Cerem despăgubiri 200 miliarde euro

Cerem despăgubiri 200 miliarde euro

14 martie 2023|Doctrină naţionalistă, Holocaust

 

Cerem despăgubiri de 200 (douã sute) miliarde euro, și considerăm necesară recunoașterea de către actualii reprezentanți ai comunității internaționale a evreilor ca alături de atrocitățile împotriva evreilor, evreii înșiși să’și însușească în solidar faptele înaintașilor lor din perioada bolșevică, inclusiv de pe timpul celui de’al doilea război mondial, și în anii de conducere comunistă a României postbelice.

Revoluţia bolşevică din Rusia au făcut’o evreii. Componența la vârf a instituțiilor bolșevice ale Rusiei sovietice era garnisită 86% din evrei. Astfel că la:

– Consiliul Comisarilor erau 17 evrei, din 22 membri (77%),

– Comisariatul Războiului 33 evrei, din 43 membri (77%),

– Afaceri Străine 13 evrei, din 16 membri (81%),

– Justiţie 20 evrei, din 21 membri (95%),

– Instrucţie Publică 6 evrei, din 6 membri (100%),

– Muncă 7 evrei, din 8 membri (87%),

– Ministerul Provinciilor 21 evrei, din 23 membri (91%),

– Presă 4 evrei, din 4 membri (100%),

– în misiunile Crucii Roşii, de fapt misiunea propagandei în ţările străine 8 evrei, din 8 membri (100%).

Total 129 evrei adică 86%, din 151 de conducători ai Rusiei bolşevice.

Pe 12 aprilie 1919, M.Cohan scria în ziarul Le Comuniste, din Harkov:

”Putem fără ezitare să afirmăm că Marea Revoluţie Rusă a fost înfăptuită de mâinile evreieşti… Noi am fost şi numai noi cei ce am condus Proletariatul Rus spre aurora internaţională şi chiar astăzi Cauza bolşevismului stă în mâinile noastre tari… Simbolul iudaismului, steaua cu cinci raze, este acum adoptată de bolşevism… şi în acest semn va fi exterminată burghezimea”.

Politica exterminării totale a clasei conducătoare a început în Rusia, cu Revoluţia din 1917, iar în România a avut loc între 1940-1964 (cu întrerupere între 1941-1944).

În 1918 poporul român şi’a reîntregit ţara, constituindu’şi statul naţional unitar român. Dar acum, împotriva acestui ideal sfânt, împlinit, al tuturor românilor, de a trăi într’o singură ţară, a început terorismul în România, prin evreul Max Goldştein, care a pus o bombă în Parlamentul României, atentat soldat cu morţi şi răniţi.

În 1921 în România s’a înfiinţat Partidul Comunist din România, numit şi Partidul Comunist Român. Acesta a acţionat împotriva integrităţii teritoriale a României, dintr’un motiv cât se poate de clar, pentru că România se opunea cu succes avansării bolşevismului pe teritoriul său. Bolşevicii avuseseră un deosebit succes în Germania.

În Ungaria, în 1919, preiau puterea. Guvernul Sovietelor din Ungaria a fost răsturnat de armata română, în 1919, care,după ce a intrat în Budapesta, s’a retras, revenind în interiorul graniţelor României. Comuniştii din România hotărăsc să împartă Ungariei, Bulgariei şi Rusiei Sovietice, o mare parte din România, încât România să nu mai poată despărţi Uniunea Sovietică de Ungaria şi nici de Bulgaria.

În felul acesta Uniunea Sovietică ar fi urmat să debordeze în Balcani, Mediterana şi în întreaga Europă Occidentală. Acest plan de expansiune teritorială imperială a Rusiei bolşevice a fost dejucat de România în toţi anii de după Revoluţia din 1917, până spre sfârşitul celui de al doilea război mondial.

În 1939 şi 1940, Partidul Comunist din România continuă să susţină cu fermitate desfiinţarea României ”imperialiste”, prin dislocarea din trupul ei a Basarabiei, Bucovinei, Dobrogei, Transilvaniei şi a Banatului.

În 1940, conform Pactului Ribbentrop-Molotov, URSS anexează partea de răsărit a României (Basarabia, Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei). Cei ce au hotărât şi au executat genocidul (holocaustul) împotriva românilor de aici, au fost evreii, ca voinţă politică decizională comunistă.

Genocidul a fost îndreptat atât împotriva clasei conducătoare, cât şi a poporului de rând, fiind vorba şi de o epurare etnică, de aducere în locul românilor, a unor cetăţeni sovietici, din alte părţi ale URSS.

Ca să nu existe nici o îndoială şi nici o posibilitate de sustragere a evreilor comunişti, ca făptuitori ai holocaustului împotriva românilor, iată’i, în 1940, pe fiecare după mumele său.

Tabelul nr.1 cu membri Partidului Comunist din România, basarabeni şi bucovineni, recomandaţi de CC al PCR pentru a li se acorda calitatea de membri ai Partidului Comunist al bolşevicilor din toată Rusia:

1. Bruhis (Kofman) Srul Pinhusovici

2. Faierştein Raia

3. Kofman Iakov

4. Djureak Dmitri Mihailovici (Vladimirovici)

5. Morgherştern Izrail Markovici

6. Zighelbaun Srul

7. Burlacenko Serghei Danilvici

8 . Luca Leaslo

9. Korotkov Iuri Aleksandrovici

1o. Scvorţov Mihail Iakovlevici: Leibovici Srul Abramovici

11. Oighenştein Lev Nikolaevici

12. Goldforb Abram Isaakovici

13. Petrov Piotr Ivanovici (Guzun)

14. Roitman Fanea Isaakovna

15. Tarandaş Malea

16. Korotkova Natalia Isaakovna

17. Satovskaia Roza

18. Rabinovici Fanea Iakovlevna

19. Revici Iakov Moiseevici

20. Visecauţan Polea Efimovna

21. Budeştskaia Ester

22. Cioklo Mordko

23. Kolpakci Iakov Aronovici

24. Şteinberg Froim

25. Boguslavskaia Polea Iakovlevna

26. Romanenko Nikolai Nikolaevici

27. Pastir Zasea Leibov

28. Gudis Lev Smulevici

29.Rabinovici Şoil Oiezerovici

30. Orlih Mark Semionovici

31. Boguslavski Iakov Tovici

32. Zighelbaum Abram

33. Voloh Abram

34. Limon Srul Greşovici

35. Grinman Isaak Iosifovici

36. Bujor Iosif Aronovici

37. Weisman Sara Iosifovna (Seindel).

Tabelul nr. 2 cu membri Partidului Comunist din România, basarabeni şi bucovineni, a căror apartenenţă de partid este necesar să fie înregistrată la locul actual de muncă.

Judeţul Chişinău: 1. Şafran Raisa Semionovna

2. Leib Nahman (Noiman Leibovici)

3. Diner Eti Iakovlevna

4. Protodiakonov Vsevolod Mihailovici

5. Malerp Maria Kisilevna

6. Voinberg Niuka Markovici

7. Şor Lev Ilici

8. Zaru Ivan Ilici

9. Oirik Avram Moiseevici

10. Derevicii Ippolit Gheorghevici

11. Şandrovskaia Ita Beniaminovna

12. Goldfarb Zeilik Borisovici

13. Kuperman Isaak Moiseevici

14. Şvarţman

15. Konstantinov Konstantin Stepanovici

16. Glikman Gitlea

17. Sinitivker Fritz

18. Grinberg Ida Izrailevna

19. Şehter Roza Borisovna

20. Zislis Vonver Lvovici

21. Izu Fruhtman

22. Lupan Andrei Pavlovici

23. Bravar Liuba S.

24. Şvetskaia

25. Makler Ciaka Isakovna

26. Avramescu Ida

27. Hresonskaia Etea Iosifovna

28. Rubinştein Aleksander

29. Geboveţer Riva Simonovna

30. Gofman Mordko Iakovlevici

31. Silvestrov Ivan Antonovici

32. Kemelmaher Bliuma Naumovna

33. Goldştein Iosif Pinkusovici

34. Gherenburg Roza 35. Ihilovici Maier

36. Sikorski Gheorghi

37. Iancu Janetta

38. Tukerman Mark Borisovici

39 Tudoraki Lena Aronovna.

Judeţul Soroca: 40. Cemortanu Matvei Grigorevici

41. Şoimu Ivan Samuilovici

42. Kolokolnikov Evgheni

43. Pavlov Mihail

44. Guţul Constantin

45. Leahovski Mihail

46. Guţu Pavel

47. Gruzin Aleksandr

48. Zaidman Leib

49. Zelţer Rahil Ihilovna

50. Golovatii Ivan

51. Gherşman Srul Beirelovici

52. Dolear Malea Ihilovna

53. Akkerman Leib Iankelevici

54. Harmi Eva Iankelevna

55. Şoimu Samuil

56. Livşitz Haim

57. Klimov Ivan Ivanovici

58. Mer Leib

59. Doktorovici Anna (Enea)

60. Abramovici Abram

61. Cehover (Tarasov) Oba Rahimilovici.

Judeţul Bălţi: 62.Reidenboim Rahil Isaakovna

63. Masisi Moisei Iosifovici

64. Erji Leibil Nahmanovici

65. Voitman Berko Iakovlevici

66. Reidel Rahil

67. Palaria Riva Davidovna

68. Rab Eva Isaakovna

69. Rab Ivan

70. Oighenştein Niunea Iakovlevna

71. Goldman Bela Abramovna

72. Goldman (Baciu) Ida Mironovna

73. Iampolski Buka

74. Oighenştein Mihail

75. Kotlear Lev.

Judeţul Bender: 76. Şimkov Ivan Fiodorovici

77. Sisimov Mendel 78. Revenealî Serghei

79. Reddenboim Smil 80. Dikler Ester

81. Dvoiritz Aron Matveevici.

Judeţul Orhei: 82. Ciornaia Nataşa (Burlacenko).

83. Krasnopolski Monea Iakovlevici

84. Malcik Riva Favelevna

85. Averbuh Jena Livovna

86. Vainştoc Nuhin Rubinovici

87. Munder Lev Abramovici

88. Kojuşneanu Abram Iakovlevici.

Judeţul Hotin: 89. Kuşnir Semion Ilici

90. Kovalciuk Vasili Mihailovici

91. Botoşanski Avram Iţkovici.

Judeţul Ismail: 92. Gherşkovici Silea

93. Gherşcovici Jenea (după soţ Georgescu)

94.Şabin Anrei. Judeţul Cernăuţi:

95. Finkel Evghenia (Vais Anna)

96. Kurţman Mozes

97. Vittner Eva

98. Vittner Norbert Leonovici

99. Kraizler Naftalii Uşerovici

100. Şlomiuc Reia Aronovna

101. Gheigher Artur Irevici

102. Gadiak Anton Iakovlevici

103. Rainer Racella Natalovna

104. Magkovski Vasilii Onufrievici

105. Srefiuk Evghen-Lev.

Tabelul nr. 3 cu membri Partidului Comunist din România care trebuie să fie lăsaţi cu dreptul de membri ai partidelor comuniste frăţeşti şi să fie obţinute informaţii suplimentare despre activitatea lor în Partidul Comunist din România.

Oraşul Chişinău: 

1. Spektor Ester Peisovna

2. Berştein Simha Pinkusovici

3. Gherştein Haim Srulevici

4. Mirza Evghenia Borisovna

5. Feldman Riva Isakovna

6. Şteiberg Etea

7. Goldberg Iosif Davidovici

8. Bubis Isaak Markovici

9. Bubis Isaak Markovici

10. Şmulevici Liza Aronovna

11. Beloterkovici V.S.

12.Torban Iosif Iakovlevici

13. Grekov Stepan Danilovici

14. Kaşelnik Ivan Ivanovici

15. Lazar Izabela Iosiifovna

16. Vinberg Isaak Leizerovici

17. Barenboim Ioşe Iankelevici

18. Bukur Ghenea Miniminovna

19. Ohştat Ghenea

20. Blekher Lev Meerovici

21. Reider Moisei Lvovici

22. Şprinţen Fanea Lipovna

23. Rubinştein Berta Vladimirovna

24. Lifşitz Efimovici

25. Ghilman Froim Moiseevici

26. Bleher Iakov Moiseevici

27. Solomovici Fanea

28. Vasilenko Vladiimir Sergheevici

29. Nisenblat Vitea Naumovna

30. Abraham Sonea Grigorevna

31. Kaufman Fanea Isidorovna.

Oraşul şi judeţul Soroca: 32. Oleinik Maxim Stepanovici

33.Timofei Grigorii Mihailovici

34. Melişen Ivan Nicolaevici

35. Navroţkaia Anna Panteleevna

36. Navroţki Mihail Iosifovici

37. Mişişin Alexander Antonovici

38. Navroţki Andrei Iosifovici

39. Navroţki Piotr Filippovici

40. Meşişen Vladimir Mihailovici

41. Meşişen Nikolai Grigorevici

42. Kordebanovski Frantz Iosifovici

43. Boiko Ivan Makarovici

44. Mocindcea Vasilii Markovici

45. Reşednik Dionisii Ignat

46. Boredeniuk Mihail Vasilevici

47. Bihovski Vasilii Abramovici

48. Takii Diordii Fiodorovici

49. Tokmeak Ivan Vasilevici

50. Şaragov Semen Fiodorovici

51. Weisberg Isaak

52. Oleinik Petr Feodoseevici

53. Kolesnik Afanasii Ivanovici

54. Ghebedniuk Timofei Fiodorovici

55. Morgun Pantelei Fedotovici

56. Tismineţki Buzea

57. Şarogradski David Şeşomov

58. Goldenberg Abram

59. Buhman Lazar Abramovici

60. Ciumak Mihail

61. Roitman Iakov

62. Stolear Hana Srulevna

63. Cerkbz Vsevolod Arkadievici

64. Goldştern Şişmon

65. Dumbravă Anatolii

66. Bilkis Ilia Isaakovici

67. Şteinbuk Smil

68. Faierştein Iancu Aronovici

69. Goreşnik Iţik Meerovici

70. Şulman Froiim

71. Magazinik Riva Leibovna

72. Magazinik Gherş Leibovici

73. Milman Moişe

74. Makogon Sonea

75. Kotler Hanakii Iankelevici

76. Kotlear Mendeii Iankelevici

77. Kotlear Şmerl Iţkovici

78. Palii Vasilii

79. Balan Isake

80. Ghilas Haralambie

81. Stariş Silvestr

82. Gogu Profirii

83. Kofteneak Vladimir

84. Deaur Dimitri

85. Harkovei Afanasii

86. Lefter Dionisii

87. Tihoţki Valentin

88. Kolker Boruh

89. Kravţov Ivan

90. Naumov Alexei

91. Gherşenzon Sulea Moiseevici

92. Trahtman Idel

93. Pastuşenko Grigorii

94. Derkauţan Aizik

95. Şehtman Ţalik

96. Gluhovski Petr

97. Karpiş Ivan

98. Lisov Ivan Antonovici

99. Soltuz Nikolai

100. Gologorski David

101. Kriger Ianik

102. Davidovici Lubov

103. Pînzaru Ivan

104. Pînzaru Pavel Vasilevici

105. Kazak Demian Stepanovici

106. Tivnik

107. Tomak Gheorghii Pavlovici

108. Iasinski Vasilii Ivanovici

109. Kalmaţui Ştefan

110. Kozman Timku

111. Haralamb Buhor

112. Ciporneak Vanea

113. Ciporneak Haralamb

114. Zelţer Zolea

115. Postolake Vasilii

116. Bezbeda

117. Maceak Ivan

118. Eriomenko Grigorii Fiodorovici

119. Şveţ Dmitrii Mihailovici

120. Poliţiuk Şişma

121. Strahov Kalinik

122. Samanaki Alexandr Ivanovici

123. Ciobanu Marcu

124. Guţu Dimitrii

125. Kvatkovski

126. Ştrahman Sunea

127. Bruma Semion

128. Halkin Sima

129. Buris Sima

130. Nedelea Ambrozis

131. Şmunis Iţik

132. Revuleţ Grigorii

133. Spivak Şlik

134. Ţentis Pavel

135. Drobnika Fedor

136. Savka Efim Dmitrevici

137. Kaplan Mioka

138. Hoiut Iosif

139. Sosna Haim

140. Kaplan Avoris

141. Ţîmbaliuk Kuzma

142. Ciumak Semion.

Judeţul Orhei: 143. Sakara Evghenia Vasilevna

144. Brizma Cearma Aronovna

145. Şnir Ghenea Livovna

146. Lener Frima Iakovlevna

147. Lefter Roza Avseevna

148. Lerner Opşip Kipelovici

149. Şaparina Pelagheia Isakovna

150. Zamislovskaia Peloaghelia Moiseevna

151. Şapoşnik Izrail Rubinovici

152. Lerner Venea Markovna

153. Rakul Constantin Gheorghievici

154. Tartovski Solomon Moiseevici

155. Ghelman Riva Haskova

156. Rezingof Sara Haimovna

157. Dizingof Naum Haimovici

158. Malis Motel Abramovici

159. Cebotari Peisih Haimovici

160. Grivokopatel Haim Iosifovici

161. Vaiser Haia Iosifovna

162. Moitlis Moisei Şumovici

163. Ciobotaru Sara Iosifovna

164. Iaruga Isaak Abramovici

165. Goldman Polina Pavlovna

166. Goldman Isaak Pavlovici

167. Fişman Rahil Davidovna

168. Fişman Estera Davidovna

169. Gerş Dafa Davidovna

170. Daici Ghitlea Şlemovna

171. Brezman Ecaterina Aronovna

172. Popusku Mira Mendelevna

173. Berekovici Adela Isaakovna

174. Jesan Vasilii Ivanovici

175. Zisler Iankel Ţalikovici

176. Şmukler Leib Borisovici

177. Kogan Beleamia Moiseevici

178. Tarlev Hana Ioaakovna

179. Ghinzburg Lipa Tudicovici

180. Averbuh Basea Livovna.

Judeţul Bender: 181. Erţberg Amika

182. Burlak Fiodor

183. Slipakov Nikolai

184. Tabanov Elifer

185. Gabdzea Feodosii

186. Bazarov Dmitrii

187. Taran Iakov

188. Kovtunenko Ivan

189. Bicikov Victor

190. Bicikov Boris

191. Zavada Victor

192. Grinberg Hava

193. Kofman Zelma

194. Kofman Fanea

195. Mozeş Evghenii

196. Sisman Frida

197. Goldştein Iakov Şmulevici

198. Haikim Idel Gherşkovici

199. Zelter Zaiveid Leibovici

200.Roşko Rahman Davidovici

201. Kîsa Hristofor Ivanovici

202. Kelmenciuk Zinovii Ivanovici

203. Borisova Zinaida Ivanovna

204. Şlapakov Nikolai Abramovici

205. Pronoza Evghenii Ilici

206. Brodskaia Dora Zaharovna

207. Koroli Boris Iakovlevici

208. Brodskaia Janna Zaharovna

209. Leah Ivan Zaharovici

210. Dmitrieva Şeifa Iosifovna

211. Prokopet Moisei Iosifovici.

Judeţul Bălţi: 212. Kolker Moisei Mihailovici

213. Birinboim Zolea Nutoviei

214. Barenboi Abram

215. Lerner Lona Idelovna

216. Rabenko Alexandr Israilevici

217. Rapaport Beeno Boris

218. Kuşnir Semion Aronovici

219. Goldiş Abram Isaakovici

220. Garber Sioma Ovşi Iankelevici

221. Weisman Toivi Şaevici

222. Rozenblat Moişe Lipov

223. Roll Valter Livovici

224. Kuşnir Haia Eftimovna

225. Brinboim Monea Nutuvici

226. Kaţ Oscar Gerş-Berovici

227. Kevilevin Ihil Moşkovici

228. Kiseleva Şeiva Zisileva

229. Bujor Tatiana Iakovlevna

230. Ghelman-Vaitraub Fanea Pinkrovna

231. Roizman Nlemi Borisovna

232. Harak Polea Zelmovna

233. Grinberg Mişa

234. Ghelman Ivţe Iţkovici

235. Şerman Moişe Beilovici

236. Fux Naftul Abramovici

237. Rîlskii Grigorii Afanas

238. Haot Niusin Gherşovicii

239. Jukovskii Boris Iosifovici

240. Ţuprik Aizea Davidovici

241. Rudima Anton Gheorghevici

242. Kleiman Moise Isaakovici

243. Pogorelovskii Mihail Samuilovici

244. Babineţki Ivan Pavlov

245. Zernovoi Ivan Ivanovici

246. Reaboi Andrei Anufrievici

247. Stratiiciuk Iakov Stepan

248. Gomeniuc Ivan Eliseevici

249. Grinberg Haia Solomonovna

250. Grinberg Fira Izrailevna

251. Leabis Tatiana Isidorovna

252. Vikinskii Fiodor Ivanovici

253. Gavriliuk Petr Petrovici

254. Golik Ivan Andronovici

255. Glinberg Moise Grigorevici.

Tabelul nr. 4 cu membri Partidului Comunist din România, basarabeni şi bucovineni, sosiţi în URSS, în calitate de emigranţi politici (foşti voluntari ai Armatei Republicane în Spania ş.a.), pe care CC al PCR îi recomandă pentru a fi transferaţi în Partidul Comunist al bolşevicilor din toată Rusia:

1. Tismeneţki Leon Moiseevici

2. Telmer Elias

3. Kleiman Moisei Solomonovici

4. Vihrev Abram Naumovici.

Din partea de răsărit a României, armata română se retrăsese fără luptă, deci nu existau nici un fel de consecinţe dureroase pricinuite românilor sau evreilor de aici, datorită încleştărilor armate. Şi cu toate acestea, în 1940, împotriva armatei române în retragere, evrei înarmaţi au umilit şi au lichidat, prin împuşcare, ofiţeri şi soldaţi români. Armata română primise ordin să nu răspundă la provocări. Este evident că aceşti evrei se coalizaseră, cu arma în mână, cu armata de invazie a URSS, împotriva propriei ţări, România, încadrându’se astfel în programul şi activitatea comuniştilor evrei de până acum, împotriva statului român. Singurul român care a fost în fruntea Partidului Comunist, până după al doilea război mondial, a fost îndepărtat din funcţie în 1924, pentru că începuse să regrete şi să nu mai accepte aceste programe de desfiinţare a României.

Asupra familiilor de români care se refugiau din calea ocupantului rus, evreii s’au dedat la jafuri şi omoruri.

Din Basarabia, Ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei, trenurile morţii pornesc spre Siberia, începând cu anul 1940 şi din 1944, până în anii de după 1950. Morţi pe drum, în vagoane de vite, din lipsă de aer şi apă. Moartea seceră în lagărele de exterminare. Adevărate stafii, schelete umane. Sute de mii de civili români.

Puținii supravieţuitori au avut parte numai de persecuţii, până la moarte. Toate acestea în răsăritul României căzut sub ocupaţia bolşevică. Dar în România (între graniţele României de azi), ce s-a întâmplat între 1944 – 1964?

În 1948 comuniştii preluaseră întreaga putere politică în România. Are loc lichidarea totală a clasei conducătoare din România, a tuturor elitelor şi a multor altor români, din poporul de rând. În întreaga Românie, din 1921 până în timpul celui de al doilea război mondial, erau aproximativ 1000 (o mie) de comunişti, în mare majoritate alogeni, conducerea aparţinând evreilor. Din 1948 până în 1964, în România au fost întemniţaţi peste două milioane de români şi peste două sute de mii au fost lichidaţi în puşcării şi lagăre. Singura forţă politică decizionlă, în România, o formau comuniştii. Secretariatul Comitetului Central al Partidului Comunist Român din anul 1948: Gheorghe Gheorghiu-Dej – Secretar general, Ana Pauker- Secretar, evreică, Vasile Luca- Secretar, evreu, Teohari Georgescu- Secretar, evreu, Lothar Rădăceanu- Secretar, evreu.

Se impune precizarea că ministrul de interne al noii orânduiri comuniste din România a fost tot evreu, Teohari Georgescu. Si alţii, şefi ai securităţii. In acest context se poate înţelege mai bine, de ce colonelul Alexandru Nicolski, evreu, este exemplul tipic de ofiţer de securitate vinovat de genocid împotriva românilor.

Apare un fenomen demn de reţinut. În viaţa publică, evreii din Comitetul Central al Partidului Comunist Român, după preluarea puterii, (a se vedea, spre exemplu, anul 1948), apar cu nume româneşti – cu o excepţie, sau două. Evreii comunişti din 1940 au numele lor evreiesc.

Fenomenul românizării numelor, după război şi în timpul comunismului, se răspândeşte şi în rândul altor categorii de evrei, încât, în aparenţă, după nume, o parte din evrei au dispărut. Nu înseamnă că nu au mai existat şi evrei cu nume evreieşti. N’au avut nici un fel de dificultăţi pentru afirmare socială, politică, profesională, nici unii, nici alţii. Dimpotrivă, evreilor, majorităţii zdrobitoare, li s’a asigurat, în viaţa României, locuri de şefi.

Dăm în continuare o listă de evrei care au format conducerea României în primii ani de domnie a comunismului, datele fiind extrase din The Plot Against the Church, de Maurice Pinay, de la p.73-77 (Cf. Traian Golea, Cum se regizează condamnarea unui popor, Romanian Historical Studies, 1996, ed. II, p. 7-9 ).

Evrei în Guvernul României:

1. Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn , Ministru de Externe şi agenta nr.1 a Moscovei la Bucureşti.

2. Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului de Externe.

3. Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al Comitetului Central.

4. Teohari Georgescu, alias Burah Tescovich, Ministru de Interne.

5. Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar General al Adunării Naţionale, realul conducător al Adunării.

6. Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru.

7. Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn, originar din Galaţi, Ministru al Minelor şi membru al Comitetului Central.

8. Moises Haupt, general, comandant militar al Capitalei.

9. Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii, originar din Brăila.

10. Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil.

11. William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contra Spionajului.

12. Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei.

13. Alexander Moghioroş, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria.

14. Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor.

15. Maior Lewin, evreu, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurei pentru presă.

16. Colonel Holban, alias Moscovich, şef al Securităţii pe Bucureşti.

17. George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne.

18. Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe.

19. Gheorghe Apostol, alias Gerschwin, preşedinte al Sindicatului Muncitoresc.

20. Stupineanu, alias Stappnau, şef al Spionajului Economic.

21. Emmerick Stoffel, evreu din Ungaria, ambasador al României în Elveţia.

22. Harry Fainaru, alias Hersch Feiner, şef de legaţie în Ambasada din Statele Unite.

23. Ida Szillagy, evreică, prietenă a Anei Pauker. Reala conducătoare a Ambasadei din Londra.

24. N. Lăzărescu, alias Burach Lazarovich, însărcinat de afaceri a României la Paris.

25. Simon Oieru, alias Schaeffer, subsecretar de stat.

26. Aurel Baranga, alias Ariel Leibovich, inspector general în Departamentul Artelor.

27. Liuba Chişinevschi, alias Liuba Broitman, preşedintă a Femeilor Române Antifasciste.

28. Lew Zeiger, evreu, director general în Ministerul Economiei.

29. Doctor Zeider, jurisconsult al Ministerului de Externe.

30. Marcel Breslaşu, alias Mark Breslau, director general al Departamentului Artelor.

31. Silviu Brucan, alias Bruekker, redactor şef al Scânteii, conducea întreaga campanie care viza dezamăgirea poporului în ce privea domnia comunismului. In acelaşi timp conducea şi înscenata campanie antisemită din România.

32. Samoila, alias Samuel Rubenstein, director guvernator al Scânteii.

33. Horea Liman, alias Lehman, redactor secund al Scânteii.

34. Inginerul Schnapp, evreu, director guvernator al ziarului România Liberă.

35. Jehan Mihai, alias Jakob Michael, şef al industriei cinematografice române.

36. Alexandru Graur, alias Alter Brauer, director general al Societăţii Radiofonice Române.

37. Mihai Roller, evreu, necunoscut înainte de venirea sa în România, din Uniunea Sovietică, Preşedinte al Academiei Române, autorul istoriei falsificate a Românilor.

38. Profesorul Weigel, tiranul Universităţii din Bucureşti. Conducea operaţia de epurare a studenţilor anti comunişti.

39. Profesorul Lewin Bercovich, un alt tiran al Universităţii din Bucureşti, care controla corpul profesoral, venit din Rusia.

40. Silviu Iosifescu, alias Samson Iosifovich, cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Alecsandri, Vlahuţă, de conţinutul care nu se armoniza cu comunismul.

41. Joan Vinter, alias Jakob Winter, al doilea critic literar marxist al României.

42. Trei predecesori secretari generali ai Ligii Generale a Muncii au fost evrei, Alexander Sencovich, Misha Levin şi Sam Asriel (Șerban).

Extremiştii de stânga şi atrocităţile comise nu pot scăpa de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii.

Considerăm că poporului român trebuie să i se ofere din partea organismelor internaţionale evreieşti, din partea evreilor de pretutindeni şi din partea statului Israel, pentru Holocaustul săvârşit de evreii comunişti împotriva românilor, suma de 200 (două sute) miliarde euro.

https://frenchrevmodern.files.wordpress.com/2015/01/livrenoir.jpg?w=393&h=603

Matatias Carp, evreu din România, în Cartea Neagră, Bucureşti, 1946, vol. 1, p. 48, scrie „presupunând sau pretextând injurii sau ofense ce s’ar fi adus acestei armate de către evrei, cu prilejul retragerii din teritoriile cedate în 1940, Armata Română, recucerind aceste teritorii în 1941…”

Deci, după Matatias Carp, evreii, în 1940, nu s’au manifestat în nici un fel împotriva militarilor români (presupunând sau pretextând injurii sau ofense ce s’ar fi adus…).

În 1944, deşi armata română încetase orice luptă cu URSS, românii fiind angajaţi în bătălii împotriva Armatei germane, sovieticii deportează în URSS pe cei 180 000 de militari români, de pe linia frontului. Aceştia nu mai trăseseră nici un foc de armă împotriva militarilor sovietici. Nu erau prizonieri în urma unor lupte. Foarte mulţi îşi dorm somnul de veci în pământul lagărelor de exterminare. Teroarea comunistă cuprinde întreaga Românie. Evreii comunişti preiau, progresiv, puterea sub protecţia Armatei URSS, încât în 1948 sunt stăpânii absoluţi ai României. Nimeni nu îndrăznea să aibă o altă părere despre holocaustul (genocidul) împotriva românilor, din 1940 şi din prima jumătate a anului 1941, din teritoriile româneşti anexate de URSS şi din anii de după război, din România cu graniţele de azi, fără riscul de a fi condamnat la puşcărie pe viaţă, sau lichidat. Apar documente contrafăcute, mărturii şi declaraţii sub şantaj, ameninţări şi tortură.

Istoricul american Nicholas M. Nagy–Talavera, evreu născut în România, în The Green Shirts and the Others, Hoover Institutions Press, Standfort, California, 1970, p. 305, în ediţia în limba engleză, din România, din 2001, p.427 şi în ediţia în limba română, din România, cu titlul Fascismul în Ungaria şi România (Subtitlul din engleză, Fascism in Hungary and Romania, devine titlu), din 1996, la p. 414, scrie:

”Ruşii au cerut cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord. Ultimatumul a fost lapidar şi lipsit de orice echivoc. În haosul în care a urmat, generat de o retragere românească dezordonată, s’au petrecut multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple. Populaţia evreiască şi cea ucrainiană, în entuziasmul generat de plecarea autorităţilor române, care făcuseră din această provincie, cea mai prost administrată parte a ţării, i’au tratat pe românii în retragere într’un fel care avea să’i coste scump un an mai târziu.”

Trecuse un sfert de secol între lucrarea lui Matatias Carp şi cea a lui Nagy – Talavera. Erau alte vremuri. Nagy-Talavera n’a mai avut curajul, ca predecesorul său, să nege atrocităţile săvârşite de evrei în 1940.

Deci ”s’au petrecut multe lucruri ce n’ar fi trebuit să se întâmple. Populaţia evreiască şi ucrainiană… i’a tratat pe românii aflaţi în retragere într’un mod care avea să’i coste scump un an mai târziu.”

Este evident, în citatul de mai sus este vorba de fapte cutremurătoare, săvârşite de evrei împotriva românilor, în 1940, altfel autorul nu le’ar fi considerat drept cauză a ceea ce a urmat mai târziu, în 1941. De asemenea recunoaşte că s’a acţionat atât asupra armatei române, cât şi asupra românilor civili. Din text mai reiese că de vină este populaţia evreiască, nu numai evreii comunişti. Numai că şi Nagy -Talavera face tot ce poate, ca aceste doar câteva rânduri despre genocidul evreilor (holocaustul), din 1940, împotriva românilor, să se piardă în sutele de pagini ale lucrării. Şi neprecizând ”lucrurile ce n’ar fi trebuit să se întâmple”, cititorul trece şi peste aceste doar câteva cuvinte, ca şi cum evreii n’ar fi de vină de crime la adresa umanităţii. Că este aşa şi nu altfel, reiese fără echivoc, chiar din titlul capitolului în care chiar şi cititorul versat descoperă cu greu aceste câteva rânduri: The Legion against Carolist Romania – Legiunea împotriva României carliste. Cu alte cuvinte, legionarii împotriva României carliste. Numai că citatul pe care l’am reprodus înseamnă Evreii împotriva României – o adevărată ”carte neagră” a genocidului evreiesc împotriva românilor.

Dacă în prima parte a acestui material destinat mass-mediei, am evitat să reproducem unele documente, pentru a nu aduce la lumina zilei rănile adânci, deschise în fiinţa poporului român, totuşi ne vedem siliţi să reţinem câteva. Toate se găsesc în arhiva Ministerului Apărării Naţionale şi în unele cărţi de specialitate.

Spre exemplu, vezi Alex.- Mihai Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii, RAO International Publishing Company, 1998:

”La Chişinău, 400-500 evrei comunişti constituiţi în bandă, înarmaţi unii cu puşti şi revolvere, iar alţii cu pietre şi bastoane, au cerut directorului Ioneţ, medicul spitalului de copii, ca imediat clădirea acestuia să fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele, l’au împuşcat, după care au năvălit în spital, devastându’l complet, iar pe copiii aflaţi internaţi, omorându’i şi aruncându’i afară pe geamuri.”

”Populaţia evreiască de pretutindeni a avut o atitudine ostilă şi de sfidare, batjocorind pe funcţionari, asasinând pe unii dintre ei, furând tezaurul instituţiilor statului, etc.”

”În judeţul Cetatea Albă bande comuniste evreieşti au schingiuit preoţi, le’au ars bărbile cu ţigări, au devastat bisericile.”

”Populaţia şi în special evreii s’au înarmat cu armament luat de la unităţile noastre. Evreii din Basarabia continuau să atace fracţiuni izolate, la adăpostul trupelor ruseşti.”

”Populaţia evreiască a ajutat la dezarmare.”

”Exodul populaţiei române constituie o dramă de nedescris. Locuitorii evrei organizează pretutindeni–până şi în Galaţi– o adevărată rebeliune cu jafuri şi omoruri.”

”Ciocniri între trupele române şi populaţia evreiască ce voia să sechestreze trenurile de evacuare au avut loc şi la Ungheni, soldate cu morţi şi răniţi.”

”La îndemnul trupelor sovietice, unii militari minoritari din cadrul Armatei a 4-a şi a 3-a române au dezertat cu armamentul şi muniţia din dotare. Ulterior aceştia au fost organizaţi în bande înarmate şi au acţionat împotriva fostelor unităţi.”

La 6 iulie 1940, pierderile Armatei române (primise ordin, pentru a evita războiul, să nu răspundă la provocări) au fost următoarele: ucişi, răniţi, daţi dispăruţi – 356 cadre şi 42.876 soldaţi şi gradaţi.

”La Bolgrad, comuniştii circulau pe străzi având ca semn distinctiv steaua evreiască cu 6 colţuri şi o panglică roşie.”

”Evreii din Chişinău au arborat drapele roşii, manifestând pe stradă şi barând străzile spre gară pentru a nu permite retragerea funcţionarilor români; au ocupat de asemenea localurile instituţiilor, comisarii Pascal Nicolae, Mateescu Constantin, Severin şi Stol au fost executaţi de evrei în stradă.”

”În toate satele s’au arborat steaguri roşii şi în special evreii…”

Documentaţia e bogată, dar într’un articol de presă, puţine documente pot fi reproduse. Unele, care evidenţiază sadismul evreilor, din timpul rebeliunii iudaice din 1940, împotriva românilor, au fost evitate, dar niciodată nu e prea târziu. Cuvintele lui Nicolae Iorga sunt edificatoare în sensul acesta:

”Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, acte oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi’au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor, au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale cărei valuri de ură s’au deslănţuit ca sub o comandă nevăzută (s.n.).

De ce atâta ură?

Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi toleranţa noastră?

Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răsbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate (s.n.). Fraţii noştri îşi părăsesc copii bolnavi, părinţi bătrâni, averi agonisite cu trudă. În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă. Sprijin cald şi un cuvânt înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi primit cu recunoştinţă. Li s’au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoare, destui dintre ei şi’au dat sufletul. Li s’au smuls hainele şi li s-au furat ce aveau cu dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic (s.n.). Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii care se lăuda până mai ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire.” (”De ce atâta ură?”, în Neamul Românesc, din 6 iulie 1940).

Până şi avocaţii evrei, chemaţi prin profesie să apere pe cei nedreptăţiţi, au participat la genocidul împotriva românilor, au fost lideri de grup de evrei criminali, au întocmit liste pentru asasinate:

”În Soroca bande de comunişti evrei conduse de avocatul Michael Flexer după ce au ocupat clădirea primăriei şi a poliţiei au asasinat în faţa statuii generalului Poetaş pe comisarul Murafa şi ajutorul său Eustaţiu Gabriel.”

”În Chişinău listele de execuţii au fost întocmite de intelectuali comunişti evrei, avocatul Carol Steinberbg, avocata Etea Dinar şi dr. Derevich.”

”Astăzi a fost ultima zi a evacuării şi a fost hotărâtă zi de doliu naţional. Evreii şi comuniştii s’au purtat oribil. Asasinatele şi molestările…”

Cititorul însuşi poate completa lista cu ororile săvârşite de evrei. Aşa, din Paul Goma, Săptămâna Roşie, 28 iunie – 3 iulie 1940, sau Basarabia si evreii, Editura Vremea XXI, 2004:

”Nu puţini erau înarmaţi si agitau liste negre, ameninţând pedepsirea celor figurând acolo.”

La Cernăuţi ”Evreii l’au împuşcat pe preotul bisericii catolice, pe câţiva gardieni. Evreii tineri (15 – 16 ani) au dezarmat soldaţi, i’au pus să se dezbrace, apoi i’au înjunghiat cu propriile baionete.”

”Imediat după plecarea soldaţilor români, evreii, în număr de câteva zeci de mii, în afară de faptul că au comis tot felul de delicte, au deschis porţile închisorilor, înarmând pe deţinuţi, au început cu furie să masacreze pe românii aflaţi pe străzi, au jefuit băncile, casele particulare, au incendiat bisericile si palatele.

”Iată nume de evrei din Cernăuţi, căpetenii ai bandelor de evrei asasini, din timpul genocidului antiromânesc: Marek Ficher, Filip Beer, Max Weissman, Bruell, dr. Zuflucht, dr. Kehr, dr. Saşa Pimensohn.

Sau de tineri evrei asasini: Aufleger Feibis, Fisher, Abacumov, Eisinger, Sigi Bainer (Sigismund Brainer, sau Bayner, Beiner – îl găsim apoi, în regimul comunist, la Cluj, la securitate, adevărat torţionar, locţiitor al şefului serviciului anchete la Direcţia Regională a Securităţii).

Şi în Cernăuţi, evreii preiau puterea lucală: Salo Brül – comisar, Glaubah – primar, Hitzig – ajutor de primar, Meer (Beer) – prefect. Deci se cunosc şefii progromului antiromânesc, prin asasinate la faţa locului şi prin încărcarea trenurilor de vite, cu români, spre Siberia. La fel s’a întâmplat şi în alte localităţi. La Chişinău, avocatul Steinberg – conducătorul sovietului comunal. La Chilia Nouă, dr. Robinovici, medic primar al oraşului, şeful comitetului local. La Soroca, Leizer Ghinsberg – conducătorul acţiunii teroriste. Lista poate continua cu alţi evrei, cu sutele de evrei din conducerea comunistă, factori politici, de decizie, împreună responsabili de genocidul împotriva românilor.

”Înşişi copiii evrei, dintre care unii chiar străjeri, aşteptau în gări trenurile refugiaţilor, pentru a-i înjura şi a le arunca cu pietre şi orice obiecte care cădeau la îndemână, creând o impresie oribilă.”

”Preotul Bujakovski din Tighina a fost împuşcat de teroriştii evrei.”

Spre o documentare mai largă, cititorul poate apela şi la Gheorghe Buzatu, „Aşa a început holocaustul împotriva Românilor”, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1995:

”Incidentele, mai ales cu populaţia evreiască, au avut loc pretutindeni. Din această cauză evacuările în multe locuri au fost imposibile. S’au împuşcat funcţionari, s’au atacat chiar unităţi militare.”

Cititorul, dacă doreşte, are la dispoziţie o carte alcătuită doar din documente (128 la număr), reproduse după originalele din arhive – Locotenent – colonel Alesandru Duţu, dr. Constantin Botoran, Situaţia evreilor din România,1939–1941, Editura Ţara Noastră, Uniunea Vatra Românească, Bucureşti, 2003 (Carte interzisă şi trimisă la topit):

”În toate oraşele basarabene şi nord bucovinene… s’au format grupuri de evrei înarmaţi, în majoritate tineri de ambele sexe, care numaidecât au început acţiunea teroristă. Au fost împuşcaţi cu predilecţie funcţionarii judecătoreşti, cei poliţieneşti, slujitorii altarului, precum şi funcţionarii financiari, aceştia din urmă cu ocazia devalizării diferitelor casierii ale Statului… Au fost cazuri când execuţiile au luat aspectul unei sinistre vânători de oameni, în care tot ce putea constitui un element reprezentativ românesc stimula activitatea sângeroasă a tinerilor terorişti evrei.”

După ultima zi a evacuării Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, de către Armata română şi unele familii de români, evreii au continuat o altă evacuare, umplând trenurile pentru animale, cu români pentru lagărele de exterminare din Siberia. Epurare etnică prin holocaust în proporţie de masă. În România, din 1948, umplu puşcăriile cu milioane de români, dintre care, sute de mii, vor fi lichidaţi.

Pentru foarte mulți români este o mare enigmă, de ce evreii s’au comportat astfel față de români, dar istoria consemnează fapte care explică pe de’a’ntregul această ură a evreilor pentru majoritatea românească din aceste teritorii. Astfel foarte puțini români cunosc despre intențiile evreilor de a avea un stat în Europa. Israelul European a fost un proiect al comunităţii evreieşti de a crea un stat evreiesc.

Radu Mihai Crişan spune că ideea creării unui Israel european pe teritoriul românesc data din timpul ministrului de interne francez Isaac Adolphe Cremieux (1796 – 1880) care a fost un mare susținător al acesteia!

Despre același lucru vorbeste şi Paul Goma, care arăta că la Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920), preşedintele american Woodrow Wilson a susținut un plan de formare a unui Israel european alcătuit din:

“Galiția, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia, şi o parte a Ucrainei – capitala la Lemberg (Lvov)”.

Când, ”la 23 martie 1924 începe la Curtea cu Juraţi din Bucureşti judecarea aşa-zisului complot al Studenţimii împotriva propriului guvern, are loc celebra depoziţie de martori din partea Istoriei şi din partea Divinităţii a prof. dr. Nicolae Paulescu din care cităm:

”Cauza ajunsă înaintea domniilor d-voastră este conspiraţia Forţelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate şi de a fonda aici în spaţiul carpato-ponto-dunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-naţional cu evreii clasă conducătoare şi exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare şi cu noi, românii, clasă subordonată şi exploatată în calitate de naţiune învinsă”.

În momentul în care a aparut ideea creerii unui stat evreiesc european, protocroniştii evrei au inventat o teorie care să le dea dreptul să solicite un astfel de lucru. Acea ”teorie” susținea că evreii ar fi colonizat Dacia cu câteva secole înaintea colonizării romane. Se mai sustinea că evreii erau în Dacia în numar mare încă înaintea formării poporului român.

Dintre inventatorii şi susținătorii unor astfel de teorii trebuie amintiți: Schwartzfeld Elias, Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler care în prezent sunt contrazişi de lucrarea ”Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România 1986, XXI-XXII” – Gyémánt 2004.

Ideea crearii unui Israel european pe teritoriul românesc şi’a facut simțită prezența atât la Conferința internatională de la Berlin din 1878 cât şi la cea de la Paris de după primul război mondial, prin presiunile făcute asupra României ca să ”accepte încetățenirea neconditionată a oricarui evreu” care voia să se stabilească în România.

De menționat este faptul că deși nu există documente prin care aceste populații de evrei să fi fost invitate, venirea evreilor în România dupa 1830 a facut ca în Moldova în principalele oraşe, majoritatea populației să fie evreiască: Orhei=57,8%; Soroca=56,9%; Bălți=55,9%; Hotin=50%; Chişinău=45,9% şi Fălticeni=57%; Dorohoi=53,6%; Iaşi=50,8%. Mai mult, în 1933 premierul I.G. Duca a semnat un acord internațional prin care accepta intarea în țară a încă 300.000 de evrei.

Unul dintre instrumentele folosite pentru îndeplinirea planului a fost partidul comunist.

De aceea, la izbucnirea revoluției comuniste din Rusia din 1917 când statutul Basarabiei începea să se schimbe, evreii au încercat să se împotrivească.

Ei militau pentru ”caracterul unitar al Rusiei libere” şi au fost împotriva chemării armatei române de a opri haosul ”revoluționar” care domnea.

Mai trebuie evidențiat faptul că în perioada 1917 – 27 martie 1918 evreii au cerut ca în comitetele revoluționare să se vorbească doar în rusă.

Poziția minorităților etnice în ceea ce priveşte statutul Basarabiei în perioada 1917-1918 ne este prezentată de istoricul Rodica Svetlicinâi, care afirmă că germanii, polonezii şi evreii susțineau autonomia Basarabiei, iar bulgarii şi ucrainenii voiau unirea cu Ucraina.

Acelasi istoric ne spune că:

”pe parcursul anilor 1918-1924, estimarea pe nationalități arăta că germanii şi polonezii acceptau guvernarea românească, pe când ruşii, ucrainenii, găgăuzii, evreii şi bulgarii doreau să se unească cu Uniunea Sovietică”.

Astfel ca unii dintre membrii Sfatului Țării, în prima lui configurație, doreau ramânerea Basarabiei în componența Rusiei şi s’au opus chemării armatei române pentru a restabili ordinea. Aceştia erau membrii Bundului: Grindfeld Nadejda, Grinfeld Veniamin, G. Grinberg, Grinstein, Lando Gutman, dar şi N. S. Rabei (Rabbei), A. Z. Rabinovici, Seinberg, dar mai ales Iakir Iona şi Levenzon Filip.

Organizația politică națională evreiască Bund, propaga doua idei de bază: autonomia național culturală evreiască şi menținerea Basarabiei în componența Imperiului Rus.

După unirea Basarabiei cu România de la 27 martie 1918, evreii au continuat să lupte şi să spere, şi datorită lobby-ului făcut au reuşit ca la Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920), preşedintele american Woodrow Wilson să susțină un plan de formare a unui Israel european alcătuit din:

”Galiția, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia, şi o parte a Ucrainei – capitala la Lemberg (Lvov)”.

Cum planul lui W. Wilson nu a putut fi îndeplinit, toate energiile s’au canalizat spre varianta unei republici sovietice, astfel încât ”începând cu 23 august 1939 – pactul Stalin-Hitler! – printre evrei a început sa circule promisiunea fermă că în curând Tovarăşul lor Stalin va preface Basarabia românească în Republica Socialistă Sovietică Evreiască.

De aceea, atunci când prin dictatul din 26 iunie 1940, Rusia sovietică (U.R.S.S.) a reocupat Basarabia, dar a furat şi Bucovina de Nord, ”evreii din Chişinău îi întâmpinaseră pe sovietici cu lozinci ca:

”Bine ați venit! V’am asteptat 22 ani!”. Mai mult, după 28 iunie 1940, evreii cereau şi TransNistria (Ucraina dintre Nistru şi Bug).

Alexandru Şafran (rabin şef în România), a recunoscut cu jumatate de gură cele întâmplate declarând în 1946:

”Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Uniunea Sovietică a fost întâmpinată cu bucurie de unii evrei din aripa stângă şi comunişti”.

La 7 aprilie 1944, în timpul celui de’al doilea război mondial, în momentul intrării armatei sovietice în Botoşani, evreii care controlau în acel moment oraşul şi care’şi formaseră o administraţie proprie au declarat Republica Autonomă Sovietică Evreiască.

Mare parte din populaţie precum şi administraţia românească fuseseră evacuate în sudul ţării înainte de intrarea armatei sovietice în Botoşani, astfel că evreii au preluat conducerea oraşului şi şi’au declarat propria republică sovietică evreiască.

Ulterior sovieticii au instaurat o altă administraţie comunistă conform cu politica pe care o aveau în vedere.

Totuşi Stalin s’a ținut de cuvânt şi conform cu spiritul propriei politici a nationalităților pe care o promova, a fondat în 1928, în URSS la granița cu China, Regiunea Autonomă Evreiască, gândită ca un cămin național evreiesc.

Anterior, ”a existat proiectul creării pe teritoriul Crimeei a unei republici autonome pentru evreimea sovietică, însă cum evreii nu au dorit să’şi transforme țara într’un port-avion neimersionabil al URSS”, s’a ajuns la varianta enunțată mai sus, a unei regiuni autonome.

Se impune cu necesitate înfiinţarea unei comisii pentru studierea holocaustului (genocidului) evreilor împotriva românilor şi publicarea lucrărilor rezultate din aceste cercetări.

Sursa: Societatea Culturală Bucureşti – Chişinău / Gheorghe Gavrilă Copil

Mihai Tîrnoveanu: Cu ajutorul lui Dumnezeu am înființat partidul cu numele Mișcarea Națională. Sibiu

 Mihai Tîrnoveanu: Cu ajutorul lui Dumnezeu am înființat partidul cu numele Mișcarea Națională.

Obiectivul nostru este eliberarea României de sub ocupația străină, redobândirea Libertății de a fi Român. Suntem în fața statuii baronului Samuel Brukenthal pentru ca aceasta reprezinta simbolul ocupației împotriva căreia luptăm.

Vorbim de ocupația străină atunci când Canalul Bâstroe distruge Delta Dunării, când ni s-a impus în anii trecuți waxxinarea aproape obligatorie si certificatul verde, când multinaționalele sfidează România și isi externalizează profiturile, când pământul agricol al țării se vinde la liber către străini , când capitalul de dincolo sufocă firmele românesti, când ni se impune cel mai mic salariu minim pe economie din Europa si frații nostri sunt trimiși de nevoi să muncească în toată lumea.

Ocupația străină înseamnă o educație din care se rup paginile isoriei și culturii identității naționale, punându-se în locul lor istoria altor popoare si o așa zisă educație sexuală.

Ocupația înseamnă prigoana corectitudinii politice împotriva sfinților și martirilor închisorilor comuniste, atacul programat si sustinut împotriva Bisericii Ortodoxe, atacul împotriva Crucilor Eroilor Armatei Române din Cimitirul de la Valea Uzului, împotriva statuii lui Avram Iancu de la Turda, a lui Mihai Viteazu și Mihai Eminescu de la Oradea.
Ocupația străină înseamnă cosuveranitatea Ungariei în România, retrocedările ilegale către noii grofi si UDMR la guvernare de zeci de ani încoace.

Eliberarea de această ocupație care zdrobește România, impunerea instituțională a Libertății de a fi Român,  înseamnă scoaterea din majoritatea parlamentară si de la guvernare a vechilor partide PNL, PSD, UDMR, USR, cozile de topor ale ocupației și înlocuirea lor cu forțe politice naționaliste autentice. Eforturile societății civile naționale au fost si vor fi în continuare vitale. La acestea am participat si noi de-a lungul anilor, cu toate puterile. Am reusit în unele cazuri să reacționăm decisiv si să le stopăm sau le frânăm planurile tradătorilor. Acestia însă au luat-o din nou si din din nou de la capăt prin noi legi date în parlament sau prin ordonante de urgentă împotriva intereselor poporului român.

Ce poate face societatea civilă prin eforturi colosale, prin epuizare fizică si logistică în zeci de mitinguri si marsuri, parlamentul poate face contrariu printr-o simplă ridicare de mână ce apucă 30 de arginți... durează câteva minute. Guvernul poate să emită o ordonanță de urgentă peste noapte. Totul la ordin. Societatea civilă națională poate si este extrem de imporant să intervină dar nu poate sa o faca întotdeauna la timp si nu întotdeauna cu succes. De-a lungul zecilor de ani am simțit asta din proprie experientă.

30 de ani am asteptat de la altii să se întâmple ceva din punct de vedere politic, am asteptat fără îndoială prea mult. Sunt oameni care spun că mai trebuie asteptat, că nu avem sanse, că nu este momentul, că motorul sistemului trebuie să se gripeze singur. Eu, noi, mai putem aștepta, fără discutie, în schimb România nu mai poate astepta, căci este nu pe marginea prăpastiei, ci în cădere vertiginoasă în această prăpastie a ocupației străine. Noi mai avem timp, România însă nu mai are.  Instituțiile statului trebuie re-românizate, repuse în slujba Art. 1 din Constituția României, curățate de trădători, nevolnici și incapabili și revitalizate de români cu conștiință națională și buni profesioniști.

Acest fapt nu se poate atinge decât prin mijloace politice. Recuperarea bogățiilor naturale ale țării înstrăinate 33 de ani încoace la fel nu se poate face decât prin hotărâri politice. Ne-am săturat să cerem politicului adeseori în zadar Libertatea de a fi Român, trebuie să devenim noi împreună cu alți naționaliști puterea politică capabilă să redea poporului libertatea de a fi român, de a-si orândui singur propriul destin, de a-si recăpăta Moștenirea Națională adică bogăția Cerului, mostenirea cultural-istorică reprezentată de voievozii, martirii, sfinții și marii oameni de cultură și bogăția  Pământului, resursele naturale. O familie nu primește ordine de la vecini ce și cum să facă, cum sa-si crească copii, ce să pună pe masă, cum să-si rânduiasca economiile, cum să-și cinstească strămoșii. Cu atât mai mult o țară nu poate să facă acest lucru, anume să primească ordine! Acestă ordine, această rânduiala se cuvine a ne o face singuri.

Nu însemnă că trebuie să ne batem, să ne dușmanim cu vecinii. Vrem relații bune cu toată lumea, relații care trebuie însă să aibă la bază în primul rând respectul reciproc, relații construite pe demnitate, nu pe ținutul căciulii în mâini la înaltele porți de la Vest sau de la Est! Alianțele politice si militare este obligatoriu să fie puse  în slujba intereselor noastre naționale, trebuie să negociem la sânge totul, dar nu trebuie în niciun caz să negociem destinul istoric al Neamului Românesc trasat de înaintașii noștri. Pentru a fi în stare să și facem asta, nu doar să ne dorim asta, trebuie să ne ridicăm din genunchi, adică trebuie să avem o armată proprie performantă, o economie generată de capital propriu, agricultură în mâna românilor, comerț în mâna românilor, turism în mâna românilor.

Tinerii noștri, laureați ai marilor olimpiade naționale trebuie recompensați cu cel mai mare preț pentru a rămâne în țara și a lucra pentru ea. Bani pentru toate aceste lucruri există, oameni buni! Banii sunt în averile frauduloase ale clanurilor corupției care au jefuit România, Banii sunt la clanurile interlope care ne sfidează din castelele lor cu turnulețe și știți bine la cine mă refer. Recuperarea acestor bani de la ei, de la jefuitori, tine exclusiv de o voința politică care poate genera o justiție liberă să confiște conform legii aceste mari averi în interesul unui stat român aflat în subordinea marilor interese ale regenerării României.

Am înființat Miscarea Națională luând act atât de acestă necesitate vitală cât si datorită faptului că nici eu, nici foarte multi naționalisti români nu se regăsesc în actualele partide din opoziția extra sau intra parlamentară. Sunt o grămadă de oameni buni care încă stau pe margine din punct de vedere politic. Mișcarea Națională se adresează în primul rând lor. Iar dacă ne întreabă cineva ce am făcut pana acum, le răspundem că Mișcarea Națională  continuă din punct de vedere politic demersurile Asociației Calea Neamului.

Nu am apărut de nicăieri, ci dintr-o luptă organizată de ani buni încoace în sute de acțiuni. Nu am dezamăgit pe nimeni niciodată, nu am dat niciun pas înapoi și am mers întotdeauna acolo unde este mai greu fără să facem compromisuri. Principalul nostru discurs a fost acțiunea.

Nădăjduiesc că vom fi sprijiniți în continuare de partenerii noștri din societatea civilă națională, alături de care am fost de-a lungul timpului în lupta pentru România.

Vă spunem din nou si din nou, tuturor, lăsați deznădejdea la o parte căci mergem cu Dumnezeu înainte pentru Biruința Neamului Românesc!

Prima Declarație Politică - VIDEO:

Bâstroe-Cine minte și de ce ? de Col. (r) Marin Neacsu

 

Bâstroe-Cine minte și de ce ?

Col. (r) Marin Neacsu

01 Martie 2023

Nu vă inflamați! Așa spunea acum câteva zile președintele României celor care se întreabă ce s-a întâmplat, care este calea și care va fi soarta canalului Bâstroe, dacă România va mai avea Deltă, dacă Delta va mai avea Dunăre, dacă noi vom mai avea țară sau dacă vom avea război în locul lor. La toate aceste întrebări, domnul președinte ne liniștea, spunând să nu ne inflamăm, că nu vom intra în război, Delta nu e în pericol, acesta este doar în capul unora, nu există „informații” că partea ucraineană face prostii, „nu e momentul să îi certăm”, trebuie să îi întrebăm înainte de a-i certa.

Dintr-o anumită privință, are dreptate. Problema canalului Bâstroe nu e de câteva zile, nici de când a pus-o Grindeanu pe tapet, nici de anul trecut, nici de un cincinal. Problemele noastre cu Ucraineeni se pierd în negura timpurilor. Și nici nu e o simplă problemă între doi vecini, este o problemă în 3 sau chiar 4.  Voi face o scurtă trecere în revistă a problemei canalului, dar nu din negura timpurilor ci din ultimii 50 de ani.

Perioada Ceușescu

Când Ceaușescu a decis construirea canalului Dunăre - Marea Neagră a făcut-o pentru că brațele Sulina și Chilia folosite până atunci pentru traficul fluvialo-maritim suferea, punea probleme care nu puteau și controlate iar traseul era prea lung. Așa că Ceaușescu a decis să scurteze și să aibă control asupra traficului, să poată controla debitul și să aibă condiții de trafic permanent. Așa a apărut canalul care a scurtat drumul de la Cernavodă la Constanța cu 400 km. Canalul a fost inaugurat în 1984. De remarcat că atunci Delta nu fusese  declarată  rezervație a  Biosferei și  nici intrată în Patrimoniul U.N.E.S.C.O,  fapt care s-a întâmplat  în 1991.

Ca urmare a construirii canalului, brațele Dunării au fost văduvite de o parte din fluxul Dunării și ca atare cu timpul a intervenit colmatarea parțială  canalelor Sulina și Chilia în special și scăderea apelor Deltei.  Pe atunci conducerea țării urmărea interesele naționale și nimic altceva, deși făcea parte, ca și acuma, dintr-o alianță politico-militară mult mai  feroce și mai restrictivă cu încercările de ieșire din formație ale membrilor. 

Perioada „modernă”

Prin anul 2000, Ucraina Decide să lărgească canalul Bâstroe să facă din acesta și brațul Chilia un braț navigabil pentru nave de mare pescaj, adică și cele maritime, până la Ismail.  Adâncirea canalului Bâstroe are următoarele efecte:

- micșorarea debitului pe brațul  Sulina, posibil chiar închiderea circulației pe acest braț,  singurul care este admis de Convențiile internaționale pentru navigație Dunăre-Marea Neagră.

- distrugerea habitatului sturionilor între brațele Sulina și Chilia, ceea ce ar duce nu doar la o lovitură dată economiei românești  ci și la punerea în  pericol a speciei.

- evitarea de către Ucraina și nu doar,  a plății taxelor de navigației pe brațul Sulina și transformarea brațului Chilia și a canalului Bâstroe în rută de transport.

În plus, ar contraveni prin afectarea biosferei Deltei Dunării,  convențiilor internaționale privind protejarea acestora dar și prevederilor Convenției de la Espoo din 1991, la care atât Ucraina cât și România sunt semnatare,  care impune statelor membre să se consulte între ele când unul dintre ele derulează proiecte de infrastructură care au impact de mediu asupra unuia vecin.

- În 2004 a izbucnit scandalul diplomatic pe marginea acestui subiect. România s-a plâns forurilor internaționale.

- În iulie 2006, o comisie de experți înființată în baza Convenției Espoo a confirmat temerile ridicate de România,  susținând că   impactul asupra mediului ar fi unul devastator pentru Delta Dunării.

- În 2007 Ucraina neținând cont de plângerile României a finalizat prima parte a lucrării, adâncind canalul până la 5 m.

- În Iunie 2008,  Comisia pentru Mediu, Agricultură, Afaceri Locale și Regionale a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a aprobat raportul privind ”Lupta impotriva distrugerii mediului în Zona Marii Negre”, prin care cerea oprirea tuturor activităților care aduc atingere siguranței mediului în zonele protejate adiacente Mării Negre. Tot  în  2008 U.E., SUA, și Reuniunea părților la Convenția de la Espoo  au avertizat Ucraina cu privire la încălcarea convenției și convențiilor internaționale privind Patrimoniul U.N.E.S.C.O.

- În 2011, Ucraina primește al doilea avertisment. Inutil. Lucrările au mai încetinit, dar nu au încetat .

- În 2013 se guvernul României a atras atenția printr-un raport,  că implementarea celei de-a doua faze a proiectului ucrainean ar afecta habitatul a două treimi din sturionii din Delta Dunării. Pretextând că de fapt lucrează la întreținerea canalului, Ucraina a avansat ”pas cu pas” după model prezidențial.

Iar acuma Iohannis ne spune să nu îi certăm pe ucraineeni, să ne lăsăm călcați în picioare și să închidem ochii la distrugerea biosferei Deltei, că săracii nu își mai văd capul de treburi și noi îi deranjăm cu prostii.

Situația azi

De câteva săptămâni subiectul Bâstroe a revenit pe tapet. De ce ? Domnul Iohannis zice că P.S.D. se folosește de acest subiect pentru a câștiga capital politic în vederea alegerilor. Și eu sunt convins că este o încercare de a mai trage un pic spuza pe turta P.S.D., dacă avem în vedere faptul că cel care a tras semnalul de alarmă (dar cam după ce a deraiat trenul) este ministrul Transporturilor și Infrastructurii, membru P.S.D. De ce acuma, de ce Grindeanu? Ciolacu spune că acuma a aflat. Să fim serioși. Din 2000 încoace Ucrainienii nu au renunțat la idee și nici la lucrări, dar dacă Grindeanu spune că acuma a aflat iar  primul ministru că nu a fost informat și  nu știa că ar exista această problemă, înseamnă că amândoi mint. Și voi dovedi că mint. Dar de când s-a declanșat „criza”, asistăm la un joc în care trei miniștri din cabinetul Ciucă dau vina unul pe altul, cel de la transporturi pe cel de la mediu, cel de la mediu pe cel de la externe, cel de la externe pe cel de la transporturi și tot așa, până se plictisesc românii să întoarcă capul de la unul la altul și gata, subiectul e închis. Culmea este că în timp ce cei trei membri ai guvernului se ceartă,  șeful lor nu aude nu vede, deși sunt convins că a fost cel puțin o dată la pescuit în Deltă și a păpat icre de sturion, ca să nu spun că poate chiar o fi turnat „Operațiunea Monstrul”, partea a II-a. Deci trei miniștri dau vina unul pe altul iar el tace ca sturionul în păpuriș.

Aud că a promis că va merge personal și va verifica adâncimea canalului. Cu degetul, probabil. Dar, atât domnul președinte cât și domnul premier,  ne spun să nu tragem în pianist (știți dvs care, cel care cânta la pian pe scenele autohtone, când era actoraș de comedie) până nu știm adevărul pe care trebuie să îl găsească o comisie de experți, de preferat ”neutră”, probabil  experți ai doamnei Maia care cântă și ea (cum i se comandă) nu la pian, că nu are..., poate la flaut, fluier, muzicuță, sau alt instrument de suflat că e mai la îndemână. Deci hai „să nu îi certăm pe vecinii de peste ... canal”, să îi lăsăm,  că ne-au zis că nu e adevărat, ei doar au dat cu mătura pe canal.

Dar dacă e de făcut pe „ne znaiu”, nici partea Ucraineană nu se lasă mai prejos. În timp ce ministrul dezvoltării infrastructurii  din Ucraina se lăuda pe data de 17.02.2023 că „pentru prima dată de la cucerirea independenței, adâncimea canalului a crescut de la 3,9, la 6,5 m. Este o mare oportunitate pentru creșterea capacității de export pe Dunăre. Continuăm să dezoltăm porturile la Dunăre cu ajutorul partenerilor europeni”, ministrul de externe ucrainean spune că „partea ucraineană nu desfășoară activități de dragare care au ca scop adâncirea căii de navigație, ci doar activități de natură operațională menite a asigura navigabilitatea până în portul Izmail, parametrii de navigație ai acestuia fiind cuprinși în comunicarea publică a Ministerului Comunităților, Teritoriilor și Dezvoltării Infrastructurii al Ucrainei”.

Să recapitulăm :

- Ministrul dezvoltării infrastructurii ucrainean spune că a adâncit canalul la 6.5m.

- Ambasadorul Ucrainei la București spune că nu,  săpăturile nu au ca scop adâncirea. Probabil ei și-or fi propus înalțarea, dar au înălțat în jos, așa cum la noi creșterile salariale sunt negative.  

- Mister Aurescu, despre care vom mai auzi mai jos, a zis că  „Partea română a reiterat solicitarea stopării imediate a tuturor lucrărilor de dragaj în cazul în care acestea nu au ca scop exclusiv întreținerea căii de navigație. Partea română a evidențiat în cadrul discuției faptul că nu există acordul cu privire la desfășurarea unor astfel de activități, în condițiile în care sunt în curs procedurile de evaluare a impactului de mediu al proiectelor de navigație ale părții ucrainene”.

- Domnul Ciucă spune :  „În acest moment, daţi-ne voie să verificăm şi să confirmăm aceste date. Niciuna dintre instituţiile despre care am făcut vorbire nu poate să confirme aceste date până când nu ajungem pe canal să putem să verificăm şi să executăm măsurătorile de adâncime aşa cum au fost ele executate” dar și că „lucrările executate la o adâncime de 3,5 metri sunt de întreţinere, iar ce depăşeşte înseamnă adâncirea canalului”.

Dacă un ministru resposabil cu lucrările la canal spune că au ajuns la 6.5 m iar primul ministru al nostru nu îl crede asta poate constitui un conflic diplomatic între Ucraina și România. Cred că la asta s-a referit președintele Iohannis când a spus să nu ne inflamăm.

Ce mă supără pe mine cel mai mult aici nu este activitatea Ucrainei de la care, în paranteză fie spus nu mă aștept la nimic bun. Intențiile ei sunt clare, nu numai în ceea ce privește canalul Bâstroe ci și în ceea ce privește drepturile românilor din Ucraina. Pe mine mă usucă la ficați nu doar atitudine necinstită și duplicitară, lipsită de responsabilitate a decidenților politici de azi ci și disprețul cu care tratează aspecte de ordin strategic pentru România, dipreț care atinge valorile trădării.

După atâtea minciuni și negări, trimiteri de la Ana la Caiafa, să vedem cine are dreptate?

- se pare că Ucraina a cerut prima oară acordul formal de începere a lucrărilor în Ianuarie 2022 obținând acest aviz de la UE, dar cu recomandarea să aibă și acordul României ;

- prin iunie 2022 Ucraina a trimis o notificare la Ministerul mediului, de aici a ajuns la Ministerul Transporturilor care ar fi răspuns negativ pe 12 iulie. Pe 4 iulie 2022 Ministerul Mediului a răspuns că România se opune ;

- în august 2022 au început lucrările de adâncire. Ei știau că au undă verde de la Ministerul de Externe român, care se pare că la indicațiile șefului Diplomației, a trecut peste avizul guvernului ;

- prin ianuarie Garda de Coastă română a informat că se lucrează intens la canal, care ar fi fost adâncit până la 7 m. Bucureștiul nu a reacționat. Primiseră ordin „să nu vadă” ;

- pe data de 16 Ianuarie 2023, Comisia Europeană trimitea Reprezentanței Permanente a României pe lângă U.E., o adresă prin care solicita României să dea curs cererii Ucrainei de a adânci cu cel puțin 3 m canalele Chilia și Bâstroe, deși asta însemna distrugerea Deltei Dunării și încălcarea tuturor convențiilor privind protejarea Deltei enunțate mai sus: „Comisia ar aprecia feedbackul României cu privire la propunerile Ucrainei de a adăuga estuarele Chilia ți Bâstroe la rețeaua TEN-T”.

După primirea acestei cereri de la U.E., reprezentantul permanent adjunct al Reprezentanței permanente a  României pe lângă U.E. a transmis miniștrilor transporturilor și mediului să prezinte puncte de vedere fundamentate privind solicitarea Ucrainei. Partea proastă este că la niciunul din cele două ministere nu exista vreun document fundamentat privind monitorizarea Rezervației Deltei Dunării și impactul  de mediu al lucrărilor pe care le efectua Ucraina de ani de zile. Păi pe cine interesa? Pe nimeni. De aici pasarea responsabilității de la unul la altul, unul că nu are atribuțiuni altul că nu are tehnologie.

Până să se dezmeticească însă cei doi miniștri și cu ei primul ministru, Comisia Europeană anunță că „Ucraina a informat Comisia cu privire la încheierea Acordului dintre Ucraina și România referitor la punerea în aplicare a Convenției privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalier”. Bine bine, dar cine a semnat acordul din partea română și, mai ales, cum a semnat, fără studiul de impact cerut celor două ministere? Având acordul României, Ucraina a demarat lucrările și intenționează să construiască și o hidrocentrală. Se pare că acordul a fost semnat de ministrul de externe Bogdan Aurescu, căci doar el putea semna prin atribuțiuni un acord cu un stat străin.  Abia la sfârșitul lui Ianuarie, Grindeanu face publică situația și dezvăluie lucrările de pe canal în presă.

Comisia Europeană mai anunță că „Ucraina a informat, de asemenea, Comisia că propunerile și observațiile României cu privire la analizele de impact asupra mediului ale lucrărilor deja implementate au fost analizate, iar rezultatele vor fi incluse în raportul de evaluare a impactului asupra  mediului în scopul desfășurării consultărilor transfrontaliere. V-aș fi recunoscător dacă România ar putea confirma că a primit informații similare cu cele primite de Comisie”. Răspunsul trebuia dat de România până la 16 Februarie 2023.

Trebuie menționat că pe 17 februarie a.c. Ucraina se lăuda că a ajuns la 6,5 m și apoi a solicitat U.E. iar România a semnat că este de acord să mai adâncească cu încă 3 m.

Pe data de 17 februarie, Adina Vălean, comisara pentru Transporturi a U.E. a confirmat că a primit o cerere din partea Ucrainei, dar numai în ceea ce privește brațul Chilia. Ea a explicat că trecerea Chiliei în rețeaua transeuropeană „nu poate fi decisă unilateral nici de către Ucraina, nici de către Comisia Europeană”, adăugând că e nevoie de acordul României, iar „România a trimis un răspuns în care își afirmă obiecțiile”. Vălean a argumentat că „ar fi un lucru periculos să transformăm Brațul Chilia într-o arteră principală de transport...”.

De fapt, un prim acord privind extinderea transporturilor pe brațul Chilia, este semnat încă din 13 Iulie 2022, de Bogdan Aurescu anunțând asta printr-un comunicat: „Referitor la informațiile apărute în spațiul public cu privire la tranzitarea canalelor Chilia și Bâstroe de către nave sub pavilion terț încărcate cu cereale, Ministerul Afacerilor Externe precizează că a transmis părții ucrainene, pe canale diplomatice, acceptul în acest sens”. E adevărat, în comunicat se menționează ceva și despre protecția mediului și convențiile internaționale, dar așa, ca să  nu zică lumea că nu a zis, dar doar a zis.

De acuma încolo, lucrurile devin și mai interesante. Până acuma la „discuții” apăreau trei părți, Ucraina, România și U.E. De acuma încolo apare în joc si S.U.A. Conform comunicatului M.A.E., din data de 30 Iunie 2022, „Ministrul afacerilor externe Bogdan Aurescu a avut joi, 30 iunie 2022, o întrevedere cu membrii Senate N.A.T.O. Observer Group – S.N.O.G. (Grupul de Observatori ai N.A.T.O. din Senatul SUA), în marja Summitului N.A.T.O. desfășurat în perioada 28-30 iunie 2022 la Madrid”.  Cu această ocazie domnul Aurescu „a pledat pentru elaborarea unei Strategii a S.U.A. pentru Marea Neagră, amintind că a abordat acest aspect inclusiv în cadrul discuțiilor pe care le-a purtat cu Secretarul de Stat american Antony Blinken, în cadrul vizitei efectuate la Washington D.C., în luna noiembrie a anului 2021. […] În context, oficialul român a prezentat și eforturile concrete ale României de susținere a Ucrainei în situația actuală, cu accent asupra sprijinului acordat în domeniul umanitar celor peste 1,4 milioane de refugiați ucraineni care au intrat în România, respectiv privind transportul cerealelor, inclusiv prin utilizarea capacităților logistice românești feroviare și portuare, în special prin Portul Constanța. A subliniat, totodată, eforturile României pentru a extinde capacitatea porturilor românești de la Dunăre și Marea Neagră, ca parte a demersurilor active ale țării noastre pentru soluționarea crizei alimentare generate de războiul din Ucraina.”

Așadar România prin ministrul de externe a antamat cu S.U.A., încă din 2021 problema susținerii Ucrainei în privința extinderii transportului pe Dunăre și Marea Neagră, ca parte a unui program special al S.U.A. privind marea Neagră. Despre ce program este vorba și ce a discutat Aurescu în vizita sa în S.U.A.? Este vorba de „Black Sea Security Act of 2022”, un document ce a fost introdus în Senatul S.U.A.  vara trecută  și a fost adoptat în decembrie de Comisia pentru Relații Externe a Senatului S.U.A. Pe lângă amenajările de la gurile Dunării, proiectul mai cuprinde și ieea unei prezențe maritime stabile, permanente S.U.A. în Marea Neagră, dar există inconvenientul numit Convenția de la Montreaux din 20 iunie 1936 care impune condiții navelor militare neriverane ale Mării Negre.  

Printre condiții regăsim limita de ședere în Marea Neagră să nu depășească 15 zile, să se dea un preaviz de intrare în Bosfor de 8 zile, să nu fie mai mult de 9 vase și să nu fie vase cu un tonaj mai mare de 15.000 de tone. Să nu uităm că recent Turcia a interzis accesul în Marea Neagră a  Portavionului americam „U.S.S. George W. Bush”, care bineînțeles nu venea singur. În acest plan, S.U.A.  își propune fie să convingă statele riverane ale Marii Negre să modifice Convenția, fie să fenteze prevederile acesteia punând navele temporar sub pavilion românesc. În acest scop se ia în considerare și crearea unei a patra baze militare (americane), pe lângă cele de la Kogălniceanu, Deveselu și Câmpia Turzii. Deci se pedalează puternic pe România, care va deveni astfel o mare bază militară americană în care toate interesele naționale vor fi nu doar subordonate ci și călcate în picioare de interesele S.U.A.

Având în vedere toate aceste aspecte, mai miră pe cineva bâlbele și minciunile clasei politice și a miniștrilor privind lucrările de la Canalul Bâstroe?

Așa cum spuneam, supărătoare nu sunt lucrările la canal, deși existența Deltei Dunării este nu doar vitală ci și ultra strategică, pentru că este posibil ca o mare parte din ea să devină mocirlă, de dragul lui Zelensky și al „partenerului strategic” pe care nu putem să îisupărăm. Supărătoare sunt atitudinea, minciunile și trădarea guvernului și președintelui României. Iar declarațiile lui Ciolacu sau ale lui Grindeanu, sunt, după cum se vede, minciuni neobrăzate, pentru că prin poziția pe care o au, nu aveau cum să nu știe aceste aspecte până săptămâna trecută, dar dă bine la „imaginea PSD” să se facă că nu au știut și au îndeplinit rolul „avertizorului public”.

Și dacă tot vorbim de trădare, să nu uitîm de actul semnat de Adrian Severin la data de 3 mai 1997 de Adrian Severin la Kiev, Emil Constantinescu la data de 2 Iunie la Neptun și ratificat de Parlamentul Romaniei la 7 Iulie 1997. Este vorba de „Tratatul cu Ucraina”, prin care semnatarii, caci nu se poate spune Romania, ceda Ucrainei tot ce primise cadou de la Ruși, inclusiv Insula Șerpilor. Iar asta se întâmpla în ciuda sau împotriva „Declaratiei Parlamentului României privind referendumul din 1991 în care România își apăra teritoriul și cetățenii. Dar acuma ești declarat trădător dacă pomenești de acea declarație.

Cam așa se scrie istoria canalului și începe să se termine a Deltei.

Bibliografie web

https://www.govinfo.gov/content/pkg/BILLS-117s4509is/html/BILLS-117s4509is.htm

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/iohannis-despre-scandalul-bastroe-inainte-sa-tina-discursuri-inflamate-politicienii-romani-sa-lase-expertii-sa-vada-ce-este-acolo-2260841

https://www.fanatik.ro/originea-scandalului-privind-canalul-bastroe-romania-are-un-as-in-maneca-pe-care-l-poate-folosi-impotriva-ucrainei-20316726

https://twitter.com/minfrastucture/status/1626545726766317568?ref_src=twsrc%5Etfw%7Ctwcamp%5Etweetembed%7Ctwterm%5E1626545726766317568%7Ctwgr%5Edf7cf0a6b3a580e5e72aebef2e2b051e12f75860%7Ctwcon%5Es1_&ref_url=https%3A%2F%2Fwww.hotnews.ro%2Fstiri-esential-26094144-ministerul-ucrainean-infrastructurii-anunta-adancimea-navigatie-canalului-bastroe-crescut-3-9-6-5-desi-ambasada-bucuresti-afirmat-este-vorba-doar-despre-lucrari-intretinere-caii-navigabile.htm  

https://www.euractiv.ro/eu-elections-2019/mae-ambasadorul-ucrainei-a-aratat-ca-partea-ucraineana-nu-desfasoara-activitati-de-dragare-32770

https://adevarul.ro/stiri-interne/societate/raportul-bastroe-adoptat-de-consiliul-europei-1025051.html

Mircea Vulcănescu, mai puternic decât interesele de partid. Miron Manega, Jurnalist

Mircea Vulcănescu, mai puternic decât interesele de partid

Miron Manega, Jurnalist
22 Ianuarie 2023

Finalul de an 2022 a adus, pe lângă  nenumăratele bazaconii legislative, economice și politice, și o victorie. Aparent minoră sau banală, dar cu semnificații profunde. E vorba de câștigarea „bătăliei pentru Mircea Vulcănescu”, marele gânditor român căruia unii au vrut să-i demoleze statuia din Parcul Sf. Ștefan. Ne facem că nu știm cine sunt „unii”, dar interfața lor este, în cazul de față, consilierul P.N.L. Silviu Feroiu, inițiatorul proiectului de hotărâre. Au fost dezbateri aprinse după care, mai de frica opiniei publice, mai de frica Dianei Șoșoacă, s-a votat majoritar împotriva proiectului.
Întrucât, pe fond, problema este rezolvată și bustul lui Mircea Vulcănescu rămâne pe soclu „până la un vot favorabil în Consiliul Local al Sectorului” așa cum, perfid, se exprimă Digi24.ro, voi sublinia câteva detalii de context. Unul e chiar precizarea citată. Un altul, tot la Digi24.ro, este titlul articolului: „Scandal și amenințări cu moartea pentru desființarea bustului lui Mircea Vulcănescu. Șoșoacă l-a salvat pe fostul demnitar antisemit”.
Scandal a fost, într-adevăr, și bine că a fost, pentru că, altfel, rezultatul votului ar fi fost, probabil, altul. În privința amenințărilor cu moartea, de care scrie în titlu, aflăm din text că, de fapt, acestea nu s-au comis la primărie, ci la telefon. Și nu în ziua aceea, ci într-o zi anterioară, neprecizată de Silviu Feroiu. Ceea ce e cu totul altceva…
Apoi, în graba lor de a o incrimina pe Diana Iovanovici Șoșoacă, cei de la Digi24.ro au folosit o formulare nefericită: „Șoșoacă l-a salvat pe fostul demnitar antisemit”.
Nu-l cunosc pe autorul articolului (Bogdan Păcurar), dar aproape sigur e un mercenar (sau doar la atât se rezumă cunoștințele lui istorice). Păi o abordare atât de rudimentar stalinistă, despre Mircea Vulcănescu, nu face decât să genereze solidaritate în jurul lui. Încă două-trei intervenții de genul ăsta și antisemitismul va deveni un titlu de onoare. În orice caz, Digi24.ro i-a făcut un mare serviciu electoral Dianei Șoșoacă.
Un alt detaliu de context este reacția «Institutului Wiesel», chiar în ziua ședinței de Consiliu: „Aflăm cu stupoare din mass-media că astăzi, 28.12.2022, la şedinţa Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti, au fost luări de cuvânt care au acuzat Institutul «Elie Wiesel» că ar avea o «preocupare vizavi de rescrierea istoriei României şi demolarea cultului eroilor martiri» ai neamului românesc. Prin urmare, facem următoarele precizări: Institutul «Elie Wiesel» nu este implicat în proiectul de hotărâre şi rezultatul votului privind bustul lui Mircea Vulcănescu, persoană condamnată pentru crime de război. Rezultatul votului arată că o parte dintre aleşii locali P.N.L. şi U.S.R. au votat pentru, iar ceilalţi consilieri împotrivă”.  
În același comunicat, I.N.S.H.R.-E.W. (Institutul Wiesel) își contrazice propria… stupoare: „Ne exprimăm îngrijorarea că aleşii locali nu au înţeles faptul că: în România, în 2015, aleşii naţionali (Parlamentul) au votat o lege care nu se respectă, iar astăzi au ratat şansa de a arăta că în România funcţionează domnia legii şi nu a mitologiei”. 
Din otrava acestui comunicat putem să apreciem singuri dacă a fost sau nu implicat «Institutul Wiesel» în „rescrierea istoriei României şi demolarea cultului eroilor martiri”. Cât privește antiteza domnia legii – mitologie, eu cred că mai degrabă este mitologie Holocaustul din România, decât personalitatea lui Mircea Vulcănescu. O mitologie artificială, creată în laborator. Și mai cred că o dezbatere publică pe această temă (Holocaustul), făcută cu specialiști, într-un cadru deschis și girată de Academia Română, ar rezolva definitiv problema…
Detaliul cel mai important al protestului de la Primăria Sectorului 2 rămâne însă un fapt pe care l-aș numi fără precedent: pe lângă Fundația „Ioan Gavrilă Ogoranu”  (condusă de Florin Dobrescu), inițiatoarea protestului, alte asociații, fundații și personae fizice (Cătălin Berenghi, istoricul Iuliu Crăceanu, avocat Marius Mitran, Avocat Marina Alexandru), au venit, alături de Diana Șoșoacă, și membri ai Partidului A.U.R., cu care ea se află în relații de „război”: Claudiu Târziu, Alexandru Andrusceac  și generalul Mircea Chelaru.
Este un semn mic, dar important. Este un început. În data de 28 decembrie 2022, Mircea Vulcănescu a fost mai important decât orice posibilă directivă de partid. Trag nădejde că bulgărele se va rostogoli și va crește, până va deveni tăvălug.
Doamne-ajută![1]
----------------------------------
[1]  Sursa - „Certitudinea” Nr. 128 – 12 ianuarie 2023.

    •    Următor
    •   
    •    Mircea Vulcănescu, mai puternic decât interesele de partid
© 2019 ART-EMIS

Lege de revizuire a Constituției (proiect)

 Nota redacțională. Proiectul propune câteva revizuiri utile și necesare : precizări privind sursa suveranității, referitoare la suveranitate și la proiectarea sistemului de exercitare a suveranității naționale de către popor, la abordarea procesuală a sistemelor de management practicată masiv în economie și în instituții de stat, ca urmare a implementării standardelor publicate de Organizația Internațională de Standardizare.  O inițiativă importantă este votul de retragere a legitimității, care permite activarea presiunii populare asupra deputatului care nu respectă mandatul încredințat de electorii săi direcți. 

Sursă: https://desteptati-va.ro/index.php/2022/09/06/lege-de-revizuire-a-constitutiei/

Expunere de motive referitoare la adoptarea Legii privind modificarea și completarea Constituției României, în temeiul Legii nr. 189 / 1999  (**republicată**)(*actualizată*).

https://desteptati-va.ro/index.php/2022/09/05/expunere-de-motive/

Lege de revizuire a Constituției (proiect)

Cap. 1 Dispoziții generale

Art.1 – Prezenta lege constituțională are scopul de a corecta în Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2000:

(1) erori și omisiuni principale referitoare la conceptul de suveranitate națională, care au cauzat erori și omisiuni în proiectarea sistemului  de exercitare a suveranității naționale de către poporul român, sistem numit și sistem electoral sau sistem de vot.

(2) erori și omisiuni secundare, din conceptele subordonate ierarhic față de conceptul menționat la alineatul (1), prevăzând completarea proiectării sistemului de exercitare a suveranității naționale de către popor, cu votul postelectoral de tip acțiune corectivă.

Art.2 – Corecțiile efectuate prin prezenta lege constituțională, alinează conceptual abordările cu erori și omisiuni din Constituția României referitoare la suveranitate și la proiectarea sistemului de exercitare a suveranității naționale de către popor, la abordarea procesuală a sistemelor de management practicată masiv în economie și în instituții de stat, ca urmare a implementării standardelor publicate de Organizația Internațională de Standardizare.  

Cap. 2 Dispoziții de fond

Art.3 – Articolul 2 din Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, se modifică și se completează după cum urmează:

”Suveranitatea
(1) Suveranitatea națională aparține poporului român.

(2) Poporul român își exercită suveranitatea națională prin votul alegătorilor.

(3) Votul poate fi exercitat în cadrul unor alegeri libere, periodice și corecte, prin referendum, precum și prin votul individual de retragere a legitimității unuia sau mai multor reprezentanți, înaintea termenului legal de terminare a mandatului de reprezentare, vot efectuat prin corespondenta.

(4) Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”

Art.4 – La articolul 1 din Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, alineatul (1) se completează după cum urmează:

”Statul român

(1) România este stat național, suveran în numele suveranității naționale care aparține poporului român, independent, unitar și indivizibil.”

Art.5 – La articolul 80 din Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, alineatul (1) se completează după cum urmează:

”Rolul Președintelui

(1) Președintele României reprezintă statul român în numele poporului român, deținător al suveranității naționale și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării.

Art.6 – La articolul 90 din Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, se introduce un nou alineat, alineatul (2), cu următorul cuprins:

”Referendumul

(2) Nu pot face obiectul referendumului eliminarea sau restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale.”

Art.7 – Articolul 36 din Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, se modifică și se completează după cum urmează:

”Dreptul de vot
(1) Voința poporului constituie baza puterii de stat.

(2) Cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv.

(3) Nu au drept de vot debilii sau alienații mintal, puși sub interdicție, și nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

(4) Libertatea votului este asigurată prin exercitarea dreptului de a vota pe tot parcursul ciclului electoral, atât la momente planificate, în cadrul alegerilor electorale sau prin referendum, precum și postelectoral, neplanificat, prin vot individual de retragere a legitimității, vot efectuat prin corespondență.

(5) Voturile de retragere a legitimității reprezentanților aleși individual determină retragerea imediata a legitimității de reprezentare atunci când Autoritatea Electorala Permanenta confirma că numărul acestora depășește cu unu numărul de voturi valide obținute de acel reprezentant în cadrul alegerilor electorale. Locul de reprezentare rămas vacant este ocupat de persoana care a obținut următorul număr de voturi electorale valide.

(6) Voturile de retragere a legitimității reprezentanților aleși pe liste electorale sunt voturi duale, adresate atât reprezentanților, cât și partidului politic din care aceștia fac parte,  determinând retragerea imediata a legitimitătii de reprezentare pentru întreaga lista electorală a partidului, atunci când Autoritatea Electorala Permanenta confirmă că numărul acestora depășește cu unu numărul de voturi valide obținute de acel partid politic în cadrul alegerilor electorale. Locurile de reprezentare rămase vacante sunt ocupate de reprezentanții partidului care au obținut următorul număr de voturi electorale valide, procesul repetându-se până la ocuparea integrala a locurilor de reprezentare ramase vacante.

(7) Într-un ciclu electoral, un alegator poate utiliza votul de retragere a legitimității o singura data pentru fiecare reprezentant.

(8) Membrul unui partid politic parlamentar nu poate vota reprezentanți ai altor partide politice parlamentare, datorită conflictului de interese.

(9) Membrul unui partid politic care a pierdut legitimitatea de reprezentare datorita voturilor de retragere a legitimității reprezentanților aleși în lista electorala, nu poate vota în acel ciclu electoral retragerea legitimității reprezentanților partidelor politice parlamentare.

(10) Autoritatea Electorală Permanentă are obligația de a păstra secretul votului exercitat prin corespondență și de a prezenta permanent, public, situația voturilor pozitive obținute de fiecare reprezentant, respectiv de către fiecare partid politic la alegerile electorale, precum și situația voturilor de retragere a legitimității, per reprezentant și per partid politic.

(11) Votul de retragere a legitimității de reprezentare, exercitat prin corespondență postelectoral, nu exclude inițierea de petiții, inițiative legislative cetățenești și referendumuri, pentru motivele care au dus la votul de retragere a legitimității, inclusiv având ca scop revalidarea numărului de voturi de retragere exercitat, sub coordonarea unei comisii mixte parlamentare și cetățenești.”

            Art.8 – La articolul 84 din Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, alineatul (2) se completează după cum urmează:

”Incompatibilități și imunități

(2) Preşedintele României se bucură de imunitate, cu exceptia situatiei cand Autoritatea Electorală Permanentă confirmă pierderea legitimității ca urmare a faptului ca numărul voturilor de retragere a legitimității depașește cu unu numarul de voturi valide obținute de Președintele României în cadrul alegerilor electorale. Prevederile articolului 72 alineatul (1) se aplică în mod corespunzător.”

            Art.9 – Articolul 72 din Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, se modifică și se completează după cum urmează:

”Imunitatea parlamentară

(1) Deputaţii şi senatorii se bucură de imunitate, cu excepția situației când Autoritatea Electorală Permanentă confirmă pentru un oricare deputat sau senator pierderea legitimității mandatului de reprezentare, ca urmare a faptului ca numărul voturilor de retragere a legitimității depașește cu unu numarul de voturi valide obținute de acel deputat sau senator în cadrul alegerilor electorale.

(2) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

(3) În situația retragerii legitimității mandatului de reprezentare, pentru un oricare deputat sau senator, Parlamentul trebuie să revalideze toate actele normative în care au fost implicați, dacă au făcut obiectul petițiilor și/sau referendumurilor.  

(4) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(5) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

Cap. 3 Dispoziții tranzitorii și finale

Art.10 – Proiectele de legi si propuneri legislative, care nu au fost promulgate până la data intrării în vigoare a prezentelor completări și modificări ale Constituției României, vor intra în vigoare conform prevederilor Constituției modificate prin prezenta Lege constituțională.

Art.11 – Această lege a fost adoptată de Camera Deputaților și de Senat, cu respectarea prevederilor art. 151 alin.(1) din Constituția României, republicată.

PREȘEDINTELE CAMEREI DEPUTAȚILOR

PREȘEDINTELE SENATULUI

Ioan-Aurel Pop. O opinie în „cazul » Mircea Vulcănescu

 O opinie în „cazul » Mircea Vulcănescu


De obicei, regimurile dictatoriale așază între primele lor gesturi de autoritate epurarea culturii de elementele neconforme, de personalitățile cu opinii diferite, iar pentru aceasta recurg la metode precum dărâmarea de statui, rebotezarea unor străzi, interzicerea cărților și arderea lor în public. Procedeul este ademenitor, însă, și pentru anumiți intelectuali democrați care nu acceptă decât teoretic pluralismul opiniilor. Iar astăzi, odată cu afirmarea neomarxiștilor, a „progresiștilor » și a adepților „culturii anulate/ anihilate » („Cancel Culture »), actul negării unor personalități din trecut care au avut alte atitudini decât cele actuale dominante este tot mai des întâlnit în unele cercuri contemporane. Astfel, au fost condamnați Aristotel (care afirmase că sclavul este „o unealtă vorbitoare »), Shakespeare (pentru „cultivarea violenței », pentru viziunea sa în „Neguțătorul din Veneția » etc.), Cervantes (pentru că și-a însușit bunuri publice sau pentru că a admis comerțul cu sclavi), Cristofor Columb (pentru că a omorât indigeni în Cuba), mulți președinți americani (proprietari de sclavi și ucigași de amerindieni), de curând răposatul papă Benedict al XVI-lea (pentru aderarea la organizația tineretului hitlerist și pentru înrolarea în armata germană în Al Doilea Război Mondial). Nici Nelson Mandela nu a scăpat fiindcă, într-un interviu, l-a făcut pe Fidel Castro model întru respectarea drepturilor omului și pentru că a opinat pentru returnarea de către statul Israel către arabi a teritoriilor „anexate » (Cisiordania, Fâșia Gaza, Înălțimile Golan). Unii dintre cei menționați și mulți alții vor fi greșit, evident, alții au greșit doar în mințile unora dintre noi, ei exprimând, de fapt, puncte de vedere proprii ori concepții morale ale epocilor în care au trăit. „A greși este omenesc, dar a persevera în greșeală este drăcesc ». Însă chiar și greșelile unor mari creatori, ale unor mari personalități nu sunt întotdeauna motive pentru ca aceștia să sufere „damnatio memoriae ».
Au fost multe personalități cu putere de decizie și cu manifestări reprobabile, personalități care s-au pus în serviciul unor forțe condamnate de istorie. Cei mai mulți au plătit pentru faptele lor. dar faptele trebuie cântărite în fiecare caz în parte cu mult discernământ. Alte personalități au participat la viața publică pentru că au trebuit să trăiască, să-și întrețină familiile sau să împiedice agravarea răului. Nu ne alegem noi, oamenii, epocile în care trăim. În anii Războiului al Doilea Mondial și în perioada premergătoare acestuia, era foarte dificil, inclusiv pentru mințile cele mai luminate, să aprecieze care pericol era mai mare, cel hitlerist sau cel stalinist (comunist). Mulți români au sperat că alianța cu Germania va cruța România de ororile „dictaturii proletariatului », care ciuntise România, care ucisese pe teritoriul URSS milioane de oameni, inclusiv foarte mulți evrei. Istoria a voit ca regimurile fasciste de orice fel, generatoare ale Holocaustului și ale altor orori, să fie condamnate de justiția umană și de istorie. Noi am rămas în partea de lume dominată de regimurile comuniste. Mari scriitori, artiști plastici, compozitori, interpreți au trăit și au creat în timpul dictaturilor de extremă dreaptă. Nu au fost cu toții perfecți, nici luptători în rezistență și nici eroi, dar au lăsat în urmă creații valoroase, cu mesaje generoase pentru viitor. Cei care nu au devenit cu adevărat criminali de război merită soarta oricărui intelectual de marcă : recunoașterea, aprecierea și popularizarea operelor și personalităților lor. Mulți analiști spun că posteritatea îi prețuiește pe marii creatori pentru opera lor, nu pentru viața lor (care poate să fie plină de greșeli). Viața s-a dus, a fost perisabilă, pe când opera rămâne. Pe de altă parte, nu este etic ca cele două aspecte – viața ți opera – să fie complet despărțite. Ele interferă prin mii de fire și se completează și determină adesea una pe alta.
Într-o astfel de situație se află Mircea Vulcănescu, funcționar de rangul al doilea în aparatul de stat al României interbelice și în acela din timpul guvernării lui Ion Antonescu. Victoria Națiunilor Unite – concret, în cazul României, a Uniunii Sovietice – l-a adus pe banca acuzaților, ca pe toți înalții funcționari și oameni politici ai epocii dintre cele două războaie mondiale și din anii 1940-1944. Și-a sfârșit viața tragic, în închisoare, la 48 de ani. Mai ales din cauza ignoranței, a tendinței de a judeca trecutul după anumite concepții de astăzi, a tratării în bloc a unor situații diferite și chiar a răutății, „cazul » Mircea Vulcănescu revine din când în când în atenția unei părți a opiniei publice.
„Deciziunile » din anii 1946 și 1948 ale Curții de Apel București și, respectiv, ale Înaltei Curți de Casație, prin care Mircea Vulcănescu a fost condamnat la opt ani de temniță grea, au fost luate în baza unei legi de pedepsire a criminalilor de război. Procesul a fost unul colectiv și s-a desfășurat în temeiul „justiției populare » de inspirație stalinistă. Totul a decurs în condițiile aservirii complete a aparatului de justiție față de ocupantul sovietic și în prezența trupelor sovietice. În acei ani, toți intelectualii români care avuseseră poziții în aparatul de stat din perioada interbelică și din anii războiului mondial erau declarați „burghezi », „fasciști », „hitleriști », „dușmani ai poporului », „dușmani ai URSS » etc. Protagonistul nostru a fost acuzat de „militare pentru hitlerism «, de permiterea intrării armatelor germane în țară, de declararea și continuarea războiului contra URSS. Or, în niciuna dintre aceste situații (devenite capete de acuzare), Mircea Vulcănescu nu a avut putere de decizie ori responsabilitate. Prin urmare, condamnările pronunțate atunci, sub un regim sovietic, de „dictatură a proletariatului », ar trebui considerate de plano nule și neavenite (anulate) și procedat de la caz la caz, printr-o reanalizare a fiecărui dosar în parte. În 2016, Curtea de Apel București nu a confirmat sentința de condamnare a lui Mircea Vulcănescu din 1948, acuzând „încălcarea principiilor de drept » și „lipsa de echitate a procedurilor » justiției în acei ani de după război.
Dar să reluăm faptele din epocă. Despre funcționarul public Mircea Vulcănescu știm cu precizie că n-a fost membru al niciunui partid politic. Mai știm, de asemenea, că Vulcănescu, din postura de director general al Vămilor, îl refuza în 1936 pe Nae Ionescu, filosoful, care-i cerea scutiri de taxe vamale pentru un automobil. Motivul refuzului era etica profesională. Din poziția de director al Datoriei Publice, Vulcănescu refuza să voteze în 1938 Constituția lui Carol al II-lea. Aceasta reintroducea pedeapsa cu moartea, un principiu respins de teologul și filosoful Mircea Vulcănescu. Drept urmare, în ziua votării Constituției, acesta l-a anunțat pe superiorul său, Ministrul de Finanțe Mircea Cancicov, că refuză să voteze noua Constituție. Simultan, și-a înaintat demisia din funcția de director al Datoriei Publice. Pentru că demisia a fost respinsă de Carol al II-lea, Mircea Vulcănescu a rămas în funcție. El a fost acuzat de antisemitism, pentru acte comise ca subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în timpul guvernării Antonescu, un post pe care l-a acceptat cu greu, pentru că ar fi dorit să lupte pe front împotriva Uniunii Sovietice. E limpede că etica istorismului resemnării (formulată de el) și comportamentul exemplar de funcționar public a lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 nu pot exclude practicile pentru care este acuzat de antisemitism. Cu toate acestea, tocmai etica istorismului resemnării și tocmai comportamentul exemplar de funcționar public ale lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 reclamă o cercetare atentă a practicilor pentru care acesta este acuzat de antisemitism. Acest lucru este necesar pentru a se stabili clar responsabilitatea politică a funcționarului Mircea Vulcănescu. Ca teolog și filosof, Mircea Vulcănescu nu a fost antisemit. După cum notează Gabriel Andreescu în articolul său („Câtă ideologie, câtă cunoaștere în cazul Mircea Vulcănescu « ?, în „Observatorul Cultural », 21.07.2017), instanțele care s-au succedat nu au reușit să-i găsească nici o responsabilitate personală. „Din fericire, dosarele de la CNSAS ne oferă astăzi accesul la avatarurile acestui proces și putem face, astfel, aprecieri în completă cunoștință de cauză. După circa o jumătate de an de la începerea anchetei, la 19 septembrie 1946, Procurorul delegat la Curtea de Apel București a stabilit că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa învinuitului ». Participarea lui Mircea Vulcănescu la ședințele Consiliilor de Miniștri, în calitate de subsecretar de stat, nu constituie o vinovăție, căci : „Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărâte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat «. Cu atât mai puțin poate fi incriminată intervenția lui Mircea Vulcănescu „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura […] activitatea profesională ce îi fusese răpită de legile rasiale anterioare ». În ce privește acuzațiile în chestiunile economice, „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste texte, învinuitul apărând cu competență și îndârjire interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de aservire față de străini (Arhiva CNSAS, Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 15, ff. 253-255)”. În ciuda acestei hotărâri de închidere a cazului, deși nu a fost depus vreun recurs în timpul legal, Curtea de Apel București a reluat procesul. Mărturii în favoarea lui Mircea Vulcănescu au depus atunci o serie de personalități precum Dimitrie Gusti, Eugen Bălan, Vasile Băncilă, Eugen Cristescu, Henry H. Stahl. Acuzațiile aduse lui Mircea Vulcănescu în chestiunea evreiască sunt, în special, indirecte, adică țin de faptul că a girat, prin prezența sa, dar și prin declarații, o serie de decizii politice împotriva populației evreiești. În martie 1941, se pronunță în problema exproprierii bunurilor evreiești : comentează criteriile de identificare ca „evreu » ; emite opinii în cazul măsurilor de „românizare a economiei » ; se implică prin declarații în privința taxelor pe care evreii trebuiau să le plătească în locul serviciului militar. Ceea ce trebui observat este că toate aceste chestiuni nu sunt decizii luate de către funcționarul public Mircea Vulcănescu, ci doar intervenții, mai degrabă tehnice, în chestiuni decise dincolo de competența sa explicită. Mircea Vulcănescu s-a pronunțat în urma unor decizii deja luate și pe care nu le putea bloca, sau a dus la îndeplinire aceste decizii. Rămâne chestiunea girării prin prezență, cu toate nuanțele care decurg de aici, și a îndeplinirii acestor măsuri, în calitatea pe care o avea în Ministerul Economiei. Jean Ancel, unul dintre istoricii Holocaustului românesc, acuzator de altfel la adresa activității sale în guvernul Antonescu, notează : „Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în niciun fel antisemit «.
Mircea Vulcănescu este considerat filosoful și economistul Școlii Sociologice de la București, fiind ancorat profund în peisajul filosofic european. Are contribuții esențiale în „dimensiunea românească a existenței », cu formule noi precum „personalismul teofanic », „calapoadele de gând », „ispitele active », „reacțiunile tipice » ale comunității culturale românești. S-a raportat mereu la „metafizica creștină », a studiat filosofia morală engleză din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, etica lui Kant, filosofia lui Freud. Ecourile creației sale s-au resimțit în cadrul filosofic european. Merită subliniată contribuția lui Mircea Vulcănescu la un creionarea unui model etic pe care l-a denumit istorismul resemnării. În esență, era vorba despre un model valoric și comportamental adresat tinerilor, în special acelora din generația sa. Istorismul resemnării presupunea hotărârea tinerilor „de a asculta chemarea vremii, renunțând la ei înșiși și la autorealizarea lor, dacă trebuie, pentru a fi cu adevărat folositori altora ». În mare, aceasta a fost filosofia de viață a lui Vulcănescu. Adică un ascetism intramundan de respirație ortodoxă, care ar fi putut schimba din interior, grație exemplului personal și excepțional, practicile patrimoniale din statele periferiale întemeiate de politicieni și de rubedeniile acestora. Monahismul administrativ imaginat de Vulcănescu contrasta puternic cu ascetismul intramundan weberian (al lui Max Weber), eficient în statele metropolitane întemeiate de militari. Istorismul resemnării era complet diferit de „activismul disperării », etica majorității tinerilor din perioada interbelică, după Vulcănescu. Aceștia căutau credințele la modă, spiritul de turmă și un șef căruia să i supună orbește. Etica istorismului resemnării, căutarea originalității, respingerea ideologiilor timpului și, nu în ultimul rând, individualismul implicat de această etică sunt tot atâtea ingrediente care i-ar fi putut spori reziliența filosofului Mircea Vulcănescu față de antisemitismul vremii. În concluzie, Mircea Vulcănescu este o personalitate marcantă a culturii românești din secolul al XX-lea.
Mircea Vulcănescu a trăit și acționat într-o societate discriminatorie, în cadrul căreia s-a practicat în mod categoric antisemitismul. Filosoful s-a înscris în angrenajul acestei societăți și a participat indirect, a fost martor la luarea unor decizii odioase, condamnate de istorie. Dar nu ne alegem noi epocile în care trăim. Mircea Vulcănescu nu a luat în mod nemijlocit, din proprie inițiativă, decizii care să se poată înscrie în ceea ce justiția numește „infracțiuni de genocid contra umanității » și „crime de război ». Nu a fost condamnat vreodată de „Tribunalul Poporului » și nici nu a primit stigmatul de „criminal de război ». Personalitatea aflată în atenție nu a făcut parte din vreo organizație de tip fascist sau legionar. În consecință, Mircea Vulcănescu rămâne o figură luminoasă a patrimoniului culturii românești, iar numele său nu se cuvine să fie supus niciunei cenzuri.


Ioan-Aurel Pop



Notă : Pentru referințe, surse bibliografice și arhive, a se vedea „Fapte, mituri și controverse în cazul Mircea Vulcănescu », în „Observator Cultural », Nr. 1139, 14-20 decembrie 2022, pp. 18-19 (Interviu cu dl Ionuț Butoi, realizat de Valentin Ajder). Vezi și Ionuț Butoi, „Mircea Vulcănescu după 23 august 1944: o dare de seamă », publicat în volumul colectiv „Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist. Școala gustiană după 23 august 1944 », coordonat de Zoltán Rostás și apărut la Cartier (2021), precum și documentele procesului din 1948 de la CNSAS, editate de Dora Mezdrea și apărute la Eikon („Nae Ionescu și discipolii săi în Arhivele Securității », volumul al V-lea : Mircea Vulcănescu, 2013). A se vedea și jurnalul Mărgăritei-Ioana Vulcănescu, „Pagini de jurnal. 1946-1948 », apărut recent tot la Editura Eikon (2022). Pentru o biografie pe scurt a lui Mircea Vulcănescu, a se vedea : https://www.cooperativag.ro/mircea-vulcanescu-biografie-de-lucru/.