CENTENAR. Poemul „Vrem Ardealul” de Radu Cosmin şi tragica poveste a dactilografei-erou Maria PUIA care l-a multiplicat în 1915.
Născută
pe 4 octombrie 1885, Maria Puia murea, la doar 30 de ani, pentru
idealul unirii Ardealului cu România, în închisoarea Tribunalului din
Alba Iulia, actualul Palat Administrativ.
Dactilografă
în biroul avocaților frații Nestor ea a copiat și multiplicat poemul
”Vrem Ardealul” a lui Radu Cosmin – un adevărat manifest pentru
luptătorii unioniști, un îndemn pentru armata română să treacă Carpații
unde-i așteptau frații de-o limbă, de-o credință și de-un neam.
Poezia a circulat în sute de exemplare în Transilvania stârnind entuziasmul ardelenilor care
credeau că venise ceasul dezrobirii. În urma unui denunț autoritățile o
arestează și o închid la Alba Iulia. După 7 luni de anchetă și tortură
ea va muri cu câteva luni înainte de data procesului, fixat pentru 5
martie 1916. A fost trădătă de un anume Ioan Popa, unul dintre cei care a
primit poezia de la tânăra dactilografă. Imediat Maria Puia a fost
arestată şi supusă unor chinuri şi presiuni sălbatice. Cu toate acestea
tânăra de la Blaj a refuzat cu îndârjire să divulge date sau persoane
implicate în acţiunea de răspândire a poemului „Vrem Ardealul“.
A preferat să le ducă cu ea în mormânt, ca pe cel mai preţios secret socotit de ea, mai presus chiar de viaţa ei. Aşa
se explică faptul că în singurătatea celulei în care a fost închisă,
tânăra Maria Puia s-a spânzurat cu franjuri rupte din rochie.
Va
fi înmormântată la Blaj, de preotul Vasile Moldovan, fără ceremonial și
fără cuvântări interzise de autoritățile austro-ungare.
Din închisoare i-a scris mamei sale scrisoarea – va fi citită la proces – în care
își asuma singură vina de a fi răspândit poezia Vrem Ardealul. Scrie să
fie îmbrăcată în veșmintele de pădureancă pentru că este româncă.
Poemul
„Vrem Ardealul“ a fost scris în 1914 de Radu Cosmin, în contextul
începerii Primului Război Mondial. În scurt timp, poezia a ajuns un
adevărat material incendiar, atât pentru românii de dincolo de Carpați,
dar mai ales pentru cei ardeleni. Poezia a ajuns la Blaj în 1915, în
mod conspirativ, printr-un mecanic de locomotivă român, care făcea cursa
cu trenul la punctul de frontieră Predeal (granița dintre România și
Ardeal la acea vreme). Mai exact, bărbatul a ascuns hârtia în tureacul
cizmei.
Pe
clădirea unde a fost închisoarea în care a murit eroina Maria Puia,
Fundația 1 Decembrie 1918 Alba Iulia a așezat o placă comemorativă.
„Vrem Ardealul”, scris în 1914 de Radu Cosmin:
„Maiestăţii Sale Regelui
Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă,
Baionete, săbii, goarne şi-am gândit că-i vreo paradă
Am crezut, că merg oştenii mândrei noastre artilerii,
Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al învierii…
Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi
I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!
Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme
Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme
Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul
Celor ce strigau în noapte: “Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!”
Nu ştiu cine-a dat porunca şi barbară şi nedreaptă,
Dar socot, că nu-i măsura cea mai bună şi-n-ţăleaptă
Să se-năbuşe cu spade tot ce-avem mai sfânt în noi,
Sufletul întregii naţii, care strigă: “Vrem război!”
Patru luni, de când se schimbă rostul lumii la hotare,
Patru luni, de când ai noştri, robii hoardelor barbare,
Fraţii umiliţi de veacuri pier sub pajure străine,
Aşteptând şi-n ceasul morţii clipa, care nu mai vine…
Mor sub steagul lui Attila, milioanele de fraţi
Şi-n zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpaţi…
Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,
Deşi stau gătaţi de moarte şi cu arme la picior!
Plâng pe văile Carpate, de pe lângă Tisa, de pe lângă Murăş,
Văduve atâtor vetre, că s-au dus flăcăii gureşi,
Să-şi dea viaţa pentru alţii, în năpraznicul război,
Când puteau să şi-o păstreze, pentru ei şi pentru noi,
Gârbove în pragul vetrei plâng femeile şi torc,
Aşteptând în van pe cei ce poate nu se mai întorc,
Gem la sân pruncii palizi, pe când tatăl moare-n şanţuri,
Iar prin temniţi zebrelite, câţi de-ai noştri gem în lanţuri
Geme Doamne tot Ardealul, să vaietă Bucovina
Aruncând asupra noastră toată lacrima şi vina
Că în clipa ce-o ameninţă s-o răpească alt stăpân,
Noi, plecaţi Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân!
Ori am vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o deie
Şi să scrim din mila altor marea noastră epopee?!
Dar la lespedea din Putna, umbra lui Ştefan cel Mare
Tremură să se mai vadă insultată de sub umedul pământ.
Voievozii toţi se scoală, de sub lespezi de mormânt.
Şi eroii-atâtor veacuri şi Costinii, cărturarii,
Ce treziră-n noi mândria sângelui străbun latin,
Aşteptând să sune goarna, ceasului măreţ, divin!
Freamătă de nerăbdare, ca alăturea de noi,
Regimente-ntregi de umbre să pornească la război!
Ţărâna lui Mihai din Turda, cere astăzi răzbunare,
Alba Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare
Să-şi deschidă largă poarta împărătescului alaiu
Să primească pe urmaşul voievodului Mihaiu!
A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!
Freamătă pământul ţării, şi sub zările albastre,
Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine
Şi ne cheamă spre triumful mândriei noastre ginţi latine
Sângele roman îşi cheamă strănepoţii toţi la arme!
Căci de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme,
Noi avem menirea sfântă, din frânturi să ne-ntregim
Neamul risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim!
Vodă Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Fraţii!
Şi nici când mai primitoare porţi nu ne-au deschis Carpaţii
Un fior imens şi tragic îi străbate pân’ la cer
Şi de-alung de Vatra Dornii, pân’ la Porţile de Fier,
Culmile parcă se-nalţă aspre şi dojănitoare
Că de n-am porni acuma: ei Carpaţii ar fi-n stare
Să se prăbuşească singuri în al vremilor iad,
Peste noi şi peste rasa blestemata-a lui Arpad!
Sire, ştim că sub coroana de oţel, ce porţi pe frunte,
Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte:
Glasul sângelui ce strigă, în suflarea românească,
Nu-i acelaşi de sub haina şi sub purpura regească,
Şi mai ştim, că pentru ceasul şi avânturile vremii
Pentru fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii,
Dar de-ţi este, Sire, spada ruginită şi bătrână,
Dă-o s-o călească în focul tinereţii, altă mână!
De-ai uitat-o, Vodă Doamne, pilda Marelui Ştefan,
Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,
Şi punea pe plete albe lauri verzi de bărbăţie,
Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ţie.
Dar de nu Te lasă glasul sângelui ce porţi în vine
Să-ţi pui laurii de aur ai victoriei latine.
Spune altora să cheme, pe vitejii din munţi şi plai
Şi cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai“.
