Rezoluţia mitingului din 28 iunie 2013 de comemorare a celui de-al doilea rapt al Basarabiei (Pactul Molotov-Ribbentrop, consecinţele lui asupra Basarabiei şi Nordului Bucovinei şi necesitatea stringentă de (Re)Unire cu Patria-mamă România…)

Participanţii la miting CONSTATĂ:

Astăzi se împlinesc 73 de ani de la raptul teritorial din 28 iunie 1940, când, în urma ultimatumurilor din 26 și 27 iunie 1940, sovieticii au ocupat vechile teritorii ale Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herței, cu o suprafață de 50.762 km2 și aproximativ 4 milioane de locuitori, majoritatea etnici români. Poziția oficială a Academiei de Ştiinţe a R.Moldova este că 28 iunie 1940 a fost zi de ocupaţie sovietică.

Frontierele actuale ale Romaniei sunt stabilite, în totalitate, de Pactul Molotov-Ribbentrop, printr-o notă ultimativă, trimisă de către Guvernul URSS pe 26 iunie 1940, la care Guvernul României nu a dat vreodată un răspuns.

“Declarația Parlamentului României privind Molotov-Ribbentrop și consecințele acestuia pentru țara noastră”, adoptată pe 24 iunie 1991, cu unanimitate de voturi, precizează: “În numele Poporului Român, Parlamentul României condamnă acest pact ca fiind ab initio nul și neavenit…”

La 24 decembrie 1989, Congresul Deputaților Poporului din URSS a condamnat “semnarea Protocolului adițional al Tratatului din 1939…, a altor înțelegeri secrete cu Germania” și a recunoscut că acestea sunt, “din punct de vedere juridic, lipsite de temei și de valabilitate, din momentul semnării lor”, venind” în contradicție cu suveranitatea și cu independența unor state terțe”.

După ocupaţia sovietică din 1940 a început calvarul neamului românesc din aceste teritorii: imediat după ocupare au fost confiscate şi naţionalizate principalele mijloace de producţie, băncile, transportul feroviar, mijloacele de telecomunicaţii, spitalele, instituţiile de învăţămînt, depozitele, hotelurile, imobilele, casele celor refugiaţi ş.a.m.d.

Toţi foştii proprietari au fost declaraţi duşmani ai poporului. Întregul pământ a fost naţionalizat şi declarat proprietate a statului sovietic, a început colectivizarea şi desproprietărirea ţăranilor…A fost instaurat un regim de teroare, violenţă şi dezmăţ. Au fost închise şi demolate circa 650 de biserici, majoritarea preoţilor au fost ucişi sau deportaţi; o bună parte a intelectualităţii a fost lichidată fizic sau deportată, ceilalţi şi-au salvat viaţa refugiindu-se peste Prut. În timpul retragerii din Basarabia şi Nordul Bucovinei, în 1941, hoardele sovietice au folosit tactica pământului pîrjolit: au fost demontate şi expediate în Rusia peste 300 de mari întreprinderi industriale, au fost expediate, în total, 4076 de vagoane încărcate cu utilaje, maşini agricole, materii prime, grâu, produse alimentare ş.a.m.d. …

În februarie 1941 a fost introdusă grafia rusească şi aşa-zisa limbă moldovenească, s-a trecut la o istorie falsificată, conform căreia moldovenii sunt un popor deosebit de cel român, cu o istorie aparte şi o limbă diferită. Deznaţionalizarea, rusificarea, mancurtizarea şi ştergerea conştiinţei naţionale constituiau scopurile principale ale ideologiei sovietice. Toate studiile de specialitate se făceau în limba rusă. Istoria naţională a fost exclusă din învăţămînt şi substituită cu istoria PCUS şi istoria URSS. Disidenţii erau demiși din posturi, exmatriculaţi de la studii şi persecutaţi.

Depopularea teritoriilor ocupate pe seama băştinaşilor şi repopularea lor cu populaţie alogenă, adusă din toate colţurile URSS, a fost ridicată la rangul politicii de stat. Foametea organizată din 1946-1947 a secerat alte 300.000 de vieţi. Între 1940 şi 1964 au fost deportaţi circa 900.000 de băştinaşi, mulţi dintre aceştia au murit în condiţii inumane, zeci de mii au rămas cu traiul pentru totdeauna în locurile unde au fost deportaţi. În perioada de ocupaţie sovietică au fost lichidaţi fizic peste 1.000.000 de români basarabeni şi bucovineni, alţi 850.000 şi-au salvat viaţa refugiindu-se peste Prut. În locul băştinaşilor regimul sovietic aducea „specialişti” cărora li se repartizau apartamente peste rînd, în timp ce localnicii aşteptau cu zecile de ani…

O gravă crimă a regimului sovietic a fost recroirea teritorială a acestui ţinut la 2 august 1940, cînd, în mod total nelegal, a fost formată RSSM, iar judeţele Hotin, Ismail şi Akkerman (Cetatea Albă) ale Basarabiei, precum şi Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa au fost trecute în mod criminal Ucrainei, unde populaţia românească băştinaşă a fost supusă unui proces diabolic de deznaţionalizare şi ştergere a fiinţei naţionale… Aşa se face că în aceste teritorii la ora actuală au rămas doar 12% români din cei 90%, cît constituia populaţia românească în 1940, înainte de ocupaţia sovietică…

Și Constantin Stere, unul dintre marii oameni politici ai Basarabiei, a trecut prin ocnele Siberiei. Lui ii apartin cuvintele: “Niciodată cu rusii, căci ei vor să ne ia limba, să ne fure istoria, să ne ia pamântul strămoșesc și să ne distrugă neamul”. El a fost un proroc, or, toate s-au întâmplat precum le-a prezis el.

Sovieticii au adus pe meleagul nostru minciuna, furtul, beția, deportările, arestările și masacrul oamenilor ce și-au iubit baștina. L-au alungat din sufletele multora pe Dumnezeu, ne-au distrus conștiinta națională, adevărul istoric, limba, cinstea, onoarea și tot ce a fost sfânt cândva pe aceste meleaguri. Generațiile care vin după noi ar trebui să nu uite aceste tragedii și să lupte pentru Adevăr și Dreptate».

Clasa politică şi guvernarea actuală, manifestând atitudine arogantă faţă de partidele extraparlamentare şi Societatea Civilă, ignoră definitiv dialogul social, nu reacţionează la apelurile deschise (Memorandumul pentru reîntregirea României, din 27 martie 2013; Scrisoarea deschisă Către Excelenţa Sa, Preşedintele Republicii Moldova, dl Nicolae Timofti, din 22.11.2012 ş.a.)

În decembrie 1989, Congresul II al Deputaţilor Poporului din URSS a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop şi Protocolul adiţional secret al acestuia, calificându-le drept nule şi neavenite din momentul semnării. La fel au procedat Germania, Ţările Baltice, Polonia, România, R.Moldova şi alte state.

A urmat Declaraţia de Independenţă, ce stipulează că R.Moldova „este liberă să-şi hotărască prezentul şi viitorul… în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale”, altfel spus – în cadrul României în frontierele ei de până la 1940! Şi Acordul Final de la Helsinki stipulează că frontierele dintre state pot fi modificate prin mijloace paşnice cu acordul părţilor, dar şi Constituţia R.Moldova permite modificarea statutului politico-juridic al celui de-al doilea stat românesc.

Dacă ar fi înţeles clasa politică exact că Declaraţia de Independenţă este un document sfânt şi ar fi urmat calea decolonizării, decomunizării, modernizării şi dezvoltării , astăzi aveam o altă situaţie politică, alte perspective. Trebuia urmată strict buchia Declaraţiei de Independenţă.

La cei aproape 22 de ani de la proclamarea independenţei, Republica Moldova mai luptă să arunce la groapa istoriei greaua moştenire sovietică. Bilanţul acestei perioade de timp este cumplit de tragic: două conflicte separatiste, o armată străină pe teritoriul statului, societate divizată pe criterii etnice, o treime din cetăţeni plecaţi peste hotare, o limbă fără denumire, mimarea democraţiei, capturarea statului cu toate instituţiile sale de către grupări corupte şi mafiote, interesele vitale ale poporului total neglijate, regres socio-economic pe toate dimensiunile. R.Moldova a devenit cel mai sărac stat din Europa – la propriu şi la figurat. 

Din cauza mizeriei şi a sărăciei, exodul populaţiei băştinaşe a atins cote catastrofale: au emigrat peste 1.000.000 de oameni, în special tineri, iar aceştia nu se mai întorc… În consecinţă, nu se mai întemeiază familii, nu se mai nasc copii, s-a micşorat dramatic numărul copiilor de clasa I, în timp ce bătrînii mor cu zile, pe un cap… Actualmente, ponderea populaţiei româneşti în R.Moldova a coborât până la cota alarmantă de 55%… Dacă va continua depopularea republicii, peste vreo 5 ani noi vom rămâne în minoritate, iar de aici până la dispariţia totală din aceste teritorii nu rămâne decît un pas… Astfel, Neamul Românesc din teritoriile româneşti din stînga Prutului se află în pericol de moarte!

R.Moldova este un stat eşuat: ea nu controlează o bună parte din teritoriile şi frontierele sale şi nu este în stare să-i determine pe ruşi să-şi retragă trupele de ocupaţie şi armamentul de pe teritoriul său. Mai mult: conflictul îngheţat de pe Nistru este o bombă cu efect întîrziat, gata oricînd să se declanşeze aşa cum s-a întâmplat în Georgia…

R.Moldova n-are nici o şansă să devină vreodată stat prosper şi să se integreze de una singură în structurile europene şi euroatlantice, indiferent de forţele politice ce o guvernează sau se vor afla la guvernare… Pe de altă parte, existenţa în continuare a R.Moldova ca stat «independent» este echivalentă cu ştergerea fiinţei naţionale din aceste teritorii!

Reieşind din cele expuse mai sus, participanţii la miting HOTĂRĂSC:

Condamnă poziţia fariseică şi ipocrită a clasei politice de la Chişinău și acțiunile sale de a perpetua consecinţele Pactului Molotov-Ribbentrop, de a menţine, în continuare, această aşchie de neam şi de pământ românesc separate de Patria-mamă România, de a se devia de la spiritul Declaraţiei de Independenţă (de fostul Imperiu Sovetic) a R.Moldova din 27 august 1991, document sfânt , în baza căruia urma să funcționeze noul Stat format pe calea decolonizării, decomunizării, modernzării şi dezvoltării.

Condamnă  cu vehemență poziția și acțiunile Federație Ruse, care a inventat „problema transnistreană” și joacă prin șantaj fățiș, amenințări și acțiuni, de 21 de ani Chișinăul ca R.Moldova să rămână captivă CSI, cu finalitate de federalizare, readucându-ne la situația de post- Pact Ribentrop-Molotov (ce a fost după 28 iunie 1940). A califica Rusia drept duşman multisecular al Libertății Neamului Românesc. Menţinerea sub ocupaţie rusească a teritoriilor din estul R.Moldova, refuzul acesteia de a-şi retrage trupele şi armamentul de pe teritoriul Republicii este o dovadă în plus, în acest sens; a cere retragerea imediată şi necondiţionată a trupelor ruseşti de ocupaţie şi restabilirea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a R.Moldova;

Menționează că, la cei 22 de ani de la proclamarea independenţei, Republica Moldova mai luptă să arunce la groapa istoriei greaua moştenire sovietică. Bilanţul acestei perioade de timp este cumplit tragic: două conflicte separatiste, o armată străină pe teritoriul statului, o soicietate divizată pe criterii etnice, o treime din cetăţeni plecaţi peste hotare, o limbă fără denumire, mimarea democraţiei, capturarea statului cu toate instituţiile sale de către grupări corupte şi mafiote, interesele vitale ale poporului total neglijate, regres socio-economic pe toate dimensiunile. R.Moldova a devenit cel mai sărac stat din Europa – la propriu şi la figurat. R.Moldova nu are nici un viitor ca stat independent, nici o şansă să se integreze de una singură într-un viitor previzibil în Uniunea Europeană, iar existenţa în continuare ca stat «independent» – сaptiv, de fapt, va duce, inevitabil, la dispariţia populaţiei băştinaşe din aceste teritorii. SOS  Basarabia!!!

Cerem autorităţilor de la Bucureştisă se pătrundă de tragismul situaţiei în care se află românii din stânga Prutului, de responsabilitatea care-i revine pentru destinul Neamului Românesc din teritoriile înstrăinate şi, în conformitate cu “Declaratia Parlamentului României privind Pactul Ribbentrop-Molotov și consecințele acestuia pentru țara noastră”, adoptată pe 24 iunie 1991, cu unanimitate de voturi, să demareze de urgenţă procesul de lichidare a consecinţelor acestuia şi de Reunificare a Ţării şi Neamului Romănesc, făcând abstracţie de ostilitatea autorităţilor de la Chişinău.in Republica Moldova.

Cerem guvernanților să obțină retragerea imediată și necondiționată a trupelor ruse de ocupație.

Cerem să fie declarat Dmitri Rogozin ca persona nongrata.

Cerem autorităţilor celor două state româneşti să adopte un Plan de Acţiuni în vederea Reunificării Ţării în contextul nulităţii Pactului Molotov-Ribbentrop şi a Acordului de Pace de la Paris din 1947, în spiritul Declaraţiei de Independenţă a R.Moldova şi în baza Actului Final de la Helsinki din 1975, Constituţiei Republicii Moldova şi a altor Acte Internaţionale, care stipulează că frontierele dintre state pot fi modificate prin mijloace paşnice cu acordul părţilor!

Consideră că unica soluţie de a ne salva de la pieire şi de a ne conserva fiinţa naţională, de a ne integra în structurile europene şi euroatlantice şi de a scăpa de trupele de ocupaţie şi de armamentul rusesc, este revenirea de urgenţă la trupul Patriei-mamă România! Acest lucru trebuie să se întâmple maximum în anul 2018, la împlinirea a 100 de ani de la Actul Unirii din 27 martie 1918, căci pe urmă va fi prea târziu! Redevenind parte integrantă a României, aceste teritorii vor deveni,automat și imediat și parte a NATO, şi parte a UE, cu toate consecinţele de rigoare!

Face un apel în plus către partidele, ONG-urile de orientare naţional-patriotică, către populaţia de bună credinţă, să îmbrăţişeze, fără rezerve, dezideratul de Revenire la trupul Patriei-mamă România şi să-şi aducă aportul la consolidarea forţelor de dreapta prounioniste, să elaboreze o strategie comună pe o platformă redutabiloă unionistă; să se constituie ulterior într-o singură formaţiune social-politică unionistă, în perspectiva viitoarelor alegeri; să-şi manifeste susţinerea Mişcării pentru Constituţia Cetăţenilor din România.

Lansează un apel către personalităţile remarcabile ale societăţii, cu spirit unionist, pentru a organiza un Congres al Elitelor intelectuale din republică, în scopul pregătirii unei Mari Adunări Naţionale cu genericul: În UE şi NATO prin reunirea cu Patria – mamă România!

Cere Consiliului Municipal Chişinău să confere statutul de agora civică  Pieţei Marii Adunări Naţionale, păstrând speranţa că PMAN a fost şi va rămâne un simbol pentru poporul român, iar, prin acest proiect, – deschiderea ”şi mai largă a porţilor”, a ceea ce înseamnă consultarea activă cu cetăţenii, exprimarea democratică.

Cere Primariei Chisinau, Consiliului Municipal sa fie redenumit Bulevardul Moscova in Bulevardul Dumitru Matcovschi.

Consiliul Unirii 

Chisinau, 28 iunie 2013

Comunicat de presa al PNL:

                                       PNL și-a ținut și ședința DPN

După participarea membrilor Delegației Politice a PNL, împreună cu echipele de bază din teritoriu, la Marșul Demnității Naționale, ei au venit la sediul formațiunii și și-au ținut ședința trimestrială. Cu toate că 28 iunie a fost o zi de lucru, la Marșul unionist organizat de PNL au mers în coloane reprezentanți din 20 de raioane ale R.Moldova.

Oamenii au rămas mulțumiți că acțiunea s-a desfășurat în condiții civilizate și nu au fost urmăriți de contramanifestanți din rândul forțelor proruse antiromânești.

Poliția și-a făcut datoria și a declarat că ”nu mai este ce a fost”, că responsabilii pentru ordinea publică respectă legea și vor asigura securitatea manifestanților, ceea ce a și fost. Așa s-a întâmplat că mitingul de doliu de la începutul acțiunii a coincis cu aflarea în incinta Academiei de Științe a corpului neînsuflețit al marelui patriot român Dumitru Matcovschi. Prin înțelegere cu membrii familiei, dar și urmare a programului participanților la acțiunea publică stradală a unioniștilor, mitingul a început la ora 11.15, cooana a plecat în Marș din fața Academiei la 12.30, după ce Serviciul Divin, oficiat de preoți ai Mitropoliei Basarabiei, a fost și pentru liniștea sufletului și pentru primirea la Domnul a unuia dintre simbolurile românismului în Basarabia, Dumitru Matcovschi.

Și timpul a ținut cu participanții la Marșul de doliu, la Marșul Demnității Naționale. Nu a fost prea cald și totul a decurs rapid, fără incidente. Soborul de preoți au sfințit Piața Marii Adunări Naționale, după ce a fost pângărită de echipa venită pe 9 mai în frunte cu Dmitri Rogozin.

Apoi, în fața Ambasadei Rusiei foști ofițeri, care au apărat integritatea celui de-al doilea stat românesc, în frunte cu Anatolie Caraman, președintele Asociației Veteranilor de Război ”Tiras-Tighina”, au dat foc portretului lui Dmitri Rogozin, cel care ne umilește continuu, care a împușcat în românii noștri la Nistru, cel care ne-a făcut ”porci”.

Manifestanții au cerut guvernanților declararea lui Rogozin drept persona non-grata și obținerea scoaterii trupelor ruse de ocupație, au scandat ”Unire!”, ”Basarabia e România” ș.a. slogane.

Membrii DPN au luat act de Raportul Biroului Permanent Central cu privire la activitatea în ultimele trei luni, au aprobat – și la miting, și mai târziu – textul Rezoluției acțiunii unioniste, au luat alte decizii, de ordin organizatoric.

Serviciul de presă al PNL

Declaraţia d-lui Şerban Alexianu cu privire la respingerea reabilitării tatălui său

Un alt „Tribunal al Poporului”

Şerban Alexianu

Declaraţia d-lui Şerban Alexianu cu privire la respingerea reabilitării tatălui său

 http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Un%20alt%20tribunal%20al%20poporului%20de%20Serban%20Alexianu.htm

Printr-o declaraţie remisă presei dar boicotată de aceasta la vremea respectivă, domnul Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, guvernator al Transnistriei în perioada administraţiei Antonescu, comentează sentinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de la începutul lunii mai 2008.  Pe 6 mai 2008, judecătorii Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie au admis recursul Parchetului General împotriva deciziei Curţii de Apel Bucu­reşti prin care mareşalul Ion Antonescu şi fostul guvernator al Transnistriei, Gheorghe Alexianu, fuseseră reabilitaţi parţial, având ca temei anexele secrete ale Pactului Molotov-Ribbentrop. Decizia instanţei supreme, definitivă, a înseamnat practic respingerea cererii, formulate de fiul lui George Alexianu, de revizuire a sentinţei din mai 1946 a „Tribunalului Poporului”, în urma căreia, mareşalul Antonescu şi alţi membri ai Cabinetului său au fost condamnaţi la moarte. Curtea de Apel Bucureşti a decis iniţial achitarea lui Ion Antonescu şi a altor 19 membri ai Guvernului său, pentru unele crime de război imputate ca urmare a participării României la Pactul Tripartit şi la „agresiunea contra popoarelor din Uniunea Sovietică”. Chiar dacă au trecut anii, apreciem că este un act de dreptate să prezentăm cititorilor declaraţia domnului Şerban Alexianu făcută pe marginea sentinţei dată de Curtea Supremă, la cererea sa de a se admite revizuirea procesului prin care tatăl său, George Alexianu, a fost condamnat la moarte şi executat în 1946. Un comentariu explicativ al domnului Şerban Alexianu are darul de a întregi realitatea istorică, dar şi  gustul amar al continuării deliberate a unei nedreptăţi comise cu aproape şapte decenii în urmă. (Ion Măldărescu)

„Am cerut atât de puţin: să mi se dea voie să deschid o acţiune juridică prin care să aduc în faţa justiţiei măcar o parte din noianul de argumente pe care istoricii de pretutindeni le-au adunat din 1946 şi până azi pentru a se dovedi adevărul că România lui Ion Antonescu, în 1941, a pornit la un război care pe drept cuvânt a fost numit de propaganda vremii „Cruciada împotriva comunismului”. Căci pentru români cel de al II-lea razboi mondial a fost un război împotriva barbariei bolşevice, a primejdiei proliferării comunismului, primejdie pe care toată societatea românească a conştientizat-o şi a reacţionat solidară cu Mareşalul.  Participarea Armatei Române pe frontul de Răsărit a fost unanim apreciată, în primul rând de inamicul sovietic, ca o demonstraţie de cavalerism şi omenie. Poporul român poate fi mândru de comportamentul soldatului român într-un război în care ceilalţi beligeranţi au dat atâtea dovezi de sălbăticie, de neomenie, de barbarie. Crimele de război puse pe seama românilor, ofiţeri, soldaţi sau jandarmi, sunt invenţii neruşinate. Crimele de război puse pe seama lui Ion Antonescu şi a colaboratorilor săi au fost de asemenea inventate, prin mărturii false, prin documente trucate, prin documente ignorate, cu scopul de a elimina fizic şi de a compromite moral persoane capabile să ofere Neamului Românesc modele de comportament demn, creştinesc, european. Am fost atât de naiv să cred o vreme că este sinceră condamnarea comunismului de către guvernanţii noştri de după 1990. Când am citit însă Raportul Comisiei Tismăneanu mi-am dat seama că nu mai am nici o şansă să câştig în instanţă dreptul de a aduce la lumină adevărul despre tatăl meu, George Alexianu. Mi-am dat seama că guvernarea bolşevică a fost din nou instaurată în România, în decembrie 1989. Sau, poate mai exact spus, am priceput că România continuă să trăiască sub acelaşi regim de ocupaţie instaurat după 23 august 1944. Sentinţa dată nu mă surprinde, dar mă întristează profund, cum n-am mai fost niciodată de trist. Sunt trist pentru poporul meu, pentru soarta sa, mult mai nedreaptă decât condamnarea sub care şi-au încheiat existenţa tatăl meu, Mareşalul Ion Antonescu, profesorul Mihai Antonescu şi generalul Constantin (Pichi) Vasiliu. Cu ce am greşit noi, românii, ca să trăim de atât amar de ani în minciună şi nedreptate ?!  Îi căinez pe magistraţii care au dat, de-a lungul anilor, sentinţe atât de injuste în acest proces. Inclusiv ultima. Înţeleg bine că, la nivelul lor de înţelegere a ideii de demnitate umană, nu au avut încotro şi s-au conformat comandei politice primite. Probabil că nu-şi reproşează nimic. Îi compătimesc cu toată sinceritatea pentru puţinul respect arătat faţă de propria lor persoană. Tristeţea mea este şi mai adâncă când mă gândesc la ei, la masca umană pe care o poartă în sala de judecată şi în viaţa de toate zilele. Văd în ei produsul cel mai caracteristic şi mai pernicios al comunismului bolşevic, al înstrăinării de durerile şi nădejdile acesui Neam românesc, pentru care tatăl meu, profesorul George Alexianu, a avut un adevărat cult şi nu a pregetat la nici un sacrificiu pentru a-şi onora prin toate faptele sale apartenenţa la neamul părinţilor săi. Dumnezeu să-l odihnească.

Şerban Alexianu, Bucureşti, 6 mai 2008”

Cum este să scrii o carte despre tatăl tău, condamnat la moarte şi executat? Nu mi-a fost deloc uşor să mă apuc de scrierea acestei cărţi, o întreprindere oricum dificilă, pentru care s-ar fi cuvenit să am o minimă experienţă a scrisului şi mai ales a cercetării istorice. Sunt atâţia care ar putea s-o facă mai bine decât mine! În plus, eu, ca fiu al celui despre care va fi vorba în paginile ce urmează, sunt pur şi simplu „condamnat” să am o perspectivă (prea) personală asupra subiectului. Să fiu, vrând-nevrând, de partea tatei. Din fericire - şi o spun din capul locului, această poziţie inerent partizană nu m-a pus niciodată în contradicţie cu adevărul, cu ideea de justiţie, cu idealul de omenie şi toleranţă. Dimpotrivă, cercetând acte şi documente despre al căror conţinut nu ştiam nimic, de fiecare dată s-a confirmat părerea ce o aveam despre părintele meu. Mă întreb şi acum ce reacţie aş fi avut dacă pe parcursul cercetării mele aş fi dat peste dovezi ale vinovăţiei tatălui meu, ale „crimelor de război” săvârşite de acesta: le-aş fi publicat? Probabil că nu, dar nici cartea de faţă n-aş mai fi scris-o! Voi încerca totuşi să mă detaşez, să mă distanţez cât mai mult de oamenii pe care vreau, prin scrierea acestei cărţi, să-i salvez de la uitare sau să-i apăr de ceea ce poate fi mai rău şi decât uitarea: minciuna, calomnia şi defăimarea. Pot doar atâta să promit şi să-mi promit mie însumi - că voi încerca. Voi încerca să uit partea autobiografică, dacă pot spune aşa, a cărţii. De reuşit, rămâne de văzut cât…

Situaţia dificilă şi complicată în care m-am aflat tot timpul cât am scris la această carte va fi s-o înţeleagă foarte uşor oricare dintre cititori, cărora le fac de la bun început cunoscută informaţia cea mai importantă despre cine a fost tata. Unii dintre ei ştiu deja, alţii nu şi află abia acum, că tatăl meu, profesorul George Alexianu, a fost condamnat la moarte şi executat alături de mareşalul Ion Antonescu. Această împrejurare este, pentru cei mai mulţi dintre cititori, punctul de plecare, inevitabil, al acestei cărţi. Nu este nevoie, din partea cititorului, de un efort de imaginaţie mult prea mare ca să-şi dea seama că puţini mai sunt autorii care, scriind o carte, au avut a se confrunta cu „problemele” mele. N-am să le fac acum inventarul, lista acestor dificultăţi. Nici nu le-am bănuit de la bun început că vor fi atât de multe, de mari. Dar vreau să precizez, să destăinui din capul locului cine şi ce m-a ajutat cel mai mult, într-o manieră decisivă pot spune, să trec peste toate ezitările ce se năşteau în mine, peste toate reţinerile şi îndemnurile de a lăsa lucrurile „în plata Domnului”, la dispoziţia justiţiei divine. Cui deci trebuie să-i mulţumesc pentru satisfacţia pe care o încerc acum, când, de bine, de rău, am încheiat scrierea cărţii şi îmi iau astfel o grea piatră de pe suflet? Ei, bine, va trebui să le mulţumesc tuturor celor care, în necunoştinţă de cauză sau cu rea credinţă, au scris ori au vorbit despre tatăl meu minţind, deformând realitatea faptelor petrecute, falsificând sau ignorând documentele în care această realitate este consemnată. Le mulţumesc celor care nu s-au oprit la atâta, ci au mers mai departe, instituind o veritabilă teroare printre istorici şi comentatorii politici, formatorii de opinie etc., instituind un climat intolerant, prin care cercetarea şi spunerea adevărului despre mareşal şi colegii săi a devenit în România un risc extrem de primejdios pentru persoana şi cariera profesională a celui care ar îndrăzni să caute şi să afirme adevărul despre cei implicaţi în aşa zisul „proces al marii trădări naţionale”, în frunte cu mareşalul Ion Antonescu.

Pot afirma cu deplină şi intimă cunoaştere a situaţiei actuale, de după 1990, că sunt foarte mulţi istoricii care cunosc adevărul despre George Alexianu, despre condiţiile în care s-a desfăşurat procesul amintit, despre adevărata valoare şi semnificaţie a activităţii lui Ion Antonescu în fruntea statului român, dar care tac, evită să discute în public acest subiect, iar când n-au încotro, mint sau „o scaldă”. De ce? Ca să nu-i supere pe guvernanţi şi mai ales să nu-i supere pe cei care au atâta putere încât au forţat mâna guvernanţilor, a clasei politice, a liderilor din mass media, şi au impus României legi şi dispoziţii prin care s-a legiferat din nou delictul de opinie. Mai rău ca pe vremea Anei Pauker. Fireşte, nu orice opinie şi nici orice opţiune de conştiinţă este interzisă. În România noastră democratică de după 1990 ai voie să fii ateu, bunăoară, căci nimeni nu te obligă să fii creştin sau musulman şi să ai un Dumnezeu! Poţi trăi şi fără să crezi în Dumnezeu! Despre români şi istoria lor poţi să ai orice părere şi să pui pe seama lor toate mizeriile, căci nimeni, nici o lege nu prevede anti-românismul ca vinovăţie. Dar n-ai voie să nu crezi în genocidul din Transnistria, adică n-ai voie să crezi că părinţii şi bunicii noştri au fost altceva decât nişte criminali siniştri, autori ai celui mai înfricoşător omor din istoria Universului! Mai mult, cum spunea Moses Rozen şi alţii eiusdem farinae, „Holocaustul a început în România!” Nu ai voie să contrazici ce a spus Moses, căci rişti să devii anti-semit, ceea ce iarăşi nu este îngăduit de legile româneşti. Cele noi, de după 1990!  La aceşti istorici cuminţi sau cuminţiţi trebuie să-i adaug şi pe politicieni. Unii dintre ei, imediat după 1990, amăgiţi de ideea că am intrat într-o eră nouă, a libertăţii de a căuta şi de a afirma adevărul, au apucat să-şi mărturisească public preţuirea pentru mareşalul Ion Antonescu, pentru oamenii şi politica acestuia. Iar semnele acestei preţuiri nu au întârziat să apară, numeroase repere publice primind numele mareşalului. S-au ridicat monumente ale dreptei pomeniri, iar sub cupola Parlamentului României au răsunat cuvinte de preţuire pentru mareşal, pentru guvernul său, rostite în numele poporului român. S-a mers în plenul Parlamentului României până la a se păstra un moment de reculegere în memoria mareşalului, semn suprem de recunoştinţă, de recunoaştere publică a nedreptei decizii prin care „Tribunalul Poporului” i-a condamnat la moarte pe cei patru: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Picki Vasiliu şi George Alexianu. Aşa se face că am trăit primii ani de după 1990 cu speranţa şi cu încredinţarea că a sosit ceasul adevărului după care am tânjit cu toţii cei din familiile pe care injustiţia bolşevică le-a îndoliat pe nedrept după 23 august 1944. Familia mea este una dintre aceste familii.

Din nefericire pentru toată lumea, evenimentele din decembrie 1989 nu au meritat să fie numite revoluţie, au fost cu totul altceva, şi lucrul acesta s-a făcut evident în multiple chipuri. Dacă mai este nevoie de o dovadă că prin „revoluţia” din decembrie 1989 nu a fost doborât comunismul, ci numai varianta sa ceauşistă, catalogată drept naţional comunistă, că locul lui Ceauşescu şi al apropiaţilor săi l-au luat bolşevicii reactivaţi, supravieţuitori ai cominternismului anilor 1945-64, şi mai ales odraslele celor care în 1946 au înscenat „Procesul marii trădări naţionale” şi celelalte procese care au mai urmat, apăi dovada cea mai bună pentru mine este felul în care s-a revenit, după primii ani de entuziasm şi avânt justiţiar, s-a revenit la teza cominternistă, bolşevică, cu privire la caracterul criminal al războiului în care România s-a angajat la 21 iunie 1941, teză care a dus la condamnarea la moarte a mareşalului şi a celor mai fideli colaboratori ai săi. Nu e deloc întâmplător că după 1990 guvernanţii de la Bucureşti au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să rateze ocaziile ivite de a se reface România Mare, de a se regăsi laolaltă fruntariile cele adevărate, pentru care românii, sub mareşalul Ion Antonescu, au consimţit la sacrificiile şi jertfa de sânge din anii celui de Al Doilea Război Mondial. A fost îmbrăţişată de guvernanţi ideea de a condamna, teoretic, comunismul, dar s-au ferit să condamne pactul dintre Hitler şi Stalin, ale cărui consecinţe pentru România nici până azi nu au fost reparate. Ce a urmat se cunoaşte… Statuile mareşalului au fost demolate, au fost retrase denumirile de străzi şi pieţe publice care ţineau vie amintirea „Conducătorului”, au fost promulgate legi prin care s-a interzis cinstirea numelui său şi s-a impus minciuna bolşevică despre crima săvârşită de acei români care, prin participarea la „Cruciada împotriva comunismului”, au dovedit că nu au acceptat înţelegerile dintre Hitler şi Stalin prin care au fost uzurpate şi dispreţuite drepturile românilor asupra propriului teritoriu istoric. Printre acei români s-a numărat şi tatăl meu, profesorul universitar de drept administrativ George Alexianu.

Revenirea la tezele kominterniste ale anilor 1948-1964, a fost oficializată prin „comisia Tismăneanu”, ca o dovadă definitivă a minciunii şi diversiunii din decembrie 1989, a minciunii în care am trăit întreg secolul al XX-lea. A început printr-o minciună uriaşă - Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917, şi s-a încheiat printr-una şi mai mare, mai neruşinată: basmul cu căderea comunismului în toamna-iarna lui 1989! Autorii acestor acte de dispreţ faţă de fiinţa umană, faţă de neamurile şi popoarele lumii, faţă de Însuşi Dumnezeul acestei lumi, sunt aceiaşi. Pe ei îi fac vinovaţi şi de condamnarea tatălui meu pentru crime şi fărădelegi imaginare, niciodată săvârşite de George Alexianu sau de alt român! Pentru cine cunoaşte identitatea adevărată a celor care l-au judecat, l-au condamnat şi l-au executat pe George Alexianu, viaţa şi soarta tatălui meu se înscrie ca „un capitol în Istoria Omeniei Româneşti”, a demnităţii neamului nostru! Nu fac astfel decât să citez persoane extrem de onorabile din viaţa noastră publică şi ştiinţifică, a căror prestaţie în slujba adevărului nu a fost niciodată condiţionată de calcule oportuniste. Există în România şi astfel de oameni, nu puţini, iar pentru mine a fost o adevărată mângâiere sufletească să-i simt alături de mine, interesaţi în modul cel mai impersonal cu putinţă să afle adevărul despre George Alexianu. Un adevăr care onorează familia lui George Alexianu. Onorează neamul nostru românesc! Am considerat că românii au dreptul să cunoască acest episod din istoria demnităţii româneşti. Am ştiut întotdeauna, atât mama cât şi noi, copiii profesorului Alexianu, că tata nu a săvârşit nici o crimă, nici o fărădelege, că, dimpotrivă, crimă este maniera în care el a fost cercetat, judecat şi condamnat de comuniştii de la Bucureşti. Nici o clipă nu ne-a fost ruşine de tata! Întotdeauna am întâlnit români care să ne strângă mâna solidari cu tragedia în care am fost târîţi! Solidari cu ideea de justiţie şi de adevăr! Fireşte, le mulţumesc şi acestora, le mulţumesc propriu zis, cu emoţia recunoştinţei depline.

Cartea pe care am reuşit s-o duc până la capăt nu pune punct discuţiilor cu privire la George Alexianu. Adevărul despre George Alexianu nu poate fi despărţit de adevărul despre Transnistria, aşa cum adevărul despre guvernarea Ion Antonescu nu poate fi formulat decât în cadrul unei viziuni corecte asupra întregului război mondial. O viziune care să admită dreptul la apărare al învinşilor în cel de al II-lea Război Mondial, dreptul lor de a răspunde acuzaţiilor atât de cumplite şi de nedrepte uneori ce li s-au adus. Deşi niciodată dovedite, multe dintre aceste acuzaţii au fost însuşite ca adevăruri definitiv stabilite şi au produs asupra celor acuzaţi efectele cele mai tragice cu putinţă. După 1990, se desfăşoară o vastă campanie pentru ca aceste efecte să atingă în modul cel mai direct şi existenţa fiecărui român, căci acuzaţia de holocaust nu se rezumă la identificarea crimei de genocid, ci include şi pretenţii reparatorii. Fireşte, politica de genocid este o ruşine şi un păcat teribil pentru orice popor, pentru orice guvern. Iar eu, apărând memoria tatălui meu, am fost întotdeauna conştient că apăr astfel şi poporul român, pus la zid sub cea mai gravă acuzaţie cu putinţă. De o vreme încoace, după cum se ştie, acuzaţia de holocaust produs de guvernul Ion Antonescu, este însoţită de pretenţii materiale compensatorii, cifrele neoficiale fiind de-a dreptul ameţitoare. Nu am nici un motiv să nu le iau în serios, ceea ce îmi dă sentimentul, tonic, că pledoaria mea pentru nevinovăţia tatălui meu se va răsfrânge asupra tuturor românilor, apărându-le dreptul de a nu răspunde nicicum şi în faţa nimănui pentru fapte imginare, scornite de indivizi care nu o dată au fost dovediţi ca sperjuri şi mincinoşi.

Vinovăţia sau nevinovăţia tatălui meu atârnă de verdictul pe care istoricii îl vor da în chestiunea atât de delicată a acuzaţiei de holocaust adusă românilor, în mod specific guvernării Ion Antonescu. Pentru cunoscători, legătura lui George Alexianu cu „Holocaustul” din Transnistria este principala explicaţie a faptului că a fost condamnat la moarte! Dar legătura nu constă în participarea lui George Alexianu la uciderea a sute de mii de evrei, ci în faptul că prin condamnarea sa la moarte acuzaţia de holocaust devenea cât de cât mai credibilă. Ideea că în Transnistria a fost un măcel al evreilor, a sute de mii de evrei, este „dovedită” prin faptul că George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost condamnat la moarte şi executat pentru aceste crime! Cam aceasta este logica pe care se întemeiază propaganda holocaustizantă. Această logică a impus asasinatul politic din 1 iunie 1946! Sunt sigur că nu va mai trece mult timp şi se va prăbuşi edificiul de neadevăruri pe care se ridică teza holocaustului din Transnistria. Dacă voi mai fi atunci în viaţă, voi ridica cuminte două degete şi voi întreba din ultima bancă a clasei: „Şi cu tata cum rămâne?” Cine o să-mi răspundă la întrebare? Care supravieţuitor al actualului institut pentru cercetarea Holocaustului? Cumva Elie Wiesel în persoană?[[1]] Sau măcar vreunul dintre istoricii români convertiţi la holocaustologie, adică convertiţi la trădarea propriului neam, la trădarea condiţiei de istoriograf, la trădarea lui Dumnezeu? O vorbă să adaug pentru aceşti istorici, care au scris despre Transnistria şi, volens-nolens, s-au referit critic, căci numai critic, ca despre un criminal, se puteau referi la tata, la George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Aş vrea să înţeleg ce i-a oprit pe aceşti istorici ca, înainte de a-şi definitiva concluziile şi de a le publica, să ia legătura cu familia, cu descendenţii direcţi ai sinistrului personaj? De regulă, asemenea descendenţi au în arhiva familiei acte şi documente, mărturii orale, a căror valoare poate fi deosebit de mare! Sursa de informaţii directe pe care, teoretic, o poate oferi familia unui personaj istoric, nu este de neglijat dacă chiar te interesează adevărul! Ce să înţeleg eu din faptul că nici un istoric holocaustizant nu i-a căutat pe copiii celui care a guvernat, a organizat şi a executat cumplitul genocid, nu i-a căutat nici măcar ca să-i întrebe dacă un astfel de criminal era capabil să-şi crească copiii ca un tată? Din faptul că nici unul dintre aceşti istorici, nici unul dintre cercetătorii de la Institutul pentru cercetarea Holocaustului nu a încercat să stea de vorbă cu mine, eu ce să înţeleg altceva decât că aceşti savanţi au lucrat cu concluzii pe care le-au cunoscut de la bun început! Că s-au ferit de orice sursă care ar fi putut să infirme concluziile la care s-au angajat să ajungă. Pe astfel de oameni chiar îi las în plata Domnului!

După 1990 a apărut o carte scrisă de secretarul lui George Alexianu. Trăitor în Canada, Olivian Veverca a dat publicităţii mărturia sa, intitulată Administraţia română civilă în Transnistria, 1941-144. Au apărut de atunci zeci de cărţi dedicate subiectului Transnistria, majoritatea scrise de autori holocaustizanţi. Ce să înţeleg eu din faptul că toţi aceşti autori ignoră sau se fac că ignoră această carte, rămasă până azi fără o recenzie serioasă, fără o prezentare, oricât de critică, bunăoară măcar în „Realitatea Evreiască”, revista în care guvernarea românească a Transnistriei a fost acuzată de toate crimele posibile, inclusiv că în mod deliberat i-a lipsit pe evreii deportaţi să aibă sare pentru bucatele gătite, obligându-i astfel pe bieţii de evrei să apeleze la lacrimile, da, la lacrimile copiilor pentru a săra mâncarea!… (Vezi mărturia, teoretic atât de credibilă, a unei scriitoare, autoarea volumului de amintiri „Evrei, vă ordon treceţi Nistrul!”  Nu-i mai dau numele, căci în avântul Domniei Sale de a minţi a produs dovada, mie atât de utilă, că în legătură cu Transnistria comunitatea evreiască admite orice enormitate, căci oricum nu va fi mai mare decât cea cu privire la Holocaustul transnistrean în sine!) Am căutat cartea lui Olivian Verenca în Bibliografia lucrărilor consultate, a tuturor cărţilor despre holocaustul din Transnistria pe care le-am putut găsi. Nici urmă de cartea scrisă de martorul ocular cel mai bine informat dintre cei ce mai sunt în viaţă! Din nou pun aceeaşi întrebare: cum se explică acest comportament inexplicabil la un istoriograf? Cum altfel decât concluzionând că nu avem de-a face cu istorici, pasionaţi să înţelegă şi să comenteze faptele sine ira et studio, ci cu mercenari jalnici, rebuturi umane, eşecuri ale nobilei pasiuni de cronicar al evenimentelor istorice!

Adevărul integral despre George Alexianu nu se poate afla din cartea mea! Eu pun în circulaţie numai acel adevăr care se desprinde din lectura documentelor aflate azi la dispoziţia celor interesaţi! De o importanţă decisivă sunt însă documentele la care nici eu nu am avut acces, nici istoricii noştri, aşa cum nu au avut acces în 1946 nici avocaţii apărării de la Procesul Marii Trădări Naţionale. Mă gândesc în primul rând la documentele din arhiva Transnistriei, aflate cele mai multe în posesia autorităţilor ucrainene şi ruseşti. Acolo trebuie să se afle actele încheiate la Odesa, când George Alexianu a fost supus judecăţii „poporului”, a populaţiei din guvernămîntul Transnistria. Sper să apuc ziua când vom avea acces la aceste acte şi vom afla cum de nu au găsit sovieticii nici o fărădelege pe care să i-o reproşeze lui George Alexianu! Cum fost cu putinţă ca acel tribunal să-l declare pe George Alexianu nevinovat faţă de populaţia peste care a avut putere de viaţă şi de moarte?! Şi, mai ales, cum a fost cu putinţă ca acelaşi George Alexianu, întors de la Odesa la Bucureşti cu verdict de nevinovăţie dat de justiţia ucraineană, să fie găsit în România vinovat de crime de război săvârşite în Transnistria, adică în Ucraina, şi condamnat la moarte? Alte documente se află în arhivele ruseşti, îndeosebi cele privitoare la ancheta care a urmat arestării şi predării către sovietici a grupului de înalţi colaboratori ai mareşalului. Ce întrebări, ce acuzaţii i-au adus anchetatorii sovietici lui George Alexianu şi, mai ales, ce a răspuns tata acestor acuzaţii?

Documentele cele mai importante privind nevinovăţia tatălui meu, privind propriu zis nevinovăţia poporului român, pe nedrept acuzat de genocid anti-evreiesc, ştiu însă că se află în Israel! Acolo au ajuns cele mai sensibile documente din arhiva Comunităţii Evreieşti din România. Acele documente nu aveau voie să părăsească România înainte de a fi cunoscute şi de „partea” românească! Mai ales în situaţia în care comunitatea respectivă aduce românilor acuzaţii aşa de grave! În mod specific deplâng soarta pe care a avut-o Jurnalul lui Wllhelm Filderman. Cu limbă de moarte marele evreu (şi marele român!) care a fost preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România a lăsat ca memoriile sale să fie publicate în România, de Academia Română, de îndată ce se va schimba regimul politic şi comuniştii nu vor mai fi la putere la Bucureşti. Astfel că imediat după 1990 ultimul secretar particular al lui Filderman, aflat în viaţă la Paris, s-a adresat Academiei Române, preşedintelui acesteia, domnului profesor Eugen Simion, oferindu-i preţiosul manuscris. Până însă să se împlinească formalităţile legate de acest transfer au avut timp să intervină oficialii de la Tel Aviv şi să pună mâna pe Jurnal, dar nu pentru a-l publica, ci pentru a-l dosi, pentru a-l ascunde de ochii publicului, precum se vede din împrejurarea că despre acest manuscris nu vorbeşte nimeni, şi în primul rând nu vorbeşte nici unul dintre cei care ne acuză de cele mai cumplite crime!

Sunt convins că Filderman scrie în Jurnalul său despre George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Filderman, din ordinul special al lui Ion Antonescu, a fost şi el deportat în Transnistria. Acest episod, zilele petrecute în lagărele de „exterminare” din Transnistria, nu poate lipsi din memoriile lui Filderman. De ce nu se fac publice aceste pagini? Nu am nici o altă explicaţie decât aceea că onestitatea lui Filderman deranjează pe unii lideri evrei de azi. El, Filderman, va fi povestit că Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria ca să vadă cu ochii lui în ce constă regimul de exterminare aplicat de români evreilor, pentru ca în felul acesta să nu se mai lamenteze pentru soarta evreilor „săi”. În Transnistria George Alexianu s-a îngrijit personal ca liderul evreimii româneşti să locuiască cu doamna Filderman într-o vilă, în condiţii de lux, unde în mod decent să poată primi în audienţă pe orice evreu aflat printre cei deportaţi, să ia astfel cunoştinţă de toate „nenorocirile” abătute asupra evreilor din Transnistria. Cele constatate la faţa locului au fost consemnate de Filderman în Jurnalul său. La vremea aceea nu a dat publicităţii nici o dezminţire a celor reclamate până atunci, dar odată întors la Bucureşti a încetat să-l mai bombardeze pe mareşal cu „lăcrămaţiile” sale pe cât de patetice, pe atât de neîntemeiate. Ba mai mult, în primăvara lui 1944 Filderman s-a numărat printre acei conducători oneşti ai evreimii din România care, la cererea lui Mihai Antonescu, au acceptat să plece în Occident unde, în semn de recunoştinţă faţă de autorităţile româneşti care s-au purtat atât de corect cu evreii, să ceară de la evreii influenţi să intervină pe lângă guvernul american ca debarcarea trupelor aliate în Europa să se facă în Balcani ca să-i împiedice astfel pe ruşi să ocupe România şi să ne impună un regim comunist!

Pe Filderman nu l-am cunoscut prea bine. L-am cunoscut însă foarte bine pe Alexandru Şafran, marele rabin, care în timpul războiului venea aproape zilnic în casa noastră ca să ne dea, mie şi fratelui meu, lecţii de limba germană. Pretext pentru a putea fi în legătură permanentă cu tata, guvernatorul Transnistriei, cu care întreţinea un schimb activ de scrisori, documente, informaţii etc. Asta cu acordul Mareşalului şi al Siguranţei, dar fără ştirea nemţilor. Când Alexandru Şafran a revenit în România după 1990, a ţinut să mă vadă şi ne-am întâlnit acasă la Nicolae Cajal, cu care am fost prieten bun, de pe vremea când tatăl său era medicul nostru de casă, al guvernatorului Transnistriei. La despărţire Eminenţa Sa a ţinut să-mi încredinţeze un înscris despre tata, despre cel pe care mulţi istorici mercenari îl consideră un criminal de război. Pentru Alexandru Şafran, marele rabin al evreilor din România acelor ani, tata este „un om care, în mod dezinteresat, a făcut mult bine comunităţii evreieşti din România”. Am scris această carte despre tata din mai multe motive. Unul este acela ca înscrisul încredinţat de Alexandru Şafran să-l public, după moartea sa, aşa cum i-am promis.”

Şerban Alexianu, Octombrie 2007

---

[[1]]  În urma cercetărilor şi a declaraţiei fostului deportat din Ungaria în mai 1944 - Miklos Gruner - la Auschwitz-Birkenau mult premiatul, inclusiv cu Nobel, Elie Wiesel a fost dovedit drept impostor, însuşindu-şi o identitate falsă ascunsă sub un tatuaj contrafăcut, cu numărul A-7713. „Elie Wiesel nu a fost niciodată într-un lagăr de concentrare nazist din moment ce nu a fost inclus în lista oficială a deţinuţilor” afirmă fostul supravieţuitor de la Auschwitz, Miklos Gruner, „el a furat identitatea, memoria şi chiar cartea unei victime reale, în scopul de a deveni celebru la nivel internaţional şi de a obţine mulţi bani.” (n. r.).

http://www.sodahead.com/united-states/elie-wiesel-is-an-imposter-says-former-auschwitz-survivor/blog-267479/

JULES MONNEROT : SOCIOLOGIE DU COMMUNISME

JULES MONNEROT : SOCIOLOGIE DU COMMUNISME

    

Il fallait rééditer "Sociologie du communisme" parce que les Français sont malades d'une maladie qui prend ses racines dans le communisme et qu'ils l'ignorent.

Les Français croient que le communisme c'est fini parce que l'URSS s'est effondrée et que le parti communiste français n'a plus que quelques députés.

La vérité serait plutôt que, chez nous, en ce début de XXIe siècle, l'idéologie marxiste a gagné la partie.

Aucun gouvernement en France ne l'a jamais combattue.

Tous, depuis la Libération, ont laissé les communistes investir les rouages essentiels du pays, en particulier l'Enseignement et l'Information.

Le résultat en est une marxisation généralisée des esprits, génératrice d'une pensée unique, qui nous conduit progressivement, à l'ombre d'un État-Providence qui s'essouffle, vers un totalitarisme masqué.

Cette marxisation généralisée des esprits explique aussi la paralysie générale devant des syndicats, qui entravent l'économie comme l'enseignement, et dont un ancien ministre socialiste a dit publiquement qu'ils sont de "véritables organisations staliniennes centralisées".

Deuxième raison de rééditer Sociologie du Communisme : Monnerot dit du communisme qu'il est l'« Islam » du XX^e siècle.

Il retrouve dans le communisme la confusion du politique et du religieux qui caractérise l'Islam, dont le réveil, aujourd'hui aide à comprendre le phénomène. M. Maxime Rodinson, orientaliste et ancien communiste, qui considérait comme "paradoxales, presque hérétiques" les vues de Monnerot, reconnaît aujourd'hui qu'en matière "d'orthodoxie coercitive", "l'Islam et le communisme présentent une ressemblance frappante".

Les communistes ont porté les méthodes de la subversion à un très haut niveau. les mondialistes qui tendent à enserrer les peuples dans leurs filets sont à leur école.

Pour pouvoir réagir intelligemment il faut s'instruire, et c'est pourquoi il faut lire Sociologie du communisme.

L'« Islam » du XX^e siècle, première partie de Sociologie du communisme par Jules Monnerot a été publiée en tant que Tome Ier de la nouvelle édition. Un volume de 192 pages au prix de 20 euros

« Dialectique » Marx Hegel Héraclite seconde partie de Sociologie du communisme par Jules Monnerot a été publiée en tant que Tome II de la nouvelle édition. Un volume de 192 pages au prix de 20 euros

« Les Religions séculières et l'Imperium mundi » troisième partie de Sociologie du communisme par Jules Monnerot a été publiée en tant que Tome III de la nouvelle édition. Un volume de 304 pages au prix de 20 euros

Pour commander l'ensemble des 3 volumes de la Sociologie du communisme au prix de 60 euros.

La sombra del mal en Ernst Jünger y Miguel Delibes

La sombra del mal en Ernst Jünger y Miguel Delibes

1 giugno 2011 (17:33) | Autore: Vintila Horia

Tags: Delibes, Jünger, libertad, mal, Nietzsche, nihilismo, técnica

Share on facebookShare on twitterShare on emailShare on pinterest_shareMore Sharing Services

Ernst Jünger (Heidelberg, 29 de marzo de 1895 – Riedlingen, 17 de febrero de 1998)

De dónde viene esto, cómo ha ocurrido, hasta dónde puede extenderse su hechizo. Todos lo vemos o lo intuimos de alguna manera, pero no basta leer libros o asistir a películas -que lo ponen en evidencia. Habría que actuar, intervenir, pasar de la constatación a la resistencia. Y ni siquiera esto bastaría en el momento amenazador en que nos encontramos. Habría que reconocer y definir abiertamente el mal y acabar con él. Al mismo tiempo, cada uno de nosotros, y de un modo más o menos comprometido, está implicado en el mal, gozando de sus favores, para vivir y hacer vivir. Aun cuando lo reconocemos y estamos de acuerdo con los escritores que lo delatan, algo nos impide protestar, nuestro mismo beneficio cotidiano, nuestra relación con su magnificencia. «La cuestión es saber si la libertad es aún posible —escribe Jünger—, aunque fuese en un dominio restringido. No es, desde luego, la neutralidad la que la puede conseguir, y menos todavía esta horrorosa ilusión de seguridad que nos permite dictar desde las gradas el comportamiento de los luchadores en el circo.»

O sea se trata de intervenir, de arriesgarlo todo con el fin de que todo sea salvado.

Lo que nos amenaza es la técnica y lo que ella implica en los campos de la moral, la política, la estética, la convivencia, la filosofía. Y la rebeldía que hoy sacude los fundamentos de nuestro mundo tiene que ver con este mal, al que llamo el mayor porque no conozco otro mejor situado para sobrepasarlo en cuanto eficacia. Ya no nos interesa de dónde proviene y cuáles son sus raíces. Estamos muy asustados con sus efectos, y buscar sus causas nos parece un menester de lujo, digno de la paz sin fallos de otros tiempos. Sin embargo hay un momento clave, un episodio que marca el fin de una época dominada por lo natural —tradiciones, espiritualidad, relaciones amistosas con la naturaleza, dignidad de comportamiento humano, moral de caballeros, decencia, en contra de los instintos—, episodio desde el cual se produce el salto en el mal. Este momento es, según Ernst Jünger, la Primera Guerra Mundial, cuando el material, obra de la técnica, desplazó al hombre y se impuso como factor decisivo en los campos de batalla de Europa, luego del mundo, luego en todos los campos de la vida. Fue así como el hombre occidental universaliza su civilización a través de la técnica, lo que es una victoria y una derrota a la vez.

Este proceso, definido desde un punto de vista moral, ha sido proclamado como una «caída de los valores», o desvalorización de los valores supremos, entre los cuales, por supuesto, los cristianos. Nietzsche fue su primer observador y logró realizar en su propia vida y en su obra lo que Husserl llamaba una reducción o epoché. En el sentido de que, al proclamarse en un primer tiempo «el nihilista integral de Europa», logró poner entre paréntesis el nihilismo, lo dejó atrás como él mismo solía decirlo, y pasó a otra actitud o a otro estadio, superior, y que es algo opuesto, precisamente, al nihilismo. Desde el punto de vista de la psicología profunda, esta evolución podría llamarse un proceso de individuación. Pero tal proceso, o tal reducción eidética, no se realizó hasta ahora más que en el espíritu de algunas mentes privilegiadas, despertadas por los gritos de Nietzsche. Las masas viven en este momento, en pleno, la tragedia del nihilismo anunciada por el autor de La voluntad del poder. Aun los que, como los jóvenes, se rebelan contra la técnica caen en la descomposición del nihilismo, ya que lo que piden y anhelan no representa sino una etapa más avanzada aún en el camino del nihilismo o de la desvalorización de los valores supremos. Esta exacerbación de un proceso de por sí aniquilador constituye el drama más atroz de una generación anhelando una libertad vacía, introducción a la falta absoluta de libertad.

Todo esto ha sido intuido y descrito por algunos novelistas anunciadores, como lo fueron Kafka, Hermann Broch en sus Sonámbulos o en sus ensayos, Roberto Musil en su Hombre sin atributos, Rilke en su poesía oThomas Mann. Pero fue Jünger quien lo ha plasmado de una manera completa, en cuanto pensador, en su ensayo El obrero, publicado en 1931, y en el ciclo Sobre el hombre y el tiempo, o bien en sus novelas.

En opinión de Jünger, escritor que representa, mejor que otros, el afán de hacer ver y comprender lo que sucede en el mundo y su porqué, y también de indicar un camino de redención, hay unos poderes que acentúan la obra del nihilismo, desvalorizándolo todo con el fin de poder reinar sobre una sociedad de individuos que han dejado de ser personas, como decía Maritain, y estos poderes son hoy lo político, bajo todos los matices, y la técnica. Y hay, por el otro lado, una serie de principios resistenciales, que Jünger expone en su pequeño Tratado del rebelde y también en Por encima de la línea, que indican la manera más eficaz de conservar la libertad en medio de unos tiempos revueltos, como diría Toynbee, ni primeros ni últimos en la historia de la humanidad. Tanatos y Eros son los elementos que nos ayudan en contra de las tiranías de la técnica o de lo político. «Hoy, igual que en todos los tiempos, los que no temen a la muerte son infinitamente superiores a los más grandes de los poderes temporales.» De aquí la necesidad, para estos poderes, de destruir las religiones, de infundir el miedo inmediato. Si el hombre se cura del terror, el régimen está perdido. Y hay regiones en la tierra, escribe Jünger, en las que «la palabra metafísica es perseguida como una herejía». Quien posee una metafísica, opuesta al positivismo, al llamado realismo de los poderes constituidos, quien logra no temer a la muerte, basado en una metafísica, no teme al régimen, es un enemigo invencible, sean estos poderes de tipo político o económico, partidos o sinarquías.

El segundo poder salvador es Eros, ya que igual que en 1984, el amor crea un territorio anímico sobre el cual Leviatán no tiene potestad alguna. De ahí el odio y el afán destructor de la policía, en la obra de Orwell, en contra de los dos enamorados, los últimos de la tierra. Lo mismo sucede en Nosotros, de Zamiatín. Al contrario, según Jünger, el sexo, enemigo del amor, es un aliado eficaz del titanismo contemporáneo, o sea, del amor supremo y resulta tan útil a éste como los derramamientos de sangre. Por el simple motivo de que los instintos no constituyen oposición al mal, sino en cuanto nos llevan a un más allá, en este caso el del amor, única vía hacia la libertad.

El drama queda explícito en la novela Las abejas de cristal. En este libro aparecen los principios expuestos por Jünger en El obrero, comentados por Heidegger, enSobre la cuestión del Ser. El personaje principal deJünger es un antiguo oficial de caballería, Ricardo, humillado por la caída de los valores, es decir, por el tránsito registrado por la Historia, desde los tiempos del caballo a los del tanque, desde la guerra aceptable o humana a la guerra de materiales, la guerra técnica, fase última y violenta del mundo oprimido por el mal supremo. El capitán Ricardo evoca los tiempos en que los seres humanos vivían aun los tiempos caballerescos que habían precedido a la técnica y habla de ellos como de algo definitivamente perdido. Es un hombre que ha tenido que seguir, dolorosamente, conscientemente incluso, el itinerario de la caída. Se ha pasado a los tanques no por pasión, sino por necesidad, y ha traicionado unos principios, y seguirá traicionándolos hasta el fin. Porque no tiene fuerzas para rebelarse. Su mujer lo espera en casa y todo el libro se desarrolla en tomo a un encuentro entre el ex capitán sin trabajo y el magnate Zapparoni, amo de una inmensa industria moderna, creadora de sueños y de juguetes capaces de hundir más y más al hombre en el reino de Leviatán. Símbolo perfecto de lo que sucede alrededor nuestro. Zapparoni encargara a Ricardo una sección de sus industrias, y este aceptará, después de una larga discusión, verdadera guerra fría entre el representante de los tiempos humanos y el de la nueva era, la del amo absoluto y de los esclavos deshumanizados. Zapparoni sabía lo que se traía entre manos. «Quería contar con hombres-vapor, de la misma manera en que había contado con caballos-vapor. Quería unidades iguales entre sí, a las que poder subdividir. Para llegar a ello había que suprimir al hombre, como antes el caballo había sido suprimido». Las mismas abejas de cristal, juguetes perfectos que Zapparoni había ideado y construido y que vuelan en el jardín donde se desarrolla la conversación central de la novela, son más eficaces que las naturales. Logran recoger cien veces más miel que las demás, pero dejan las flores sin vida, las destruyen para siempre, imágenes de un mundo técnico, asesino de la naturaleza y, por ende, del ser humano.

Hay, sí, un tono optimista al final del libro. La mujer de Ricardo se llama Teresa, símbolo ella también, como todo en la literatura de Jünger, de algo que trasciende este drama, de algo metafísico y poderoso en sí, capaz de enfrentarse con Zapparoni. Teresa representa el amor, aquella zona sobre la que los poderes temporales no tienen posibilidad de alcance. Es allí donde, probablemente, Ricardo y lo que él representa encontrará cobijo y salvación. Porque, como decía Hólderlin en un poema escrito a principios del siglo pasado, “Allí donde está el peligro, está también la salvación”.

Miguel Delibes Setién (Valladolid, 17 de octubre de 1920 - 12 de marzo de 2010)

En cambio, no veo luz de esperanza en Parábola del náufrago, de Miguel Delibes, novela de tema inédito en la obra del escritor castellano, una de las más significativas de la novelística española actual. El mal lo ha copado todo y su albedrío es sin límites. Lo humano puede regresar a lo animal, sea bajo el influjo moral de la técnica y de sus amos, sea con la ayuda de los métodos creados a propósito para realizar el regreso. Quien da señales de vida humana, o sea, de personalidad, quien quiere saber el fin o el destino de la empresa —símbolo ésta de la mentalidad técnica que está envolviendo el mundo— esta condenado al aislamiento y esto quiere decir reintegración en el orden natural o antinatural. Uno de los empleados de don Abdón, el amo supremo de la ciudad —una ciudad castellana que tiene aquí valor de alegoría universal—, ha sido condenado a vivir desnudo, atado delante de una casita de perro y, en poco tiempo, ha regresado a la zoología. Incluso acaba como un perro, matado por un hortelano que le dispara un tiro, cuando el ex empleado de don Abdón persigue a una perra y están escañando el sembrado. Y cuando Jacinto San José trata de averiguar lo que pasa en la institución en que trabaja y donde suma cantidades infinitas de números y no sabe lo que representan, el encargado principal le dice: «Ustedes no suman dólares, ni francos suizos, ni kilovatios-hora, ni negros, ni señoritas en camisón (trata de blancas), sino SUMANDOS. Creo que la cosa está clara». Y, como esto de saber lo que están sumando sería una ofensa para el amo, el encargado «… le amenaza con el puño y brama como un energúmeno: «¿Pretende usted insinuar, Jacinto San José, que don Abdón no es el padre más madre de todos los padres?» Y, puesto que Jacinto se marea al sumar SUMANDOS, lo llevan a un sitio solitario, en la sierra, para descansar y recuperarse. Le enseñan, incluso, a sembrar y cultivar una planta y lo dejan solo entre peñascales en medio del aire puro.

Sólo con el tiempo, cuando las plantas por él sembra­das alrededor de la cabaña, crecen de manera insólita y se transforman en una valla infranqueable, Jacinto se da cuenta de que aquello había sido una trampa. Igual que las abejas de cristal de Jünger, un fragmento de la naturaleza, un trozo sano y útil, ha sido desviado por el mal supremo y encauzado hacia la muerte. Las abejas artificiales sacaban mucha miel, pero mataban a las plantas, la planta de Delibes, instrumento de muerte imaginado por don Abdón, es una guillotina o una silla eléctrica, algo que mata a los empleados demasiado curiosos e independientes. Cuando se da cuenta de que el seto ha crecido y lo ha cercado como una muralla china, ya no hay nada que hacer. Jacinto se empeña en encontrar una salida, emplea el fuego, la violencia, su inteligencia de ser humano razonador e inventivo, su lucha toma el aspecto de una desesperada epopeya, es como un naufrago encerrado en el fondo de un buque destrozado y hundido, que pasa sus últimas horas luchando inútilmente, para salvarse y volver a la superficie. Pero no hay salvación. Más que una. La permitida por don Abdón. El híbrido americano lo ha invadido todo, ha penetrado en la cabaña, sus ramas han atado a Jacinto y le impiden moverse, como si fuesen unos tentáculos que siguen creciendo e invadiendo el mundo. El prisionero empieza a comer los tallos, tiernos de la trepadora. No se mueve, pero ha dejado de sufrir. Come y duerme. Ya no se llama Jacinto, sino jacinto, con minúscula, y cuando aparecen los empleados de don Abdón y lo sacan de entre las ramas, lo liberan, lo pinchan para despertarlo, «jacintosanjosé» es un carnero de simiente.

“Los doctores le abren las piernas ahora y le tocan en sus partes, pero Jacinto no siente el menor pudor, se deja hacer y el doctor de más edad se vuelve hacia Darío Esteban, con una mueca admirativa y le dice:

-¡Caramba! Es un espléndido semental para ovejas de vientre -dice. Luego propina a Jacinto una palmada amistosa en el trasero y añade-: ¡Listo! »

Así termina la aventura del náufrago, o la parábola, como la titula Delibes. Fábula de clara moraleja, integrada en la misma línea pesimista de la literatura deJünger y de otros escritores utópicos de nuestro siglo. En el fondo Parábola del náufrago es una utopía, igual queLas abejas de cristal, o La rebelión en la granja, de Orwell; Un mundo feliz o 1984. Encontramos la utopía entre los mayores éxitos literarios de nuestro siglo, porque nunca hemos tenido, como hoy, la necesidad de reconocer nuestra situación en un mito universal de fácil entendimiento. La utopía es una síntesis contada para niños mayores y asustados por sus propias obras, aprendices de brujo que no saben parar el proceso de la descomposición, pero quieren comprenderlo hasta en sus últimos detalles filosóficos. Con temor y con placer, aterrorizados y autoaplacándose, los hombres del siglo XX viven como jacinto, aplastados, atados a sus obras que les invaden y sujetan, los devuelven a la zoología, pero ellos saben encontrar en ello un extraño placer. El mal supremo es como el híbrido americano de Delibes, que invade la tierra, la occidentaliza y la universaliza en el mal. Quien quiere saber el porqué de la decadencia y no se limita a sumar SUMANDOS arriesga su vida, de una manera o de otra, está condenado a la animalidad del campo de concentración, a la locura contraida entre los locos de un manicomio, donde se le recluye con el fin de que la condenación tenga algo de sutileza psicológica, pero el fin es el mismo Campo o manicomio, el condenado acabará convirtiéndose en lo que le rodea, a sumergirse en el ambiente, como Jacinto. Y de esta suerte quedará eliminado. O bien no logrará encontrar trabajo y se morirá al margen de la sociedad. O bien como el capitán Ricardo, aceptará un empleo poco caballeresco y perfeccionará su rebeldía en secreto, al amparo de un gran amor anticonformista, sobre el cual podrá levantarse el mundo de mañana, conservado puro por encima del mal. El rebelde, que lleva consigo la llave de este futuro de libertad, es el que se ha curado del miedo a la muerte y encuentra en «Teresa» la posibilidad metafísica de amar, o sea, de situarse por encima de los instintos zoológicos de la masa, que son el miedo a la muerte y la confusión aniquiladora entre amor y sexo. Es así como el hombre del porvenir vuelve a las raíces de su origen metafísico.

«Desde que unas porciones de nosotros mismos como la voz o el aspecto físico pueden entrar en unos aparatos y salirse de ellos, nosotros gozamos de algunas de las ventajas de la esclavitud antigua, sin los inconvenientes de aquella», escribe Jünger en Las abejas de cristal. Todo el problema del mal supremo está encerrado en estas palabras. Somos, cada vez más, esclavos felices, desprovistos de libertad, pero cubiertos de comodidades. Basta mover los labios y los tiernos tallos de la trepadora están al alcance de nuestro hambre. Sin embargo, al final de este festín está el espectro de la oveja o del perro de Delibes. La técnica y sus amos tienden a metamorfosearnos en vidas sencillas, no individualizadas, con el fin de mejor manejarnos y de hacernos consumir en cantidades cada vez más enormes los productos de sus máquinas. Creo que nadie ha escrito hasta ahora la novela de la publicidad, pero espero que alguien lo haga un día, basado en el peligro que la misma representa para el género humano, y utilizando la nueva técnica del lenguaje revelador de todos los misterios y de las fuerzas que una palabra representa. Una novela semiológica y epistemológica a la vez, capaz de revelar la otra cara del mal supremo: la conversión del ser humano a la instrumentalidad del consumo, su naufragio y esclavitud por las palabras.

Sería, creo, esclarecedor desde muchos puntos de vista establecer lazos de comparación entreParábola del náufrago y Rayuela, de Julio Cortázar, en la que el hombre se hunde en la nada por no haber sabido transformar su amor en algo metafísico o por haberlo hecho demasiado tarde y haber aceptado, en un París y luego en un Buenos Aires enfocados como máquinas quemadoras de desperdicios humanos, una línea de vida y convivencia instintual, doblegada por las leyes diría publicitarias de un existencialismo mal entendido, laicizado o sartrianizado, que todo lo lleva hacia la muerte. La tragedia de la vida de hoy, situada entre el deseo de rebelarse y la comodidad de dejarse caer en las trampas de don Abdón y de Zapparoni, trampas técnicas, confortables, o bien literarias, políticas y filosóficas, inconfortables pero multicolores y tentadoras, es una tragedia sin solución y la humanidad la vivirá hasta el fondo, hasta alcanzar la orilla de la destrucción definitiva, donde la espera quizá algún mito engendrador de salvaciones.

More Sharing ServicesShare|

Vintila Horia

Vintilă Horia. Spațiu și timp la Ezra Pound

Espace et temps chez Ezra Pound

http://www.centrostudilaruna.it/espace-et-temps-chez-ezra-pound.html

5 gennaio 2009 (12:39) | Autore: Vintila Horia

Tags: Bernanos, Dante, espace, Ezra Pound, Heidegger, Joyce, Kafka, Pound, temps, Yeats

Share on facebookShare on twitterShare on emailShare on pinterest_shareMore Sharing Services

Ezra Pound

Pour avoir défendu une position similaire, pour s’être attaqué à l’usure comme procédé hétérodoxe dans le cadre de l’Eglise de son temps, Dante perdit sa patrie, fut condamné à mort et dut passer le reste de ses jours loin des siens. Au XXème siècle, Ezra Pound subit le même sort…

Ce qu’on pourrait appeler “le plan vital” dans la poésie d’Ezra Pound ne peut trouver qu’une seule comparaison, ancienne mais toujours valable: l’œuvre de Dante. La poésie que ce grand Italien a produite ne se limite pas à La Divine Comédie mais comprend aussiDe la Monarchie, œuvre en prose contenant le projet d’une société basée sur l’idée impériale. Cette idée recèle une transcendance que l’homme doit conquérir en subissant les épreuves de l’enfer, épreuves de la connaissance en profondeur; en tant qu’être inférieur, il doit surpasser les purifications du purgatoire afin de trouver, avec l’aide de l’amour, considéré comme possibilité maximale de sagesse, les dernières perfections du Paradis. Dans cette optique, la Vie serait un voyage, comme l’imaginaient les Romantiques ainsi que Rilke et Joyce. Dans l’œuvre de Pound, ce qui nous rapproche de La Divine Comédie, ce sont les Cantos Pisans. Dans toute la poésie et la prose de Pound, comme dans tous les gestes de son existence, on repérera un souci quasi mondain de la perfection, confinant au métaphysique. L’homme, dans cette perspective, doit se perfectionner, non seulement sur le plan de la transcendance et de l’esprit, mais aussi dans le feu des affrontements momentanés qui composent sa vie de pauvre mortel. La perfection spirituelle dépend de l’héroïcité déployée dans le quotidien. “La lumière plane sur les ténèbres comme le soleil sur l’échine d’une bourrique”.

Une révolte contre le monde moderne

Le pire, chez Dante, l’ennemi qu’il combattit tout au long de sa vie d’exilé, fut la confusion consciente entre pouvoir temporel et pouvoir spirituel. La tâche du Pape, c’était de s’occuper de la santé et du salut des âmes. L’Empereur, lui, devait s’occuper du monde visible, sans jamais perdre de vue le but ultime. Le Souverain Pontife ne devait s’abstenir de lutter contre les maux du quotidien. L’homme est une combinaison d’antagonismes complémentaires. Sa complexe constitution psychosomatique révèle un désir d’harmonie finale, désir qui s’exprime sans cesse conformément à la “coincidentia oppositorum“. L’affrontement politique, qui caractérisa et marqua l’existence de Dante, constitue finalement le sceau typique d’un être capable de vivre et d’assumer la même essence, tant dans sa trajectoire vitale que dans son œuvre; la marque de l’affrontement politique confèrera une aura tragique à Pound également. Cette similitude dévoile non seulement une certaine unité de destin commune aux deux poètes mais aussi l’immuabilité de la tragédie humaine, (de l’homme en tant que zoon politikon, NdT), à travers les siècles. Le poète nord-américain ne put échapper au XXème siècle à ce sort qui frappa le Florentin six cents ans plus tôt. On constate une relation perverse avec la politique qui affecte l’homme et lui est dictée par le droit, ou plutôt le devoir, de se scruter sous l’angle du péché originel. La politique est le terrain où l’homme trouvera, avec le maximum de probabilités, une tribune pour se faire comprendre aisément et rendra ses pensers accessibles aux commentateurs.

Sur les pas des troubadours en pays d'oc

La révolte de Pound contre le monde moderne est une attitude quasi générique, consubstantielle à sa génération. En effet, c’est cette lost generation nord-américaine qui abandonna sa patrie lorsque le puritanisme céda le pas au pragmatisme, dans un mouvement comparable à la révolte de Kafka contre la technique considérée comme inhumaine. Mais ce n’est pas la technique qui définit le désastre. Heidegger a consacré un essai entier à ce problème crucial et nous savons désormais combien les machines et leur développement peuvent être nocives et ceci seulement par le fait qu’il y a malignité chez ceux qui les manipulent. Le problème nous apparaît dès lors beaucoup plus profond. Il s’agit de l’homme lui-même et non des œuvres qu’il produit. Il s’agit de la cause, non de l’effet. Déjà les romanciers catholiques français de la fin du XIXème, tout comme le Russe Dostoevskij, avaient souligné ce fait. C’est le manque de foi, la perte du sens religieux qui octroye à l’homme des pouvoirs terrestres illimités.

Le problème n’est donc pas physique mais métaphysique. Pound n’est certes pas un poète catholique. C’est un homme soulevé par une religiosité profonde qui se situe dans une forme d’ésotérisme compris comme technique de la connaissance. Ce qui lui permet d’utiliser les mêmes sources et de chercher les mêmes fins que Bernanos ou Claudel. Il n’est donc pas difficile de rencontrer des points communs -et d’impétueux déchaînements au départ d’une même exégèse- entre Pound et l’auteur du Journal d’un curé de campagne, qui lança de terribles attaques contre notre monde actuel après la seconde guerre mondiale.

Le Mal, c’est l’usure

En conséquence, nous pouvons affirmer que, de son premier à son dernier bilan, Pound sait où se trouve le mal. Il le définit par le terme usure, tout en se proclamant combattant contre tout système voué à l’utiliser sous les formes de l’exploitation, de l’oppression ou de la dénaturation de l’être humain et contre toute Weltanschauung ne se basant pas sur le spirituel. C’est là que les attaques de Pound contre l’usure, présentes dans les Cantos, trouvent leurs origines, ainsi que ses critiques d’un capitalisme exclusivement basé sur ce type d’exploitation et son désir de s’allier à une régime politique ressemblant à l’Empire défendu et illustré par Dante.

Ses émissions de Radio-Rome dirigées contre Roosevelt durant les dernières années de la guerre sont, dans ce sens, à mettre en parallèle avec les meilleurs passages des Cantos. Pour avoir défendu une position similaire, pour s’être attaqué à l’usure comme procédé hétérodoxe dans le cadre de l’Eglise de son temps, Dante perdit sa patrie, fut condamné à mort et dut passer le reste de ses jours loin des siens. Ezra Pound subit le même sort. Lorsque les troupes nord-américaines submergèrent l’Italie, Pound fut arrêté, moisit plusieurs mois en prison et, pour avoir manifesté son désaccord avec un régime d’usure, un tribunal le fit interner dans un asile d’aliénés mentaux. Son anti-conformisme fut taxé d’aliénation mentale. Cette leçon de cynisme brutal, d’autres défenseurs d’un régime d’usure, je veux dire de l’autre face de l’usure, celle de l’exploitation de l’homme en masse, l’apprendront. Cette usure-là engendre les mêmes résultats, en plus spectaculaire peut-être puisque le goulag concentre davantage d’anti-conformistes déclarés tels et condamnés en conséquence.

“L’usure tue l’enfant dans les entrailles de sa mère” déclare un des vers de la célèbre finale duCantos XV. Cet enfant pourrait bien être le XXIème siècle, celui que Pound prépara avec tant de passion, avec un soin quasi paternel. Ce siècle à venir est déjà menacé de tous les vices prévus par le poète, contrairement à sa volonté et à ses jugements empreints de sagesse.

* * *

Traduit de l’espagnol par Rogelio PETE, décembre 1985.
Archives de SYNERGIES EUROPÉENNES – VOULOIR (Bruxelles) – Janvier 1986.

More Sharing ServicesShare|

Vintila Horia