miercuri, 14 iunie 2023

Șerban POPA. ROMÂNIA DE AZI ESTE O ȚARĂ COMUNISTĂ !!!

ROMÂNIA DE AZI ESTE O ȚARĂ COMUNISTĂ !!!

„ROMÂNIA A RĂMAS. DIN PUNCT DE VEDERE JURIDIC, STAT COMUNIST. TOATE LEGILE PRIN CARE STATUL ROMÂN A PRELUAT CAPITALUL NAȚIONAL SUNT LOVITE DE NULITATE ABSOLUTĂ.”

Deși afirmația din titlul articolului pare să aparțină cuiva care a pierdut contactul cu realitatea, vom demonstra în cele ce urmează că, dimpotrivă, exact aceasta este situația în care se află acum România.

PROVENIENȚA CAPITALULUI NAȚIONAL

Capitalul național provine, în marea lui majoritate, din capitalul acumulat în România înainte de 1990, fiind vorba despre:

- capital aflat în întreprinderi - regii autonome și în societăți comerciale - proprietate publică și privată a statului;

- capital aflat în întreprinderi private care au scăpat de distrugere după privatizare și continuă să producă;

- capital aflat în întreprinderi private noi, sau extinse, dar care (atenție!!!) s-au constituit din investirea profiturilor obținute din exploatarea capitalului aflat în întreprinderile scăpate de la distrugere.

Există desigur și capital aflat în întreprinderi noi, sau extinse înființate/extinse cu capital care nu are legătură, nu provine din capitalul anterior descris. Dar ponderea deținută de către capitalul acestor întreprinderi este una mică față de totalul capitalului național.

Și oricum, acest capital nu face obiectul studiului de față.

Vom adăuga la cele de mai sus faptul că statul actual, România, este urmașul și moștenitorul statului comunist Republica Socialistă România. Ceea ce conduce la concluzia că, dacă statul român actual, România, este urmașul și moștenitorul RSR și el, statul actual, pretinde că a fost (și încă mai este, atât cât mai este) proprietarul capitalului național, atunci Republica Socialistă România a fost/a trebuit să fie proprietarul capitalului național

ORIGINILE (REVOLUȚIONARE ALE) CAPITALULUI NAȚIONAL

Pentru a lămuri problema, vom începe cu originea (declarat) comunistă a statului Republica Socialistă România, origine provenind direct din punerea în aplicare a ideologiei comuniste/marxiste care, în forma actuală își are actul de naștere în Manifestul Partidului Comunist.

Act de naștere care, la rândul lui, de la bun început, precizează că principala trăsătură distinctivă a comunismului, cea care îl definește și îl distinge de oricare altă doctrină, este desființarea proprietății private. Fiindcă, afirmă Marx și Engels în Manifest : „Ceea ce caracterizează comunismul nu este desființarea proprietății în general, ci desființarea proprietății burgheze”....... „În acest sens, comuniștii pot rezuma teoria lor la desființarea proprietății private”.

Astfel, nu lupta de clasă, nu teroarea revoluționară, nu ideologia ridicată la rang de religie, etc. definesc și generează comunismul. Toate aceste trăsături, care se regăsesc în Republica Socialistă România, sunt efecte, eventual cauze subsecvente ale cauzei inițiale, cauză care constă în desființarea programată a proprietății private.

Desființare a cărei consecință implacabilă este înlocuirea ei cu singura alternativă posibilă : proprietatea comună. Căci, ne lămuresc tot clasicii: „Așadar, atunci când capitalul este transformat în proprietate colectivă, aparținând tuturor membrilor societății, aceasta nu înseamnă transformarea proprietății personale în proprietate socială. Ceea ce se transformă este numai caracterul social al proprietății. Ea își pierde caracterul de clasă”.

Prin urmare, nu se poate vorbi de comunism în Republica Socialistă România, dacă proprietatea asupra asupra mijloacelor de producție, nu a fost una comună, devălmașă, social(ist)ă. Se poate deci spune, parafrazându-l astfel pe Sf. Pavel : dacă proprietate comună nu e, nici comunism nu e !

Așadar, din punctul de vedere al doctrinei marxiste, Republica Socialistă România NU putea fi proprietarul mijloacelor de producție, al capitalului național

CAPITALUL NAȚIONAL, DE LA TEORIA REVOLUȚIONARĂ LA PRACTICA STATALĂ

Vom încerca să stabilim cum au stat lucrurile, în realitatea „socialismului real” românesc.

Pentru aceasta vom face apel la textul Constituției RSR din 1965, republicată în 1986, având în vedere faptul că, (și) în Republica Socialistă România, Constituția a însemnat actul fondator al cadrului societății, expresia izvorului de drept (socialist), legea supremă a statului. Cu alte cuvinte, inclusiv în materie de proprietate asupra capitalului/mijloacelor de producție, Constituția avea ultimul cuvânt și nici un alt act normativ, sau dispoziție nu puteau fi contrare prevederilor constituționale. Iar dacă erau contrare, erau (ar fi trebuit să fie) lovite de nulitate absolută.

Iată deci textul Constituției RSR din 1965, republicată în 1986, referitor la proprietatea asupra mijloacelor de producție:

Art. 5. Economia naţională a României este o economie socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie. In Republica Socialista Romania, exploatarea omului de catre om este pentru totdeauna desfiintata si se infaptuieste principiul socialist al repartitiei dupa cantitatea si calitatea muncii. Munca este o indatorire de onoare pentru fiecare cetatean al tarii.

Art. 6. Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie este fie proprietate de stat - asupra bunurilor aparţinând întregului popor, fie proprietate cooperatistă - asupra bunurilor aparţinând fiecărei organizaţii cooperatiste.

Art. 7. Bogăţiile de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondu funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile şi uzinele, băncile, întreprinderile agricole de stat, staţiunile pentru mecanizarea agriculturii, căile de comunicaţie, mijloacele de transport şi telecomunicaţii de stat, fondul de stat de clădiri şi locuinţe, baza materială a instituţiilor social culturale de stat, aparţin întregului popor, sunt proprietate de stat.

Constatăm așadar că, prioritar la articolul 5, se stipulează că baza economiei este proprietatea socialistă. Ceea ce în limbaj juridic este echivalent cu formularea potrivit căreia proprietatea asupra mijloacelor de producție este una comună. Iar bunurile care fac obiectul respectivei proprietăți comune aparțin în comun/devălmășie întregului popor, tuturor cetățenilor. Respectiv tuturor membrilor comunității locale a țăranilor cooperatori.

Faptul că, ulterior, (la articolul. 6), proprietatea socialistă este segmentată în „proprietate de stat” și “proprietate cooperatistă”, nu poate aduce atingere dreptului de proprietate al întregului popor, respectiv al membrilor cooperativelor agricole. Aceasta pentru că dreptul de proprietate este - inclusiv în dreptul socialist - un drept real, patrimonial care face ca dacă un număr de persoane, o persoană fizică, sau juridică sunt proprietari ai unui bun, atunci un alt număr de persoane, o altă persoană fizică sau juridică să nu poată fi simultan proprietari ai aceluiași bun. Drept urmare, sintagmele „proprietate de stat” (atenție !!!, nu proprietate a statului) și „proprietate cooperatistă” (atenție !!!, nu proprietate a cooperativei) definesc statul, respectiv cooperativa, ca administratori ai capitalului ai cărui proprietari sunt cetățenii/întregul popor, sau (doar) țăranii cooperatori.

Este evident așadar că, potrivit acestei logici juridice, statul/cooperativa nu se pot erija (decât dacă încalcă dogma comunistă a proprietății comune) în proprietari, depășindu-și astfel calitatea, atribuită lor de către textul constituțional. Aceea de reprezentanți ai „oamenilor muncii”, de administratori ai capitalului/mijloacelor de producție.

CAPITALUL NAȚIONAL, DINCOLO DE PRACTICA STATALĂ

Va trebui acum să observăm că o interpretare a articolelor 5, 6 și 7, contrară celei expuse anterior, interpretare în care întregul popor, toți cetățenii țării, respectiv totalitatea locală a țăranilor cooperatori, nu au fost - indiferent de motivație - proprietari în comun ai mijloacelor de producție, nu este posibilă. Adică nu este posibil ca statul socialist și cooperativa agricolă să fi fost proprietari ai capitalului/mijloacelor de producție.

Motivul fiind acela că, într-o astfel de interpretare, proprietatea socialistă, comună devălmașă - premisa obligatorie a existenței statului comunist și a cooperativei agricole - nu (mai) avea cum să existe !!!

Textul articolului 5 (coroborat cu cel articolului 6) ar fi devenit, în acest caz, o contradicție în termeni.

Proprietatea socialistă devenea o ficțiune, o form(ul)ă fără conținut și fără aplicabilitate, câtă vreme statul, respectiv cooperativa agricolă erau (investiți ca) proprietari.

Textul însuși al Constituției devenea un enunț lipsit de sens, de logică juridică. Astfel, pentru a ne lămuri, să observăm încă o dată că sintagma „proprietate de stat,” folosită în cuprinsul articolului 6, este - conform însăși definirii ei - proprietate socialistă (subl ns.) de stat. Dar proprietatea socialistă, potrivit oricărei referințe, din perioada socialistă/comunistă de dinainte de 1990 - manual, dicționar juridic, act normativ, etc., care sunt reflectări ale dogmei comuniste - este proprietate comună a întregului popor asupra mijloacelor de producție.

De unde rezultă că sintagma „proprietate de stat” ar trebui să fie echivalentă cu formularea aporetică : proprietatea comună a întregului popor asupra mijloacelor de producție (este ?!) proprietate de stat. Sau și mai explicit ar trebui - în formularea art. 7 - ca mijloacele de producție enumerate ca atare (fabrici, uzine, resurse naturale, etc.) și aflate în proprietatea socialistă comună a întregului popor să se afle, în același timp, în proprietatea statului.

Ceea ce, INCLUSIV din punctul de vedere al dreptului socialist, este cu NEPUTINȚĂ.

Pe de altă parte, dacă statul - nu poporul/cetățenii - a fost proprietarul mijloacelor de producție atunci statul, încălcându-și flagrant propriul statut, cel de „stat socialist,” putea fi doar proprietar privat al mijloacelor de producție deoarece ar fi fost SINGURUL proprietar.

Și la fel stau (ar trebui să stea) lucrurile și cu proprietatea cooperatistă.

CAPITALUL NAȚIONAL, DUPĂ 22 DECEMBRIE 1989

Ajungând acum în seara zilei de 22 decembrie 1989, trebuie subliniat următorul aspect : Programul în 10 puncte, conținut în Comunicatul CFSN, cel care a statuat transformările revoluționare, nu sufla nici un cuvânt despre eradicarea proprietății socialiste și înlocuirea ei cu proprietatea publică și privată a statului, ori cu proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice.

Astfel, la punctul 4 din Program se preciza doar că va avea loc : „Restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice”.

Drept urmare, proprietatea socialistă, asupra mijloacelor de producție/capitalului, consființită prin articolele 5, 6 și 7 din Constituția din 1965, republicată în 1986, a continuat să existe și să (își) producă efectele juridice, economice, sociale și politice și după această dată.

În consecință, și la 7 august 1990, la data promulgării, de către ion iliescu a Legii 15, capitalul național se afla în continuare (potrivit prevederilor constituționale în vigoare la acea dată) în proprietatea comună/socialistă a întregului popor, respectiv a țăranilor cooperatori.

Ca urmare, Legea 15/1990, întrucât conținea prevederi anticonstituționale a fost și rămâne lovită de nulitate absolută, cel puțin în ceea ce privește articolele referitoare la „transferul” capitalului, din proprietatea comună a întregului, popor, în proprietatea publică și privată a statului, ca unic acționar al regiilor autonome și societăților comerciale.

Ceea ce, pe cale de consecință, ne face să constatăm că, prin promulgarea unei legi lovită de nulitate absolută, în speță a Legii 15/1990, întregului popor român i-a fost furat (potrivit prevederilor art. 223 Cod Penal și următoarele, și ele în vigoare la acea dată), de către statul român post comunist/socialist, întregul capital al cărui proprietar el, poporul român, era și la acea dată.

De altfel, deosebit de important este de observat faptul că în Codul Penal aflat în vigoare la 7 august 1990, infracțiunile nu aveau ca obiect „proprietatea de stat,” imposibil de definit - așa cum am văzut - din punct de vedere juridic (și semantic) ca proprietate a statului, ci AVUTUL OBȘTESC.

Furtul NU creează însă drept de proprietate pentru infractor.

Adică, prin furtul comis (de fapt prin cumulul de infracțiuni săvârșite) statul nu a devenit de atunci încoace proprietar al capitalului furat. Și, evident, nici Constituția din 1991, revizuită în 2003, nu a fost în măsură să atribuie hoțului/statului român, în proprietate, capitalul pe care acesta l-a furat în 7 august 1990. Consecința acestei stări de fapt fiind aceea că, după 7 august 1990, statul a înstrăinat, în mod fraudulos/infracțional - de regulă prin donații ilegale făcute, atât către particulari, români sau străini, cât și către alte state, prin fals botezata „privatizare”, în nume și folos propriu - bunuri care nu îi aparțineau și pe care le-a furat de la poporul român.

Mai mult, statul român face și în prezent trafic cu bunurile furate de la poporul român. A se vedea, de exemplu, concesionarea resurselor petroliere și de gaze naturale din Marea Neagră.

SOLUȚIONAREA STATUTULUI CAPITALULUI NAȚIONAL

Date fiind cele de mai sus, abordarea problemei proprietății asupra capitalului național, așa cum a fost el descris la începutul prezentului text, nu poate fi făcută decât pornind de la prevederile Constituției RSR din 1965, republicată în 1986. Prevederi care au consacrat faptul că întregul popor român, respectiv, după caz, comunitățile locale de țărani cooperatori au fost, în comun, proprietarii DE DREPT al capitalului/bunurilor mijloace de producție acumulate inclusiv până în 1990.

Pe cale de consecință, în pofida furtului comis de către statul român prin promulgarea Legii 15/1990, el, poporul român, este și în prezent, atât proprietarului DE DREPT al capitalului acumulat până în 1990, cât și proprietarul DE DREPT al capitalului acumulat după 1990, prin punerea în lucrare a capitalului rămas nedistrus după privatizări și retrocedări. Statul actual, România, precum și cei cărora - prin „privatizare” și „retrocedare” - statul actual le-a atribuit în mod fraudulos capital, NU sunt proprietarii capitalului național

În atare situație, unica soluție corectă de rezolvare a problemei proprietății asupra capitalului național este denunțarea furtului și a infracțiunilor conexe acestuia, săvârșite de către statul român prin promulgarea Legii 15/1990, demascarea falsei calități de autoproclamat proprietar al capitalului național pe care, fără drept, și-o atribuie statul post decembrist, CONFISCAREA EXTINSĂ A BUNURILOR FURATE ȘI ÎNAPOIEREA LOR PĂGUBAȘILOR, TUTUROR CETĂȚENILOR ROMÂNIEI.

Varianta Cojocaru, în versiunile din 1990, 1992 și 1994, adaptate prezentului, fiind cea mai potrivită metodă care să ducă la îndeplinire transferul în proprietatea privată a fiecărui cetățean român a părții din capital - aflat încă în proprietate socialistă - ce i se cuvine de drept.

IEȘIRE DIN, SAU RĂMÂNERE ÎN COMUNISM A ROMÂNIEI ?

Ieșirea României din comunism constă deci în rezolvarea CORECTĂ a problemei privind proprietatea asupra capitalului național. Constă adică din scoaterea acestui capital de sub controlul actualilor FALȘI proprietari și transferul lui în proprietatea privată a ADEVĂRAȚILOR proprietari, cetățenii.

Faptul că Republica Socialistă România a comis, ca stat socialist, abuzuri inimaginabile, abateri criminale de la propriile norme autoimpuse, (inclusiv în chestiuni privind dreptul de proprietate), reprezintă un motiv în plus pentru a adopta ACEASTĂ soluție, mai sus prezentată și nu alta.

Dacă în schimb - indiferent de motivație - va fi perpetuat falsul instituționalizat potrivit căruia, în Republica Socialistă România, mijloacele de producție s-au aflat, în proprietatea exclusivă, deci privată a statului, vom conchide că RSR a fost stat capitalist monopolist. Pe cale de consecință, a considera, în mod cu totul GREȘIT, că România, în calitate de moștenitor al RSR, este proprietar, public și privat al capitalului național) va face ca, în resorturile ei fundamentale/esențiale - anume cele de drept, legale și legitime - societatea românească să rămână, în realitate, una comunistă. Iar statul român, România de azi să fie (și să rămână, dacă rezolvarea corectă a problemei capitalului nu se va produce), în mod aparent paradoxal, o țară comunistă !!!

Șerban Popa

Șerban POPA. ESTE ROMÂNIA O ȚARĂ POSTCOMUNISTĂ ?

ESTE ROMÂNIA O ȚARĂ POSTCOMUNISTĂ ?

CAPITALUL NAȚIONAL, SAU PROPRIETATEA SOCIALISTĂ A ÎNTREGULUI POPOR ASUPRA MIJLOACELOR DE PRODUCȚIE, VERSUS PROPRIETATEA DEVENITĂ, ÎN MOD FRAUDULOS, PUBLICĂ ȘI PRIVATĂ A STATULUI

Deși pare tardiv ca să își pună cineva această întrebare după aproape trei decenii de așa zisă „tranziție”, răspunsul, îmi apare ca fiind obligatoriu după ce, în paginile ultimului număr al ziarului, economistul Constantin Cojocaru anunță că începe o prezentare a ideilor domniei sale și a colaboratorilor domniei sale privind proprietatea asupra a ceea ce este definit, de către cei amintiți, ca fiind capitalul național.

În ceea ce mă privește - deși am cunoștință despre conținutul Constituției Cetățenilor, depozitara ideilor dr. Cojocaru și a colaboratorilor săi privitoare la capitalul național - nu mi-am propus și nici nu (îmi) propun să fac o analiză a criticilor, precum și a soluțiilor oferite, pe această temă, de către autorii textului respectiv.

Astfel, plecând de la critica - perfect justificată, de altfel - pe care dr. Cojocaru o face prevederilor constituționale referitoare la statutul actual al capitalului național, voi încerca să lămuresc dacă statul, care pretinde că este proprietarul capitalului național, este cu adevărat proprietarul lui legal și legitim. Și, pe cale de consecință, voi putea răspunde la întrebarea pusă în titlul articolului.

PROVENIENȚA CAPITALULUI NAȚIONAL

Pentru început, va trebui să (ne) lămurim în ceea ce privește proveniența capitalul național.

Și vom constata că respectivul capital provine, în covârșitoarea lui majoritate, din capitalul acumulat în România înainte de 1990.

Astfel, este vorba:

- fie despre capital aflat în întreprinderi - regii autonome în principal, dar și în societăți comerciale- care încă se află în proprietatea publică și privată a statului;

- fie despre capital aflat în întreprinderi private care au scăpat de distrugere după ce au fost privatizate și, în pofida mediului antreprenorial puțin favorabil continuă să existe și să producă;

- fie despre capital aflat în întreprinderi private noi, sau extinse, dar care (atenție!!!) s-au constituit din investirea profiturilor obținute din exploatarea capitalului aflat tocmai în întreprinderile private scăpate de la distrugere.

Există desigur și capital aflat în întreprinderi noi, sau extinse înființate/extinse cu capital care nu are legătură, nu provine din capitalul anterior descris. Dar ponderea deținută de către aceste întreprinderi noi/extinse este una mică față de totalul capitalului național.

O afirmă și o certifică chiar dr. Cojocaru.

Dar oricum, acest capital nu face obiectul studiului de față.

Să adăugăm la cele de mai sus faptul că statul actual, România, este/se consideră a fi urmașul și moștenitorul statului comunist Republica Socialistă România care, la rândul lui, a fost urmașul statului, tot comunist, Republică Populară Romînă.

Ceea ce, pe cale de consecință, ne conduce, cu necesitate, la concluzia implacabilă că, dacă statul român actual, România, este urmașul și moștenitorul Republicii Socialiste România și el, statul actual, România. pretinde că a fost (și încă mai este, atât cât mai este) proprietarului capitalului național, atunci Republica Socialistă România a fost proprietarul capitalului național alcătuit din întreprinderile socialiste și resursele naturale de orice fel.

Să vedem atunci dacă chiar a fost.

ORIGINILE (REVOLUȚIONARE ALE) CAPITALULUI NAȚIONAL

Pentru a ne lămuri, vom începe cu începutul, adică cu originea (declarat) comunistă a statului Republica Socialistă România, origine provenind direct din punerea în aplicare a ideologiei comuniste/marxiste.

Ideologie comunistă care, în forma actuală - nu mai este, sper, un secret pentru nimeni - își are actul de naștere în Manifestul Partidului Comunist.

Act de naștere care, la rândul lui, de la bun început, pentru a nu lăsa loc nici unei îndoieli, precizează că principala trăsătură distinctivă a comunismului, cea care îl definește și îl distinge de oricare altă doctrină, ceea care face ca comunismul să fie comunism, este desființarea proprietății private.

Căci, afirmă Marx și Engels în Manifest : „Ceea ce caracterizează comunismul nu este desființarea proprietății în general, ci desființarea proprietății burgheze”....... „În acest sens, comuniștii pot rezuma teoria lor la desființarea proprietății private”.

Astfel, nu lupta de clasă, nu teroarea revoluționară, nu ideologia ridicată la rang de religie, nu partidul unic, nu planificarea economiei, nu obsesia omului nou, nu cultul personalității, nu confiscarea conștiințelor definesc și generează comunismul.

Toate aceste trăsături, pe care le regăsim în Republica Socialistă România (comune, de altfel, tuturor regimurilor comuniste), sunt efecte, eventual cauze subsecvente ale cauzei inițiale, generatoare, fondatoare, adică, desființarea proprietății private și, pe cale de consecință, înlocuirea ei cu singura alternativă posibilă, proprietatea comună. Căci, ne lămuresc tot clasicii: „Așadar, atunci când capitalul este transformat în proprietate colectivă, aparținând tuturor membrilor societății, aceasta nu înseamnă transformarea proprietății personale în proprietate socială. Ceea ce se transformă este numai caracterul social al proprietății. Ea își pierde caracterul de clasă”.

Prin urmare, nu se poate vorbi de comunism în Republica Socialistă România, dacă proprietatea asupra capitalului, adică asupra mijloacelor de producție, nu a fost una comună, devălmașă. social(ist)ă.

Putem deci spune, fără teama că vom greși și parafrazându-l astfel pe Sfântul Apostol Pavel: dacă proprietate comună nu e, nici comunism nu e!

Pe scurt deci, dacă vom constata că, în loc să se afle în proprietatea comună a întregului popor capitalul/mijloacele de producție s-au aflat, în RSR, în proprietatea privată a statului, vom conchide că RSR nu a fost, în realitate, stat socialist, ci stat capitalist, mai precis stat capitalist monopolist.

Motivația de necombătut a acestei afirmații fiind aceea că economia - baza societății - s-a „bazat”, la rândul ei, nu pe proprietatea socialistă a întregului popor, ci pe proprietatea privată capitalist monopolistă a statului.

CAPITALUL NAȚIONAL, DE LA TEORIA REVOLUȚIONARĂ LA PRACTICA STATALĂ

Să încercăm să stabilim acum cu exactitate cum au stat lucrurile, în realitatea „socialismului real” românesc.

Cu alte cuvinte, inclusiv în materie de proprietate asupra capitalului/mijloacelor de producție, Constituția avea ultimul cuvânt și nici un alt act normativ, sau orice fel de altă dispoziție nu putea fi contrară prevederilor constituționale. Iar dacă erau contrare erau (ar fi trebuit să fie) lovite de nulitate absolută.

Iată deci textul Constituției RSR din 1965, republicată în 1986, referitor la proprietatea asupra capitalului/mijloacelor de producție:

Art. 5.

Economia naţională a României este o economie socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie.

……………………………………………………………………………………………………………………….

Art. 6.

Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie este fie proprietate de stat - asupra bunurilor aparţinând întregului popor, fie proprietate cooperatistă - asupra bunurilor aparţinând fiecărei organizaţii cooperatiste.

Art. 7.

Bogăţiile de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondu funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile şi uzinele, băncile, întreprinderile agricole de stat, staţiunile pentru mecanizarea agriculturii, căile de comunicaţie, mijloacele de transport şi telecomunicaţii de stat, fondul de stat de clădiri şi locuinţe, baza materială a instituţiilor social culturale de stat, aparţin întregului popor, sunt proprietate de stat.

Vom constata așadar că, în textul constituțional, prioritar la art.5, se stipulează că baza economiei este proprietatea socialistă. Ceea ce inclusiv în limbaj juridic este echivalent cu afirmația potrivit căreia proprietatea asupra capitalului/mijloacelor de producție este una comună. Iar bunurile care fac obiectul respectivei proprietăți comune aparțin în comun/în devălmășie întregului popor, tuturor locuitorilor (adulți) ai țării, tuturor cetățenilor statului. Respectiv tuturor membrilor comunității locale a țăranilor cooperatori.

Faptul că, ulterior, (la art. 6), proprietatea socialistă este segmentată în „proprietate de stat” și “proprietate cooperatistă”, nu poate aduce atingere dreptului de proprietate al întregului popor, respectiv al membrilor cooperativelor agricole.

Aceasta pentru că dreptul de proprietate este - inclusiv în dreptul socialist - un drept real, patrimonial care face ca dacă o entitate (un grup de persoane, o persoană fizică, sau o persoană juridică) este proprietară a unui bun, atunci o altă entitate (un alt grup de persoane, o altă persoană fizică sau o altă persoană juridică) să nu poată fi simultan proprietară a aceluiași bun.

Drept urmare, sintagmele „proprietate de stat” (atenție !!!, nu proprietate a statului) și „proprietate cooperatistă” (atenție !!!, nu proprietate a cooperativei) definesc statul, respectiv cooperativa, ca administratori ai capitalului ai cărui proprietari sunt cetățenii, întregul popor, sau (doar) țăranii cooperatori.

Este evident așadar că, potrivit acestei logici juridice, statul/cooperativa nu se pot erija (decât dacă încalcă dogma comunistă a proprietății comune) în proprietari privați, depășindu-și astfel calitatea implicit și explicit atribuită lor de către textul constituțional. Aceea de reprezentanți ai „oamenilor muncii”, de administratori ai capitalului/mijloacelor de producție al cărui proprietar este întregul popor, sau după caz, totalitatea/integralitatea locală a țăranilor cooperatori.

Desigur, membrii conducerii Republicii Populare Romîne și ai Republicii Socialiste România, statul socialist însuși, au depășit cadrul constituțional și instituțional autoimpus, au comis abuzuri criminale/inimaginabile, au uzurpat dreptul de proprietate al întregului popor, au aneantizat drepturile și libertățile cetățenești înscrise în constituții, călcând în picioare litera și spiritul multora dintre articolele acelor acte fondatoare fundamentale.

Aceasta este o realitate (desigur, imposibil de eludat și care trebuie clarificată în cele mai mici detalii) care însă nu a șters dreptul de proprietate al întregului popor, al tuturor cetățenilor, asupra întregului capital românesc, acumulat până în 1990.

Dar nu această realitate, cu siguranță dictatorială în esență, ci calitatea de proprietar socialist a întregului popor, certifică faptul că Republica Socialistă România a fost un stat socialist/comunist, iar România de după 22 Decembrie 1989 este un stat/o țară postcomunistă.

CAPITALUL NAȚIONAL, DINCOLO DE PRACTICA STATALĂ

Într-o intepretare a articolelor 5, 6 și 7, contrară celei expuse anterior, întregul popor, respectiv comunitatea locală a țăranilor cooperatori, nu au fost - indiferent de motivație - proprietari în comun ai capitalului/mijloacelor de producție, ci statul socialist și cooperativa agricolă. Această interpretare fiind cea care, de altfel, a fost adoptată oficial după 1989.

Într-o astfel de interpretare însă, proprietatea socialistă, comună devălmașă - premisa obligatorie a existenței statului comunist - nu putea, nu (mai) avea cum să existe !!!

În acest caz, ea devenea o ficțiune, o form(ul)ă fără conținut, fără aplicabilitate, câtă vreme statul, respectiv cooperativa agricolă erau (investiți ca) proprietari - care nu puteau fi decât - privați ai capitalului/mijloacelor de producție.

Textul însuși al Constituției devenea astfel un enunț lipsit de sens, și implicit, de logică juridică.

Potrivit unei astfel de ilogici juridice, Republica Socialistă România, ca proprietar privat de capital, nu a fost stat socialist, ci - subliniez încă o dată - a fost stat capitalist monopolist.

Inutil să punctez faptul că, o astfel de interpretare va face, până la urmă, ca istoria României (și nu numai a României) în secolul XX să fie rescrisă (și nu doar rescrisă) în întregime.

Cu urmări incalculabile.

CAPITALUL NAȚIONAL, DUPĂ 22 DECEMBRIE 1989

Ajungând acum în seara zilei de 22 decembrie 1989, și rămânând în logica proprietății socialiste funcționale, trebuie subliniat următorul aspect determinant. Programul în 10 zece puncte, conținut în Comunicatul CFSN, cel care a statuat cadrul transformărilor revoluționare așa cum au fost ele înțelese și adoptate de către participanții la evenimente, nu sufla nici un cuvințel despre schimbarea/eradicarea proprietății socialiste a întregului popor și înlocuirea ei cu proprietatea publică și privată a statului, ori cu proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice.

Drept urmare, proprietatea socialistă, - adică proprietatea comună a întregului popor asupra bunurilor mijloace de producție/capitalului, consfințită prin articolele 5, 6 și 7 din Constituția din 1965, republicată în 1986, a continuat să existe și să (își) producă efectele juridice, economice, sociale și politice și după această dată.

În consecință, și la 7 august 1990, la data promulgării, de către ion iliescu a Legii 15, capitalul național se afla în continuare (potrivit prevederilor constituționale în vigoare, neabrogate până la acea dată) în proprietatea comună/socialistă a întregului popor.

Ceea ce, pe cale de consecință, ne face să constatăm că, prin promulgarea unei legi lovită de nulitate absolută, în speță a Legii 15/1990, poporului român - întregului popor român - i-a fost furat (potrivit prevederilor art. 223 C.P. și următoarele, și ele în vigoare la acea dată), de către statul român (post comunist/socialist) întregul capital al cărui proprietar el, poporul român, era și la acea dată.

Furtul nu creează însă drept de proprietate pentru infractor.

Adică, prin furtul comis (de fapt prin cumulul de infracțiuni săvârșite) statul nu a devenit de atunci încoace proprietar al capitalului furat.

Și evident, nici Constituția din 1991, revizuită în 2003, nu a fost în măsură să atribuie hoțului/statului român, în proprietate, capitalul pe care acesta l-a furat în 7 august 1990.

Consecința acestei stări de fapt fiind aceea că, după 7 august 1990, statul a înstrăinat, în mod fraudulos - de regulă prin donații ilegale făcute, atât către particulari, români sau străini, cât și către alte state, prin fals botezata privatizare, în nume și folos propriu - bunuri care nu îi aparțineau și pe care le-a furat de la poporul român.

Mai mult, statul român face și în prezent trafic cu bunurile furate de la poporul român. A se vedea, de exemplu, concesionarea resurselor petroliere din Marea Neagră.

SOLUȚIONAREA STATUTULUI CAPITALULUI NAȚIONAL

Date fiind cele de mai sus, abordarea problemei proprietății asupra capitalului național, așa cum a fost el descris la începutul prezentului text, nu poate fi făcută decât pornind de la prevederile Constituției RSR din 1965, republicată în 1986, prevederi care au consacrat faptul că întregul popor român, respectiv, după caz, comunitățile locale de țărani cooperatori au fost, în comun, proprietarii DE DREPT al capitalului/bunurilor mijloace de producție acumulate inclusiv până în 1990.

Pe cale de consecință, în pofida furtului comis de către statul român prin promulgarea Legii 15/1990, el, poporul român, este și în prezent atât proprietarului DE DREPT al capitalului acumulat până în 1990, cât și proprietarul DE DREPT al capitalului acumulat după 1990, prin punerea în lucrare a capitalului rămas nedistrus după privatizări și retrocedări.

În atare situație, unica soluție corectă de rezolvare a problemei proprietății asupra capitalului național este denunțarea furtului și a infracțiunilor conexe acestuia săvârșite de către statul român prin promulgarea Legii 15/1990, demascarea falsei calități de autoproclamat proprietar al capitalului național pe care, fără drept, și-o atribuie statul post decembrist, confiscarea extinsă a bunurilor furate și înapoierea lor păgubașilor, tuturor cetățenilor României.

Varianta Cojocaru, în versiunile din 1990 și 1992, adaptate prezentului, fiind cea mai potrivită metodă care să ducă la îndeplinire transferul în proprietatea privată a fiecărui cetățean român a părții de capital ce i se cuvine de drept.

În acest context, numai în acest context, Republica Socialistă România poate fi considerată, fără niciun dubiu, a fi fost stat comunist/socialist, iar statul de astăzi, România, ca urmaș și moștenitor al RSR, este un stat postcomunist asumat.

Șerban Popa

Șerban POPA. ADEVĂRUL DESPRE DEMOCRAŢIE sau DESPRE DEMOCRAȚIE ÎN AMERICA ȘI ÎN LUME

ADEVĂRUL DESPRE DEMOCRAŢIE
sau
DESPRE DEMOCRAȚIE ÎN AMERICA ȘI ÎN LUME

Potrivit lui Aristotel (ne cerem scuze celor cărora nu le plac astfel de referiri, dar nu avem de ales, căci de la Socrate, de la Platon şi de la Stagirit ni se trag cam toate) există — ca o primă certitudine — trei forme posibile de guvernământ :
1. Politeia, adică guvernarea prin consens, bazat pe negociere, a tuturor cetăţenilor.
2. Aristocraţia, adică guvernarea de către elite (de regulă) ereditare
3. Monarhia, adică guvernarea (de regulă ereditară) de către o singură persoană
Şi, tot potrivit lui Aristotel, fiecăreia din aceste trei forme de guvernământ îi corespund trei forme « degenerate » de guvernare. Respectiv :
1. Politeiei îi corespunde democraţia, adică dictatura majorităţii.
2. Aristocraţiei îi corespunde oligarhia, adică dictatura elitelor.
3. Monarhiei îi corespunde tirania, adică dictatura unei singure persoane.
Omenirea a cunoscut democraţia doar prin manifestarea ei care s-a petrecut în Grecia antică, pe aria restrânsă a cetăţii ateniene, şi pe o perioadă, de asemenea, relativ scurtă de timp : cam din secolul al VI-lea, până prin secolul al IV — lea înainte de Cristos. Deci cam între anii 500 şi 300 î.C.
În rest, omenirea a avut parte, practic, doar de regimuri aristocratice, de fapt oligarhice și monarhice, de fapt tiranice.
Şi, nici vorbă — aceasta ca o a doua certitudine — ca omenirea să fi avut vreodată parte de un regim politeic, adică de un regim al negocierilor reale, în care cetăţenii/membrii unei colectivități să tindă spre consensul social.
Fapt care, implicit, ne conduce (și vom arăta cum) către cea de a treia certitudine : aceea potrivit căreia ceea ce cunoaştem/trăim noi, o parte din ce în ce mai mare a omenirii, după 1776, nu este un regim democratic, al puterii poporului, ci (în cel mai bun caz) este un regim aristocratic, adică o guvernare a elitelor.
O guvernare a elitelor care (cel puţin aparent) nu mai sunt ereditare, ca în antichitate şi evul mediu, ci sunt alese.
Ceea ce, oricum, trebuie să recunoaştem că, față de Antichitate și Evul Mediu, este (din mai multe puncte de vedere și pentru cei mai mulți dintre noi) un oarecare progres.
Iar o astfel de orientare, devenită realitate, a fost impusă/indusă, încetul cu încetul, (nu ne propunem să dezvoltăm aici și acum subiectul) mai întâi la nivel mental, apoi şi la nivel factual, (mai ales) după formularea/definitivarea « constituţiilor masonice », apreciată a se fi întâmplat undeva pe la începutul secolului al XVIII — lea, adică, aproximativ, în jurul anului 1715.
Pe scurt deci, ceea ce a fost şi continuă să fie prezentată — odată cu naşterea Statelor Unite ale Americii, la 1776 — ca fiind democraţie, nu are, în realitate, nici o legătură cu democraţia, adică cu « puterea poporului. »
Căci ceea ce este nu doar acceptat, ci și slăvit și adulat de către cei mai mulți dintre contemporani ca fiind „democrație », nu este, în realitate, altceva (și asta în cel mai bun caz) decât ARISTOCRAŢIE ELECTIVĂ !
Celebra carte a lui Alexis de Tocqueville : « Despre democraţie în America » nu este altceva decât o genială mistificare cu care, practic, începe lungul şir al manipulărilor, din ce în ce mai agresive, la care discernământul nostru a fost supus în decursul ultimelor două secole.
Şi, în acest sens, să ne amintim de celebra afirmaţie a lui Churchill, care obişnuia să spună că democraţia, deşi este plină de imperfecţiuni, este totuși cea mai bună formă de guvernare, căci o alta mai bună nu există.
Afirmaţie care, evident, este o MĂGĂRIE câtă vreme ea are în vedere regimul aristocrației elective pe care Churchill îl servea, dar pe care, în mod ocult și manipulatoriu îl prezenta ca fiind democratic. .
Pentru că democraţia înseamnă (și nici nu poate însemna altceva), pur şi simplu PRIN DEFINIȚIE — ca însăși (de) numire — deținerea și exercitarea DIRECTĂ de către majoritatea membrilor colectivității/poporului a puterii/voinţei, lor majoritare.
Aşa cum făceau atenienii care se adunau în agora (în piaţa oraşului) şi hotărau DIRECT, nu prin reprezentanţi, ceea ce vroiau să facă.
De exemplu, să-l condamne la moarte pe Socrate.
Drept aceea, democraţie nu înseamnă (nu poate însemna) nicidecum exercitarea INDIRECTĂ, prin reprezentanţi (deputaţi, senatori, consilieri, etc.), de către majoritatea membrilor poporului a puterii/voinţei lor majoritare.
Democraţie nu înseamnă (nu poate însemna) deci delegarea puterii/voinţei suverane de către popor, către reprezentanţi.
Chiar dacă poporul însuşi alege acei reprezentanţi.
Pentru că, în chiar secunda în care îşi alege reprezentanţii, poporul îşi PIERDE puterea.
Ea, puterea se va afla, de atunci încolo, la reprezentanţi. NU se va mai afla la popor.
Este simplu, este elementar.
Şi tocmai de aceea şmecheria (pentru că despre o șmecherie genială, trebuie să recunoaștem, este vorba) a reuşit !
Așa cum — potrivit și măsurilor active din manualele KGB, inspirate, la rândul lor, de o experiență seculară, chiar milenară, inclusiv biblică — pentru a fi crezută, o minciună trebuie să fie cât mai mare cu putință, înglobând, de preferință (și) un adevăr pervertit, tot astfel, sfidând logica elementară și prostind generații de gură cască, aristocrația electivă ne este prezentată (de către inventatorii ei și de către urmașii lor) ca fiind democrație…
Democrație „reprezentativă », firește.
Democrație „reprezentativă » care, prin definiție, așa cum putem vedea, NU EXISTĂ !!!
Democrație „reprezentativă » care, prin definiție, ESTE O CONTRADICȚIE ÎN TERMENI !!!
Tot astfel, a vorbi despre democrație directă este o TAUTOLOGIE FĂRĂ CUSUR câtă vreme democrația nu poate fi decât directă în virtutea certitudinii că puterea (ca și proprietatea) o ai și o (și) exerciți, sau nu o ai și nu o exerciți pentru că ai atribuit-o (sau a fost atribuită) altcuiva și o exercită altcineva.
Indiferent că o face în numele tău.
Sau nu o face în numele tău.
Așadar, în ceea ce ne privește nu suntem interesați să punem în evidență (așa cum a făcut-o până acum cvasitotalitatea criticilor/analiștilor politici) imperfecțiunile. respectiv tarele democrației „reprezentative » și de aici să tragem concluzia că deși imperfectă, ea, democrația „reprezentativă », ca democrație, poate fi, pentru optimiști, perfectibilă, iar pentru pesimiști, utopică. Sau, după caz, nocivă.
Și, în continuarea ideii de mai sus, cu atât mai puțin suntem interesați să arătăm că, în termeni reali, practic orice (formă de) democrație „reprezentativă » nu este nici măcar capabilă să atingă stadiul de aristocrație electivă, eșuând, de regulă, lamentabil, în oligarhie, pur și simplu.
Dimpotrivă, ca o concluzie la cele de până acum, vom reitera CERTITUDINEA potrivit căreia așa zisa democrație reprezentativă, parlamentară, indirectă, sau cum vor să numească (pentru a ne prosti în continuare) moașele ei oculte, este o MINCIUNĂ ONTOLOGICĂ, UN FALS EPISTEMIC ABSOLUT și O MANIPULARE SEMANTICĂ DE DIMENSIUNI APORETICE.
Așa că, dacă vrea să depășească/să iasă din criza în care singură s-a lăsat băgată, omenirea, mai bine zis umanitatea, TREBUIE să spargă această oglindă strâmbă, de fapt să iasă din această cameră a oglinzilor strâmbe.
Cu orice risc !
Și cine a văzut „Cetățeanul Kane » știe/înțelege despre ce este vorba…

Şi mai trebuie ştiut (cel puțin) încă un lucru : chiar şi această democraţie
„reprezentativă », de fapt, așa cum am demonstrat, aristocrație electivă, poate funcţiona doar în condiţiile unei relative bunăstări cvasi generale a societăţii şi a unui creştinism generalizat la nivelul marii majorităţi a membrilor respectivei societăţi.
Afirmația de mai sus — care nu ne aparține, ci a fost preluată ca un loc devenit comun — fiind valabilă după părerea noastră cu atât mai mult cu cât, chiar şi democraţia ateniană (să o numim autentică) a sucombat, probabil, atât datorită condiţiilor economice, politice şi militare, cât mai ales datorită modelului mental, generalizat la nivelul antichităţii. Model bazat pe o religie politeistă care, asemenea tuturor celorlalte religii contemporane ei, funcţionau (aparent paradoxal) ca variante ale Legii Talionului.
Pe de altă parte, este foarte adevărat că noi nu știm (pentru că nu am fost lăsați să aflăm, inclusiv prin experiență) dacă democrația autentică poate funcționa în condițiile lumii moderne, sau dacă ea este ceea ce denumea Heidegger ca fiind un drum de pădure închis (Holzweg).
Iar în situația în care vom constata că democrația este (sau a fost rătăcită pe) un astfel de drum, vom putea afla dacă vom (putea) ajunge într-un luminiș, sau dacă ne vom afunda iremediabil în hățișuri, doar dacă vom începe să tăiem copaci…

2019. FORUMUL CIVIC AL ROMÂNILOR DIN COVASNA, HARGHITA ȘI MUREȘ DENUNȚĂ “STAREA DE CO-SUVERANITATE CU UNGARIA, INSTAURATĂ ÎN INIMA ȚĂRII”!

FORUMUL CIVIC AL ROMÂNILOR DIN COVASNA, HARGHITA ȘI MUREȘ DENUNȚĂ “STAREA DE CO-SUVERANITATE CU UNGARIA, INSTAURATĂ ÎN INIMA ȚĂRII”!

Politic

12 ianuarie 2019

Autor: Biroul de presă al FCRCHM Sfântu Gheorghe, 10 ianuarie 2019

Nr: 7 (7.468)

Conducerea Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș (FCRCHM) a luat la cunoștință cu surprindere de lipsa de reacție a Guvernului, Președinției și Parlamentului României față de știrea transmisă de Agenția MTI, potrivit căreia, în decembrie 2018, a fost lansat Programul pentru dezvoltarea economică a Ținutului Secuiesc, pentru finanțarea căruia Guvernul Ungariei a alocat un buget de 25 de miliarde de forinți.

Această atitudine incalificabilă trebuie coroborată cu faptul că instituțiile abilitate ale statului român nu analizează temeinic consecințele, pe termen mediu și lung, a obținerii dublei cetățenii de către concetățenii noștri maghiari, și ale circulației libere a proprietăților funciare și nu numai, a investițiilor strategice realizate de statul maghiar în zonă și a lipsei unor asemenea investiții din partea statului român.

Pentru menținerea la guvernare, cu sprijinul parlamentarilor UDMR, partidele românești aflate la putere au făcut concesii liderilor maghiari, în detrimentul intereselor naționale și ale comunității românești din județele Covasna, Harghita și Mureș. Ultima dintr-o serie lungă de asemenea concesii o reprezintă Hotărârea de Guvern 1044/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 19/08.01.2019, privind transmiterea stadionului cu teren de fotbal, pistă de atletism și tribune, Sala Sporturilor cu suprafață construită la sol de 2.407 mp, hotelul cu cantină și vestiare și un teren suprafață totală măsurată de 49.246 mp, aflate în domeniul public al statului și în administrarea Ministerului Tineretului și Sportului - Clubul Sportiv Municipal Sfântu Gheorghe, în domeniul public al Municipiului Sfântu Gheorghe, județul Covasna.

În acest sens, “descentralizarea” mult trâmbițată de către UDMR Covasna, prin reprezentanții ei, la nivelul sportului covăsnean, este o mare minciună politică, demascată procedural. Niciun moment nu s-a dorit preluarea secțiilor sportive, ci doar baza materială a acestui club. Astfel, Ministerul Tineretului și Sportului, în loc să beneficieze de venituri proprii în cuantum de cca 550-600 mii lei anual, urmează să scoată bani din buget pentru cheltuieli cu chirii/ întreținere, de aproximativ 250-300 mii lei anual, în detrimentul activității sportive, adică un deficit de 800-900 mii lei, cu specificația că Clubul Sportiv Municipal Sfântu Gheorghe a devenit chiriaș în propria casă. În acest mod, s-a ajuns la situația în care UDMR administrează, aproape independent, județele Covasna și Harghita, nesocotind până la dispreț interesele comunității românești. Oportunismul politic al guvernelor postdecembriste, cu sprijinul tacit al președinților, a permis instaurarea în chiar inima țării a unei veritabile stări de co-suveranitate cu Ungaria. Abandonați de facto de către autoritățile statale de la București, în schimbul susținerii unei majorități parlamentare, românii din cele două județe au ajuns la cheremul administrației publice județene și locale, care promovează o politică segregaționistă și obiectivul strategic al obținerii autonomiei teritoriale pe criteriu etnic. Spre deosebire de “minoritatea majoritară maghiară”, care beneficiază de un suport financiar întreit: București, Budapesta și bugete locale, gestionate de UDMR și partenerii săi, majoritatea proiectelor promovate de instituțiile, publicațiile și ONG-urile românești din județele Covasna și Harghita nu cunosc finalitate din cauza lipsei suportului financiar, cu excepția unor sporadice și nesemnificative sume alocate în plan local.

Marele risc sub care stă comunitatea românească din județele menționate, pe lângă cel al scăderii demografice, proces întâlnit la nivel național, este acela că își vede cadrul comunitar românesc distrus, că nu mai are potențial și mijloace de a-și susține și proteja idealul etnic românesc. Românii numeric minoritari, din județele Covasna, Harghita și parțial Mureș, lipsiți de suportul general al societății și al statului, constată cu durere că nu se mai regăsesc în proiecția de viitor a zonei, reflectând dacă să-și mai conceapă viitorul aici, sau nu.

Având în vedere gravitatea problemelor semnalate, FCRCHM, conform obiectivelor asumate prin statut, se vede nevoit să atace în instanță o hotărâre a Guvernului României, adoptată cu abuz de putere și cu nesocotirea situației disperate a românilor din Covasna (Hotărârea de Guvern 1044/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 19/08.01.2019).

Totodată, FCRCHM solicită Președintelui României, Klaus Iohannis, să dezbată problemele din județele Covasna, Harghita și Mureș, ce vizează siguranța națională, într-o ședință a Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

joi, 25 mai 2023

Radu Negrescu-Suţu, CONFLICTUL DE LA BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN PARIS. Manevra Ion Iliescu

CONFLICTUL DE LA BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN PARIS

În curând se vor împlini treizeci de ani de la vizita comunistului Ion Iliescu la Biserica Ortodoxă Română din Paris, vizită care a scindat comunitatea noastră, până atunci aparent unitară, şi a tulburat ordinea multor alte comunităţi româneşti din alte ţări şi continente. Mulţi dintre protagoniştii acestui conflict, oameni vârstnici la perioada respectivă, ne-au părăsit între timp, însă atunci fiecare a procedat aşa cum a crezut că este corect şi cum i-a dictat conştiinţa.

Pentru a rememora acest regretabil evemiment paradigmatic, am ales un fragment din cartea Iluzia cristalizării, comunism, exil, destine. Liliana Corobca în dialog cu Radu Negrescu-Suţu, Editura Corint, Bucureşti, 2019, pag. 397-406, lucrare apărută cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICMER).

«L.C. - Domnule Negrescu-Suţu, ce s‑a întâmplat cu Biserica română de la Paris după căderea comunismului?

R. N-S. - Conflictul de la biserică de după 1989 a fost declanşat de vizita ateului Iliescu, din 28 noiembrie 1994, care, pe furiş, la drum de seară, cum spun ghicitoarele, a fost primit „cu covorul roşu”, adică i s‑au acordat onoruri necuvenite de preoţii Mihai Constandache şi Valentin Brătan, pentru a trece biserica, până atunci liberă, sub oblăduirea Sovrompatriarhiei de la Bucureşti, al cărei patriarh era pe atunci Teoctist Arăpaşu, „viteazul” care s‑a opus prin aplauze şi telegrame de felicitare dărâmării bisericilor sub Ceauşescu, precum predecesorul său, Iustin Moisescu.

Încercări mai fuseseră înainte, dar în faţa mobilizării românilor în jurul preotului paroh Boldeanu, acestea s‑au soldat de fiecare dată cu câte un eşec. De data aceasta, comunitatea s‑a mobilizat din nou, alertată de mine, care‑am văzut „roşu” în faţa ochilor, întrucât liber‑cugetătorul ne furase o revoluţie şi înăbuşise opoziţia cu ajutorul minerilor, dar eu nu aş fi putut face nimic de unul singur, aşa că m‑am sfătuit cu ceilalţi enoriaşi drept‑credincioşi.

Însă acum comunitatea era scindată în două, în pro şi contra, deşi unii români „imparţiali” au jucat dublu un timp sau tot timpul. Preoţii la fel, au jucat şi ei dublu, asemeni faimosului fost ministru al Cultelor, Constantin Burducea, cel care umbla când cu steaua, când cu crucea.

Apoi au urmat lupte pe cât de crâncene, pe atât de sterile, care au durat mai bine de zece ani, cu prietenii de‑o viaţă curmate din această cauză, precum George Culică și Theodor Cazaban, care nu şi‑au mai vorbit până la moarte. Cazaban susţinea că Iliescu trebuia primit la biserică, întrucât era şef de stat, lucru cu care Culică nu era de acord şi bineînţeles că avea dreptate, întrucât şef de stat fusese şi Ceauşescu, ceea ce nu‑l împiedicase pe Cazaban să‑l huiduie de câte ori venea cu Leana sa la Paris.

Ceva asemănător se întâmplase în Bucureşti atunci când a ajuns vestea că muncitorii de la nu mai ştiu ce complex de seminţe din Slobozia îl somau pe Coposu să se întoarcă la imperialiştii putrezi de unde a venit, pentru că noi nu ne vindem ţara!, neştiind însă că seniorul nu plecase niciodată, precum Raţiu sau Câmpeanu, ci rămăsese în țară. Pasiunile s‑au dezlănţuit atunci, lumea isterizată urla pe străzi: Moarte lui Coposu!, un macaragiu aninase un coşciug de cârligul macaralei, pe care‑i scrisese numele, şi între pro şi contra, multe amiciţii şi familii s‑au destrămat atunci.

Altă incoerenţă de opinii s‑a manifestat atunci când Iliescu şi Roman au stricat „pretinia”, iar românii, care‑i iubeau pe amândoi (Gelu Voican‑Voiculescu dispăruse între timp, pe undeva între metafizică şi clitoris…), s‑au văzut puşi în situaţia unei alegeri existenţiale imposibile, precum măgarul lui Buridan!

Ei bine, nici în exil nu putea fi altfel. Ca peste tot, există şi aici antipatii, invidii, gelozii sau oameni bine intenţionaţi care‑şi pierd timpul în discuţii sterile în loc să‑l folosească constructiv. Altfel, mulţi români au fost de acord să semneze petiţia spre a salva biserica de oblăduirea lui Teoctist, dar, „din binecuvântate pricini”, cum spun popii noştri, n‑au putut semna, căci Popescu nu semna dacă semna şi Ionescu şi nici Georgescu dacă mai semna şi Stan Păpuşă. Poate era doar un pretext găsit în grabă pentru a nu semna, pentru a nu avea bătăi de cap, sau poate erau cu toţii contaminaţi de „securitită”, sau aveau ,,angajamente”.

Ce a determinat fragmentarea? Neomogenitatea exilului şi, cu siguranţă, lucrătura Securităţii, prin agenţii săi care creau diversiuni şi lansau zvonuri mincinoase. Cred însă că şi firea românului a înlesnit mult fragmentarea. Bancul cu capra vecinului, căci expresia latină Homo homini lupus est nu este doar o vorbă în vânt… George Pârjol, de exemplu, un regalist convins, a refuzat să semneze, găsind că Protestul este prea dur. Când toţi ceilalţi semnatari i‑au spus că ei consideră din contra, că nu‑i destul de dur, a pretextat că nu‑şi poate pune semnătura alături de a lui Icsulescu, care ştie el că este securist. Şi ca el au fost mulţi alţii.

Protestul nostru, căci până la urmă am încropit unul, foarte repede, moldovenii se urnesc greu, dar când situaţia este gravă, devin brusc foarte sprinteni, protestul nostru, deci, a apărut în mai toate publicaţiile exilului, dar şi în presa din Țară, de exemplu în România liberă, unde era director Petre Mihai Băcanu pe vremea aceea, cred că şi în Revista 22, unde ne‑a sprijinit doamna Rodica Palade. Textul acestui memorabil protest era următorul, conceput în mare grabă de câţiva dintre noi:

PROTEST

Noi, subsemnaţii enoriaşi ai Bisericii Ortodoxe Române din Paris, condamnăm cu indignare şi durere în suflet, tocmai acum, în preajma Crăciunului, acţiunile parohului bisericii, care a încălcat regulile consfinţite de statutul „Asociaţiei pentru practica cultului ortodox a românilor din Franţa”.

Duminică, 27 noiembrie 1994, preotul i‑a minţit cu premeditare în faţa altarului pe enoriaşii prezenţi, neinformându‑i de vizita proiectată a preşedintelui comunist Ion Iliescu, deşi această vizită ii fusese anunţată de sâmbătă 26 noiembrie.

Dat fiind că zilele de deschidere a bisericii sunt vineri, sâmbătă şi Duminică, în mod excepţional el a deschis biserica şi saloanele sale luni 28 noiembrie, la orele 20:00, în afara orelor de serviciu religios. Primirea lui Ion Iliescu nu a avut un carácter religios. După aşa‑zisa „închinare”, convorbirile au luat un caracter oficial, pentru a intensifica legăturile de ordin religios şi politic cu puterea comunistă din România.

Acţiunea în sine a provocat consternarea Comunităţii române, mai ales că Duminică 4 decembrie, după slujbă şi tot în faţa altarului, preotul a minţit a doua oară, neinformând şi dezinformând pe enoriaşi.La cererea acestora de a avea un dialog, preotul a părăsit precipitat incinta bisericii, promiţând că va stabili telefonic la orele 19:00 o adunare cu reprezentanţii credincioşilor.

Dar după plecarea sa, au sosit doi poliţişti francezi, care au declarat că au fost chemaţi de către Père Michel, sub pretextul că există acte de violenţă în biserică.Aceasta reprezintă o inducere în eroare a Poliţiei franceze, deoarece nu s‑au comis agresiuni din partea enoriaşilor, provocările fiind făcute de către bătăuşii şi colaboratorii preotului Constandache, agenţi ai Ambasadei Române din Paris. A doua zi dimineaţă, când a putut fi găsit la telefon, preotul Constandache a răspuns pe un ton violent că refuză orice dialog.

Dat fiind cele petrecute, încălcarea statutului, a voinţei credincioşilor, precum şi nenumărate nereguli financiare şi abuzuri administrative, noi, semnatarii acestui protest, cerem demiterea imediată a preotului Mihai Constandache. Cerem, de asemenea, consilierilor încă în funcţie, convocarea unei „Adunări generale extraordinare”, conform articolului 17 din Regulament, până în Sărbătorile Crăciunului. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Comitetul de iniţiativă: Alexandru Bogdan, Dumitru Creţu, George Culică, Ion Alexandru Ghika, Paul Goma, Sandra Vulcănescu‑de Hillerin, Cicerone Ioniţoiu, Cristian Martin, Adrian Michaloux, Radu Negrescu‑Suţu, Paula Predeleanu, Remus Radina, Paul Sinescu, Gheorghe Stănciulescu, Adrian Vişan.

Paris, 6 decembrie 1994

Acum, în afară de semnatari, un aport deosebit l‑au avut susţinătorii Protestului, printre care mi‑i amintesc pe Radu Atanasiu, Ştefana Bianu, Ştefan Băjenaru, Gheorghe Bentz, Maria Brătianu, Vladimir Boutmy de Katzman, Nicolae Caracotă, Alexandru Chicin, Petre Christopol, Antonia Constantinescu, Eleonora Cosmopol, Radu Creangă, Dan Culcer, Petre Diaconu, Celestin Duca, Nicolae Evolceanu, Grigore Filiti, Sergiu Grosu, Alexandru Herlea, Charles de Hillerin, preotul Joukov de la Biserica ruşilor albi din str. Claude Lorrain, Mihai Korne, Constantin şi Viorica Micu-Stavilă, Ilie Mihalcea, Eugen Otparlic, Monica Papadopol-Cesianu, Ion Perifan, Radu Portocală, Mircea Predeleanu, Zoe Tilichi, Ortansa Tomoroveanu, Ana Țuţuianu, Ion Varlam, Livia Valter şi mulţi alţi căuzaşi.

Preoţii au fost alungaţi, dar după mai multe experienţe nefericite cu alte acoperiri canonice şi alţi preoţi, unii fiind chiar stilişti, precum preotul Radu Apostolescu, pasiunile s‑au domolit, s‑au ogoit, oamenii s‑au împăcat, mulţi s‑au dus altundeva, căutându‑şi alţi duhovnici, precum eu am ajuns la monseniorul Gheorghe Surdu de la Biserica Unită greco‑catolică de rit bizantin din strada Ribera, după ce am fost vreo zece ani membru al Comitetului Parohial care conducea biserica noastră ortodoxă.

Această biserică uniată nefiind pe teritoriul României, nu a putut fi închisă de comunişti şi apoi dată BOR, cum s‑a întâmplat cu cele din Țară, ea a rămas a exilaţilor, fiind frecventată şi de ortodocşii solidari cu revendicările greco‑catolicilor, pentru o restituire legitimă, naturală şi necesară. Altfel, BOR se face părtaşă cu hoţul, cu fostul stat comunist care le‑a furat.

Monseniorul a fost un om deosebit. Tânăr doctorand la Paris după terminarea războiului, Gheorghe Surdu a înfiinţat, în 1947, această Misiune, prevăzând persecuţiile ce urmau să aibă loc în Ţară, funcţionând ca un centru de refugiu al românilor ce aveau să fugă în curând din patria lor, din cauza regimului totalitar comunist. În sfârşit, această Misiune urma să facă legătura permanentă între România şi Franţa, atât din punct de vedere religios, cât şi cultural.

Cum guvernul francez a binevoit să acorde burse studenţilor români, dar celor din Ţară nu li se permitea plecarea, preotul Surdu a decis să plece în România, în februarie 1947, spre a discuta cu superiorii Bisericii şi cu autorităţile de la Bucureşti, dar ajuns acolo a fost acuzat de „înaltă trădare ca spion în slujba Franţei capitaliste şi a Vaticanului” şi arestat în mai multe rânduri.

Eliberat definitiv în 1963 şi ajuns acasă, biata sa mamă nu‑l mai recunoaşte, atât era de pâmântiu, ea îl credea mort, întrucât aşa i se spusese, batjocuros, şi ea îi făcuse parastase în fiecare an. Apoi, în 1991, revine la Paris pentru a‑l înlocui pe monseniorul Cosma, care tocmai murise, şi rămâne aici timp de zece ani, până la decesul survenit în 2001, fiind unul dintre stâlpii comunităţii românilor din Paris.

Cu dânsul am organizat pelerinaje la Cimitirul militar român din Sulzmatt sau la Lourdes, aici îşi ţinea Casa românească din Paris, atunci când rămăsese fără sediu, conferinţele, sau Uniunea Pentru Regele Mihai, aici ne întruneam noi, ortodocşii, atunci când am avut probleme la biserica noastră din Jean-de-Beauvais, aici erau găzduiţi seniorul Coposu, Ticu Dumitrescu, Ana Blandiana şi alte personalităţi din Ţară, aici veneau Regele şi Familia Regală, cardinalul Lustiger, un prelat care avea o imensă charismă şi pe care am avut onoarea şi privilegiul să‑l cunosc îndeaproape.

Şi‑apoi, după decesul monseniorului, am continuat, deşi sunt ortodox, să frecventez această biserică, sătul de starea permanentă de asediu de la coreligionarii mei ortodocşi, unde nu mă puteam reculege în liniştea de care aveam nevoie, unde nu mă putem spovedi şi împărtăşi la un preot mai păcătos decât mine, cum era, de exemplu, Constantin Târziu, Dumnezeu să‑l ierte!, mare amator de orgii bahice cu dame, şi care furase în Canada, pe 4 aprilie 1988, conform raportului poliţei din Vancouver, dintr‑un magazin al firmei Hudson’s Bay, lengerie fină pentru femei, preot de la care eu nu puteam primi Preacuratele Taine.

V‑am pomenit de „mineriada”, cum am numit‑o eu în presă, din 25 februarie 1996, de la această biserică. Dacă în iunie 1990 eram golan sans frontières, după modelul lui Eugen Ionescu, care se declarase golan academician, în 1996 am întâlnit pe omul nou din exil.

Acesta, sosie cerebrală a muncitorilor de la IMGB, a dovedit din plin că penibila lozincă „Noi muncim, nu gândim!” nu are limite teritoriale şi că reacţiile ignoranţei sale nu pot fi previzibile. Cât despre conducătorii aparenţi ai acestei acţiuni, de fapt simpli executanţi, respectiv preoţii Valentin Brătan din Paris, Gabriel Cernăuţeanu din Offenburg, Gheorghe Borca din Stockholm şi Mircea Coşofreţ‑Zmeu din Liège, s‑au compromis definitiv în ochii comunităţilor române în acea Duminică a Izgonirii din Rai.

Am fost de faţă în acea tristă zi, în faţa sfântului altar, timp de zece ore cât a durat asediul falangei macedoniene securiste şi nu pot uita loviturile de pumni, picioare, cuţite, bombele lacrimogene, scaunele aruncate în icoane, kiriela de înjurături birjăreşti şi mahalagismele ca în Matache Măcelaru. Toate acestea într‑o biserică, în Casa Domnului, mireasa Mielului, şi regizate de patru preoţi în sutane sau odăjdii, care strigau cu isterie Moarte ruşilor!, deşi aici era vorba de ruşii albi din exil, anticomunişti ca şi noi.

L.C. - Vai, ce trist și ce cunoscut sună! Nu știu dacă ați auzit, dar în Republica Moldova, care nu este tocmai un teritoriu așa de necuprins, activează două mitropolii, a Basarabiei, în cadrul Patriarhiei Române, reactivată în 1992, și alta, a Moldovei, aflată sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei, din 1989. Cum în anii 1990 multe dintre biserici erau încă închise, lupta pentru redeschiderea și „cucerirea” lor de unii sau de alții era acerbă, uneori chiar cu bătăi. Acum nu se mai aude nimic, probabil teritoriile au fost împărțite. Unde se petreceau cele relatate de dumneavoastră?

R. N-S. - În exilul din Lumea liberă! Era vorba de Mitropolia din SUA a ruşilor albi, păstorită de mitropolitul Vitalie, care ne acordase oblăduire şi care ne‑a dat întotdeauna deplină satisfacţie canonică, dar atunci pe preoţii parohi şi pe consilierii lor îi apucase brusc graba schimbării nejustificate de sinod. Bineînţeles că noi am fi părăsit această acoperire canonică mai târziu, întrucât mitropolitul Vitalie Ustinov, născut în 1910, îmbătrânind, nu a mai putut lupta şi a fost marginalizat de succesorul său, mitopolitul Laurus, devenind un fel de ostatic. Iar în 2007, la propunerea lui Putin, Laurus, această coadă de topor a ruşilor albi, a trecut patriarhia ruşilor din afara frontierelor sub oblăduirea patriarhului Alexei II de la Moscova. Cam la fel s‑au petrecut lucrurile şi cu biserica Sfântul Nicolae a ruşilor albi din Nisa, dar să nu ne îndepărtăm…

Mineriada de la Paris se încadra în planul politicii de dezbinare a exilului, care a culminat cu diversiunea înfiinţării, în 1993, în condiţii de totală ilegalitate, a Mitropoliei necanonice a preotului Serafim (Romul) Joantă. Să nu uităm că această mitropolie a fost creată fără asentimentul credincioşilor, care au fost puşi în faţa unui fapt împlinit.

Iar cu câteva zile înainte de primirea tainică a lui Iliescu la biserică, nişte români care manifestau paşnic, ca de obicei, în faţa Legaţiei şi printre care mă aflam şi eu, şi Paul Goma, şi alţii, erau, cum v‑am mai povestit, arestaţi de Poliţia franceză, la cererea Ambasadei, pentru a nu tulbura recepţia prezidenţială.

Însă, pe 21 iulie 1995, după revocarea din funcţii a celor care l‑au primit pe liber‑cugetătorul Ilici Iliescu în biserică, au fost descoperite în altar şi în biroul casierului Mioc mai multe tablouri în ulei pe pânză, o statuetă şi vreo sută de insigne, toate reprezentandu‑l pe un alt Ilici, de data aceasta pe Vladimir Ilici Lenin însuşi, creierul bolnav al celebrelor maxime: Eu sunt duşmanul personal al lui Dumnezeu! şi Cu maţele ultimului popă îl vom spânzura pe ultimul rege!, lucru care i‑a determinat pe enoriaşi să se revolte, întrucât biserica lor devenise un cuib de spionaj şi de propagandă comunistă.

L.C. - Îmi aduc aminte de o cronologie a exilului, în care, pe lângă exilul politic, literar, cultural, apare și cel „securistic”. Dar acum suntem în plin postcomunism!

R. N-S. - Dacă Securitatea a reuşit de‑a lungul anilor să creeze şi să dezvolte în mod foarte abil psihoza securistă, este cert că multe bănuieli s‑au adeverit cu această ocazie. Psihoza exilului, în cadrul căreia toată lumea bănuieşte pe toată lumea de a fi securist, este reală şi, din păcate, profund întemeiată. Miguel de Unamuno avea perfectă dreptate atunci când spunea că Don Quijote a sfârşit prin a deveni mai real decât Cervantes.

S‑a ales atunci bobul de neghină, cum spune un proverb biblic, întrucât cei care aveau obligaţii şi angajamente faţă de Bucureşti au trebuit să şi le achite, fie ei preoţi „misionari” în ţară creştină, fie enoriaşi „anticomunişti”. Am auzit chiar exilaţi „politici” cu vechime făcând exces de zel şi susţinând, în agora din faţa bisericii, cât de bine era pe vremea lui Ghiţă Dej! Nu generalizez, unii au fost doar influenţaţi sau aşa au crezut ei că fac bine.

Însă, în general, exilul românesc a fost profund credincios şi biserica a jucat un rol important în viaţa sa.

L.C. - S‑a mai schimbat situația între timp? Nu m‑am așteptat să cunoașteți atât de multe în acest domeniu!

R. N-S. - S‑a întâmplat că exilul a luat, din fericire, sfârşit şi, în consecinţă, a devenit caduc. Dar totuşi nu a trecut aşa, ca vântul prin aer, ci a lăsat urme adânci, care pot fi încă percepute.»

Radu Negrescu-Suţu

Arhiva Românilor