sâmbătă, 2 iulie 2016

Patrice GOURDIN — Manuel de géopolitique 24 – La volonté de puissance


Manuel de géopolitique

24 – La volonté de puissance


Par Patrice GOURDIN, le 30 mai 2016     

Docteur en histoire, professeur agrégé de l’Université, Patrice Gourdin enseigne à l’École de l’Air. Il intervient également à l’Institut d’Études Politiques d’Aix-en-Provence. Membre du Conseil scientifique du Centre géopolitique, l’association à laquelle le Diploweb.com est adossé.
Le 1er site géopolitique francophone publie un ouvrage de référence : Patrice Gourdin, "Manuel de géopolitique", éd. Diploweb.com, 2015-2016. ISBN : 979-10-92676-04-4. Voici le chapitre 24 : La volonté de puissance.
L’homme, pour des raisons dont disputent encore les historiens ou les politologues comme les philosophes ou les théologiens, cherche à dominer. Cette propension intéresse la géopolitique lorsqu’elle débouche sur un projet politique, porté par un individu, par un groupe, par une nation, ou par un État. Pierre Grimal a expliqué que le mot latin imperium, qui a donné empire,
« désigne une force transcendante, à la fois créatrice et ordinatrice, capable d’agir sur le réel, de le rendre obéissant à une volonté. [...] S’il y a contrainte, celle-ci est créatrice. Elle n’est pas à elle-même sa propre fin. L’imperium n’est jamais une tyrannie gratuite [1] ».
Or, qui dit projet dit représentation : il faut un discours pour présenter et défendre un dessein.
Depuis l’Antiquité, le monde est confronté à l’impérialisme, un processus d’établissement (ou de tentative d’établissement) d’une domination sur les territoires et les hommes, de nature économique autant que politique et culturelle, dont la finalité est – théoriquement du moins – universelle. Cette dynamique conquérante – délibérée ou contrainte – constitue une politique de puissance et, si elle réussit, débouche sur la création d’un empire [2]. Notion qui suscita une abondante littérature, terrain de recherche inépuisable. Notons que, si tout empire procède d’une civilisation ou d’une idéologie, il se trouve dans l’impossibilité d’imposer cette dernière à l’ensemble de ses sujets. Les chroniques nous apprennent que des révoltes éclatèrent dans tous les empires, sans exception connue. Les troubles qui agitèrent les empires du XIXe siècle, comme ceux qui touchent aujourd’hui la Russie (Nord Caucase) ou la Chine (Xizang et Xinjiang), en témoignent éloquemment. Cependant, des constructions durables résultèrent d’une politique d’intégration des élites des populations conquises.

Patrice Gourdin, Manuel de géopolitique
Edition Diploweb.com
L’empire peut être territorial. Dans ce cas, il présente une continuité territoriale entre son centre et ses conquêtes, repose prioritairement sur un rapport de domination et ne tire son unité que de la personne du souverain qui le gouverne. Les empires soudanais successifs – des Malinkés, des Songhaï –, l’empire d’Autriche, l’Empire ottoman, l’Empire russe des Romanov en furent des exemples. Déjà ébranlés par le concept concurrent de souveraineté nationale tout au long du XIXe siècle, défaits ou profondément déstabilisés à l’issue de la Première Guerre mondiale, les empires européens furent disloqués par l’application du “droit des nationalités“ défendu par les vainqueurs.
Il exista également des empires coloniaux, constructions sans continuité territoriale, exploitées au profit des intérêts (politiques, économiques et/ou stratégiques) de la métropole et administrées directement par cette dernière. Nés dès les Grandes découvertes, au XVIe siècle (Empires espagnol et portugais), condamnés par la consécration du droit des peuples à disposer d’eux-mêmes, en 1945, ils disparurent après la Seconde Guerre mondiale, pour la plupart entre 1945 et 1974. Leur empreinte marque encore la politique intérieure et extérieure de nombreux États, tant ex-métropoles qu’anciennes colonies.
Les empires chinois et russe sont des cas hybrides associant la construction territoriale et la domination coloniale. Ajoutons à la complexité de leur situation le fait qu’ils furent, du milieu du XIXe siècle à 1917 pour la Russie et à 1949 pour la Chine, à la fois dominants à l’encontre des populations soumises et dominés par les grandes puissances industrielles. La particularité de leurs colonies est de s’inscrire dans la continuité du territoire de la métropole. Si nous comparons avec le schéma classique métropole-colonies sises outre-mer, il résulte de cette unité géographique des relations spécifiques avec les peuples dominés : brassages ethniques plus nombreux (même s’ils demeurent marginaux), intrication économique plus étroite (accentuée sous le régime communiste), échanges culturels plus intenses, intégration – autoritaire – plus poussée. Cela leur permit de conserver jusqu’à aujourd’hui tout ou partie de ces possessions et, en ce sens, l’on peut qualifier de “coloniales“ les puissances chinoise et russe actuelles. Mais cette incorporation rend éminemment dangereuse toute contestation de la domination : elle se répercute et influe immédiatement sur le pouvoir, car elle ébranle la construction nationale dans son ensemble du fait de multiples interdépendances. Cela contribue à expliquer la violence avec laquelle la Russie s’évertue à conserver le Nord Caucase, ou la Chine le Tibet et le Xinjiang.
Il se trouva, enfin, des constructions impériales de nature idéologique. Leurs bâtisseurs cherchaient à imposer un “modèle“ politique à l’ensemble de l’humanité. Le projet porté par l’URSS (1922-1991) était de cette nature, même si l’Union soviétique prolongea également les logiques territoriale et coloniale des tsars. Le Troisième Reich voulu par Hitler, visait à assurer la domination universelle des Allemands et du nazisme. Pour autant, il convient de souligner que les totalitarismes ne détiennent pas le monopole. Les États-nations n’échapp(èr)ent ni aux pulsions dominatrices ni aux ségrégations, voire aux épurations ethniques.
Tout au long de l’Histoire, des hommes furent animés par une inextinguible soif de puissance, persuadèrent, ou pratiquèrent la coercition, et entraînèrent, de gré ou de force, leur peuple ou leurs sujets dans l’entreprise d’une conquête qu’ils voulaient universelle. Celle-ci ne s’imposait pas seulement pour des raisons alimentaires ou pour des motifs sécuritaires, mais visait également des fins personnelles. Alexandre le Grand, César, Gengis Khan ou Napoléon, par exemple, étaient mus par bien autre chose que la satisfaction des besoins et la garantie de la sécurité de leur peuple. Affectés par ce que les anciens Grecs appelaient l’hybris (initialement, la démesure qui conduit quelqu’un à se croire l’égal des dieux), ils étaient animés, aussi, par l’ambition personnelle de dominer la plus grande part, voire l’ensemble du monde. L’acquisition d’une gloire éternelle constituait le ressort principal de leur action : par la conquête puis l’administration centralisée de l’espace dominé, la politique de puissance servait une volonté individuelle de puissance et l’ambition de laisser un nom à jamais inscrit dans les mémoires. Sur son tombeau, à Pasargades, Cyrus le Grand, fondateur de l’Empire perse, n’avait-il pas fait graver cette phrase :
« Mortel, je suis Cyrus, fils de Cambyse, le fondateur de l’empire perse et le maître de l’Asie : reconnais donc que ce monument m’était bien dû ! [3] »
Selon les anciens Grecs, Alexandre de Macédoine rêvait d’égaler Achille dans la mémoire des hommes. La mythologie grecque apprenait aux hommes que celui qui se prenait pour l’égal des dieux indisposait fort ces derniers et qu’ils en tiraient de terribles vengeances : Prométhée, Tantale, Bellérophon, par exemple. Le vétéran Coenos le dit sans ambages à Alexandre quand il prit la parole au nom de l’armée qui refusa, en 326 av. J.C. d’aller au-delà de l’Hyphase (le Bias, à l’est de l’Indus) :
« La vertu, ô roi, consiste tout particulièrement à garder la mesure au milieu des succès ; et effectivement, pour toi qui commandes en chef et te trouves à la tête d’une telle armée, tu n’as rien à craindre des ennemis ; mais la divinité frappe de façon imprévisible et, de ce fait, imparable [4] ».
Lorsque l’entreprise était avant tout personnelle, elle ne survécut pas à son créateur, qu’il s’agît d’une punition divine ou non. Le destin d’Alexandre le Grand, de Napoléon Ier ou d’Hitler le montre. Des sages hindous n’avaient-ils pas dit au Macédonien :
« Roi Alexandre, chaque homme n’a de terre que le morceau sur lequel nous sommes installés ; et toi, tu ne te distingues en rien des autres hommes, sauf que, agité et follement orgueilleux, tu t’es éloigné de la terre de tes pères et tu as parcouru la terre entière en te créant des ennuis et en en suscitant aux autres. Et pourtant, bientôt, tu seras mort et tu ne posséderas de terre que ce qu’il faut pour inhumer ta dépouille [5] ».
Prédiction incomplète, puisque l’on ignore même où se trouve, si elle existe encore, la tombe du conquérant.
Cicéron faisait remarquer à juste titre, en 55 av. J.C. :
« Les nations les plus puissantes ont été domptées par César, mais elles ne sont pas encore attachées à notre empire par les lois, par des droits certains, par une paix solide [6] ».
Cela devait être l’œuvre durable d’Auguste.
L’exemple de ce dernier montre que tous les dirigeants d’empires ne souffrirent pas d’hybris, du moins au même degré. Il nous rappelle aussi qu’il n’exista pas d’empire sans un chef unique à sa tête. Mais gardons-nous de l’explication par les seuls “grands hommes“ : le visionnaire sans l’adhésion des hommes et sans moyens matériels ne gouverne que des chimères. En complément, ajoutons que la psychologie historique ne constitue en aucun cas une science exacte.
Pour lente et imparfaite qu’elle soit, la construction d’un droit international a fixé des règles qui interdisent les pratiques conquérantes, même si elles n’empêchent pas toujours quelques tentatives. Il existe, depuis 1945, une incompatibilité entre la logique de domination et de sujétion propre à tout État ayant (ou prétendant au) rang de grande puissance et la Charte des Nations unies, garantissant le droit des peuples à disposer d’eux-mêmes ainsi que la souveraineté, l’intégrité et l’égalité des États, tout en prohibant le recours aux armes, notamment les guerres de conquête.
Les entreprises hégémoniques ressortissent également à un projet de domination, mais se distinguent de l’impérialisme en ce qu’elles ne revêtent pas une forme prioritairement territoriale.
Quand Athènes organisa la Ligue de Délos, en 477 avant J.C., et en prit la tête (en devint l’hêgemôn), elle exerçait un pouvoir de commandement consenti par les autres cités-États de l’alliance. La politique était élaborée en commun. Athènes devait son rôle dirigeant tout autant à sa diplomatie, à son économie et à sa culture qu’à sa force militaire. La puissance de l’Attique était multiforme et précéda l’hégémonie. L’alliance librement consentie entre égaux tourna vite à la domination athénienne et suscita de nombreux conflits, dont l’aboutissement, la Guerre du Péloponnèse (431-404 av. J.C.), précipita la ruine de la Grèce. Thucydide décrit l’évolution qui, entre 477 et 431 av. J.C., suivit la fin de la Seconde guerre médique :
« placée originairement à la tête d’une coalition de cités indépendantes, ayant chacune une voix délibérative dans les assemblées communes, Athènes allait [...] affirmer sa suprématie dans le domaine militaire comme dans la conduite générale des affaires. [...] comme les contingents alliés ne participaient plus aux opérations sur un pied d’égalité, il était facile pour Athènes de réprimer les défections. De cette situation, les alliés étaient responsables. Ils répugnaient à faire campagne et, pour ne pas avoir à quitter leur pays, ils s’étaient engagés à fournir, au lieu des navires prévus, une somme d’argent équivalente. Les sommes qu’ils versaient permettaient aux Athéniens d’accroître leur flotte et, quand une cité tentait de faire défection, elle n’avait ni les moyens militaires suffisants, ni l’expérience nécessaire pour soutenir la guerre dans laquelle elle s’engageait. [...] Aux cours de ces années, les Athéniens consolidèrent leur empire et acquirent une puissance militaire considérable. Les Lacédémoniens les voyaient faire sans réagir, sinon de façon épisodique. [...] Cela dura jusqu’au moment où la volonté athénienne d’expansion devint manifeste et où les alliés de Sparte eux-mêmes se trouvèrent victimes des empiètements d’Athènes [7] ».
Nous avons là un scénario qui se répéta, selon de multiples variantes, à de nombreuses reprises dans l’histoire.
Les rivalités de puissance de la Grande-Bretagne, de la France, de l’Allemagne et de la Russie, dominèrent l’histoire du XIXe siècle et contribuèrent à l’éclatement de Première Guerre mondiale. Elles rejouèrent entre 1919 et 1939, aggravées par l’entrée en scène des États-Unis et du Japon, ce qui influa sur le déclenchement de la Seconde Guerre mondiale.
À l’époque contemporaine, le cas américain offre un exemple en partie similaire à celui d’Athènes, un cas de puissance hégémonique. La lecture des discours de ses dirigeants depuis l’indépendance du pays offre un remarquable corpus sur la représentation géopolitique que les Américains ont forgée au sujet de leur rôle dans le monde. Initialement, les États-Unis, dirigés par George Washington, se tinrent en dehors des querelles interétatiques :
« Notre grande règle de conduite envers les nations étrangères est de développer nos relations commerciales afin d’avoir avec elles aussi peu de liens politiques qu’il est possible. Lorsque nous avons déjà pris des engagements, remplissons-les avec une parfaite bonne foi. Et tenons-nous en là. L’Europe a un ensemble d’intérêts essentiels, qui n’ont avec les nôtres guère, voire aucun rapport. Il s’ensuit qu’elle est engagée dans de fréquentes querelles, dont les motifs sont, pour l’essentiel, étrangers à nos préoccupations. Par conséquent, il est imprudent pour nous de s’impliquer, à cause de liens artificiels, dans les vicissitudes ordinaires de sa politique, ou les combinaisons et les conflits ordinaires de ses amitiés ou de ses inimitiés [8] ».
Mais, en même temps, ils étaient convaincus de leur “destinée manifeste“ :
« Tout cela forgera notre histoire à venir : instaurer sur Terre la dignité morale et assurer le salut de l’Homme […] Pour cette mission sacrée envers les autres nations, qui sont privées des lumières de la vérité, l’Amérique a été élue, et son glorieux exemple terrassera la tyrannie des rois, hiérarques et oligarques, et apportera la bonne nouvelle de l’instauration de la paix et de la bonne volonté là où des myriades de gens subissent aujourd’hui un sort à peine plus enviable que celui des bêtes. Qui, dans ces conditions, pourrait douter que notre pays ne soit destiné à être la grande nation de l’avenir ? [9] »

Ayant accédé à la puissance, les États-Unis estiment, depuis la Première Guerre mondiale, de leur devoir et de leur droit d’agir sur le reste du monde pour instaurer la paix et la liberté. À presque un siècle d’intervalle, le démocrate Wilson, tirant le bilan de la participation américaine au conflit de 1914-1918, et le républicain Bush, évoquant la guerre contre le terrorisme tinrent des propos similaires. Le premier déclarait :
« Nous avons créé cette nation pour rendre les hommes libres, et nous n’avons pas restreint notre conception et notre dessein à l’Amérique, et nous allons à présent rendre les hommes libres. Si nous ne le faisions pas, toute la gloire de l’Amérique s’effacerait et toute sa puissance se dégraderait [10] ».

Le second lui faisait écho :
« Vous portez l’uniforme d’un grand pays, unique en son genre. L’Amérique n’a pas d’empire à étendre ou d’utopie à imposer. Nous souhaitons aux autres seulement ce que nous nous souhaitons à nous-mêmes : être à l’abri de la violence, jouir des bienfaits de la liberté et espérer une amélioration de notre vie [11] ».
Au regard de cet engagement pour leurs valeurs, la Seconde Guerre mondiale et la Guerre froide affichent une continuité. En 1941, Roosevelt signa la Charte de l’Atlantique, qui stipulait que les États-Unis :
« respectent le droit qu’a chaque peuple de choisir la forme de gouvernement sous laquelle il doit vivre ; ils désirent que soient rendus les droits souverains et le libre exercice du gouvernement à ceux qui en ont été privés par la force.
[...] s’efforcent, tout en tenant compte des obligations qu’ils ont déjà assumées, d’ouvrir également à tous les États, grands ou petits, vainqueurs ou vaincus, l’accès aux matières premières du monde et aux transactions commerciales qui sont nécessaires à leur prospérité économique.
[...] désirent réaliser entre toutes les nations la collaboration la plus complète, dans le domaine de l’économie, afin de garantir à toutes l’amélioration de la condition ouvrière, le progrès économique et la sécurité sociale.
[...] espèrent voir s’établir une paix qui permettra à toutes les nations de demeurer en sécurité à l’intérieur de leurs propres frontières et garantira à tous les hommes de tous les pays une existence affranchie de la peur et du besoin. »

En 1947, son successeur, Truman, exposait la politique américaine vis-à-vis de l’URSS comme suit :
« les États-Unis doivent soutenir les peuples libres qui résistent à des tentatives d’asservissement par des minorités armées ou des pressions venues de l’extérieur. [...] Nous devons aider les peuples libres à forger leur destin de leurs propres mains [...] Si nous faiblissons dans notre tâche de soutien et de guide, nous pouvons mettre en danger la paix du monde et nous compromettons à coup sûr le bonheur de notre nation [12] ».

Si l’ingérence, voire le recours à la guerre, et le contrôle de territoires sont loin d’être absents de la politique extérieure des États-Unis, ils n’en constituent pas pour autant les moyens et la finalité uniques. George Bush ne mentait pas lorsqu’il déclara :
« Le vingtième siècle s’est achevé avec la survie d’un seul modèle de progrès humain, celui qui repose sur une aspiration non négociable à la dignité humaine, à l’état de droit, à la limitation du pouvoir de l’État, au respect des femmes et de la propriété privée, à la liberté d’expression, à l’égalité devant la justice et à la tolérance religieuse.
Les États-Unis ne peuvent pas imposer cette vision. Cependant, nous pouvons aider et récompenser les gouvernements qui font les bons choix pour leurs peuples [13] ».
Les Américains s’appuient, également, en effet, sur leur force économique, leur avance technologique et leur rayonnement culturel, leur soft power, pour pratiquer une “diplomatie de la persuasion“. Ils agissent et entraînent derrière eux un certain nombre de pays (ceux de l’Alliance atlantique, par exemple) au nom de valeurs et de principes qu’ils considèrent comme universels et seuls susceptibles d’assurer le bonheur de l’humanité. Mais ces louables intentions, même si elles correspondent à un souhait sincère, coïncident par trop avec les intérêts de la puissance américaine pour ne pas susciter des critiques et/ou des oppositions. De manière révélatrice, ses adversaires qualifient d’‘impérialiste‘ la politique des États-Unis. Le président entré en fonction en janvier 2009, Barack Obama, et sa secrétaire d’État, Hillary Clinton, défendirent d’emblée une politique extérieure dite de la “puissance intelligente“ (smart power), élaborée par un groupe de réflexion bipartisan (démocrate et républicain). La problématique consistait à trouver comment restaurer l’influence et améliorer l’image des États-Unis dans le monde. La réponse fut la suivante :
« Une fois encore, les États-Unis doivent s’investir dans l’amélioration du monde – en apportant ce que les peuples et les gouvernements du monde entier désirent, mais ne peuvent réaliser que sous la direction de l’Amérique. En complétant l’usage de ses capacités militaires et économiques par un recours accru aux outils de sa puissance de persuasion, celle-ci peut fournir le cadre indispensable pour relever les redoutables défis posés au monde [14] ».
Lorsqu’on lit que
« L’objectif de la politique étrangère américaine devrait être de prolonger et de préserver la prépondérance des États-Unis, nécessaire instrument de l’amélioration. [Et qu’] il est impossible d’atteindre ce but sans des alliés et des partenaires forts et consentants, capables d’aider les États-Unis à définir les priorités et à agir [15] »,
il semble bien que le temps de l’hégémonie ne soit pas révolu. Washington ambitionnerait plutôt de revenir aux débuts de la Ligue de Délos.
La politique extérieure de l’URSS comportait une dimension impérialiste, et la Guerre froide fut aussi l’affrontement de deux volontés de puissance. En outre, la restauration de la puissance perdue inspire fortement la politique extérieure de la Russie depuis le départ de Boris Eltsine, en 1999. À cela rien d’étonnant. Dès le XVIe siècle, le tsar Ivan IV le Terrible afficha des ambitions expansionnistes. La représentation géopolitique reposait alors sur la vision de Moscou comme “troisième Rome“ :
« Sache-le, homme pieux : tous les empires chrétiens se sont effondrés, un seul reste debout et il n’y en aura pas de quatrième. [...] Écoute et souviens-toi, Tsar très pieux, que tous les royaumes chrétiens se sont réunis dans ton royaume, que deux Rome sont tombées, mais que la troisième est debout et qu’il ne saurait y en avoir de quatrième : ton royaume par nul autre ne sera remplacé [16] ».
L’autocratie tsariste s’effondra, en 1917, au profit d’un régime se réclamant de l’internationalisme. Mais Moscou devenait l’épicentre d’une autre foi. Le Komintern disait-il autre chose lorsqu’il affirmait :
« L’URSS est la base du mouvement mondial de toutes les classes opprimées, le centre de la révolution internationale, le plus grand facteur de l’histoire du monde. [...] Elle est la force internationale dirigeante de la révolution prolétarienne qui pousse le prolétariat de tous les pays à prendre le pouvoir [17] ».
Cette forme russe de la “destinée manifeste“ s’accompagne d’une autre conviction, celle de la grandeur. Il n’était pas peu fier, le ministre des Affaires étrangères qui écrivait à Pierre Ier le Grand :
« Il y a quelques années, on n’en savait pas plus en Europe sur la Russie et son peuple que sur les Indes et la Perse, pays avec lesquels les États européens n’ont aucun rapport en dehors de quelques transactions commerciales. Aujourd’hui, en revanche, il ne se fait rien, même dans les contrées les plus éloignées de nos terres, sans qu’on recherche l’amitié et l’alliance de Votre Majesté ou sans qu’on craigne son hostilité [18] ».
De même, celui qui s’adressait à Paul Ier en ces termes :
« La Russie, tant par sa situation que par sa force inépuisable, est et doit être la première puissance du monde [19] ».
Derrière son vocabulaire marxiste, Staline défendait la même représentation :
« L’histoire de l’ancienne Russie consistait, entre autres, en ce que la Russie était continuellement battue à cause de son retard. [...] Battue par tout le monde – pour son retard. Pour son retard militaire, pour son retard culturel, pour son retard politique, pour son retard industriel, pour son retard agricole. [...] telle est la loi des exploiteurs : battre les retardataires et les faibles. Loi féroce du capitalisme. Tu es en retard, tu es faible, donc tu as tort, par conséquent l’on peut te battre et t’asservir. Tu es puissante, donc tu as raison, et par conséquent, tu es à craindre. Voilà pourquoi il ne nous est plus permis de retarder. Nous avons cinquante ou cent ans de retard sur les pays capitalistes. Il faut combler ce retard en dix ans. Sinon ils nous écraseront [20] ».
La mort de Staline puis l’effondrement de l’empire soviétique ne changèrent pas fondamentalement cette façon de voir le destin de la Russie. Alors que Vladimir Poutine commençait à exercer le pouvoir, on pouvait lire :
« La Russie est l’un des plus grands États du monde, avec une histoire séculaire et de riches traditions culturelles. En dépit de la situation internationale complexe et de difficultés d’ordre interne, elle continue objectivement à jouer un rôle important dans les processus mondiaux, en vertu de son important potentiel économique, scientifique et technique, et militaire, de sa position stratégique unique sur le continent eurasiatique [21] ».
Les documents produits depuis l’avènement de Dimitri Medvedev (Nouveau concept de politique étrangère, juillet 2008 ; Nouvelle stratégie de sécurité nationale, mai 2009) ne dirent rien d’autre et se révèlent même plus flous [22]. Peut-être s’agit-il du signe révélateur d’une insuffisance de moyens pour tenir son “rang“. En fait, Moscou annonça un durcissement très net de ses relations avec les pays occidentaux lors de la Conférence sur la sécurité qui se tint à Munich le 10 février 2007. La teneur de la diatribe de Vladimir Poutine contre la politique des États-Unis et de leurs alliés occidentaux révélait les frustrations et l’humiliation ressenties par Moscou :
« Il y a vingt ans, le monde était divisé sur le plan économique et idéologique et sa sécurité était assurée par les potentiels stratégiques immenses des deux superpuissances. [...]
Le monde unipolaire proposé après la Guerre froide ne s’est pas [...] réalisé.
Qu’est-ce qu’un monde unipolaire ? Malgré toutes les tentatives d’embellir ce terme, il ne signifie en pratique qu’une seule chose : c’est un seul centre de pouvoir, un seul centre de force et un seul centre de décision.
C’est le monde d’un unique maître, d’un unique souverain. En fin de compte, cela est fatal à tous ceux qui se trouvent au sein de ce système aussi bien qu’au souverain lui-même, qui se détruira de l’intérieur.
Bien entendu, cela n’a rien à voir avec la démocratie car la démocratie, c’est, comme on le sait, le pouvoir de la majorité qui prend en considération les intérêts et les opinions de la minorité.
[...] tout ce qui se produit actuellement dans le monde [...] est la conséquence des tentatives pour implanter cette conception dans les affaires du monde : la conception du monde unipolaire.
Quel en est le résultat ?
Les actions unilatérales, souvent illégitimes n’ont réglé aucun problème. Bien plus, elles ont entraîné de nouvelles tragédies humaines et de nouveaux foyers de tension. [...]
Nous sommes en présence de l’emploi hypertrophié, sans aucune entrave, de la force – militaire – dans les affaires internationales, qui plonge le monde dans un abîme de conflits successifs. [...]
Nous sommes témoins d’un mépris de plus en plus grand des principes fondamentaux du droit international. [...]
Je suis certain qu’en ce moment crucial, il faut repenser sérieusement l’architecture globale de la sécurité.
Il faut rechercher un équilibre raisonnable des intérêts de tous les acteurs du dialogue international [23] ».
Cet appel au multilatéralisme, pour fondé qu’en fût l’argumentation, prit une résonance opportuniste à la lumière de la guerre que la Russie fit à la Géorgie en 2008. Tout se passe comme si la volonté hégémonique de la Russie n’appartenait pas au passé, mais manquait de moyen(s).
Aspiration plus modeste, mais plus largement répandue, certains États tentent de s’imposer dans la zone géographique où ils se trouvent. On parle d’ambition de puissance régionale. En général, la richesse économique est utilisée pour acquérir un outil militaire supérieur à celui des pays voisins. Le tout peut être, ou non, masqué par un projet idéologique. Nous verrons plus loin à quelles ingérences extérieures se livrent les pays de ce type.
L’expansion germanique en Europe centrale et orientale, le Drang nach Osten, marqua l’histoire de la région du milieu du XIe siècle au milieu du XXe siècle. Elle s’accompagna d’une politique de colonisation de longue durée et de grande ampleur, dont les répercussions politiques et culturelles se firent sentir jusqu’à nos jours. Ces colons allemands servirent d’instrument à la politique extérieure allemande tout au long du XXe siècle, par exemple. Pour prévenir toute nouvelle manipulation des minorités allemandes, les accords de Potsdam (1945) autorisèrent l’expulsion d’environ 12 millions d’habitants d’origine germanique implantés à l’est de leur patrie d’origine. De fait, le mouvement avait commencé en 1943, avec le reflux des armées hitlériennes sur le front de l’est. Il se produisit un véritable Drang nach Westen, d’une ampleur considérable et qui s’inscrit parmi les pires épisodes de l’histoire du nettoyage ethnique [24].
L’Italie fasciste entendait restaurer la zone de domination de l’empire romain, notamment en essayant de rétablir sa prépondérance sur la mer Méditerranée (« elle doit être et sera Mare nostrum », martelait Mussolini) et d’acquérir un véritable empire colonial. L’Érythrée, la Somalie et la Libye (fort mal contrôlée), lui semblaient bien peu de chose. Après la conquête de l’Éthiopie (1935-1936), Mussolini salua « la résurrection de l’Empire sur les fatidiques collines de Rome ». L’Italie s’ingéra dans la guerre civile espagnole et soutint le général Franco, espérant exercer son influence sur l’Espagne. Avant de tenter de s’emparer de la côte dalmate, en 1941, Mussolini réussit à prendre le contrôle de l’Albanie en 1939. Son échec face à la Yougoslavie dévoila son impuissance et scella sa rétrogradation dans l’échelle des puissances.
L’Irak, dès sa création, en 1921 tenta de s’affirmer. Son premier souverain, Fayçal, comptait, dans les années 1930, en faire ni plus ni moins que “la Prusse du Proche-Orient”. Sauf que la Prusse était un État stable, moderne, prospère et indépendant lorsqu’il unifia l’Allemagne. Sous influence britannique jusqu’en 1958, aujourd’hui encore déchiré entre sunnites, shiites et Kurdes, sous-développé, il n’en afficha pas moins cette ambition jusqu’à la chute de Saddam Hussein, en 2003. La restauration de l’unité arabe constituait le paravent idéologique de ces ambitions. Cette représentation géopolitique masqua également les ambitions similaires de l’Égypte et de la Syrie, voire, un temps, de la Libye.
Aujourd’hui, s’appuyant sur ses importantes réserves pétrolières et gazières, ainsi que sur sa lutte contre l’islamisme radical, l’Algérie diversifie ses partenaires et ses alliés, tout en renforçant son armée. Cela suscite l’inquiétude chez ses voisins du Maghreb, qui voient poindre un risque d’hégémonie [25].
S’interrogeant sur l’intervention de l’Éthiopie en Somalie, fin 2006, des analystes penchaient pour la volonté d’assurer la suprématie régionale d’Addis-Abeba, même si cette dernière préféra évoquer la lutte contre le terrorisme [26]. Les deux desseins paraissent d’ailleurs plus complémentaires que contradictoires. Toutefois, quel qu’ait été l’objectif réel, les forces éthiopiennes échouèrent et durent évacuer le pays en janvier 2009 [27]. N’est pas puissance, même régionale, qui veut. L’exemple de l’Afrique du Sud, avec le bilan diplomatique étique de l’ex-président Thabo Mbeki (1999-2008), est là pour le rappeler.
Dans la perspective nullement dissimulée de se hisser au(x) premier(s) rang(s) mondial(aux), la République populaire de Chine se modernise depuis 1978 et s’impose comme une puissance essentielle en Asie. Mais elle fait face au Japon et à l’Union indienne, prétendant eux aussi au titre, et elle manque de certains outils ou ces derniers demeurent insuffisants.
La conquête, l’expansion territoriales, l’édification d’empires, ne figurent plus parmi les pratiques courantes des relations entre États. Mais les peuples en conservent la mémoire – pas toujours repentante – et la volonté de puissance demeure présente, affichée par certains États ou, le plus souvent, travestie en grands principes par d’autres. Parfois elle n’ose même pas s’avouer à elle-même et elle se présente comme une nécessité. Mais il ne peut alors s’agir que d’une... “impérieuse“ nécessité, ce qui nous ramène à Pierre Grimal. L’inventaire et le décryptage de ses représentations est indispensable à la compréhension d’une part des crises et des conflits.
Copyright 2016-Gourdin/Diploweb.com

PROBLÉMATIQUE LIÉE À LA VOLONTÉ DE PUISSANCE
Quelle est le poids des entreprises impérial(ist)es ou de leur mémoire dans la crise ou le conflit ?
CHAMPS DE RECHERCHE
Outils pour étudier les impérialismes influant le déroulement de la crise ou du conflit :
. les ouvrages consacrés à l’histoire, à la science politique et à la sociologie.
Les informations recueillies servent à mesurer l’influence des entreprises impérialistes sur les différentes factions de la population impliquées dans les événements. Le plus souvent un ou plusieurs des éléments suivants :
. les conquérants,
. les entreprises hégémoniques,
. les puissances régionales.
La liste n’est pas exhaustive, mais elle recense les facteurs qui apparaissent le plus fréquemment.
Une information est pertinente lorsqu’elle contribue à éclairer la crise ou le conflit que l’on étudie.

[1] . Grimal Pierre, L’Empire romain, Paris, 1993, Le Livre de poche, pp.7-8.
[2] . Tulard Jean (dir.), Les empires occidentaux de Rome à Berlin, Paris, 1997 ; Ménissier Thierry (dir.), L’idée d’empire dans la pensée politique, historique, juridique et philosophique, Paris, 2006, L’Harmattan ; « Les empires », Questions internationales, n° 26, 2007.
[3] . Arrien, Histoire d’Alexandre, traduction par Pierre Savinel, Paris, 1984, Éditions de Minuit, p. 218.
[4] . Ibidem, p. 186.
[5] . Ibidem, p. 222.
[6] . Cité par Joël Schmidt, Jules César, Paris, 2005, Gallimard, p. 180.
[7] . Thucydide, Histoire de la guerre entre les Péloponnésiens et les Athéniens, traduction par Denis Roussel, Paris, 1964 ; Gallimard, pp. 754-755.
[8] . Président George Washington, Discours d’Adieu-Farewell Address, 19 septembre 1796.
[9] . O’Sullivan John, « The Great Nation of Futurity », The United States Magazine and Democratic Review, November, 1839
[10] . Wilson Woodrow, Déclaration faite à Boston, 24 février 1919.
[11] . Bush Jr George, Discours devant les diplômés de West Point, 1er juin 2002
[12] . Truman Harry S., Discours au Congrès, 12 mars 1947
[13] . Bush Jr George, Discours devant les diplômés..., op. cit.
[14] . Armitage Richard L. & Nye Jr. Joseph S. (Cochairs), A Smarter, more Secure America, Center for Strategic & International Studies, 2007, Washington, p. 5.
[15] . Ibidem.
[16] . Philothée, Missive contre les astronomes, circa 1520.
[17] . Komintern, Programme d’action adopté par le VIe Congrès, juillet 1928.
[18] . Chafirov Pierre, Des raisons légitimes de la guerre contre la Suède, 1717.
[19] . Rostoptchine Théodore (comte), Projet de politique étrangère, 1er octobre 1800.
[20] . Staline Joseph, Discours à la première conférence des cadres de l’industrie socialiste, 1931.
[21] . « Le concept de sécurité nationale de la Fédération de Russie », Décret présidentiel n° 24, 10 janvier 2000.
[22] . Lukyanov Fyodor, « A Positive but Confusing Security Strategy », The Moscow Times, May 20, 2009.
[23] . Poutine Vladimir, Discours à la Conférence de Munich sur la sécurité, 10 février 2007, traduction mise en ligne par RIA-Novosti le 20 février 2007.
[24] . Rosière Stéphane, « Le Drang nach Westen ou l’expulsion des Allemands » dans Le nettoyage..., op. cit., pp. 178-186.
[25] . Beaugé Florence, « Algérie : une ambition de puissance régionale », Le Monde, 10 juillet 2007.
[26] . Cherruau Pierre, « Somalie : un pays livré au chaos depuis quinze ans », Le Monde, 3 janvier 2007.
[27] . Rémy Jean-Philippe, « L’armée éthiopienne se retire de Somalie sur un constat d’échec », Le Monde, 10 janvier 2009.

Românizarea unor evrei comuniști după 1944

Extras din Monitorul Oficial 1945
 Autorul articolului pare a fi un purtător de cuvânt al unei versiuni care dorește să scadă responsabilitatea hoților, sub pretextul că în România de după 1958 se desfășura o campanie antisemită, autorii furtului devenind astfel aproape victime. Se va reține totuși că personajele făcuseră parte dintre cei privilegiați, îndepliniseră funcții în aparatul de represiune comunist sub control sovietic, bolșevic, fuseseră înlăturați din funcții pentru care, unii, nu aveau calificarea necesară. Dan Culcer
 Filmul Reconstituirea, realizat de organele Ministerului de Interne, poate fi văzut pe Daily Motion.
http://www.dailymotion.com/video/x122u0k_reconstituirea_people

Pe scurt, povestea sună cam aşa:
În data de 29 iulie 1959, "banda lui Ioanid" formată din şase membri cu origini evreieşti, din care cinci erau intelectuali, au jefuit o maşină a Băncii de Stat a Republicii Populare Romane, reuşind să fure 1,6 milioane de lei. Miliţia şi Securitatea au fost alertate şi ancheta a fost condusa de colonelul Cristache Zambetti, director al directiei a 4-a (contrainformaţii) din Securitate. La capătul ei, făptaşii au fost identificati (Alexandru Ioanid, Paul Ioanid, Igor Sevianu, Monica Sevianu, Saşa Muşat şi Haralambie Obedeanu) fiind arestaţi după aproximativ două luni şi condamnaţi la moarte.
Toţi au fost executaţi, în secret, în 1960. Mai puţin Monica Sevianu, care a fost iertată deoarece era mamă. A fost chiar eliberată, în 1964, fiind absolvită de pedeapsa cu moartea graţie unei amnistii. În 1970, ea a plecat în Israel.
În raportul Comisiei de Ancheta a Securitatii Statului, evenimentul este descris exact aşa:
  Citat:
„Pe 28 iulie 1959, orele 8:00 dimineata, un grup de cinci indivizi inarmati, patru barbati si o femeie, purtand masti pe fata si manusi, au atacat si jefuit masina Skoda Station, cu numarul de circulatie 53693 B, proprietate a Bancii de Stat a orasului Bucuresti, ce stationa in fata filialei B.R.P.R. a raionului Gheorghe Gheorghiu-Dej, de unde au furat suma de 1.686.000 lei. Dupa comiterea atacului banditesc, autorii au disparut, folosindu-se de un autoturism getax marca Moskvici, indreptandu-se spre punctul numit Ciurel. Pe malul Dambovitei, in apropiere de moara Ciurel, banditii au abandonat suma de 138.000 lei, care au fost gasiti de cetateni si predati organelor de stat. Continuandu-si drumul, banditii au abandonat masina in Str. Dr. Teohari, cartierul Panduri, lasand in interiorul ei suma de 213.000 lei, care au fost gasiti de organele de stat, plecand cu suma de 1.335.000 lei asupra lor. Datorita muncii informative desfasurata de organele securitatii de stat, la data de 17 septembrie 1959, orele 19:00, au fost arestati autorii acestui act banditesc si unii din complicii si favorizatorii lor“
Ceea ce face ca acest jaf să fie interesant sunt detaliile. Ancheta, prinderea hoţilor, procesul şi condamnarea acestora au dat naştere unei adevărate legende, unică, în felul ei, în istoria României. Interesant este faptul că, după ce au fost prinşi în numai două luni de la comiterea faptei, au fost obligaţi să-şi joace propriile roluri într-un film intitulat "Reconstituirea".
reconstituirea.thumb.jpg.324c5f92712f0c7Situaţia existentă la aceea vreme era următoarea:
În România acelor vremuri era în plină desfășurare o campanie antisemită. Întreaga populaţie era supusă unui val de represiune începând din vara anului 1958, odată cu retragerea Armatei Roşii. Gheorghe Gheorghiu-Dej dorea să demonstreze ruşilor că este capabil să ţină ţara sub control. Procesele şi demascările îşi găseau destule victime printre evrei. Cu toate acestea, autorităţile au fost şocate. O asemenea acţiune părea ireala într-o ţară comunistă, în care, teoretic, fiecare cetăţean îşi vedea de treabă, construind voios socialismul. Jaful din iulie 1959 servea de minune pentru menţinerea unei atmosfere de teamă.
Cine au fost autorii şi membrii "bandei lui Ioanid":
Autorii loviturii nu erau gangsteri, nu erau nişte infractori notorii, nu aveau cazier. Toţi din grup erau evrei. După razboi, toţi făcuseră carieră în aparatul comunist. La data loviturii erau încă tineri, având între 31 şi 42 de ani. Toţi erau oameni de o inteligenţă şi pregătire peste medie (doi profesori universitari, doi ziarişti, un inginer aviator şi un locotenent-colonel de miliţie, care fusese seful Directiei Miliţiei Judiciare pe ţară). Totuşi, jaful din 29 iulie 1959, nu a fost prima lor lovitură. Începând cu octombrie 1958 soții Sevianu cu Saşa Muşat au atacat caseriile unor magazine. Iar din ianurie 1959 au fost implicaţi şi fraţii Ioanid. De asemenea grupul a făcut mai multe antrenamente pentru mânuirea armelor.
După o perioadă când avuseseră slujbe bune, au fost împinşi spre marginea societăţii. Toţi avuseseră funcţii importante în conducerea ţării, dar toţi fuseseră marginalizaţi şi trecuţi pe linie moartă în anul ce precedase producerea jafului. Să-i luăm pe rând.
55e75e8311ce3_Alexandru_Ioanid_zis_Lic.t
Alexandru Ioanid zis Lică
Era membru al partidului comunist. Născut în noiembrie 1920, era la momentul jafului un fost locotenent-colonel de miliţie. A fost căsătorit cu sora nevestei lui Alexandru Draghici, ce era atunci ministru de interne. Ocupase funcţia de șef al direcției judiciare a Militiei, dar era nemulțumit de pierderea postului de director în martie 1959, iar în mai 1959 a fost destituit şi pensionat. Numele lui real fusese Leibovici.


Igor_Sevianu_zis_Gugu.thumb.jpg.0d8f5963 Igor Sevianu zis Gugu
 Era la bază inginer de aviaţie şi a lucrat la Oficiul Naţional de Turism, ca şef de serviciu. Era şomer din 1957 când fusese concediat de la ONT. De asemenea era şi el membru al Partidului Muncitoresc Român şi deţinuse funcţia de locotenent de miliţie până în 1951. Numele lui fusese Igor Herscovici. Împreună cu Monica Sevianu aveau doi copii, dar nu mai aveau locuri de muncă şi trăiau din meditaţiile pe care le dădea Monica. Participase, în timpul celui de-al doilea război mondial, la acţiuni de sabotaj împotriva naziştilor.

Monica_Sevianu.thumb.jpg.950e8c0662bbe0b
Monica Sevianu
Lucrase la radio, la departamentul pentru ţări străine. Era căsătorită cu Igor Sevianu şi a fost dată afară de la radio în 1957, ca necorespunzatoare deoarece nu avea studii superioare. Mai fusese căsătorită anterior şi trăise câţiva ani în Israel. De profesie era ziaristă şi era membră a Partidului Muncitoresc Român.

55e762c9e8f49_Saa_Muat.thumb.jpg.deb5db2 Saşa Muşat
Numele său real era Glanzstein Abrasa. Se nascuse in august 1924. UTC-ist din anii 40 când partidul comunist era încă în ilegalitate, iar el era în liceu. Avea înclinaţii teroriste şi era folosit ca mână forte în diferite ocazii. Era un apropiat a lui Emil Bodnăraş, fiind văr primar cu soția acestuia, Florica. În 1948 a fost trimis în occident, ca agent. Numai că a fost desconspirat ca spion la Paris în acei ani şi expulzat imediat se întoarce în țară, unde devine profesor la facultatea de istorie a Universitatii Bucuresti, mai exact conferenţiar, dar în 1958 a fost concediat pentru că nu avea doctoratul.

Haralambie_Obedeanu_zis_Hari.thumb.jpg.aHaralambie Obedeanu zis Hari
Numele sau real era Lazarovici. Fusese ziarist la Scânteia, organul de presă principal al regimului comunist şi decan al Facultăţii de Jurnalism din cadrul Academiei "Ştefan Gheorghiu" până la sfârşitul anului 1958 când a fost schimbat din funcţia de decan. Era membru al Partidului Muncitoresc Român şi avea în anul comiterii jafului, vârsta de 31 de ani. De asemenea lucrase şi el în cadrul Ministerului de Interne.

Cum s-a desfăşurat jaful, ancheta, prinderea hoţilor, procesul, condamnarea şi execuţia
~ Desfăşurarea jafului ~
În dimineaţa zilei de 29 iulie 1959, o zi de salarii, o maşină marca Skoda Station aparţinând băncii ce transporta 1.686.000 de lei opreşte pe Calea Giuleşti chiar în faţa clădirii filialei sectorului opt, a Băncii Nationale. Deodată apare un un taximetru marca Moskvici, din care coboară patru bărbaţi (însoţiţi şi de o femeie), ce purtau măşti şi erau înarmaţi, care sub amenințarea pistoalelor imobilizează şoferul şi pe însoţitor, iau cei doi saci cu bani şi părăsesc zona cu taximetrul ce demarează în trombă. Totul a durat câteva zeci de secunde. Angajatii băncii nu erau înarmaţi, iar maşina instituţiei, era o pradă extrem de uşoară. Nu avea nici măcar încuietori. 
55e765991cffd_desfurarea_jafului.thumb.jÎn taximetrul Moskvici, erau cinci persoane, fraţii Stefan şi Paul Ioanid, soţii Igor şi Monica Sevianu şi Saşa Muşat. Taximetristrul fusese alungat sub ameninţarea unui pistol puţin înainte de atac. Cu sacii cu bani, maşina a luat-o pe Calea Giuleşti, a trecut podul Ciurel şi a oprit pe câmp. Probabil intenţionau să scoată banii din cei doi saci şi să îi numere. Întâmplarea a facut ca aici să fie surprinşi şi observaţi de un puşti, un pionier, tocmai când abandonau o parte din banii în bancnote mici. Copilul alertează nişte cetăţeni, care ulterior găsesc acolo suma de 138.000 de lei.
Cei cinci părăsesc zona şi pleacă ajungând în cartierul Cotroceni, unde abandonează taximetrul pe strada Dr.Teohari, în care este găsită şi recuperată încă o sumă consistentă de bani: 213.000 de lei. După abandonul taximetrului cei cinci îşi continuă fuga luând tramvaiul. Ajunşi la locuinţa lui Igor şi Monica Sevianu au împărţit banii, fiecare primind câte 25.000 de lei, după care au ascuns şi armele.
Pentru a întelege valoarea furtului, un salariu la aceea vreme era în anul 1959 cam 5-600 lei. Suma furată echivala la acea vreme cu peste 250.000 de dolari, o sumă uriaşă pentru acele vremuri.
~ Ancheta, condamnarea şi execuţia ~
Miliţia şi Securitatea au fost alertate. Ministrul de interne de la aceea vreme era Alexandru Drăghici. Gheorghiu Dej a cerut să i se dea raportul în fiecare zi. Au fost mobilizaţi şi consilierii sovietici, aşa ceva nu se mai întâmplase în România după razboi şi nicăieri altundeva în blocul sovietic. Ancheta a urmărit mai multe piste.
au_furat_suma_de_1.686.000_lei.thumb.jpgSunt cercetate şi supraveheate atent restaurantele, urmărindu-se consumatorii cu mulţi bani. La fel şi magazinele de lux, de bijuterii, etc. Informatorilor li se cere să afle orice despre jaf. Pentru început sunt cercetati gangsterii cunoscuţi, aflaţi în închisoare. Numai că nu apare nimic concludent în primele saptamini. Pentru unii dintre anchetatori indiciile arătau nişte profesionişti cu mare îndrazneală, care deţineau informaţii din interiorul băncii. Pentru alţii erau nişte oportunişti aflaţi la prima lovitură.
Ancheta a fost condusă de colonelul Cristache Zambetti, director al direcţiei a 4-a (contrainformaţii) din Securitate. Dosarul cauzei a fost înregistrat în arhive sub denumirea de "Cazul Ioanid" şi conţine 27 de volume, ce însumează aproximativ 10 000 de pagini. Ascultarea telefoanelor, informatorii, indiscreţiile, greşelile făcute de membrii bandei au dus la identificarea făptaşilor. Mărturia copilului de pe câmpul Ciurel şi a taximetristului au permis efectuarea unor portrete robot. A fost doar o chestiune de timp.
La 18 septembrie sunt arestaţi, la şase săptămâni de la comiterea jafului. Aproape toată suma a fost recuperată şi au fost găsite inclusiv armele folosite. Interogatoriile, confruntările şi toate cercetările au durat aproape două luni, iar la 12 noiembrie, dosarul a fost închis.
55e76725545f9_ancheta_condamnarea_i_execDoua zile mai târziu, pe 14 noiembrie dosarul a fost trimis la Tribunalul Militar spre a fi judecat. Iar pe 23 noiembrie procesul s-a judecat cu uşile închise. Sentinţa s-a dat în aceeaşi zi. Toți bărbaţii din grup au primit pedeapsa cu moartea. Monica Sevianu, deoarece avea doi copii, a fost condamnată la închisoare pe viață, iar 4 zile mai târziu, la 24 noiembrie recursul a fost respins. La fel şi cererile de graţiere înaintate Marii Adunări Naţionale, înregistrate la 30 noiembrie şi apoi respinse la 16 februarie 1960.
Execuţia celor patru bărbaţi a avut loc la 18 februarie 1960 la închisoarea Jilava în Valea Piersicilor, la ora 20,00.
Monica Sevianu a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă, sentinţă comutată ulterior la 25 ani de închisoare. Mai târziu, în urma unui decret dat în 1964 de Nicolae Ceauşescu, femeia a fost amnistiată. A emigrat în 1970 şi a murit în 1977 în Israel. 
La scurt timp după capturarea lor, pentru că faptele păreau de domeniul incredibilului, Securitatea a realizat un film documentar despre jaf, în care cei şase şi-au jucat propriile roluri şi au povestit în amănunt cum au procedat. Pelicula, considerată “de uz intern”, a fost prezentată în faţa câtorva sute de activişti de partid, ziarişti de la Casa Scânteii etc. Cei şase au declarat la reconstituire (aşa s-a numit şi filmul documentar) că furaseră un taxi, după ce îl imobilizaseră pe şofer. Au folosit maşina pentru jaful propriuzis şi pentru transportul banilor. Imediat după ce au dat lovitura, au mers pe un câmp din apropierea Capitalei, dar de aici li s-au tras toate necazurile. Gangsterii au abandonat bancnotele de 10 lei, păstrându-le doar pe cele de 100, însă au fost văzuţi de un copil care se juca în zona respectivă. Acesta, împreună cu mama sa ar fi anunţat şi Miliţia, autorităţile intrând astfel pe fir. Filmul de propagandă este singura dovadă a celor întâmplate în 1959.
În 2001 a apărut şi un documentar al lui Irene Lusztig care nu este altcineva decât nepoata lui Monica Sevianu, denumit "Reconstruction". Iar în 2004 a apărut şi filmul "Marele jaf comunist" regizat de Alexandru Solomon.
Totuşi, trebuie spus că nici acest documentar nu excelează la capitolul obiectivitate.
Mulţi dintre martorii intervievaţi în film, povestesc despre infractorii comunişti ca despre nişte eroi, când de fapt ei au fost nişte tâlhari până la urmă. Sau de exemplu concluziile fiului lui Alexantru Ioanid, după studierea dosarului, sunt preluate şi de către autorul documentarului, deşi este lesne de înţeles că băiatul unuia dintre făptuitori, apreciază în mod subiectiv şi părtinitor informaţiile existente, ajungând imediat la concluzia că totul este o minciună şi înscenare deoarece nu există o explicaţie plauzibilă privind motivele ce i-au determinat să comită jaful.
Iar exemplele pot continua ... ce trebuie remarcat este faptul că acest documentar încearcă să-i transforme în nişte eroi ai luptei anticomuniste pe protagoniştii unei tâlhării.
Cel pe care îl vedeţi în film intervievat în sala de cinema şi care povesteşte detalii din anchetă, nu este nimeni altcineva decât Gheorghe Enoiu poreclit şi "Măcelarul de la Interne". El apare şi în filmul "Reconstituirea" realizat de către Securitate după prinderea bandei lui Ioanid.
Gheorghe_Enoiu_zis_Macelarul_de_la_InterOfiţerul de securitate Gheorghe Enoiu s-a înscris în partidul comunist după ce sovieticii au impus Guvernul lui Petru Groza. După numai un an de la înfiinţarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, în 1949, Enoiu făcea deja parte din cadrele active ale instituţiei.
Iniţial lucrase ca un simplu şi umil tipograf, dar datorită legăturilor cu comuniştii a avut o ascensiune fulminantă, a urmat un curs de patru luni de pregătire, devenind ofiţer anchetator al Securităţii.
Încă de la începutul carierei s-a ocupat în special de interogatoriile unor oameni politici importanţi ai vremii, Lucreţiu Pătrăşcanu, Vasile Luca şi alţii. Timp de 40 de ani a fost o unealtă indispensabilă conducerii comuniste, în calitate de ofiter de Securitate. Şi-a căpătat renumele de "măcelarul de la interne" datorită interogatoriilor de care se ocupa personal, fără milă şi scrupule, semăna teroare în rândul celor care au avut ghinionul să încapă pe mâinile lui.
În perioada 1963 - 1967 a deţinut chiar şi postul de şef al Direcţiei de Anchete Penale. Un an mai tarziu, în 1968 ajunge să fie anchetat de o comisie a partidului care avea misiunea depistării ilegalităţilor produse pe vremea lui Gheorghiu-Dej şi este trecut în rezervă, fiind catalogat ca o “brută” de către membrii comisiei respective. Totuşi la sfârşitul anului 1968, reuşeşte să reintre în Securitate la aceaşi Direcţie de Anchete Penale, unde lucrează până în 1989. Din 1990 şi până în 1997 a lucrat ca jurist, când s-a pensionat. A murit la data de 5 decembrie 2010 în satul natal, la vârsta de 82 de ani.
Deşi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a formulat o plângere penală împotriva sa abia în 2007, nu a ajuns să fie judecat vreodată.


vineri, 1 iulie 2016

Freedom House, organizatia de suflet a Monicai Macovei, finantata de marile ambasade, instruieste varfurile Justitiei romane.Toata floarea cea vestita a DNA participa la “training-urile” Freedom House unde se gandesc legi.

Freedom House, organizatia de suflet a Monicai Macovei, finantata de marile ambasade, instruieste varfurile Justitiei romane.Toata floarea cea vestita a DNA participa la “training-urile” Freedom House unde se gandesc legi.

Share Button
12A 

Laura Kovesi, Livia Stanciu, Oana Haineala, Bogdan Licu, Camelia Bogdan, Daniel Morar, Cristi Danilet sunt numai cateva dintre numele care raspund invitatiilor lui Guseth. Unii incaseaza bani.
Presa de casa a regimului Traian Basescu a declansat o mare diversiune nationala. Si anume de a eticheta romani patrioti, care se opun oricaror influente, in special celor venite dinspre Vest, ca ar fi “agenti rusi”. Diverse publicatii chiar anunta publicarea in viitorul apropiat a unei liste cu “agenti rusi” din presa si alte zone din societate, asupra carora marile parchete ar urma sa intervina. Nu stim daca exista si cine ar fi “agentii rusi” anuntati in avanpremiera, dar putem semnala ca presa de casa a DNA, care face aceste anunturi, nu spune nimic rau despre imixtiunea unor mari ambasade in justitia si politica romaneasca. Se pare ca marele adevar scapat de presedintele Klaus Iohannis la Iasi: “Mai bine sluga la americani decat la rusi”, defineste perfect strategia politica a institutiilor de forta din Romania.
Americani sau rusi ori Occidentali, problema este ca romanii nu simt nimic bun in viata lor indiferent ce influenta ar exista, indiferent cine pretinde ca ne-ar apara sau dirija destinele. Dimpotriva, se observa ca cei care isi exercita influenta dinspre Vest nu fac decat sa ne dea bobarnace in toate rapoartele (in majoritate lor mincinoase prin omisiune) si sa nu semnaleze nimic anormal in privinta instrainarii catre companii din Vest a resurselor strategice ale Romaniei ori a marilor contracte de achizitii publice prin care platim de 5-10 ori mai mult pentru autostrazi sau alte investitii pe care nici macar nu le avem unor multi-nationale straine. Mai mult, se observa ca politicienii romani care au sustinut fortele dinspre Vest jefuind bugetul Romaniei – care si-au permis sa recunoasca ca s-a intervenit extern pentru anularea votului a 7,4 milioane romani pentru suspendarea lui Traian Basescu – beneficiaza de o protectie absoluta din partea varfurilor Justitiei, dosarele acestora fiind tinute la sertar. Si mai grav, sustinatorii nostri din Vest nu vad nimic rau in distrugerea mediului nostru de afaceri prin dosare penale si acapararea economiei noastre in proportie de trei sferturi de firme straine, care nu sunt niciodata cercetate penal.
DNA a fost deturnat prin epurarile lui Macovei si Basescu
Fosta ministresa a Justitiei, europarlamentara Monica Macovei este un politician abil. Fost procuror comunist, intrata in gratiile lui Traian Basescu, aceasta a creat ANI si DNA. Se si lauda cu asta in toate afisele electorale. Macovei e cea care in 2005 a platit de la MJ 40.000 euro asociatiei Freedom House, in care activeaza mai toti fostii ei consilieri, pentru realizarea unui audit cu ajutorul caruia a revocat din functie 18 sefi din fostul PNA, pe care l-a transformat intr-un DNA condus de oamenii alesi de ea pe spranceana.
De cand Macovei a devenit ministru al Justitiei si pana azi, Fredom House Romania (fondata de afaceristul ungur-american George Soros) a ajuns sa incaseze bani grei atat de la Ministerul Justitiei roman, dar si de la marile ambasade (SUA, UK, Olandei, Frantei etc.) ori de la Departamentul de Stat al SUA si Comisia Europeana, pentru proiecte in care sunt angrenati magistrati romani de la varful marilor instante si parchete. In urma cu putin timp, Cristina Guseth, directoarea Freedom House Romania, era sa devina ministrul Justitiei, daca nu se facea de ras in Parlament. Asa ca in locul Cristinei Guseth (prietena de suflet a Monicai Macovei) a fost numita pe ultima suta de metri Raluca Pruna, fosta asistenta a Monicai Macovei in guvernul de “tehnocrati”, care nu sunt altceva decat angajati trimisi de la Bruxelles, a caror posturi vor fi conservate pana isi vor termina mandatele de ministru. Insasi Raluca Pruna a recunoscut ca abia asteapa sa se implineasca misiunea ei si sa se intoarca la Bruxelles (unde castiga vreo 8.000 euro/luna) pentru ca are un credit de 400.000 de euro la care plateste o rata de 3.000 euro lunar, mai mare decat leafa ei de ministru al Justitiei.
Revenind la Freedom House, observam ca in ultimii ani aceasta organizatie a fost finantata exact de marile ambasade care si-au permis sa se imixtioneze brutal in politica si justitia romana, cu indicatii pe cine sa schimbam si pe cine sa pastram si cu laude necontenite la adresa DNA, careia nu i se retin niciodata vaditele abuzuri (sutele de achitari, anchetele unilaterale, santajul la judecatori, distrugerea premeditata a imaginii politicienilor si oamenilor de afaceri romani, prin plimbarea lor in catuse, prin comunicate care incalca prezumtia de nevinovatie si cu incalcarea jurisprudentei CEDO si directivelor UE).
Printre finantatorii anuntati oficial pe siteul www.freedomhouse.ro se numara:
-Ambasada Frantei in Romania
-Ambasada Marii Britanii și a Irlandei de Nord in Romania
-Ambasada Regatului Olandei in Romania
-Ambasada Statelor Unite ale Americii in Romania
-American Cultural Center
-The Black Sea Trust for Regional Cooperation (BST)
-Agentia pentru Strategii Guvernamentale
-Comisia Europeana
-OLAF
-Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe
-USAID
-U.S. Department of State
Exista magistrati care coordoneaza deja proiecte ale Freedom House, care incaseaza bani de la aceasta asociatie. Lumeajustitiei.ro aprecieaza ca este anormal ca mai toti sefii marilor instante, parchete, CSM sa fie vazuti in mod regulat atat in vizite la marile ambasade, cat si la cursuri/traininguri/conferinte organizate de Freedom House, care incaseaza bani de la Ministerul Justitiei si aceleasi ambasade.
Opinia noastra este ca nu e normal ca Ambasada SUA si alte ambasade sa sustina pe fata DNA, sa critice Romania, iar apoi magistrati din DNA, si nu numai, sa fie toata ziua vazuti la Ambasada SUA alaturi de sefii SRI si SIE, dar si la conferintele Freedom House, organizatie finantata de aceeasi actori politici de peste ocean.
Asta nu inseamna ca suntem contra rusilor sau americanilor, ci ca suntem cu Romania in care traim si a carei Justitie pare asmutita impotriva clasei politice, in mod unilateral, astfel incat jefuitorii din regimul Basescu, care au numit in functii inalti magistrati, nu sunt niciodata tinta unor dosare penale, in pofida dezvaluirilor din intreaga presa.
Un aspect deosebit de grav in opinia noastra: procurorul DNA Marius Bulancea, cel care a instrumentat facatura de dosar care a dus la caderea Procurorului General al Romaniei Tiberiu Nitu (si el un participant la conferintele Freedom House), incaseaza bani de la Freedom House pe diverse colaborari. Asta in conditiile in care DNA a atentat la imaginea si autoritatea Procurorului General mintind printr-un comunicat de presa ca procurorul general nu se numara printre persoanele indreptatite sa aiba coloana de la politie, desi are rang de ministru. Culmea, si sotia lui Bulancea, judecatoarea Diana Bulancea, colaboreaza cu Freedom House, desi este judecator si, in plina ancheta a sotului contra lui Tiberiu Nitu, si-a depus cerere de promovare la ICCJ. In timp ce Bulancea fabrica dosarul care a dus la caderea lui Tiberiu Nitu, politiciana Monica Macovei cerea public demisia lui Nitu. Stranii coincidente!
Printre acestia ii veti admira pe sefa DNA Laura Kovesi, Bogdan Licu (actual sef al PICCJ), Calin Nistor adjunct al sefului DNA, Livia Stanciu sefa ICCJ, Claudiu Dumitrescu seful Sectiei II a DNA, Horatius Baias fost sef al ascultarilor din DNA, membri ai CSM etc. Multi dintre ei sunt cei care lustruiesc si clantele de la Ambasada SUA. E normal? Cum comentati?
Sursa: Luju.ro

Curtea Constituţională: Românii au cerut 300 de parlamentari. A fost încălcată voinţa poporului

Share Button
Curtea Constituţională a României precizează, printr-un comunicat de presă, că, potrivit unei decizii din această vară, Legea Alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat, contestată  de un grup de parlamentari PDL, încalcă voinţa poporului exprimată prin vot la referendumul din 2009.
Augustin Zegrean, presedintele CCR ne-a precizat:”Acest comunicat a fost transmis presei deoarece eram acuzati ca noi, judecatorii de la CCR, suntem vinovati de faptul ca a crescut numarul de parlamentari si , implicit, si cheltuielile bugetare cu ei. Prin acest comunicat de fapt am reluat hotararea Curtii Constitutionale din iunie 2012, cand , intre altele, am adus aminte legiuitorului ca trebuie facute modificari legislative care sa respecte vointa poporului, exprimata prin referendumul din 2009, care cerea un numar maxim de 300 de parlamentari“
La referendumul din 2009 au participat peste 80% dintre romanii cu drept de vot, care au cerut Parlament unicameral si maximum 300 de parlamentari.
Potrivit legilor, Parlamentul era obligat sa schimbe toata legislatia aferenta pentru a respecta vointa populara. Intre aceste texte de lege ce trebuiau schimbate figura si Constitutia Romaniei, iar pentru modificarea ei, in Parlament erau necesare voturile a doua treimi din plenul celor doua camere.
Din 2009 pana in aprilie 2012, PDL nu a reusit sa faca o astfel de majoritate in Parlament. Dupa ce a picat guvernul Ungureanu, noua putere, a USL, cu aliatii sai, avea cele  doua treimi dintre parlamentari pentru a putea schimba Constitutia, dar n-a existat vointa politica de a respecta vointa poporului exprimata la referendumul din 2009.
De altfel, presedintele Traian Basescu a amintit mereu legislativului ca trebuie sa respecte vointa populara de a modifica legile pentru ca la alegerile din decembrie 2012 sa existe o singura camera parlamentara si nu mai mult de 300 de parlamentari.
Reamintim ca în presă au aparut critici la adresa Curţii, potrivit cărora aceasta institutie ar fi contribuit indirect, prin menţinerea actualei legi a alegerilor, la creşterea până la 588 a numărului de parlamentari.
Iulian Urban, senator, avocat: “Opinia mea juridica este ca mandatele de parlamentar obtinute la 9 decembrie 2012 sunt neconstitutionale”
Iulian Urban a declarat pentru Romania Libera ca punctul de vedere al Curtii Constitutionale este corect, de bun simt. El a argumentat  pentru Romania Libera  de ce mandatele de parlamentar obtinute la 9 decembrie sunt neconstitutionale. Rezultatele alegerilor de la data de 9 decembrie pot fi atacate la CCR prin semnaturile a cel putin 24 de parlamentari Insa, noii parlamentari nu se inghesuie sa semneze sesizarea catre Curtea Constitutionala.
Motivul: se tem ca nu vor mai obtine mandat de parlamentar!

Argumentele  senatorului Iulian Urban:
1.Constitutia  spune ca suveranitatea apartine poporului roman, care o exercita, iar cea mai puternica forma constitutionala de exercitare a suveranitatii poporului este REFERENDUMUL, care , constitutional, are puterea juridica cea mai mare, mai mare decat votul individual dat la alegerile locale sau parlamentare!
2.In urma criticilor ca a contribuit indirect, prin mentinerea actualei legi, la sporirea numarului de alesi, CCR transmitea, printr-un comunicat, ca in motivarea deciziei respective a considerat contra Constitutiei neimplementarea referendumului privind plafonarea la 300 a membrilor Legislativului. Adica Parlamentul 2008-2012 era obligat sa o implementeze, insa nu a facut-o si aici din pacate NU AVEM SANCTIUNE juridica sau legala.

3.Insa, atunci cand Constitutia vine in conflict cu legea alegerilor parlamentare, deja AVEM SANCTIUNE JURIDICA,  adica acest lucru inseamna ca alegerile parlamentare din 09 decembrie 2012 sunt NECONSTITUTIONALE intrucat ele trebuiau sa se organizeze astfel incat sa se respecte referendumul din 2009 care a DEVENIT LEGE si care OBLIGA la :
– reducerea numarului de parlamentari la 300
– Parlament unicameral

4.Pe cale de consecinta actulalele mandate obtinute la 09.12.2012 sunt neconstitutionale si atentie : TOATE LEGILE VOTATE DE ACEST PARLAMENT VOR FI NECONSTITUTIONALE SI IN AFARA LEGALITATII, adica intregul stat roman va functiona in conditii de ILEGALITATE!
Judecătorul CCR Ion Predescu susţine că redistribuirea mandatelor de parlamentar ar putea fi considerată NECONSTITUŢIONALĂ
„Nu este în regulă să avem 600 de parlamentari! În Franţa este un senator la 200.000 de locuitori şi un deputat la 100.000 de locuitori. Noi vom avea un senator la 70 de mii de locuitori şi un deputat la 50 de mii de locuitori. Nu se poate! Judeţul Dolj ar fi trebuit să fie reprezentat de 15 parlamentari, dar vor fi 20! Deşi toate partidele au agreat ideea cu redistribuirea, aceasta ar putea fi invalidată ca neconstituţională, fiind o procedură peste şi în afara votului!“, a declarat Ion Predescu presei.
Insa, Predescu n-a facut nici o referire la referendumul din 2009, validat de CCR, publicat in Monitorul Oficial, la care peste 80% dintre romanii cu drept de vot au cerut maximum 300 de parlamentari si un Parlament unicameral.
Citiţi mai jos comunicatul integral al Curţii Constituţionale transmis, joi, presei
Ca urmare a comentariilor apărute în mass-media cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 35 ∕ 2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, Curtea Constituţională face următoarele precizări:
Prin Decizia nr.682 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.473 din 11 iulie 2012, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr.67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, sesizare formulată de 54 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Democrat Liberal, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
În urma efectuării controlului de constituţionalitate, Curtea a constatat următoarele:
I. „Legea criticată încalcă dispoziţiile constituţionale ale art.1 alin.(3), potrivit cărora “România este stat de drept […]”, ale art. 2 – Suveranitatea şi ale art. 61 – Rolul şi structura (Parlamentului), întrucât consacră o soluţie legislativă contrară voinţei poporului exprimate la referendumul naţional din data de 22 noiembrie 2009″ (par.XII 1)
„Curtea constată că, la data de 22 octombrie 2009, Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, a emis Decretul nr. 1.507/2009 pentru organizarea unui referendum naţional, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 22 octombrie 2009, prin care a chemat poporul român să îşi exprime voinţa cu privire la două probleme de interes naţional: trecerea la un Parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane.
Până la momentul adoptării legii criticate în prezenta cauză, opţiunea poporului în sensul reducerii numărului de parlamentari nu a format obiectul niciunei reglementări legislative. În ceea ce priveşte reglementarea criticată, aceasta modifică legea electorală, respectiv Legea nr. 35/2008, iar, prin reglementarea tipului de scrutin, poate determina o creştere a numărului de parlamentari, care nu respectă voinţa poporului exprimată la referendum.
Or, referendumul, indiferent de caracterul său – decizional sau consultativ – cum este cazul referendumului naţional din anul 2009, reprezintă o modalitate de exercitare a suveranităţii naţionale.
Art.2 din Constituţie prevede în acest sens că “Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.” Cu privire la acest text din Legea fundamentală, Curtea Constituţională a statuat, de exemplu prin Decizia nr. 419 din 26 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 28 aprilie 2009, că “exprimă voinţa constituantului român, potrivit căreia, în cadrul democraţiei reprezentative, suveranitatea naţională aparţine într-adevăr poporului român, însă aceasta nu poate fi exercitată într-un mod direct, nemijlocit, la nivel individual, forma de exercitare fiind cea indirectă, mijlocită, prin procedeul alegerii organelor reprezentative. Modalitatea de constituire a acestora din urmă reprezintă expresia suveranităţii naţionale, manifestată prin exprimarea voinţei cetăţenilor în cadrul alegerilor libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”.(par.XII 1.2-1.5.)
„[…], Curtea constată că reglementarea unor prevederi prin care se tinde la o soluţie legislativă care nu respectă voinţa exprimată de popor la referendumul consultativ menţionat este în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1, 2 şi 61.” (par.XII 1.12.)
II. „Legea criticată încalcă principiul securităţii juridice, consacrat implicit de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât modifică legislaţia electorală în anul în care au loc alegeri, iar această modificare are consecinţe negative asupra bunei desfăşurări a procesului electoral şi a exercitării dreptului la vot. ” (par.XII 2)
Precizare: Curtea nu a sancţionat, în sine, modificarea legislaţiei electorale în anul în care au loc alegeri, ci faptul că această modificare – care intervenea cu câteva luni înaintea alegerilor – avea consecinţe negative asupra bunei desfăşurări a procesului electoral şi a exercitării dreptului la vot. Curtea a reţinut în acest sens că:
«[…] legea criticată […] modifică, în principal, tipul de scrutin stabilit de reglementarea electorală actuală în materie, în încercarea de a corecta unele dintre deficienţele acesteia. […].
Demersul legiuitorului nu este însă fundamentat în sensul reţinut de Curte în jurisprudenţa sa (în raport cu realităţile economice, politice şi sociale ale ţării, rolul partidelor politice în procesul electoral, necesitatea raţionalizării Parlamentului), aspect criticat de autorii sesizării cu referire la dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.
[…] dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, instituie obligaţia fundamentării actelor normative. Potrivit alin. (1) al art. 6 din Legea nr. 24/2000, soluţiile pe care proiectul de act normativ le cuprinde “[…] trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului”, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, “pentru fundamentarea noii reglementări se va porni de la dezideratele sociale prezente şi de perspectivă, precum şi de la insuficienţele legislaţiei în vigoare”.
Lipsa unei fundamentări temeinice a actului normativ în discuţie determină, pentru motivele arătate, încălcarea prevederilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit cărora, “în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”, precum şi ale art. 147 alin. (4) potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii.
Se constată, totodată, că modificarea Legii nr. 35/2008- în esenţa acesteia, câtă vreme modificarea priveşte tipul de scrutin reglementat de actuala legislaţie – intervine cu aproximativ 6 luni înaintea alegerilor, ceea ce, astfel cum susţin şi autorii sesizării în motivarea acesteia, încalcă principiile statuate de Curtea Constituţională în aplicarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, interpretat în concordanţă cu dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu raportare şi la Codul bunelor practici în materie electorală adoptat de Comisia de la Veneţia.
Curtea constată că şi legislaţia electorală actuală a fost modificată cu mai puţin de un an înainte de alegeri. Spre deosebire însă de situaţiile în care a avut a examina prevederi ale acestei legislaţii, situaţii când nu a fost sesizată cu critici în acest sens, în prezenta cauză Curtea a fost sesizată şi trebuie să se pronunţe cu privire la modificarea intempestivă a legislaţiei electorale din perspectiva consecinţelor pe care aceasta le produce – la fel ca în precedentul soluţionat prin Decizia nr. 51/2012-, precum şi cu privire la nerespectarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.
Pentru a răspunde acestor critici, Curtea trebuie să aibă în vedere evoluţia legislaţiei electorale şi a problemelor de constituţionalitate pe care aceasta le-a ridicat de-a lungul timpului, reflectate în jurisprudenţa sa în materie, jurisprudenţă care a încorporat, în raport cu această evoluţie, prin receptarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o serie de principii statuate în documente internaţionale de referinţă.
Astfel, de-a lungul timpului, instabilitatea legislativă în materie electorală, determinată de modificarea acestei legislaţii, cu precădere, în anii electorali, s-a relevat a fi nu doar un factor de incertitudine juridică, ci şi o cauză a deficienţelor acestei legislaţii, constatate cu prilejul aplicării sale. De aceea, Curtea a constatat şi a subliniat în repetate rânduri necesitatea fundamentării actului de legiferare, precum şi a realizării unui demers legislativ complex în materie electorală – a unei reexaminări “de ansamblu” a Legii nr. 35/2008. Ceea ce a sancţionat Curtea prin Decizia nr. 51/2012, invocată de autorii sesizării, nu a fost doar modificarea legislaţiei electorale într-un an în care au loc alegeri. Reţinând încălcarea, prin legea criticată, a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea a analizat consecinţele acestei modificări: “dificultăţi suplimentare autorităţilor însărcinate cu aplicarea sa, sub aspectul adaptării la procedura nou instituită şi operaţiunile de ordin tehnic pe care aceasta le presupune”, “dificultăţi în exercitarea dreptului de vot, dificultăţi care pot avea ca efect, în cele din urmă, restrângerea exerciţiului acestui drept”.
Sunt astfel încălcate dispoziţiile constituţionale cuprinse în art.1 alin.(3) şi (5), precum şi ale art. 2.» (par.XII 2.19 -2.17)
III. «Punctul 16 din legea ce face obiectul sesizării, respectiv alin. (112) introdus la art.48 din Legea nr. 35/2008, încalcă prevederile constituţionale ale art. 2 – Suveranitatea, art. 4 – Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, art. 16 – Egalitatea în drepturi, art. 61 alin. (1) teza întâi potrivit căruia “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român […]” şi art.62 alin.(1) potrivit căruia “Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorate”» (par.XII 3)
„[…] Curtea constată, mai întâi, că [ dispoziţiile criticate] pun în discuţie modul de atribuire a mandatelor de deputaţi şi senatori, aşadar tipul de scrutin reglementat de lege. În principiu, opţiunea pentru un anume tip de scrutin aparţine legiuitorului, soluţie care rezultă din dispoziţiile art. 62 din Constituţie care obligă la alegerea prin vot a Parlamentului, lăsând legiuitorului posibilitatea de a stabili prin lege tipul sistemului electoral, precum şi modalităţile concrete de organizare şi desfăşurare a scrutinului. […]” (par.XII 3.2)
«Indiferent de sistemul electoral sau tipul de scrutin pentru care optează legiuitorul, Curtea Constituţională este competentă să se pronunţe dacă sunt respectate, în reglementarea acestora, principiile şi dispoziţiile Constituţiei.
Curtea constată în acest sens că, dacă alin.(11) al art.48 din Legea nr.35/2008, astfel cum a fost modificată, prevede un scrutin majoritar uninominal, potrivit căruia mandatele de deputaţi şi senatori se atribuie candidaţilor care au obţinut cel mai mare număr de voturi în cadrul colegiilor uninominale, alin. (112) al aceluiaşi articol, introdus ca urmare a admiterii unui amendament formulat la Camera Deputaţilor, prevede reguli suplimentare de atribuire a mandatelor de deputat.
Astfel, în plus faţă de mandatele rezultate din alegerea prin scrutin majoritar uninominal, la nivelul fiecărui judeţ “în care locuitorii aparţinând comunităţii româneşti sau unei minorităţi naţionale depăşesc, conform datelor oficiale finale ale ultimului recensământ al populaţiei, 7% din totalul locuitorilor judeţului”, “se acordă un mandat în Camera Deputaţilor candidatului cel mai bine plasat al competitorilor electorali aparţinând acelei comunităţi” în cazul în care “niciun candidat al competitorilor electorali aparţinând acelei comunităţi nu a obţinut mandat conform alin. (11)”.
Aşadar, la numărul de mandate stabilite pe baza normei de reprezentare reglementate de art. 5 din Legea nr. 35/2008, se va adăuga un număr de mandate variabil în funcţie de două criterii: ponderea unei minorităţi naţionale, respectiv comunităţi româneşti în populaţia unui judeţ şi opţiunea alegătorilor din judeţul respectiv (care îl poate plasa ori nu pe unul sau mai mulţi reprezentanţi ai minorităţii/comunităţii printre cei aleşi pe baza scrutinului uninominal). Astfel, în afara mandatelor de deputaţi şi senatori ce rezultă direct din scrutin, poate exista un număr de mandate de deputaţi rezultate indirect din scrutin, altele decât cele la care se referă dispoziţiile art. 62 alin. (2) teza a doua din Constituţie (a cărei aplicare este realizată în legea electorală de un alt text – art. 9 din Legea nr. 35/2008).
Această reglementare este neconstituţională prin:
a) lipsa de legitimitate şi reprezentativitate a unui mandat astfel stabilit şi obţinut;
b) incompatibilitatea cu dispoziţiile art. 62 alin. (2) teza întâi din Constituţie, potrivit cărora “organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale”;
c) incompatibilitatea cu dispoziţiile constituţionale a conceptului de “comunitate românească” cu referire la populaţia unui judeţ al României.
Astfel, mandatele atribuite în conformitate cu regula stabilită de alin. (112) al art. 48 din Legea nr. 35/2008 rezultă indirect din scrutin, iar numărul voturilor pe care îl obţin persoanele cărora li se atribuie aceste mandate, în raport cu numărul voturilor competitorilor electorali care obţin mandate prin scrutin majoritar uninominal la nivel de colegiu, respectiv circumscripţie electorală, determină o reprezentare incorectă şi inegală a voturilor cetăţenilor în Parlamentul României, în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 2 – Suveranitatea, art. 61 alin. (1) referitor la rolul Parlamentului şi art. 62 alin. (1) potrivit căruia “Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale”.
Acest număr de mandate nu se stabileşte în funcţie de principiul reprezentativităţii, ci în raport cu ponderea minorităţilor naţionale sau a comunităţii româneşti în cadrul circumscripţiei electorale, care poate sau nu depăşi pragul minim de 7% stabilit în mod aleatoriu de către legiuitor. Se observă că stabilirea acestui prag nu are niciun temei constituţional sau legal. De altfel, reglementarea sa nu este motivată nici în Raportul întocmit de Comisia juridică de disciplină şi imunităţi din Camera Deputaţilor, acolo unde amendamentul a fost introdus.
Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 53 din 12 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 18 martie 2004) că în România “însăşi Constituţia conferă un regim special organizaţiilor aparţinând minorităţilor naţionale, care să le permită acestora reprezentarea politică în cadrul autorităţii legiuitoare”. Acest regim special este reglementat prin dispoziţiile art. 62 alin. (2).
Textul de lege criticat este în contradicţie cu dispoziţiile art. 62 alin. (2) din Constituţie, întrucât, în temeiul său, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament pot dobândi mai multe locuri de deputat, în funcţie de numărul circumscripţiilor electorale aflate în ipoteza reglementată de textul de lege. Or, potrivit art. 62 alin. (2) din Constituţie, aceste organizaţii aflate în ipoteza prevăzută de norma constituţională (aceeaşi cu a textului legal criticat) “au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale”. “Condiţiile legii electorale” la care face trimitere dispoziţia citată se referă la reglementarea modului de atribuire a acestui loc şi nu poate fi interpretat în sensul că, prin legea electorală, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament ar putea dobândi un număr mai mare de locuri de deputat într-un alt mod decât prin vot “universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”.
O reprezentare diferită în Parlament în raport cu structura etnică a circumscripţiilor electorale (judeţele ţării) – în sensul că la un număr identic sau apropiat de alegători, cărora, potrivit normei de reprezentare, le revine un număr identic de mandate de parlamentari, va exista, în realitate, un număr diferit de mandate rezultate în mod diferit – direct sau indirect din scrutin – corespunzător structurii etnice a judeţelor în cauză, contravine principiilor constituţionale enunţate şi, totodată, încalcă prevederile art. 4 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora “statul are ca fundament unitatea poporului român.
Curtea constată, totodată, că dispoziţiile alin.(112) al art. 48 din Legea nr. 35/2008 determină o dublă reglementare a situaţiei minorităţilor naţionale care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, câtă vreme Legea nr. 35/2008 stabileşte, în art. 9 alin. (1), că “(1) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale definite potrivit art. 2 pct. 29, legal constituite, care nu au obţinut în alegeri cei puţin un mandat de deputat sau de senator au dreptul, potrivit art. 62 alin. (2) din Constituţia României, republicată, ia un mandat de deputat, dacă au obţinut, pe întreaga ţară, un număr de voturi egal cu cel puţin 10% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat”.
Mai mult, textul criticat extinde excepţia prevăzută de Constituţie pentru cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale (definită de Legea nr. 35/2008, în art. 2 pct. 29, ca fiind “acea etnie care este reprezentată în Consiliul Minorităţilor Naţionale) şi în ceea ce priveşte persoanele de etnie română, pe care, printr-o sintagmă fără niciun suport constituţional, respectiv aceea de “comunitate românească”, le asimilează, sub acest aspect, minorităţilor naţionale.
Or, sintagma “poporul român” pe care legiuitorul constituant o foloseşte atunci când, în art. 2 alin. (1) stabileşte că “suveranitatea naţională aparţine poporului român”, implică în mod necesar unitatea şi unicitatea poporului, fiind incompatibilă cu identificarea, în cadrul poporului român şi pe teritoriul României, a unor structuri bazate pe apartenenţa la etnia română – “comunităţi româneşti”, ai căror membri să beneficieze, în virtutea unui statut asimilat minorităţilor naţionale, de drepturi conferite cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale în considerarea acestei apartenenţe. O astfel de reglementare încalcă şi dispoziţiile art. 16 alin.(1) din Constituţie, potrivit cărora “cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.» (par.XII 3.6-3.18)
Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că legea criticată încalcă, în ansamblul său, dispoziţiile Constituţiei cuprinse în art.1 – Statul român, art. 2 – Suveranitatea, art. 4 – Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, art. 16 – Egalitatea în drepturi, art. 61 – Rolul şi structura (Parlamentului), art.62 – Alegerea Camerelor şi art. 147 alin. (4) privind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. (par.XIV)
Articol relatat de portalul România Liberă.

joi, 30 iunie 2016

Relansarea Partidului România Mare

Stimaţi şi iubiţi prieteni, colegi şi cunoscuţi,

Împreună cu mulţi dintre voi am încercat, după 1990, să facem ceva pentru „ţărişoara” noastră. Am pus multă bună credinţă, elan şi câtă pricepre am avut! Prea multe n-am reuşit! Şi n-am reuşit în primul rând să ne dăm seama de la început cât de criminale sunt planurile celor care au preluat puterea în decembrie 1989 făcând cele mai atrăgătoare promisiuni. De fiecare dată când începeam să pricepem câte ceva, ne cutremuram şi nu ne venea să credem că putem fi, noi, românii, ţinta unor scenarii atât de scelerate! Şi într-adevăr, se pare că nicicând în istoria lumii nu a mai fost declanşat în timp de pace un proiect de distrugere a unei ţări atât de vast şi de cinic! Un plan pe cât de diabolic, pe atât de bine disimulat sub cele mai democratice lozinci.

Acum ne este clar că intenţiile cu care se abat asupra noastră atâtea necazuri, atâtea suferinţe, sunt dintre cele mai răuvoitoare cu putinţă: genocidul românilor se cheamă proiectul care s-a declanşat în decembrie 1989! Un genocid perfid, atipic, care se desfăşoară cu o susţinere multiplă, pe toate planurile existenţei umane!

Reacţia noastră de apărare nu a întârziat să apară, dar a fost subminată şi deturnată de la direcţia potrivită, prin diversiuni subtile sau cu violenţă, şi mai ales prin trădarea celor ce s-au erijat în exponenţi ai „revoluţiei” din decembrie!

Nu intru în detalii! Important este să cădem de acord că orice variantă de scenariu salvator pentru Neam şi Ţară include în mod obligatoriu existenţa unui partid, a cel puţin unui partid cu vocaţie naţională, patriotică. Avem nevoie de un partid care să ajungă în parlament şi să-şi facă auzită vocea. Cu cât va fi mai mare numărul de parlamentari ai acestui partid, cu atât mai mari vor fi şansele ca noi, doritorii de bine ai Ţării, să ajungem să guvernăm şi să legiferăm în folosul Neamului, al românilor, în general!

Rând pe rând partidele cu vocaţie naţională au fost scoase din Parlament sau chiar desfiinţate: PDAR, PUNR, PSM , PNŢCD, PRM… Dacă se adună electoratul acestor partide putem ajunge la guvernare! Acesta este proiectul la care ne înhămăm!

În momentul de faţă există a sumedenie de partide înfiinţate în ultimele luni, care încearcă să intre în Parlament şi să promoveze acolo cauza salvării naţionale. Intrarea în Parlament este însă extrem de dificilă. Eu am încercat să înregistrez un partid cu doctrină naţionalistă, cuviincios naţionalistă – ca să-l citez pe Petre Ţuţea. Am depus dosarul la 15 septembrie şi nici până acum nu am fost validat de justiţie, procesul de înregistrare este încă în desfăşurare. Partidul va fi înregistrat probabil după alegerile din toamnă!…

Tot răul e spre un bine!… A intervenit, din fericire, invitaţia de a intra în rândurile Partidului România Mare și de a mă ocupa de strategia PRM-ului, în vederea alegerilor parlamentare din noiembrie. În felul acesta blocajul din justiţie nu mai are niciun efect asupra activităţii mele politice… Dimpotrivă, această activitate are toate şansele de a fi mai eficientă în cadrul PRM, partid deja existent, cu renumele pe care îl are, cu filiale şi organizaţii în toate judeţele Ţării. Mult bine mi-a făcut justiția română împiedicându-mă să înființez un partid „al meu”!… Acest partid va fi Partidul România Mare, partidul tuturor românilor care s-au decis că „așa nu se mai poate!”

Situaţia din PRM nu este cea mai fericită, dar este propice pentru o muncă de primenire a partidului, de atragere în PRM a unor membri de valoare. Intră în discuţie şi reactivarea unor membri PRM care au fost marginalizaţi pe nedrept şi spre paguba partidului. În acelaşi timp, tulburările de care a avut parte PRM au avut şi un rezultat pozitiv: plecarea din PRM a unor veleitari ambiţioşi şi gălăgioşi, veritabil balast politic! Astfel că în momentul de faţă Partidul România Mare este pregătit să primească noi membri, numeroşi şi valoroşi, cărora să le ofere o şansă bună de reuşită pe scena politică! M-am angajat în faţa conducerii actuale a PRM – preşedinte interimar profesorul Adrian Popescu, să aduc în PRM astfel de oameni, de calitate şi în număr mare.

În acest scop apelez, în primă instanţă, la cei care mă cunosc personal, colegi, prieteni, cunoscuţi, să nu pregete şi să-mi vină în ajutor. Fiecare dintre dumneavoastră, chiar dacă nu veţi fi membri activi în PRM, puteţi fi de mare folos dacă veţi convinge un număr oarecare de persoane din cercul dvs de cunoştinţe, care să vină în PRM, fiecare cu ce se poate să se facă util cauzei. Nu există român care să nu găsească ceva util de făcut pentru cauză. Sunt multe de făcut şi fiecare activitate este onorabilă dacă este susţinută cu devotament şi pricepere. Avem nevoie de membri de partid, dar şi de simpatizanţi. Carnetul de partid nu este o condiţie obligatorie pentru a te implica în politica unui partid naţionalist!

Dintre partidele neparlamentare, inclusiv cele înfiinţate în ultimele luni de zile, Partidul România Mare este în poziţia cea mai avantajoasă pentru a creşte, pentru a se dezvolta, pentru a conta în lupta electorală de peste câteva luni. Putem demara o creştere piramidală a Partidului România şi-i invit, pe cei cărora mă adresez, să vină de preferinţă în grup, fiecare cu grupul de prieteni şi cunoscuţi de încredere. Vom încerca să organizăm în PRM o reţea de tip AM WAY, datorită căreia vom putea cuantifica aportul fiecăruia la creşterea partidului. Acesta va fi unul dintre criteriile după care se va stabili în PRM ierarhia membrilor de partid. O ierarhie bazată pe merit! Nu pe intrigi și pe nimicnicie!

Fireşte, în condiţiile în care PRM este în această situaţie privilegiată, iniţiativele personale vor fi bine venite şi apreciate cu toată bunăvoinţa colegială. Dacă este să ne rezumăm la un principiu propriu după care va funcţiona Partidul România Mare, vrem să fim partidul celor care sunt bucuroşi să aibă alături colegi şi parteneri mai competenţi, mai pricepuţi, mai performanţi! Acesta este semnul distinctiv al românului normal, al românului cum se cade să fie, al românului naţionalist! Cu adevărat patriot! (apud Petre Ţuţea)

În PRM respectul pentru valoare, pentru competenţă, pentru performanţă va fi regula de aur care va guverna funcţionarea statutului şi a doctrinei PRM. Această regulă ne vom strădui s-o răspândim la toţi compatrioţii noştri! În toate mediile profesionale! Speranţa noastră cea mai mare este să avem cât mai mulţi tineri printre profesioniştii competenţi, tineri pe care să-i promovăm şi să-i susţinem pentru a-şi realiza integral potenţialul creator cu care au fost înzestraţi de bunul Dumnezeu!

Doamne ajută!

Ion Coja –
membru al Partidului România Mare
29 iunie 2016-06-29

Post scriptum. Pentru corespondența pe subiectul de mai sus, vă rog să-mi scrieți pe adresa ioncojaprm@gmail.com

Mulțumesc.


Eliana POPA. Un pamflet muzical

https://www.youtube.com/watch?v=ruvZnxVKTRg&list=RDruvZnxVKTRg&start_radio=1 28 465 vues 28 déc. 2025 Acesta este un PAMFLET și...