminare nu este pur partizană, nu este de Dreapta sau de Stânga, ci transcende limitele impuse de regimul pseudo-democrației ELECTIVE, cuprinzând esența fundamentală a luptei politice organice: VOTUL (decizia suverană) [2], implicarea activă, neîntreruptă și directă a Neamului, pe deplin justificată în gospodărirea constantă a Arealului vital, Națiunea Română. Insistăm asupra acestui punct: nu este vorba despre diseminarea unei ideologii „patriotice“ cuprinsă de nostalgia trecutului, ci „naționaliste“ înfiptă în prezentul întunecat și orientată spre viitorul luminos. Să ne aducem aminte de sloganul PSD: „Patrioți europeni“ sau sloganul lui Macron: „Patriotism deschis”… Nu vrem! Îmbrățișarea naționalismului și diseminarea valorilor acestuia sunt condiții fundamentale pentru progresul conștiinței istorice și politice a poporului român. Oricine invocă altă cale ne minte!

În înțelegerea noastră a lumii și a istoriei, politica este fundamental o extensie a empirismului rasial. Este determinată de potențialul genetic al unui neam influențat de luptele sale de-a lungul veacurilor și al cărui mod de a gândi și de a acționa, întru prezervare și continuitatea sa, este rezultatul unei evoluții istorice unice. Însă, așa cum potențialul nu este totul, nici politica necultivată nu poate produce nimic bun. Este o lucrare de conștiință care dezvăluie oamenilor ponderea dificultăților și a provocărilor. Un naționalist va avea întotdeauna, prin definiție, o comunitate națională de apartenență. Din motivul evident că o comunitate națională din Europa nu este decât o extindere biologică deosebită a rasei albe, înmulțită în neamuri. Orice naționalist aparține, prin urmare, unei națiuni implicite, așa cum aparține unei familii implicite.

Din această cauză, singurul referent „patriotic“, poluat și diluat de atâtea atacuri semantice, nu mai oferă nici o garanție cu privire la integritatea comunității naționale în sine. Am văzut cum, în numele „ideii patriotice“, națiunea reală, realitatea concretă, biologică a fost slăbită treptat prin intoxicare de către forțele cosmopolite, până la a ajunge ceva imposibil de definit. Nu mai găsim un singur inamic al națiunii care să nu se fi pretins patriot înainte să comită o crimă împotriva națiunii.

Dacă aveți posibilitatea, cereți unui englez, francez sau german să formuleze ce înțeleg ei prin națiune, neam, patriotism?! Astfel veți înțelege, la modul cel mai brutal, încotro ne îndreptăm și noi dacă nu intervenim la timp.

Vrem nu vrem, a venit timpul să vorbim despre noi și realitatea noastră: naționalismul este singura valoare protectoare a umanității albe, adică un principiu unificator. Și, ca rezultat, este și un socialism pe scara rasei albe. Această rasă albă este astăzi victima celor mai violente atacuri interne și externe și este amenințată cu dispariția în Occident. Biserica, fie Occidentală sau Răsăriteană, nu arată nici un fel de opoziție la acest genocid programat, Vaticanul devenind principalul promotor al acestei înlocuirii începută oficial în 1965. Prin urmare, naționalismul explicit sau implicit anti-rasist sau anti-xenofob nu este doar contra-revoluționar, ci și trădarea în sine.

Inhibarea generalizată în acest domeniu este rezultatul teoriei liberale și nu are rost să mai dezvoltăm subiectul –  „căutați și veți afla”! Prin urmare, cei care încearcă să reconcilieze rasismul de convingere (protecționist/vital) și anti-rasismul pur formal, jucând pe cuvintele care alcătuiesc conturul din ce în ce mai confuz al „țărilor integrate“ în satul global – ca să-l cităm pe Marchall McLuhan –, nu vor reuși niciodată să schimbe tendințele, fiindcă nu o fac dintr-o poziție de forță, ci sub presiunile taberei adverse, rasiștii anti-rasiști, deci forțele de ocupație politică! Când Iohannis invocă toleranță „față de celălalt“ înseamnă că presiunile externe se accentuează, comanda a fost dată și imigranții urmează să ne bată la ușă… Cu securea!

Să fie înființate – ori de câte ori este posibil, prin proximitatea geografică sau sectorul de activitate – celule naționaliste, unde frații și surorile noastre de luptă să se întâlnească, să se cunoască, să analizeze situația actuală în concretul ei, să facă schimb idei, de literatură naționalistă, să discute în jurul soluțiilor naționaliste, fie teoretice sau aplicate pe analiza/decodificarea știrilor, a stării națiunii și a viitorului dezirabil. Celulele naționaliste nu au vocația să caute răspunsuri, alianțe sau justificări pe lângă reprezentanții Bisericii oficiale. Nu credem în  tăcerea  nevinovată, preoții știu prea bine că Iisus Hristos nu a poruncit nimănui să tacă în fața fariseilor, să conspire cu ei sau să li se supună, ci a arătat că fiii Satanei trebuiesc combătuți cu forță și determinare! Calea arătată de Sf. Iustin Pârvu este calea Adevărului în ambele lumi: izvor nesecat de inspirație Pământească și de mântuire Cerească. Cât despre toleranță, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „cine duce război cu Satana ține pacea cu Dumnezeu!” – Alegeți tabăra camarade!

Funcția acestor agore moderne – pe lângă faptul că facilitează și întăresc relațiile de prietenie sinceră și de unitate în folosul comunității –, este să atragă persoanele cele mai conștiente, astfel încât acestea să participe la rândul lor la progresul conștiinței naționale și să pregătească înlocuirea stadiului defensiv reacționar în care ne zbatem (fără sorți de izbândă!) în favoarea revoluției naționaliste organice.

Scopul: construirea unui model de societate organică bazată pe tradiție, unitate, suveranitate, protecție  și inovație; eradicarea structurii actuale, Judecata națiunii, emanciparea și clădirea viitorului propriu.

Eforturile și speranțele minorității active în sânul majorității pasive, nu duc spre amăgire ci propun un apel la realism, recunoaștere, asumare, Adevăr și strategie programată. O astfel de revoluție naționalistă organică nu este lucrarea unei zile și nici unei generații. Patologia fals progresistă a globalismului este mult prea avansată. Eșecul referendumului pentru familie reprezintă cel mai bine începutul apostaziei și afaziei oficiale.

Fundația acestei viitoare izbânzi este riscul. Copiii națiunii, victime ale represiunii, riscă să îmbrace zeghea. Cei mai buni dintre noi vor cunoaște iadul pe pământ, prigoana, persecuțiile semenilor și tăvălugul societății de sinteză.  Dar, așa cum am reținut din pilda meșterului Manole, dacă vrem să clădim ceva care să dăinuie, fără jertfă nimic solid nu poate fi clădit. Dacă ne-am înșelat în privința perioadei de gestație, libertatea nefiind o știință exactă, deznodământul rămâne stabilit. Ajută-te singur și Domnul te va ajuta. Dacă ni se mai cuvine salvarea, o vom avea, însă nu pe vorbe și acte sterile! Doamne ajută!

 

Mihai Șerban

 

[1] „După al Doilea Război Mondial, Pax Americana înlocuise Pax Romana! Influențele care au debarcat în Europa odată cu Aliații s-au tradus foarte repede prin accelerarea decadenței în societate, sexualizarea raportului uman, dezvoltarea ateismului, exaltarea plăcerilor individuale și consumatorismul exacerbat ca nou obiectiv de viață, devenind, astfel, o societate în întregime dependentă și supusă hegemoniei bancare. Noua stare de fapt a adus, de asemenea, începutul sfârșitului pentru morala și starea sufletească a oamenilor, iar acest lucru a dus la îmbolnăvirea psihică gravă a populaților din Vest. Singura țară care a făcut excepție a fost Spania, care, datorită marelui vizionar Francisco Franco Bahamonde, alături de un popor determinat să lupte pentru independență și libertate, a reușit să țină piept internaționalei comuniste și celei capitaliste, disimulată după mișcarea republicanilor, reușind să țină Spania cu o mână de fier departe de hegemonia bancară internațională din 1936 și până în  1977 (…)” (extras din lucrarea, Manifest. Cartea Neagră a României)

  [2] „A alege un reprezentant nu înseamnă a vota. Votul este putere (kratos) decizională directă, constantă  și suverană asupra unor proiecte precise, dorite sau respinse de către popor (demos). Alegerea unui reprezentat nesupus democrației constante (directă), reprezintă un act fundamental nedemocratic, o renunțare dramatică care legitimează și întărește pozițiile oligarhiei din spatele puterii vizibile. Alegerile sunt forma palpabilă a iluziei democratice, în timp ce reprezentativitatea acesteia este fondul  de comerț  al Puterii profunde, mâna invizibilă. Alegerile stabilite la termen fix o dată la fiecare cinci ani, în detrimentul votului direct și constant asupra proiectelor de țară, este perpetuarea Sistemului radical antipopular și antinațional din care, în mod paradoxal, masele își hrănesc iluziile, sorbind ecranele, în drum spre abator!” (idem)

 

INTERVIU PROFESOR CORVIN LUPU: Moderator: dr. Calistrat Atudorei. Trădarea Securității Statului în România Socialistă (partea 9)

INTERVIU PROFESOR CORVIN LUPU: Moderator: dr. Calistrat Atudorei.

Trădarea Securității Statului în România Socialistă (partea 9)

20:27, 24 iulie 2023

Vă prezentăm cea de-a noua parte a seriei despre modul în care Securitatea Statului a ajuns să trădeze în România Socialistă.

Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunea Global News în data de 19 iulie 2023.
Tema specifică a emisiunii: Inducerea crizei alimentare, energetice și de bunuri de larg consum în România.
Invitat special: profesor universitar doctor Corvin Lupu.
Moderator: dr. Calistrat Atudorei.
Vă recomandăm să vizionați și prima parte, a doua parte, a treia parte, a patra parte, a cincea parte, a șasea parte, a șaptea parte și respectiv a opta parte a seriei.
Transcriere parțială:
Blocarea banilor țării în conturile bancare ale ICE „Dunărea” sau în conturi tranzitorii administrate de directori de credit a lipsit țara de bani și a determinat guvernul și ministerele să ia măsuri de austeritate care au generat nemulțumiri populare. Printre altele, unele din aceste măsuri au fost anularea drepturilor bănești suplimentare pentru muncitorii din sectoarele industriei grele, extractive, petroliere și toxice. Asta și urmăreau cei care doreau să-l răstoarne pe Nicolae Ceaușescu.

În timpul regimului Ceaușescu, ofițerii deplin conspirați ai Securității au reprezentat un procent de 65%. În timpul regimului socialist, ofițerii deplin conspirați erau avansați doar până la gradul de colonel. După 1990, Ion Iliescu a avansat la gradul de general o serie de ofițeri acoperiți din rețeaua externă, printre care Teodor Meleșcanu, Ion Țiriac, sau George Constantin Păunescu.

Coordonând activitatea de comerț exterior, Securitatea a ajuns să controleze toate bunurile produse de economia națională, inclusiv alimentele, care erau și ele bunuri de export. Acest lucru a permis Securității să schimbe strategia în efortul ei de a-l înlătura de la putere pe Nicolae Ceaușescu, așa cum se angajase conducerea Securității în fața KGB, încă din anul 1972, după cum foarte documentat a demonstrat istoricul american Larry L. Watts.

Astfel, conducerea Securității, împreună cu foarte influenți filo-sovietici de la vârful aparatului de partid, cum ar fi C. Dăscălescu, Gogu Rădulescu, Ioan Ursu, Gh. Oprea și alții, au trecut la inducerea unei crize alimentare, energetice și de bunuri de larg consum, care să genereze mari nemulțumiri populare, cu încetul, din aproape în aproape, nu brusc, ca să-l determine pe Ceaușescu să se implice în a curma criza. Astfel, începând din anul 1981 și mai ales după 1982, când Securitatea a preluat prin decret prezidențial controlul total asupra comerțului exterior, bunurile alimentare au început să fie stocate și să nu fie distribuite în cantități suficiente către populație. Stocarea acestor bunuri alimentare se argumenta în fața organelor locale și centrale ale partidului și guvernului prin reținerea lor în perspectiva exportului, în vederea obiectivului primordial al statului român: plata integrală a datoriei externe. Obiectivul fusese stabilit de Ceaușescu, după ce FMI și Banca Mondială au dublat unilateral dobânda la împrumuturile acordate României, încălcând înțelegerile și contractele semnate inițial.

Deci, cei care induceau criza și blocau produsele alimentare, în cantități uriașe, subliniez, URIAȘE, aveau acoperirea ordinului lui Ceaușescu. Dar Ceaușescu nu le ceruse să înfometeze populația.

Neoficial, gl. Victor Niculicioiu, fostul comandant al U.M. 0110 „anti-K.G.B.”, a recunoscut acest lucru. El mi-a atras atenția: „aveți grijă când cercetați criza alimentară și de bunuri de larg consum, pentru că ea a fost indusă intenționat”. După decenii de la acele evenimente, constatăm că țara avea banii necesari fondului de rulaj pentru achiziționarea, din țară sau din străinătate, a produselor necesare populației. Guvernarea post-comunistă a lui Ion Iliescu a recunoscut că a găsit în visteria țării aprox. 3 miliarde de dolari și 600 de milioane de ruble. Din arhivele Ministerului Comerțului Interior și ale Rezervelor de Stat reiese că depozitele alimentare erau pline, frigoriferele din întreaga țară erau pline de carne, pui, brânzeturi, pește, iar în magazine nu se găsea nimic. Mai ales începând din primăvara anului 1989, când România nu mai avea nici o datorie externă, când în toată Europa de Est începuse promovarea unor măsuri pregătitoare pentru schimbările pe care S.U.A., Uniunea Sovietică, Franța și Germania Federală le negociau, privitor la mutarea Cortinei de Fier cu sute bune de km mai la est, guvernanții de la București și sfetnicii lui Nicolae Ceaușescu puteau cu ușurință să acționeze pentru aprovizionarea populației, care ar fi detensionat total societatea românească, dacă ar fi fost de bună-credință.

În toate vizitele în teritoriu pe care le făcea Nicolae Ceaușescu, din ordine guvernamentale, autoritățile locale umpleau magazinele și piețele pe unde trecea președintele, după care retrăgeau produsele. La mijlocul lunii octombrie 1989, Ceaușescu a făcut o vizită inopinată într-un mare magazin „Alimentara” din București și l-a găsit gol. El s-a înfuriat pe factorii responsabili, care i-au spus că de vină sunt speculanții de pe piața neagră și i-au propus să dispună raționalizări și să se introducă sistemul de cartele la anumite produse, propunere care agrava aprovizionarea populației.

Sabotată a fost și dirijarea corectă a muncii patriotice în agricultură, prestată de militari a diverse arme, de muncitori de la oraș, de elevi, de studenți etc. În timp ce unii erau trimiși să presteze munci total ineficiente, cum ar fi aceea de a recupera boabele de grâu în spatele combinelor, pe câmp putrezeau sute de tone de produse horticole (ardei, roșii, gogoșari, castraveți, mere, struguri etc.) La agravarea crizei aprovizionării populației a contribuit și C.S.P.-ul. În perioada sărbătorilor de iarnă, în ultimii ani ceaușiști, în portul Constanța erau aduse vapoare întregi cu portocale, banane, cafea etc. și se raporta lui Ceaușescu că întreaga țară va beneficia de aceste produse. Apoi, din vapoare se descărcau cantitățile necesare aprovizionării popotelor Securității, Miliției, Armatei, Partidului Comunist și mici cantități pentru populație, cât să trezească interes, eforturi pentru a face rost, cozi și a se crea astfel nemulțumiri populare și a face ca largi categorii sociale să nu aibă acces la aceste bunuri. Majoritatea produselor rămâneau pe vapor. Din diverse ordine, vapoarele erau ținute pe loc până în lunile martie-aprilie ale anului următor, când marfa era declarată perisată și era distrusă. În acest timp, în toată țara se desfăceau cantități infime de produse, pentru a se putea raporta președintelui țării că populația a fost aprovizionată. Rapoartele despre dezastrul indus în societatea românească au fost oprite pe traseul către Nicolae Ceaușescu. Indiferent câți vinovați de această situație s-au aflat în rândurile organelor de partid și a ministerelor de resort, principala vinovată de a nu-i fi raportat corect lui Nicolae Ceaușescu a fost conducerea Securității. Ofițerii de la baza Securității, din teritoriu și din D.S.S. și-au făcut datoria, dar rezultatele muncii lor informative nu au ajuns la conducătorul statului.

În data de 11 noiembrie 1989, s-a atins una din culmile sabotajului fățiș al lui Nicolae Ceaușescu de către Securitate. În acea zi, într-o ședință ultra-secretă, ținută în trei orașe diferite din țară, șefilor Securității din teritoriu li s-a ordonat să interzică aparatului să mai culeagă și să verifice date privind acțiunile de înlăturare de la conducerea țării a lui Nicolae Ceaușescu.

De altfel, în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, ofițerii din unitatea Direcției a IV-a a D.S.S. care supravegheau unitățile județene de securitate și ale sectoarelor municipiului București, unitate comandată de col. Gheorghe Ceaușu, au primit ordin de la conducerea D.S.S. să nu se mai ocupe decât de angajații de la nivelul de la baza Securității, astfel că rapoartele acestora au ajuns să vizeze angajații civili și ofițerii tineri, cu grade mici. Această măsură urmărea tot ascunderea acțiunilor de sabotare a lui Nicolae Ceaușescu.

Inducerea crizei bunurilor de larg consum în România a echivalat cu un sabotaj al întregii societăți românești, în scop politic. Prețul plătit de români a fost uriaș, nu numai prin prisma sacrificiilor făcute în anii crizei, cât și prin urmările loviturii de stat care a condus la dezastrul care a urmat în anii regimului numit „de tranziție”, când s-a distrus cea mai mare parte a economiei României, care a fost înlocuită cu o economie străină, care produce în folos și în profit străin.

Anterior inducerii crizei alimentare, sfătuitorii lui Ceaușescu l-au convins că s-a născut o „piață alimentară neagră” a speculanților, propunându-i să aprobe interzicerea sacrificării vitelor proprii de către țărani și, în paralel, introducerea de contracte obligatorii de animale, pe care statul le plătea sub-evaluat. Un alt aspect al problematicii din agricultură a fost faptul că, prin contractul colectiv de muncă, țăranii cooperatori aveau dreptul la un procent de 10-20% din produsele agricole obținute, în funcție de randamentul fiecărei unități agricole, procent care nu le-a fost acordat decât în puține situații. La „procesul” de la Târgoviște, Ceaușescu s-a referit cu convingere la cantitățile mari de produse agricole și alimente câștigate de țăranii cooperativizați. El a murit convins că țăranii chiar au încasat procentele stabilite prin contractul colectiv de muncă.

Aceste procente erau raportate ca fiind date țăranilor și apoi raportate din nou ca depășire de plan. Peste această situație, se suprapuneau rapoartele-bilanț de la sfârșitul fiecărui an agricol, care se făceau publice și erau prilej de laudă al regimului, când țăranii vedeau ce puțin au obținut ei și ce mult s-a produs.[1]Vezi nota dacă e cazu

O altă componentă a crizei induse, care a produs efecte psihologice deosebite a fost întreruperea curentului electric, dezorganizat, neanunțat, în toată țara. Conform datelor I.N.S. din perioada socialismului de stat, consumul de curent al populației reprezenta aprox. 7-8% din totalul consumului. Industria, agricultura, transporturile și instituțiile de stat consumau 92-93% din producția de energie electrică. „Economiile” care s-au făcut prin întreruperea aprovizionării cu energie electrică, au fost în realitate mari pierderi datorate întreruperii producției în industria mică, atelierele cooperației etc., ca și datorită rebuturilor produse, daunelor aduse activităților din spitale, instituții de învățământ, deteriorării aparaturii și a unor instalații etc. Ceaușescu nu a fost conștientizat de aceste realități, în primul rând de către șeful D.S.S., singurul comandant din Securitate care discuta direct cu șeful statului.

Aceeași situație cu cea a bunurilor alimentare era și cea a carburanților. Depozitele de benzină, motorină și derivate din petrol erau arhipline, iar populației i se distribuia carburantul raționalizat, în cote lunare insuficiente.

După decembrie 1989, când s-a analizat, îndelung și repetat, situația din România, relele au fost considerate a fi datorate doar lui Ceaușescu, dar nu s-a ținut cont că vinovăția era și a lui, dar și a celor care induceau criza pentru a-i nemulțumi pe români, a-i răscula și a-l înlătura pe conducătorul care „întinase socialismul”, promovase spiritul național românesc și modelul de a nu se supune forțelor internaționale diriguitoare. Au existat și conspiratori și puciști care i-au înfometat pe români, i-au ținut în frig și le-au tăiat curentul și care s-au declarat și ei victime ale lui Ceaușescu. De asemenea, ca o culme a inversărilor de situații, au fost și comandanți din Securitate, în frunte cu gl. Iulian Vlad, au declarat că Nicolae Ceaușescu i-ar fi trădat pe ei…

În acest fel, s-au creat toate nemulțumirile unei mari părți a populației României, greu de cuantificat procentual și condițiile favorabile declanșării unei revolte populare, operațiune pentru înfăptuirea căreia, Securitatea avea toate mijloacele necesare și coopera strâns cu serviciile secrete străine care așteptau momentul să atace România, cu mijloace foarte bine acoperite.

Notă:

[1] Exagerările producției agricole nu aveau rol propagandistic, cum au afirmat numeroși cercetători, pe care nu-i mai cităm, problematica nefiind obiect al prezentului studiu. Exagerările producției agricole erau strict necesare României în calitatea ei de membru al Acordului General pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.), la care România a devenit parte în anul 1971. Puterile occidentale, interesate să nu se aglomereze piața alimentară internațională cu produse agricole, au invocat necesitatea de a nu se permite unor state, mai mult sau mai puțin totalitare, să-și înfometeze popoarele, prin exporturi alimentare exagerate. De aceea, G.A.T.T. a impus statelor membre să exporte maximum 25% din producția agricolă. Ca urmare, România calcula necesarul intern și cât putea să exporte, raportând apoi o producție totală față de care exportul să reprezinte maximum 25%.
Trădarea Securității Statului în România Socialistă (partea 9) - Geopoli...

DistribuieVă prezentăm cea de-a noua parte a seriei despre modul în care Securitatea Statului a ajuns să trădeze...

Ion COJA. Eu, Petre Ţuţea şi Securitatea

 

Primul text de pe site lui Ion COJA, în 2007

 Doctrină naţionalistă

Așa a fost începutul site-ului

Textul cu care a debutat site-ul nostru

Publicat de Ion Coja| Doctrină naţionalistă

nota redacției : acesta este textul cu care a debutat site-ul nostru. Îmi face plăcere să reproduc și cele trei comentarii care au făcut safteaua. De atunci s-au strâns circa 3500 de articole și 65.000 de comentarii. Nu-mi vine să cred…

Mai exact, după Panou Control al site-ului, sunt 3782 de articole și 63.371 de comentarii. Mai aflu că Akismet m-a protejat de 372.826 de comentarii spam.  Nu prea pricep ce înseamnă asta, cine este Akismet… Nu cumva m-a protejat mai mult decât era nevoie?!

Mă bucur să constat, să-mi aduc aminte, că site-ul nostru are un naș – sau o moașă, în persoana dlui MARCEL BOUROȘ. Ne onorează, ne bucură etc… 

*

Eu, Petre Ţuţea şi Securitatea

Publicat de Ion Coja in Amestecate pe 21.06.2007 | 4 comentarii

La sugestia, ca să nu zic la insistenţa domnului Marcel Bouroş din Constanţa, preşedintele fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni“, o persoană la care ţin prea mult ca să nu-i urmez sfatul, fac următoarele precizări pentru cei – aflu de la domnul Marcel că ar fi unii – care cred sau bănuiesc ori sunt convinşi că „ucenicia“ mea pe lângă Petre Ţuţea şi Simion Ghinea a fost o simplă sarcină de serviciu pe care am primit-o din partea Securităţii, al cărui agent sau ofiţer (cu grad de colonel în 1989) aş fi fost. Căci, se pare, altă explicaţie nu se poate da „curajului“ meu, iresponsabil între oameni normali, de a nu-l ocoli pe Petre Ţuţea, aşa cum făcea înainte de 1990 orice intelectual conştient şi ştiutor pe ce lume trăieşte. Curajul de a nu-l ocoli şi de a-l frecventa şi cultiva în plină eră socialistă pe un dovedit duşman al poporului şi al orânduirii noi. Doar erau bine cunoscute riscurile şi represaliile multiple şi multiforme la care te expuneai pe atunci (anii ’70-80) atunci când frecventai persoane ca Petre Ţuţea, cu atât mai mult pe Petre Ţuţea însuşi, care nu ascundea nici o virgulă măcar din ceea ce gândea, deşi ceea ce gândea era atât de periculos pentru toată lumea.

– Aţi fost legionar, domnule Ţuţea? l-am întrebat la prima noastră discuţie, pe la începutul anilor ’70.

– Sunt legionar! a tunat răspunsul. Un răspuns care i-a făcut pe câţiva să se scoale de la masă şi să-şi caute alt loc unde, în holul de la Athenée Palace, să-şi vadă în tihnă de cafeaua lor. Eu am rămas la masă cu Petre Ţuţea, plin de încântare că în România socialistă trăiesc astfel de oameni, iar eu am norocul să dau peste ei!

Aşadar, pe puncte:

1. Pe mulţi prieteni, colegi şi studenţi i-am dus sau le-am prilejuit să-l cunoască pe Petre Ţuţea, să se bucure ca şi mine de aşa bogăţie de om. Pe Radu Sergiu Ruba, pe Cornel Dida, pe George Mitrache, pe Alecu Cuturicu, pe Marian Munteanu, pe Mugur Vasiliu, pe Mihai Gheorghiu şi alţi colegi de-ai lor, pe Diomid Perciun, pe preotul Dumitru Coman, în fine, pe fratele meu şi pe cumnatul meu, dr. Ion Efrim. Aceştia doi din urmă sponsorizându-mă cu ajutoare materiale pentru nevoile domnului profesor, cele trupeşti (era foarte hrănace, ca orice fecior de popă – după propriul său comentariu), dar şi cele sufleteşti. Adică bani pentru dactilografierea manuscriselor lui Petre Ţuţea. Un om ca Petre Ţuţea este ca vinul bun: nu-l poţi bea de unul singur. Ai nevoie să te însoţeşti cu oameni de ispravă ca să te bucuri împreună cu ei de vinul din pahare şi de nestematele rostite de Petre Ţuţea. Că veni vorba: lui Petre Ţuţea îi plăcea să mănânce, dar de băut, abia se atingea. La fel şi Simion Ghinea. Dumnezeu să-i odihnească!

2. Riscul, adică lucrul cel mai neplăcut care mi se putea întâmpla pentru că eram văzut mereu alături de Petre Ţuţea, era cel semnalat şi de dl. Marcel Bouroş, un risc de care eram perfect conştient: să nu fie puţini imbecilii şi netrebnicii care, ocolindu-l ei sistematic pe Petre Ţuţea, vor trage concluzia că eu nu-l ocolesc pentru că sunt pus de Securitate să stau pe capul lui Petre Ţuţea şi să-l monitorizez cu atenţie, ce face, ce zice, ce gândeşte! Precizez şi subliniez: nu de Securitate m-am temut cel mai tare în acei ani, ci de prostia şi ticăloşia unor aşa-zişi colegi, adică mai intelectuali, care ştiau ei bine că de pe urma prieteniei cu Petre Ţuţea sau Simion Ghinea nu aveai nimic de câştigat, ci numai de pierdut. Adică, în limbajul de atunci, îţi atârnai de coadă nişte tinichele cu care îţi „stricai dosarul“. Pentru aceşti deştepţi comportamentul meu ştiam că părea sau ilogic, iraţional, iresponsabil, sau, dimpotrivă, avea o raţiune (ascunsă) foarte puternică: colaborarea mea cu Securitatea care, se ştia, urmărea fiecare mişcare a lui Petre Ţuţea… Iar cum eu iraţional, adică nebun, se vedea bine că nu sunt, nu mai rămâne în picioare decât explicaţia cu Securitatea. Tertium non datur… Adică o explicaţie care conta şi miza pe mizeria mea sufletească. Pe nevrednicia mea. Pe golănia mea!… Unii mai mizează şi azi, mă face atent dl Marcel Bouroş. Să fie sănătoşi!…

Nu insist asupra acestei psihologii, ea ţine de eternitatea prostiei şi a nemerniciei umane. Niciodată spectacolul acesteia nu m-a încântat, ci m-a îndurerat profund. Nişte amărâţi, nişte nefericiţi incapabili să-şi imagineze altceva decât proiecţiile propriei lor nimicnicii.

3. După 1990 m-am confruntat în mod deschis cu această suspiciune, atunci când unele persoane au publicat în „România Liberă“ şi în „Adevărul“, texte care se refereau cu non-şalanţă la apartenenţa mea la structurile Securităţii. Pasă-mi-te, după unul dintre autori, participasem chiar la reprimarea partizanilor din munţi… N-am avut încotro şi i-am dat în judecată pe dumnealor C.T.P., Felicia A. şi I.Z., binecunoscuţi ziarişti, cărora le-am cerut prin justiţie daune. În cele din urmă m-am mulţumit cu scuzele lor, prezentate public. Cred că am greşit, poate că s-ar fi cuvenit să fac mai mult „caz“ de cazul meu…

4. În primăvara lui 1996 am avut o întâlnire cu studenţii din Liga Studenţilor, care mi-au cerut să le dovedesc că nu sunt şi nici nu am fost ofiţer de securitate, aşa cum au aflat ei de la unii şi alţii. Răspunsul meu a fost destul de amplu şi de convingător, căci în final Liga Studenţilor a decis că eu voi fi candidatul la preşedinţia României pe care studenţii de la Universitate îl vor susţine. Mai candidau atunci, în ’96, Emil Constantinescu şi Nicolae Manolesccu, profesori şi ei la Universitate. Din păcate, eu n-am mai ajuns să candidez propriu-zis, fiind „lucrat“ în acesct scop de Dan Voiculescu şi alţii, eiusdem farinae, care m-au scos din cursă înainte de a apuca să mă înscriu. De ce a ţinut Dan Voiculescu să mă elimine din cursa pentru Cotroceni? Bănuiesc că a aflat şi el despre mine cât am fost de colonel de securitate şi a reacţionat cu toată energia, împreună cu Antonie Iorgovan, ca să-mi bareze accesul la funcţii politice necuvenite unui securist ca mine. Eram probabil prea mic în grad.

5. Le-am povestit studenţilor de la Ligă avatarurile mele de „chiriaş grăbit“. Spre deosebire de mai toţi colegii mei, eu n-am primit locuinţă de la stat. Am locuit în gazdă, în cameră mobilată, din 1966 – când am fost angajat la Universitate, până în 1981, când mi-am cumpărat un apartament într-un bloc construit pentru Uniunea Scriitorilor. Din pricina aceasta, supărat că nu mă susţine sindicatul ca să capăt şi eu o locuinţă, ca tot omul muncii, în 1979 am refuzat să mai plătesc cotizaţia de sindicat. Zece ani de zile, până în decembrie 1989, eu nu mi-am mai plătit cotizaţia la sindicat. Evident, comportamentul şi gestul acesta al meu – despre care acum vorbesc prima oară, a fost unul tipic securist. Vorba lui Alexandru Sincu, rostită la Paris, când l-am revăzut în vară după 15 ani: „Măi, Ioane, tu ai pus în discuţie sistemul!“ Probabil, dar nu mi-am dat seama prea bine…

6. Ca agent al Securităţii, plantat în coasta lui Petre Ţuţea, s-ar înţelege că mă ocupam înainte de ’89 cu alcătuirea unor rapoarte, a unor texte deci, cu privire la Petre Ţuţea şi Camarazii săi. Nu neg! Am scris asemenea texte, în total vreo 400 de pagini, încredinţate la vremea aceea autorităţilor comuniste. Şi anume:

a. În 1977, când Petre Ţuţea a fost anchetat timp de 24 de ore la Securitate, iar de acasă i s-au ridicat toate manuscrisele, circa 1000 de pagini. Totul ca urmare a ştirii false difuzate la Europa Liberă că Petre Ţuţea „a semnat“ apelul lui Paul Goma. Imediat ce-a putut nenea Petrache mi-a telefonat şi mi-a „reclamat“ incidentul. Era foarte supărat. I-am spus să nu-şi piardă fire, am trecut pe la dînsul pe acasă şi i-am citit textul unui scurt memoriu, înseilat în grabă, adresat „tovarăşului“ N.C. prin care denunţam abuzul săvârşit împotriva unui om de valoarea lui Petre Ţuţea şi ceream – insistent şi apăsat – ca foile confiscate să nu fie distruse, ci păstrate cu grijă pentru că au o mare valoare pentru cultura naţională. Bătrânul a fost mulţumit de textul meu. Bănuiesc că se află undeva, în arhiva C.C. sau a M.A.I. După câteva luni m-am trezit vizitat de un „colonel“ de securitate, cam oacheş, care mi-a spus că şi el a terminat filosofia, că a citit textele confiscate şi că nu i se pare că ar avea o valoare deosebită. I-am spus că nu se ştie cine dintre noi are dreptate, dar e sigur că nu are voie să decidă el sau altcineva din Securitate sau de oriunde ar fi asupra soarte acelor foi. A promis că le va păstra cu grijă. Discuţia a fost civilizată, chiar destinsă. După o vreme, Petre Ţuţea avea să declare, memorabil, că “mare serviciu mi-au făcut ăia de la Securitate că mi-au confiscat cele 1000 de pagini. Le-am scris din nou şi mi-au ieşit numai 300. M-au obligat să mă concentrez. Că prea mă lăţisem pe 1000 de pagini ca o pomană ţigănească. Mă făceam de rîs dacă nu intervenea Securitatea. E o instituţie foarte utilă!“

După 1990 am primit un telefon de la „un ofiţer de securitate“, care participase în 1977 la percheziţia făcută acasă la Petre Ţuţea, dar şi la Marcel Petrişor. M-a rugat să fiu de faţă, ca martor, la Marcel acasă, când îi va restitui acestuia un manuscris al lui Petre Ţuţea, confiscat atunci, în 1977, şi pe care el l-a păstrat în fişetul său, nu l-a predat cu toate celelalte, la arhivă. Ne-am întâlnit toţi trei la Marcel, iar manuscrisul cu pricina este acum la mine. Spre păstrare. Altele, primite chiar de la Petre Ţuţea, le-am dat după ’90 să fie publicate. Nu le-am mai recuperat de la editorii lui Ţuţea. Nu-mi pare rău după ele! Am ştiut, am sperat că aşa se va întâmpla „până la urmă“…

b. În 1988, vecinul meu, poetul şi medicul Pan Izverna, care îl vizita şi îngrijea pe Petre Ţuţea, cu un devotament şi o dăruire unică, satisfăcându-i bătrânului şi nevoia de a purta lungi discuţii cu oameni deştepţi şi de caracter ca Pan Izverna, m-a căutat şi m-a făcut atent că Securitatea a declanşat o anchetă cu toţi cei care îl vizitează pe Ţuţea. Pan Izverna fusese anchetat la Securitate şi urma aşadar să fiu chemat şi eu la discuţii. Mai ales că eu dusesem la Petre Ţuţea un grup numeros de studenţi (în frunte cu Marian Munteanu), care făceau cu schimbul şi, în fiecare zi, doi studenţi se îngrijeau de nevoile lui nea Petrache. Inclusiv nevoia de a avea, cum spuneam, conlocutori de calitate. Pan Izverna fusese avertizat să nu spună nimănui nimic despre anchetă. Mi-a mai dat şi alte detalii, utile pentru ce a urmat. Şi ce a urmat? N-am aşteptat să fiu chemat eu la Securitate, ci m-am dus eu să reclam abuzul Securităţii. M-am dus la Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, i-am povestit şi i-am demonstrat cât de imbecilă era o asemenea anchetă şi i-am lăsat un memoriu, către ministrul de interne, cu rugămintea să-l dea dînsul, personal, în mâna ministrului. Reacţia lui Dumitru Radu Popesu a fost impecabil de colegială şi de eficientă. Îndeosebi pentru Petre Ţuţea. În ceea ce mă priveşte, nu am mai fost chemat la nici o discuţie. O copie a acelui memoriu o mai am printre hârtiile mele. Din păcate ancheta nu i-a ocolit pe studenţi, pe Marian Munteanu şi pe colegii săi! Şi nu le-a fost uşor!

c. În 1985 am încheiat un raport de circa 300 (trei sute) de pagini asupra activităţii lui Petre Ţuţea, asupra a ceea ce gândeşte etc. Ca să derutez posteritatea, i-am dat acelui raport aspectul de roman. Ba chiar l-am predat spre publicare editurii Cartea Românească, în al cărui plan editorial mă şi înscrisesem cu acel text. Nu mi l-au publicat. Nici măcar în 1990 când editorul Sorin Mărculescu, de faţă cu acelaşi Marcel Petrişor, mi-a declarat că la editura Cartea Românească nu poate fi acceptat un roman care face apologia legionarilor. La care Marcel Petrişor aproape că l-a luat de guler: „Bine, mă, tu nu ştii că socrul tău a fost legionar?!“ Eu chiar nu ştiusem…

Cum spuneam, textul l-am scris în anii ’80. Se intitulează, ca roman, Salonul de reanimare, şi l-am publicat la editura ALL. În 1985 i l-am dat, în manuscris, lui Marcel Petrişor să-l citească. Personajul principal al cărţii este Petre Ţuţea. Mai apare şi Simion Ghinea şi alţi colegi de la Academia din Aiud… Am bănuiala că Marcel Petrişor, aşa cum m-am şi aşteptat i-a arătat manusccrisul (sau i l-a povestit) lui Petre Ţuţea. Acesta, în câteva rânduri, discutând împreună, a introdus în discuţie câteva din subiectele pe care le abordase şi în textul meu. Parcă pentru a-mi întări convingerea (şi nădejdea) că transmisesem corect ideile sale, ale „marelui Ţuţea“.

7. Mă amuza să ridic în adunările generale de partid chestiuni de principiu, sub forma unor paradoxuri ale lumii noastre, ale României socialiste. La aceste şedinţe participau cam toţi profesorii şi cei mai răsăriţi dintre studenţi (cu unele excepţii, fireşte):

– aşa am povestit colegilor mei de partid că mă întâlnisem deunăzi cu un fost coleg de facultate, care rămăsese repetent în anul I. Nu-l mai văzusem de atunci, până deunăzi, când am aflat de la el că este căpitan de miliţie, că are locuinţă dată de stat, un salariu de două ori mai mare decât al meu, maşină etc. Şi am întrebat adunarea generală: care dintre noi a urmat politica partidului, atât de corect rezumată în lozinca de pe perete: Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi! Evident, eu! Eu mă înscrisesem pe linia partidului, nu fostul coleg! Şi cu toate acestea eu nu aveam locuinţă, nici maşină, şi leafa pe jumătate! Am tras concluzia că lozinca cu pricina nu corespunde realităţii, derutează tineretul ţării şi am cerut să fie dată jos…

– în altă şedinţă am pus problema telefoanelor, a faptului că ne sunt ascultate telefoanele. Am adus dovezi! Dar nu pentru a contesta această practică. Dimpotrivă! Am lăudat-o, zicând că multe dintre aceste convorbiri, corect consemnate, vor fi de mare valoare pentru istoria literaturii române! Am deplâns numai faptul că persoana care (mă) înregistrează tot ce vorbesc eu la telefon (şi în alte ocazii), am aflat că are un salariu mult mai mare decât al meu! Mi se pare nedrept şi în contradicţie cu echitatea socialistă! Mai degrabă eu şi alţii care suntem înregistraţi merităm un salariu mai mare!…

– culmea tupeului meu de colonel de securitate infiltrat ca profesor la Universitate am atins-o, cred, la şedinţa PCR când ni s-a prelucrat o lege, a secretului de stat. O prevedere a acestei legi ne îndemna ca atunci când sesizăm o faptă care aduce atingere siguranţei naţionale să o aducem la cunoştinţă organelor de securitate. Securităţii, deci. Când am fost întrebaţi dacă e ceva neclar, dacă avem vreo întrebare de pus pe marginea textului ce ne fusese citit, eu am ridicat mâna şi m-am plâns că de ani de zile vreau să reclam la Securitate o mulţime de fapte care aduc atingere siguranţei naţionale, unele dintre acestea fiind fapte săvârşite chiar de unii colegi, câţiva prezenţi acolo în sală! Dar n-am ştiut unde să-i reclam, iar legea cea nouă, am sperat, m-am înşelat, nu mă ajută cu nimic, căci nici din această lege eu nu pot să aflu unde este securitatea! „Am umblat tot Bucureştiul şi toată Constanţa – oraşe pe care le cunosc foarte bine, şi nicăieri, pe nici o clădire, la nici o poartă de instituţie nu am găsit firma Securităţii! Poate măcar acum cineva îmi spune unde se află Securitatea!…“ Colegii rîdeau, eu mă supăram pe ei că nu înţeleg gravitatea situaţiei în care mă aflu: să vrei să te adresezi Securităţii, nu o dată, de nu ştiu câte ori, şi să nu-i ştii adresa. „Am întrebat şi oamenii de pe stradă şi, tot aşa, ca dumneavoastră, mi-au rîs în nas! De ajunsesem să cred, la un moment dat, că Securitatea, Doamne fereşte, nici nu există de fapt!… Noroc cu legea asta, că m-am liniştit!… Securitatea există, iar dacă nu are o adresă anume, înseamnă că e pretutindeni…“

Nu insist cu alte amintiri, cu detalii care ar ocupa un spaţiu tipografic prea mare. Ca să se înţeleagă că întâmplări precum cele povestite mai sus s-au putut petrece, trebuie să mai precizez o dată că n-am fost un ins iraţional şi iresponsabil. Ci am fost, dimpotrivă, foarte conştient de realitatea în care trăiam. Bunăoară, statutul PCR îţi oferea o bună apărare: puteai să spui în adunările generale aproape orice dacă făceai pe naivul care n-a înţeles întocmai spiritul statutului sau al politicii partidului. Gravitatea unor afirmaţii scădea enorm dacă acele afirmaţii erau făcute în plenul adunării generale. Din această realitate făceau parte şi colegii care aveau funcţii de conducere în PCR sau în Universitate. Am apreciat corect calitatea lor umană şi mi-am dat seama că, în anumite limite şi atâta vreme cât mă ţin de litera legii şi a statutului PCR, ei vor fi alături de mine. Mă gândeam la dumnealor Ghiţă Florea, Augustin Gârbea, Romul Munteanu, Alec Hanţă, Eugen Marinescu, Gheorghe Dincă, Gheorghe Cazan, Paul Miclău, George Lăzărescu, rectorii Ioviţ Popescu şi Alexandru Balaci. Am avut însă şi o colegă, care, cu autoritatea ei de lider politic şi soţie a doi generali de securitate (sic!), a cerut vehement excluderea mea din PCR şi din rândurile cadrelor didactice universitare, deoarece derutam studenţii şi destabilizam adunările PCR… Am fost convocat la Comitetul PCR al Universităţii. Era într-o joi, la prânz… Nu m-am dus cu inima uşoară. Când am fost invitat în sala de judecată, am dat de figura lui Ghiţă Florea, radiind. N-am apucat să zic ca lumea Bună ziuaşi m-a luat cam aşa: „Măi, Ioane, m-ai dat gata cu articolul ăsta! E cel mai bun articol pe care l-am citit în România literarăvreodată!… Dar îmi place că eşti şi mare şmecher! Cum ai făcut de l-ai publicat chiar azi?!…“ Despre ce era vorba? Îi dădusem lui George Ivaşcu de câteva luni un text, de vreo zece pagini, intitulat Cel mai frumos cuvînt, şi George Ivaşcu îl publicase tocmai în joia aceea! Mâna lui Dumnezeu! Eu uitasem cu totul de articol şi nici nu-mi trecuse prin cap în dimineaţa aceea să cumpăr „R.L.“… Era un text despre cuvîntul român. Un text avântat naţionalist, dar şi – filologic vorbind, fără cusur. Sau măcar acceptabil. Acel articol publicat în 1977 la loc de cinste în „România literară“ (în paginile din mijloc), a făcut fără obiect şedinţa Comitetului PCR din Universitate în care trebuia să fie analizată activitatea mea şi discutată cererea tovarăşei E.G. de excludere a mea din PCR şi, probabil, din… Securitate! Şi fac astfel precizarea cea mai importantă privind atitudinea mea: eu am criticat deseori stările de dinainte de 1990. Am criticat ca să zic aşa comunismul! Hai, pot zice că am fost anti-comunist. Mai exact: anti-bolşevic! Dar critica mea, contestaţia mea, a fost mereu de pe poziţii naţionaliste! Şi în felul acesta am ştiut şi am simţit, când a fost cazul, că-i am alături pe cei mai mulţi dintre colegii cu funcţii de conducere în învăţământul superior. Le mulţumesc.

Colonelul de mine am mai făcut o ispravă: am trimis la Europa Liberă câteva rapoarte, adică o piesă de teatru, Recviem pentru Jan Palak şi câteva intervenţii. Piesa a ajuns pe mâna lui Alain Parouit, Vlad Georgescu, Monica Lovinescu. O piesă anticomunistă, anti-sovietică mai ales. Scrisă din perspectiva unui naţionalist român. Chiar şi fără experienţa acestui eşec (nu s-a spus o vorbă despre această piesă la celebrul microfon), mi-aş fi dat seama că la Europa Liberă anticomunismul era sinonim cu anti-românismul. Că faţă de Ceauşescu, de România în general, dar şi în multe alte chestiuni, cei de la München făceau politica Moscovei, nu a Washingtonului.

În zelul meu de român memorandist (cred că pe adresa CC al PCR am trimis cel puţin 10-15 memorii), la un moment dat, când mi-am dat seama ce se întâmplă la „Europa Liberă“ am făcut o scrisoare la Departamentul de Stat, în care l-am reclamat nominal pe Gelu Ionescu, dar şi pe cei care-i permit ca la microfonul E.L. să facă nu propagandă anticomunistă, ci propagandă antiromânească. Mai mult, să atace persoane din ţară – absolut onorabile prin comportamentul lor civic, politic şi profesional, sub imboldul unor ranchiune şi adversităţi personale. După 1990, am aflat că reclamaţia mea a avut efect, s-a făcut o anchetă în legătură cu domnul Geluţu Ionescu. Cu care fusesem bun coleg până când, ajuns la München, s-a apucat de golănii intrând în jocul personal şi penibil al unor frustraţi.

De aceea, în februaroe 1989, când Aurel Dragoş Munteanu mi-a propus să intru, alături de el, în ceea ce urma să devină în decembrie gaşca de „emanaţi ai revoluţiei“, am refuzat. Mi-a fost teamă mai întâi că invitaţia este o provocare a …Securităţii. În cazul că nu era vorba de aşa ceva, oricum nu aveam nici o încredere în ceea ce „Europa Liberă“ încuraja şi preţuia. N-am avut încredere în binele pe care ni l-ar face străinii, fie ei din Est, fie ei din Vest! „Străinul nu te creşte!“ o auzeam deseori pe mama. Cu adresă mai precisă şi cu argumente istorice, lecţia asta am primit-o şi de la Petre Ţuţea. Căruia nu i-a „mirosit“ prea bine nici aşa-zisa disidenţă a lui A.D.M. Depun această mărturie!

Ideea aceasta, că nu-i mare deosebire între intenţiile Occidentului şi ale Răsăritului am pus-o şi în centrul piesei de teatru Credinţa. Scrisă în contextul centenarului Independenţei (1877-1977), când ştiam că cenzura va fi mai permisivă, piesa îl are ca personal principal pe Carol I. Am fost primul (şi singurul), alături de Paul Anghel, care am făcut din Carol I un personaj literar pozitiv, simpatic. În piesă se vorbeşte şi de regele Mihai, cu decenţă. Cu patos sunt prezentaţi Brătienii, inclusiv cel ucis de comunişti la Gherla: Gheorghe. Piesa s-a jucat la Constanţa şi a fost şi publicată. O piesă anti-imperialistă, anti-ţaristă, anti-sovietică, cu trimiteri clare la teza lui Brejnev privind suveranitatea limitată a statelor mici. Din păcate, această teză este acum 100% americană… Aşa că piesa este azi mult mai actuală ca în 1978. Probabil că din această pricină nimeni nu se gândeşte să o mai joace. Dimensiunea anti-naţională, anti-românească a cenzurii comuniste de odinioară este mult mai cuprinzătoare şi mai apăsată în cenzura de azi, impusă de democraţia în care ne-am pomenit după 1990.

Aş mai avea (prea) multe de spus în „apologia“ mea. Dacă cele de mai sus nu sunt suficiente, voi reveni. Dar numai într-un dialog deschis, transparent, cu persoane care îşi vor afirma identitatea, nu numai suspiciunile… Dar vreau în încheiere să spun ceva în apărarea (nu apologia) Securităţii. Relatez o întâmplare:

În 1986 (?) am primit sfatul să nu mă mai văd des cu Petre Ţuţea. „Ce aveţi de câştigat din asta?“ Am răspuns că de câştigat nu am de câştigat, dar s-ar putea să am de învăţat. Domnul colonel mi-a cerut să-i dau un exemplu, ceva ce am aflat de la Petre Ţuţea. „Nici măcar nu este profesor, cum îi zice toată lumea. În viaţa lui n-a ţinut în mână un catalog!…“ I-am răspuns că de la Petre Ţuţea am aflat, bunăoară, o altă versiune, cu totul alta, despre cum şi de ce a fost asasinat I.G. Duca. Şi i-am povestit cele relatate mie de domn profesor. „Şi dumneavoastră l-aţi crezut?“ s-a mirat ditamai colonelul. Nu-l cred, dar am de gând să verific cu prima ocazie, când voi putea avea acces la documente, la presa vremii etc. „Îmi daţi voie să verific eu? Am un coleg care şi-a dat licenţa (doctoratul) cu mişcarea legionară. A cercetat toate arhivele. Îl întreb eu cum a fost cu Duca.“ Desigur, n-am avut nimic împotrivă, mai ales că nu mă îndoiam de rezultat. După o vreme, colonelul mi-a dat telefon: „M-am interesat în chestiunea aceea cu Duca, cum v-am promis. Să ştiţi că Ţuţea al dumneavoastră a avut dreptate, domnule!“ Era şi el mirat. Nu mai mult decât mime…

După 1990, în „Vremea“ lui Păunescu am povestit despre acest securist de ispravă şi l-am comparat cu acei intelectuali de forţă şi renume care se dovediseră incapabili să accepte şi să-şi însuşească, să bage în ecuaţia adevărului, acele informaţii apărute după 1990, care, în mod logic, îi obligau să retracteze cele spuse sau scrise vreodată despre legionari. Colonelul V. a avut această onestitate intelectuală, atât de rară printre cei mai intelectuali dintre noi.

În 1994, când eram senator, am fost invitat la Clubul Pensionarilor din M.A.I., adică a foştilor securişti, să ţin o conferinţă despre 1907. Am transformat intervenţia mea într-o laudă la adresa lui Petre Ţuţea şi a generaţiei sale, ceea ce i-a făcut pe unii dintre securişti să mă huiduie, să ceară cu voce tare să plec, să fiu dat afară… Acei unii au fost însă doar câţiva, ceilalţi – o sală arhiplină, le-au impus să facă linişte, să fie disciplinaţi, iar la sfârşit am fost aplaudat călduros. Nu eu propriu-zis, ci Petre Ţuţea. Aplaudat de securişti!… Sper, ţinând seama de locul unde am conferenţiat, că tot ce am spus atunci s-a înregistrat. Mi-ar plăcea grozav să recuperez textul.

Mai zic una: după o vreme, Petre Ţuţea şi Simion Ghinea au ţinut să mă avertizeze că ei, când şi când, mai sunt invitaţi să dea declaraţii despre tot ce au făcut în ultima vreme, cu cine s-au întâlnit, ce au vorbit etc. Că, deci, vor fi probabil întrebaţi şi despre întâlnirile cu mine. Le-am spus să nu-şi facă nici o grijă, să nu ascundă nimic din ce am vorbit şi pus la cale, căci eu unul nu am nimic de ascuns… La o asemenea întrevedere, onor Securitatea i-a atras atenţia lui Petre Ţuţea că face prea multă propagandă cu Basarabia, că-i românească, că ar trebui să revină la Patria mamă. „De ce nu vă potoliţi, domnule Ţuţea?“ „Dumneavoastră ce ţigări fumaţi, domnule maior?“ a răspuns Petre Ţuţea. „Nu se vede ce fumez?! Carpaţi!“ „Şi de ce nu fumaţi Kent?“ a insistat nea Petrache. „Nu-mi permite leafa să fumez Kent!“ a răspuns Ministrul de Interne. „Păi, drăguţă, s-a înfoiat cât era de mare domn profesor, dacă Basarabia se întoarce la patria mumă, la România, să ştii că şi dumneata vei putea fuma Kent. Căci salariul dumitate este direct proporţional cu suprafaţa Ţării!…“

Aşa s-a ajuns ca mitul Petre Ţuţea să circule şi prin birourile Securităţii, nu numai prin celulele închisorilor. Un mit perceput de unii securişti cu neaşteptată simpatie. Căci, totuşi, sângele apă nu se face. Oricât ar fi de aprigă lupta de clasă, mai naturală, mai firească este solidaritatea de neam. Sentimentul acestei solidarităţi Petre Ţuţea a ştiut să-l stârnească în jurul său ca nimeni altul. Oriunde s-a aflat!

*

*

Iată și cele trei comentarii, care au fost de bun augur! Patria recunoscătoare!

Şerban Popa • 

Să nu mi-o luaţi, vă rog în nume de rău, domnule profesor, dar citind „Eu, Petre Ţuţea şi Securitatea,” mi-am adus aminte de unele din păţaniile mele de dinainte de 1989.

Spre deosebire de dumneavoastră, eu mi-am plătit cotizaţia la sindicat.

Ceea ce am refuzat să plătesc au fost părţile sociale.

Atunci când secretarul de partid de la institut (lucram la ISPH) m-a chemat să-mi ceară socoteală i-am răapuns că nu pot să plătesc pentru ceva pentru care sunt proprietar, producător şi beneficiar.

A rămas mască.

Atât a putut să mă apostrofeze (că nu era prima nefăcută pe care o făceam) : De ce nu vrei să intri şi tu în rânduri ?

Iar eu i-am răspuns cu un tupeu total (dar după ce-am ieşit a trebuit să mă ţin puţin de perete că începuseră să-mi tremure picioarele) : Eu sunt în rânduri tovarăşe Budu (aşa îl chema). Alţii nu sunt.

Ceea ce era un fel de avertisment să nu-i mai lase pe alţii să fure din materialele scumpe cu care se lucra acolo. Eu făceam pe vremea aceea machete de prezentare pentru ceauşescu, machete care încorporau materiale deosebit de rare şi de scumpe.

Nu ştiu cine, sau dacă altcineva a plătit în locul meu cei câţiva zeci de lei în fiecare lună.

Cu învăţământul politic a fost o altă fază.

Eu nefiind membru de partid făceam învăţământul politic la sindicat.

Numai că, de fiecare dată când îmi venea rândul legam tema la zi de marile probleme filosofice. Problema cunoaşterii, a dialecticii, a primordialităţii materiei faţă de spirit etc.

Pe vremea aceea aveam timp să citesc, cu doar două ore de televizor pe zi.

Rezultatul a fost acela că, din astfel de intervenţii, reieşea de fiecare dată – fără ca să fie nevoie de nici un efort vizibil – cât de tâmpite erau de fapt lecţiile la care eram siliţi să fim prezenţi şi cât de interesante ar fi putut, totuşi, să fie.

Până la urmă însă, „cursanţii” au prins oarece drag de giumbuşlucurile mele, pentru că nimeni, niciodată, nu m-a tras de mânecă

Avatar

Mircea O. • 

Părerile mele nu corespund întotdeauna celor formulate de dvs. în post, dar materialul este aşezat şi implicit instructiv.

Avatar

T. Bucur • 

Mda! Am citit cu interes.

*

Nota redacției – Așadar, ideea de a deschide acest site mi-a dat-o domnul Marcel Bouroș. Acest site care a devenit o parte importantă din „opera” mea. Și din viața mea. Îmi face plăcere să mă simt dator la oameni ca domnul Marcel Bouroș! Tot binele întregii familii Marcel Bouroș.