duminică, 14 octombrie 2012



Innegresc tiganii imaginea României?!



Numele cotidianului: AlterMedia România
Anul şi data apariţiei: 2/11/2007
Tematica: problema emigranţilor români din Italia
Categoria articolului: reportaje
Autorul articolului: Vasile Zarnescu
Titlul articolului: Innegresc tiganii imaginea României?!
Numărul fotografiilor: 2
Acces online: http://ro.altermedia.info/minoritati/innegresc-tiganii-imaginea-romaniei_7929.html#more-7929
http://adatbank.transindex.ro/regio/ispmn/sajto/?oldal=html|1542
Articolul:

Innegresc tiganii imaginea României?!


N. Red.: Acest studiu a fost primit în redacţie în 11 octombrie şi era programat să intre în serial. Crima comisă zilele trecute de ţiganul Mailat, care a oripilat întreaga Italie şi, acum, este comentată în toată Europa, ne determină să-l publicăm, independent, integral.
Vasile I. Zărnescu
ÎN STUDIUL Ubicuitatea războiului axiologic, publicat în decembrie 2000, am definit războiul axiologic drept „totalitatea formelor de luptă atipică întreprinse pentru distrugerea valorilor economice, politice, morale, religioase, culturale şi sociale ale unei naţiuni prin devalorizarea lor – prin bagatelizare, ridiculizare, denigrare, satanizare – şi înlocuirea lor cu altele – cu non-valori –, impuse de anumite centre de putere străine.“ Evident, cu ajutorul cozilor de topor din ţară. Tot acolo relevasem că dintre agresiunile axiologice comise contra României fac parte introducerea frauduloasă şi folosirea intensă a cuvântului „rom/rrom“ şi a derivatelor sale.
Am dezvoltat această ultimă idee în studiul „Cuvântul „rrom“: o agresiune axiologică“, tipărit, iniţial, înLUMEA Magazin (nr. 9/2005, pag. 10-11; vezi şi Novopress) şi, ulterior, mai extins, în Justiţiarul (din 14 septembrie 2005, pag. 7-8). Între timp, situaţia existentă (relevată îndeosebi în mass media externe, mai recent în unele publicaţii italiene şi britanice) a confirmat anticipările mele, în special teza că cuvântul „rrom“ constituie o agresiune axiologică, precum şi faptul, devenit tot mai evident, că ţiganii înnegresc imaginea României.
M. A. E. a impus Memorandumul HO3/169
În virtutea atribuţiilor mele profesionale, am realizat diverse sinteze pe această temă – a agresiunii axiologice reprezentată de cuvântul „rrom/rom“ –, materiale care au fost înaintate, pe cale ierarhică instituţională, „factorilor de decizie din stat“. Sunt înclinat să cred că, într-o mare măsură, inclusiv respectivele mele materiale au constituit unul din factorii care au stat la baza lansării Memorandumului HO3/169 din 31 ianuarie 1995, al Ministerului Afacerilor Externe al României. Acest Memorandum a explicat caracterul pernicios al folosirii cuvântului „rom/rrom“ şi, ca atare, cerea eliminarea cuvântului „rom/rrom“ din lexic (pentru început, cel puţin, din limbajul oficial şi, apoi, al mass media). Dar, în 1997, ex-ministrul Andrei Pleşu, obedient faţă de organismele internaţionale şi europene, a exhibat alt memorandum, prin care, dimpotrivă, a impus (probabil şi dintr-un interes personal, subiectiv) utilizarea denominaţiei incriminate anterior. Între timp, efectul acestei agresiuni s-a văzut deja: pe lângă cetăţenii obişnuiţi, chiar şi doi generali români ai Ministerului de Interne au avut de suferit la deplasarea în străinătate pentru că, în paşaportul lor, naţionalitatea este trecută prescurtat „Rom“ (şi nu Ro, ca până în 1997), iar, din această cauză, au fost luaţi drept ţigani: în consecinţă, celor doi generali li s-a refuzat intrarea în ţara respectivă şi, până la clarificarea situaţiei, au suferit tot felul de umilinţe, fiind ţinuţi în aeroport, „la izolare“! După ce a revenit la Putere, între 2001-2004, guvernul P.S.D. a uitat să reintroducă Memorandumul HO3/169 din 31 ianuarie 1995, dat pe vremea când guverna sub formă de patru litere şi două sigle: P.D.S.R + U.D.M.R.
Situaţia se menţine şi acum pentru că, evident, la Putere a revenit partidul „naţional“ liberal, care „apără“ interesele naţionale inclusiv cu ajutorul ministrului „liberal-ex-p.d.s.r.-ist“ Teodor Meleşcanu, acelaşi ministru care emisese Memorandumul HO3/169 din 1995! Dar acum nu s-a mai gândit să-şi reactiveze Memorandumul, pentru că este „liberal“ şi nu are coloană vertebrală, ci se apleacă după cum bate vântul, ’că de-aia e „liberal“, să fie liber în mişcări: de-aia a trecut de la P.D.S.R. la partidul Alianţa pentru România (care s-a aliat, inutil, Partidul Naţional Român), apoi, a trecut la P.N.L.
Între timp, efectelor memorandumului lui Pleşu li s-au adăugat vectorii externi, printre alţii, un ţigan italian – faimosul Adriano Celentano (care este ţigan cel puţin după fizionomie şi după tropismul ţigănesc manifestat în show-ul incriminat de românca belgiană Ioana Romanciuc Reali [1]). În acest sens, relevăm că, de când s-a lansat diversiunea substituirii cuvântului ţigan cu rrom, presa de limbă maghiară de peste tot îl foloseşte cu predilecţie pe acesta din urmă. Acest stil de exprimare a fost preluat şi de presa internaţională [2], îndeosebi în articolele referitoare la emigrarea ţiganilor din satul Zamoly, din Ungaria, care primiseră azil politic în Franţa [3]. Scandalul acordării de azil politic ţiganilor unguri s-a accentuat în urma publicării, de către revista britanică Jane’s Intelligence Digest, a informaţiei că Serviciile Secrete ruseşti ar fi dirijat respectiva acţiune, „pentru a compromite Ungaria în perspectiva aderării la Uniunea Europeană“ [4]. Deci, Marea Rusie, pe al cărei teritoriu soarele nu apune niciodată, ar fi pus piedici micii Ungarii folosindu-se de ţigani! Ar fi greu de crezut că această conspiraţie ar fi plauzibilă, dacă nu am şti că aceeaşi Mare Rusie se cramponează de o fâşie de pământ numită Basarabia. Pe de altă parte, nu-i mai puţin adevărat că Ungaria nu are importanţa Basarabiei, care este la Gurile Dunării, pe care Imperiul Rus vrea să le controleze – acum prin intermediul Ucrainei „independente“.
Marile ţări occidentale îi căinează pe ţiganii din România
Trebuie să remarcăm că toate ţările democrate europene (atât cele mari, ca Franţa, Germania, Marea Britanie, cât şi cele mici, ca Olanda, Belgia etc.) îi căinează pe ţiganii „români“ – căci, indiferent din ce ţări provin, sunt consideraţi ca venind toţi din România –, dar toate aceste ţări îi expulzează în România – indiferent dacă, spuneam, provin din alte ţări.
Fiind optimist, anticipasem că publiciştii, „analiştii“, oficialii obedienţi (cum sunt mulţi parlamentari) ş.a. se vor dumiri treptat de viclenia şi nocivitatea acestei agresiuni axiologice şi vor elimina singuri cuvântul „rrom/rom“ din limbaj, menţinându-l exclusiv pe acesta, consacrat istoric şi internaţional, de „ţigan“ – fără să mai fie nevoie de reintroducerea Memorandumului HO3/169 din 1995 al M.A.E. Am făcut publică această prognoză în studiul invocat la începutul articolului de faţă, care a fost tipărit în volumul Congresului de sociologie din 14-16 decembrie 2000. Între timp, prognoza mea începuse să se adeverească, îndeosebi între anii 2000-2004, întrucât tot mai mulţi ziarişti trecuseră la folosirea, în materialele lor de presă (scrisă sau audio-vizuală), preponderent a cuvântului „ţigan“, simultan cu cel de „rrom“, „rom“ şi, mai grav, „romanes“ (!) [5]. Această practică trăda, e-adevărat, ipocrizie şi, totodată, o anumită lipsă de curaj civic şi de spirit patriotic. Dar, oricum, era un început, un fel de protest tacit faţă de impunerea obedientă a folosirii escrocheriei grafice „rrom“, care, alături de practicile violente sau nonviolente (trafic de carne vie, de copii, de droguri, omoruri, furtişaguri, cerşetorie etc.) ale ţiganilor din ţară sau din afara ei, constituie un atentat la imaginea României în lume. Îmbucurător era faptul că, deja, unora le revenise curajul şi mândria naţională şi trecuseră la folosirea exclusivă a denominaţiei corecte, aceea de „ţigan“, precum Răzvan Popa şi Dragoş Boţa [6], de la Adevărul, şi Mihai Valentin Neagu, de la Libertatea, al cărui excelent articol [7] se asemăna, prin fineţea ironiei, perspectiva politică şi discernământ, cu cel al lui Bogdan-Ioan Matei, publicat în Puncte cardinale (Sibiu).
Pe de altă parte, trebuie să subliniez că, spre deosebire de ziariştii cărora le este frică să nu fie etichetaţi ca rasişti, xenofobi, antiţigani etc. dacă ar folosi exclusiv cuvântul „ţigan“ şi, de aceea, îl evită, mulţi dintre liderii ţiganilor utilizează în vorbirea lor, cu naturaleţe, denominaţia de „ţigan“, ca dovadă că încă nu s-au obişnuit cu artificialul „rrom“, impus tendenţios de anumite grupuri de presiune: astfel,
„preşedintele filialei judeţene a Partidei Romilor, Paustin Bălan, s-a arătat nemulţumit de modul în care va fi organizat biroul (pentru integrarea ţiganilor, de pe lângă Prefectura judeţului Bacău – n.n.). El a spus că, iniţial, era prevăzut ca toţi cei patru angajaţi să fie romi, nu numai unul singur. «Unul nu va face faţă la cei 60.000 de ţigani, câţi sunt în judeţul Bacău şi la toate problemele lor, a spus el. Dacă eram mai mulţi, ne puteam duce noi pe teren la ei, aşa cred că toţi ţiganii vor veni la biroul din Prefectur㻓 [8].
Sau:
„Silvian Filoti (…), vicepreşedintele Comunităţii Etniei Rromilor (sic), filiala Dolj, ne-a declarat că a reuşit cu greu să-i determine pe ţigani să renunţe la acţiunile de protest: «Oamenii erau decişi să facă măcel. Am primit telefoane şi din celelalte judeţe ale Olteniei, în caz că avem nevoie de ajutor. Noi nu vrem decât să ne integrăm, iar ceea ce se scrie despre ţigani nu face decât să asmută populaţia majoritară împotriva noastr㻓 [9].
Chiar dacă liderul ţigan ameninţa cu neruşinare, dar voalat, în esenţă expunea preţiozităţi – învăţate de la liderii instruiţi, de teapa sociologului-ţigan Gheorghe Nicolae –, pentru că nu i-a oprit nimeni, niciodată, să se integreze, nu i-a „discriminat“ nimeni.
Dimpotrivă, în Socialism, când erau cei mai protejaţi atât ideologic, cât şi de miliţie, care îi dijmuia (ca şi acum, de altfel), erau duşi inclusiv cu Miliţia la întreprindere să muncească şi să aibă din ce trăi, dar ei mergeau doar ca să fure (pentru că munca era grea şi nu aducea acelaşi profit ca furtul); la fel, profesorii se duceau acasă la ţigani, ca să-i invite pe puradeii lor la şcoală, unde veneau doar ca să fure, să spargă geamurile şi să-i agreseze pe copiii românilor. Aşa că gogoriţa cu „asmuţitul“ nu este decât o chestie „curat ţigănească“ – dacă ni se permite să parafrazăm expresia „curat jidănească“, a lui Karl Marx, care şi el era cam jüden – adică jidan, deoarece cuvântul provine din germanicul jüden – care, printr-o uşoară deformare fonetică, a dat, în limbile cu scriere fonetică, precum ceha, polona, rusa, maghiara cuvântul jidan şi, apoi, a fost introdus în limba română, prin imigrarea lor aici, după alungarea lor din ţările respective. Pentru că veni vorba, pentru a desemna această populaţie, trebuie folosit numai cuvântul „jidan“ – care nu are nimic peiorativ în el. Dimpotrivă, este denumirea statuată istoric şi corectă ştiinţific pentru această ramură a iudeilor; căci „jidan“ nu este tot una cu „evreu“ – fapt pe care-l ştiu, dar îl ascund, şi indivizii în cauză! Voi dezvolta în alt studiu aceste aspecte, dar, până atunci, îi rog pe editorii care vor avea curajul să-mi vor tipărească textul să nu se sperie şi să lase cuvântul „jidan“ la locul lor.
Cât despre actualul deputat al ţiganilor, Mădălin Voicu, acesta a spus, frecvent, în Parlament: „ — Să nu ne ţigănim!“, întrucât el se laudă că este un metis. Adevărul este că, dacă nu era propaganda făcută în presa audio-vizuală (căci pe aceea scrisă ei nu o citesc, fiindcă nu au cum, neştiind carte) – îndeosebi după impunerea de către Andrei Pleşu a folosirii escrocheriei „rom/rrom“ –, atunci cvasitotalitatea ţiganilor nici nu ar fi ştiut că sunt „romi“ sau chiar „rromi“, deoarece ei se ştiau, din totdeauna, că sunt doar ţigani. De exemplu, când, în 14 nov. 2006, pe postul Realitatea TV, s-au transmis imagini de la demonstraţia stradală din str. Zăbrăuţi, din cartierul Ferentari, Sectorul 5, demonstranţii, în cvasitotalitatea lor erau ţigani. În timpul pertractărilor cu reporterii, cineva a strigat din public: „Să vină primarul Vanghelie, că-i ţigan de-al nostru!“
Cuvântul „ţigan“ nu este peiorativ
Ca şi cuvântul „jidan“ , nici „ţigan“ nu are nimic peiorativ în el; noţiunea, în sine, e nevinovată. În schimb, modul de viaţă şi comportamentul agresiv, neschimbate de secole, ale ţiganilor sunt cele care le conferă caracteristica peiorativă – ba, încă, semnificând un pericol social –, nu numai în România, ci peste tot în lume. Cuvântul „ţigan“ are, dimpotrivă, o conotaţie generică – şi, deci, nobilă – în el, căci dezvăluie originea cu care etnia se mândreşte: „ţigan“ provine, se pare, din expresia „ti gange“, care ar însemna în limba hindusă „de dincolo de Gange“ – de unde ar fi provenit ţiganii (aduşi în Ţările Române de tătari; de aceea, după cum arată Nicolae Iorga, erau numiţi şi „tătăraşi“). Istoricul Mircea Dogaru, într-o emisiune de la postul DDTV, l-a infirmat pe Iorga, indicând altă rută, şi spunând că numele de ţigan ar fi venit de la asocierea cu un alt trib, care „se ocupa cu ghicitul în ghioc“ (sic). Unii ţigani, care vor să-şi confecţioneze o genealogie mai răsărită, precum sociologul-ţigan Gheorghe Nicolae, pretind că denumirea provine dintr-un cuvânt grecesc, „Athinganoi“ (?!), care ar fi însemnat „de neatins“ şi care ar fi dat, ulterior, cuvântul ţigan. Cred că, mai degrabă, „Athinganoi“ a dat, prin prescurtare, pe „ating“, nu pe „ţigan“. Apoi, dacă însemna „de neatins“, relevă, totuşi, faptul că era un îndemn să nu fie atinşi, fiindcă, atunci, ca şi acum, erau la fel de împuţiţi şi nu trebuiau atinşi, ca să nu te murdăreşti! Probabil că de la această lecţiune a cuvântului provine respingerea de către ei ai denumirii, fiindcă le reaminteşte mizeria fizică şi morală. Dar nici cuvântul „rom“ nu are nici o legătură cu ei. Ideologii lor pretind că „rom“ înseamnă, în „limba“ lor, „om“. Dar „om“ nu este un nume de etnie, deci nu există nici o raţiune să fie folosit. Decât una subversivă, ca în cazul de faţă: de compromitere a României, prin asocierea ţiganilor cu românii. Nu degeaba ţiganii sunt susţinuţi de Fundaţia Söröş.
Totodată, precizez că există şi posibilitatea ca să îşi atribuie de bună voie – sau sub viitoarea presiune spontană a românilor – denumirea, de exemplu, de gipsy (sună occidental şi chiar e chic), de „neoindieni“, de „gerrmani“ etc. Eu pe acesta din urmă li l-am propus, căci le va deschide toate porţile Europei şi chiar mai departe. Căci, de ce să-şi atribuie ei denumirea de „rom/rrom“ şi să fie confundaţi cu românii, care, deja, sunt blamaţi, consideraţi primitivi de către unguri în toată propaganda lor antiromânească, acum câţiva ani am fost etichetaşi ca „ţigani“ de Jirinovski, recent, şi de „fraţii“ francezi, iar, săptămânile trecute, şi de „romanii“ italieni – pe când germanii au prestigiul de oameni muncitori, meticuloşi, organizaţi, disciplinaţi, voluntari, la nevoie agresivi (căci au declanşat cele Două Războaie Mondiale şi alimentează, încă, mişcarea neofascistă): adică au unele calităţi similare cu ale ţiganilor, dar şi altele care le lipsesc ţiganilor şi de care aceştia din urmă ar avea nevoie ca să se civilizeze.
În mod cert, germanii nu s-ar supăra dacă ţiganii şi-ar zice „gerrmani“ – adică cu doi r, ca să se deosebească, totuşi, de germani –, pentru că, în plus, ei, germanii, au şi vocaţie pedagogică şi ar fi bucuroşi să se laude şi cu educarea ţiganilor, spre a nu mai fi blamaţi de sionişti pentru discriminarea negativă a Jüdens şi pentru pretinsul holocaust-unic-evreiesc. Apoi, germanii zic, ei înşişi, că sunt deutch, nu germani – o denumire dată de britanici (pe care nu prea îi înghit). În cazul însuşirii uneia dintre denumirile acestea, dacă, peste 50-100 de ani, nu îşi vor schimba, totuşi, comportamentul antisocial10 şi nu se vor civiliza, atunci lumea îi va apela tot „ţigani“ şi îi va alunga de peste tot, ca şi acum: din România, din Elveţia, Germania, Franţa, Anglia etc. Căci nici un nume pe care şi-l vor atribui nu va fi suficient ca – prin acest simplu fapt – să le schimbe modul de viaţă, condiţia socială şi istorică, dacă nu vor depune eforturi serioase să-şi depăşească statutul prin ei înşişi, iar nu prin incitările făcute de Fundaţia Söröş, de Smaranda Enache sau prin presiunile făcute în favoarea lor de Günther Verheugen, de Fundaţia franceză Romeurope etc.
Or, prin comiterea acestei agresiuni axiologice – impunerea denominaţiei artificiale „rrom/rom“ – nu vor mai avea nici o şansă să se integreze în România, deoarece românii nu vor accepta să li se asocieze numele cu cel al ţiganilor şi, apoi, să li se substituie ţiganii; se poate să se integreze în Hungaria, căci au acelaşi comportament ca al hunilor. Cazurile Hădăreni, Bolintin etc. trebuie să le fie un memento. Situaţia de la Hădăreni devenise iarăşi incandescentă, şi tot cu concursul organizaţiilor străine, cum relevase inclusiv ziarul Ziua, din 13 august 2005.
Deja, între timp, presa începuse să prevină asupra riscului izbucnirii unor noi conflicte cu ţiganii. Astfel, în comuna Cuza Vodă, din judeţul Constanţa, unde au ajuns să fie majoritari, ţiganii îi sileau pe români să le vândă casele la preţuri derizorii – cum făceau şi maghiarii în Ardeal în vremea Diktatului de la Viena – sau chiar îi alungau pur şi simplu din casele lor, iar români erau nevoiţi să plece, fiindcă Poliţiei îi era frică să intervină! [11] De asemenea, se întrevedeau conflicte cu ţiganii în comuna Bălteni, din judeţul Dâmboviţa [12]. Asta, ca să nu mai amintim de faptul că, în urma agresiunii unor ţigani din Târgu Jiu, soldatul în termen Marchiş a murit [13].
Astfel de evenimente tind să devină zilnice, după cum relevă toate mijloacele de comunicare în masă. Iar unii ţigani mai răsăriţi („lideri“!, căci au ajuns şi lideri) au tupeul să spună că „presa asmute populaţia majoritară“ asupra lor – ca şi cum românii majoritari ar fi nişte câini, care să fie asmuţiţi, iar ţiganii nişte mieluşei nevinovaţi şi hăituiţi.
Organizaţiile străine îi întărâtă pe ţigani
Trebuie să remarcăm că, în România, unele organizaţii străine, precum Project on Ethnic Relations [14] (P.E.R.) şi Fundaţia Söröş pentru o Societate Deschisă, [15] îi incită pe ţigani să îşi revendice „drepturile“ – escamotându-le obligaţiile. Din cauza acţiunilor unor organizaţii neguvernamentale şi ale „epistolelor transfrontaliere ale fundaţiilor cu profil brunet“ – cum se exprima, caustic, Mihai Valentin Neagu în materialul menţionat –, s-a ajuns în situaţia exercitării unor presiuni mai puternice de către unele organizaţii politice internaţionale:
„«Ajutorul pentru minoritatea ţigănească este unul dintre criteriile importante în ceea ce priveşte aprecierea unui guvern care depune eforturi pentru intrarea în Uniunea Europeană», a afirmat comisarul pentru problemele extinderii Uniunii Europene, Günther Verheugen, care şi-a început (…) vizita sa de trei zile în Slovacia. Scopul ei este cunoaşterea situaţiei minorităţii ţigăneşti. (…). «Mesajul vizitei mele aş vrea să-l dedic şi guvernelor Cehiei, Ungariei şi României», a adăugat comisarul după ce a sosit la Bratislava. (…). Verheugen a vorbit despre «marile deosebiri dintre declaraţiile autorităţilor slovace şi realitatea în ceea ce priveşte asigurarea ajutorului social pentru ţigani». A recunoscut, însă, că problema asimilării lor este una dintre problemele importante ale Europei în curs de unificare“ [16].
Dacă Verheugen îi iubeşte atât de mult, de ce nu pledează pentru reţinerea lor în Germania – fie şi în puşcăriile lor umanizate şi educative, dar să îi ţină acolo –, şi îi trimite înapoi în România săracă, înapoiată etc., etc.?! În fond, li se încalcă drepturile fundamentale ale ţiganilor de a emigra şi a se stabili unde vor: „dreptul la libera circulaţie“ – parcă aşa suna propaganda făcută de Europa liberă, pe când îşi avea sediul la München, nu?! Mai ales că ţiganii sunt un popor migrator şi chiar vor să-şi atribuie calitatea de „popor transfrontalier“, ba chiar de „naţiune transnaţională“ (sic).
Printr-o ironie subtilă, Bogdan-Ioan Matei îşi exprima revolta faţă de politica fundamental greşită inclusiv a „instanţelor“ internaţionale:
„Pentru România, dar şi pentru celelalte state – încă naţionale – din jur, comunitatea ţigănească rămâne un lest, pe care ar trebui să îl transfere şi Europei integrate, spre constituirea căreia aspirăm. O Europă ai cărei arhitecţi vestesc, deja, că nu va mai avea etnii majoritare, fiindcă, pe un continent fără frontiere interioare, toate popoarele se vor transforma în comunităţi minoritare. Din defavorizaţi ai fiecărui stat în parte, cei circa 10 milioane de ţigani vor deveni, sub numitorul comun al unei probleme continentale, beneficiarii programelor atotcuprinzătoare redactate la Bruxelles şi Strasbourg. Programe în care vor trebui incluse soluţii şi pentru dezastruoasa situaţie sanitară şi pentru pecinginea infracţională şi pentru educaţia deficitară şi pentru concilierea legislaţiei comunitare cu altfel incompatibilul bagaj de tradiţii păstrate în căruţă (şi, de la o vreme, în Mercedesuri fără numere de înmatriculare) şi pentru amendarea lacrimogenă a legilor nemiloase ale pieţei muncii, unde meritele, eficienţa şi competenţa vor lăsa locul dictaturii submediocrităţii, botezate, public, «discriminare pozitivă». Veniţi de aiurea, marginalizaţi, nu fără temei, vreme de secole, dar încasându-şi, acum, vocal şi vindicativ, dividendele suferinţei, ţiganii vor fi unul dintre elementele ciudatei şi incertei coeziuni transfrontaliere sortite continentului. De dragul şi în contul lor, dar şi pentru uzul lor exclusiv, standardele pentru cetăţeniile comunitare vor fi sensibil coborâte… Prin ei şi pentru ei, Europa viitoare va fi cu câţiva paşi mai aproape de Asia“ [17].
Ţiganii: o bombă social-demografică cu explozie întârziată
Oricum, dacă problema maghiarilor reprezintă o bombă politică interetnică [18] – în special prin posibila promulgare, de către P.N.L. plus U.D.M.R., a autonomiei aşa-zisului Ţinut Secuiesc, deşi secui mai sunt vreo 500 de indivizi –, problema ţiganilor constituie o bombă social-demografică cu explozie întârziată, prin bolile transmise, prin conflictele provocate, prin înmulţirea în proporţie geometrică/exponenţială şi prin revendicările neîntemeiate de protecţie socială. Mai mult, spre deosebire de tendinţa generală de scădere a populaţiei româneşti, etnia ţigănească manifestă tendinţa contrară: de creştere demografică accelerată. Motiv pentru care, recent, preşedintele Traian Băsescu s-a gândit la problema sumbră a diminuării ponderii românilor.
Respectiva tendinţă a fost, deja, resimţită ca un pericol chiar de un lider din Hunedoara al asociaţiei ţigăneşti O del Amentza, care a propus un proiect de lege pentru a se introduce gratuitatea avortului pentru ţigănci, tocmai în vederea reducerii creşterii numerice a acestei etnii. [19] Dar, până la a-şi elabora un plan holistic de perspectivă în vederea integrării, ţiganii se preocupă mai mult de problemele pragmatice imediate, semnalate inclusiv de Gabriela Ştefan: „Mafia ţigănească şi-a constituit dispozitive informative în rândul avocaţilor, magistraţilor şi poliţiştilor“ [20].
În vederea facilitării „integrării“, ar trebui să admitem, ca primă consecinţă, să spunem nu „Voievodul ţiganilor“, ci „Voievodul rromilor“, nu „Am văzut ţigani fericiţi“, ci „Am văzut rromi fericiţi“, nu „Ţiganiada“ lui Ioan Budai Deleanu, ci „Rromiada“ etc., etc., pentru a pune în practică propunerea aberantă a ţiganului Gheorghe Sarău – care a publicat, acum câţiva ani, un dicţionar „rrom-român (!)“– de a se înlocui toate cuvintele cu tema „ţigan“ cu cele conţinând vocabula „rrom“. Dar ce vor trebui să facă cei care au numele de familie „Ţigănuş“?! Vor trebui să şi-l schimbe în „Romuş“?! Propunerea este făcută în introducerea la cartea lui Heinrich von Wlislocki, Despre poporul nomad al rromilor / Imagini din viaţa rromilor din Transilvania. Trebuie să relevăm că, aşa cum era de aşteptat, şi traducerea titlului cărţii reprezintă o escrocherie ţigănească, deoarece, în original, el este cu totul altul: Vom wandernden Zigeunervolke. Bilder aus dem Leben der Siebenbürger Zigeuner. Geschichtliches Ethnologisches Sprache und Poesie, von dr. Heinrich von Wlislocki, Hamburg, 1890. Traducerea corectă, textual, este:Despre poporul de ţigani care se deplasează din loc în loc. Imagini din viaţa ţiganilor celor şapte sate. Etnologie reală, limbă şi poezie [21]. Aşadar, este vorba de ţiganii din şapte sate şi nu este nici urmă de „rromi“ şi de Transilvania.
Trebuie să reţinem acest fapt: denumirea de „rom/rrom“ nu are nici o legătură cu ţiganii. Este o făcătură confecţionată cu scopul de a compromite deliberat România. În presa din Occident, din aceşti 18 ani apocaliptici, când se relevă infracţiunile comise acolo de către ţigani, nu se precizează că respectivele infracţiuni sunt făcute de către „ţigani veniţi din România“, ci de „români“. De aici încercările de a „expatria“ în România şi ţigani din alte ţări, sub pretextul că nu mai ştiu româneşte, fiindcă ar fi plecat de multă vreme din România!
Pentru a se vedea mai bine făcătura şi vectorii agresiunii care au pus-o la cale, este necesar să relev că, prin anii 1994-1995, un anume „Institut“ de sondaje, stipendiat de Fundaţia Söröş, a difuzat – îndeosebi printre şefii unor instituţii de stat – un chestionar pe teme socio-economice, în care, dintre toate cele vreo 15 minorităţi, întrebările nu se refereau decât la ţigani, denumiţi „romi“ (forma „rromi“ avea să se inventeze abia după protestul vehement, dar, din păcate, efemer, al românilor!). Apoi, limba lor se numea, în acel chestionar, „romalli“ (!).
Ulterior, când şi-au dat seama că făcătura „romalli“ este improprie şi li se încurcă limba în gură când o folosesc, au inventat „limba romani“. Astfel, acelaşi ţigan cu pretenţii de om de ştiinţă, Gheorghe Sarău, a postat pe Internet (la adresa www.pdffactory.com) lucrarea „RRomii, India şi limba rromani“ (sic). Abia după câţiva ani, când şi-au dat seama că nici făcătura „rromani“ nu se declină, nu are o semnificaţie precisă, nu are efectul scontat de confuzie şi, ulterior, de substituţie, au inventat sintagma „limba romanes“. Iar, pentru un străin, între a vorbi în limba „romanes“ şi a vorbi în „româneşte“ nu este nici o diferenţă fonetică semnificativă, mai ales că şi Parlamentul a început, din lene, să îşi publice documentele fără diacritice. Iar un străin tot fără diacritice citeşte. Aşa că între romanes şi romanes-te nu se mai observă diferenţa: toţi suntem ţigani, fiindcă vorbim romanes-te!
Totuşi, s-au format, în ultima vreme, şi profesori care predau ţiganilor „limba rromani“ (!), aşa cum ne relevă, în ediţia în limba română a prestigioasei reviste National Geographic, chiar una dintre aceste „profesoare“, care se miră cu seninătate când i se obiectează astfel: „Ce-mi trebuie să învăţ? Dar ce, eu nu vorbesc ţigăneşte?“ [22]. Dar, chiar şi cu această ocazie, presiunea realităţii îi impune autorului – ţigan, evident – să producă titluri ca acesta: „8 poveşti ţigăneşti despre cum e să fii rom în România“ (sic). Atât folosirea simultană a denumirii de ţigan şi rom/rrom, cât şi oscilarea în alegerea numelui „limbii“ ţigăneşti între „romalli“, rromani“ şi „romanes“ atestă caracterul artificial şi tendenţios al numelui sub care vor să ascundă idiomul ţigănesc, care se finalizează într-o dimensiune denigratoare pentru români: „limba romanes“ a „rromilor“, care, în ultima vreme, a început să-l piardă pe primul r, fiindcă mai toată presa a început să scrie „rom/romi“!
national-geographic.jpg
Iată de ce făcăturile „rom“, „rrom“, „rromali“ şi „romanes“ trebuie interzise şi obligaţi – sub sancţiuni severe – toţi vorbitorii şi cei ce scriu, mai ales în mass media, să întrebuinţeze numai cuvântul „ţigan“ şi derivatele lui.
Tot profesoara care predă ţiganilor „limba rromani“ relevă, printre altele, şi bomba demografică: „Mai toată lumea pe aici are 7-8 copii. În colonia Bistriţa, tot aici aproape, o familie care se numeşte Buhoi are 12 copii. Îmi povestea profesoara de la şcoala de acolo că s-a întâlnit cu mama lor, gravidă, la spital. Avea după ea un copil răpănos, cu muci la nas. A întrebat-o de ce nu-l spală pe copilul acela. «Auzi, doamnă, decât să-l spăl, mai bine fac altul curat» – i-a zis.“ [23] Evident, răpănosul mucos pe care-l ţinea de mână fusese făcut tot „curat“, dar a ajuns în starea aceea mizeră tot din cauza „filosofiei“ ţigăncii, care, cu acest comportament, a făcut 12 asemenea stârpituri, tot evitând să-i spele! Din această cauză trebuie să le dau dreptate, sub acest aspect, celor de la The Sun¸ care se tem de microbii de T.B.C. purtaţi de ţigani! Să remarcăm, totodată, şi tupeul ţigăncii, care se împuieşte ca şobolanii, tupeu şi prolificitate de care „umaniştii“ occidentali ar trebui să ţină cont mai din vreme, nu când va fi prea târziu.
Se pare, deci, că nu este o excentricitate gratuită avertismentul emis, la congresul neonaziştilor din Europa, ţinut recent în Germania, că, în curând, Europa va fi dominată de ţigani! Oricum, unul dintre liderii lor, deputatul P.S.D. Mădălin Voicu, ne ameninţase, şi el, acum vreo doi ani, că, dată fiind tendinţa exponenţială de înmulţire a ţiganilor, este posibil ca, peste câteva decenii, ţiganii să conducă România, nu doar pentru că sunt „rromi“, ci pentru că îi vor depăşi ca număr pe români! Sugerez editorilor de la National Geographic să traducă cele 26 de pagini despre ţigani în limbile de circulaţie internaţională în care apare revista. E util de ştiut şi ceea ce scriu unii ţigani despre ei înşişi, poate se mai lămuresc şi cei de la The Sun sau alţii ca ei, din Uniunea Europeană sau de la Mental Disability Rights International (M.D.R.I.), din S.U.A.
Necesitatea interzicerii cuvântului „rrom“ şi folosirii exclusive a cuvântului ţigan
Ce valoare pozitivă au, totuşi, articolele denigratoare, recente, din unele publicaţii italiene şi britanice, precum The Sun?! [24] Aceea paremiologică, din expresia paradoxală „Orice rău este spre bine!“ Fireşte, publicaţiile respective comit o denigrare deliberată a României, comentând, inexact, situaţii create de „cetăţeni români“. Dar ziariştii respectivi ori sunt nişte „guguştiuci“ ca aceia de pe la noi, ori sunt nişte mercenari care ne denigrează contra cost. Dacă erau oneşti, ei ar fi trebuit să scrie că infracţiunile au fost comise de „cetăţeni români de etnie ţigănească“ sau, pe scurt, de „ţigani din România“ – cum scrie, pe copertă I, National Geographic.
Fireşte, nu le putem cere funcţionarilor din ambasadele noastre în ţările respective să contracareze aceste agresiuni axiologice, devenite notorii: ei sunt prea ocupaţi să-şi facă micile târguieli personale ca să se mai ocupe de activitatea pentru care au fost trimişi acolo şi pentru care îi plătim. Cât despre mulţi dintre zariştii noştri, sunt prea proşti, prea fricoşi sau prea obedienţi ca să pună punctul pe i: să releve că indivizii despre care vorbesc respectivele publicaţii nu sunt „români“, ci ţigani. Şi să le spună ca atare, nu „rromi/romi“. Abia după aceea să li se cerceteze cetăţenia şi s-ar putea să aibă surpriza să constate că nu toţi imigranţii ţigani implicaţi în actele criminale sunt emigraţi din România, ci şi din alte ţări şi se dau ca fiind români.
Cât despre guvernele ţărilor în care aceştia comit respectivele agresiuni, trebuie să fie cât mai radicale: să îi condamne la pedepse maxime, iar, în anumite cazuri, să reintroducă pedeapsa cu moartea. Iar pasul următor să fie interzicerea sau condamnarea morală a tuturor organizaţiilor care le iau apărarea din motive comerciale sau subversive, dar sub pretexe „umanitare“, cum sunt Project on Ethnic Relations din România, Romeurope din Franţa şi Mental Disability Rights International (M.D.R.I.) din S.U.A. Aceasta din urmă a publicat, anul trecut, fotografiile unor copii ţigani, dar a făcut mare caz de suferinţele copiilor „români“. Primăria din Brăila s-a lăudat că va da în judecată M.D.R.I. pentru că a denigrat-o, dar, evident, nu a făcut-o, deoarece a aflat că respectiva ong este condusă de evrei americani [25]. Şi poţi să te pui cu evreii americani?! Semnificativ este şi faptul că M.D.R.I. şi-a confecţionat articolul după reţetele clasice ale dezinformării – după date şi fotografii inactuale, vechi de doi ani – şi l-a publicat în New York Times din 10 mai 2006, în preziua discutării rapoartelor de ţară în vederea aderării României la U.E. Din acest motiv, presa din România a avut, totuşi, curajul să-l califice ca fiind „mincinos“ [26].
În mod similar, adresez românilor îndemnul să nu mai cumpere nici un dicţionar Petit Robert, pentru că, tratând despre „români“, a ilustrat articolul cu şatra unor ţigani de lângă Sibiu. Şi mai sunt multe alte argumente ca să ilustrez faptul că ţiganii maculează imaginea României.
Dar, în mod necesar, mass media româneşti vor trebui, dacă vor să fie utile şi nu dăunătoare ţării, să elimine făcăturile „rrom/rom“, „romanes“ etc. şi să folosească exclusiv cuvântul ţigan, dacă nu vor să întărească imaginea întreţinută de The Sun sau alte asemenea tabloide, care au măcar scuza că nu ştiu româneşte şi confundă cuvântul româneşte – scris, pe Internet, romaneste, fiindcă multe publicaţii româneşti nu folosesc diacritice – cu făcătura ţigănească fără diacritice „romanes-te“.
Fireşte, ţiganii trebuie compătimiţi în masă: căci, dintre cei 1,5-2-3 milioane, câţi vor fi fiind în România, doar anumiţi indivizi o duc bine şi foarte bine – deputaţii lor din Parlament, consilierii lor din diverse ministere, avocaţii-ţigani care-i apără în diverse litigii, câteva clanuri din Bucureşti, din Strehaia etc., traficanţii de prostituate, de droguri, hoţii de buzunare, hoţii de fier vechi şi alte metale, spărgătorii de case, proxeneţii, cămătarii ş.a.; ceilalţi trăiesc într-o sărăcie lucie, într-o ignoranţă deplină, într-o mizerie fizică şi promiscuitate morală care ne trimit la „Evul Mediu întunecat“, cum sună titlul unei cărţi.
Totuşi, ţiganii înnegresc imaginea României, în primul rând, prin numeroasele infracţiuni comise atât în interior, cât şi în exterior – infracţiuni care constituie emergenţa modului lor funciar de viaţă şi care, deci, îi predetermină, ca indivizi, la acest tip delincvent de comportament – şi, în al doilea rând, îndeosebi din cauza liderilor lor, care au introdus diversiunea folosirii cuvântului „rrom“. În al treilea rând, înnegrirea imaginii este cauzată de înşişi „guguştiucii şi fătucile“ din mass media, care, din prostie şi slugărnicie, folosesc, în ştirile şi comentariile transmise pe post, diversiunea „rrom“ şi care, iar, în ultima vreme, din comoditate, nici nu se mai obosesc să utilizeze vocabula „rrom“, ci doar pe aceea de „rom“.
Dar acest fapt nu poate fi imputat ţiganilor de rând, ci vorbeţilor şi scribilor din mass media. Evident, introducerea acestei diversiuni nu poate fi imputată cvasitotalităţii masei de ţigani, căci, am văzut, cei mai mulţi nici nu ştiu că ar fi „rromi/romi“ – ei se ştiu, din totdeauna, că sunt ţigani şi îşi zic tot ţigani. Dar această diversiune a înlesnit şi înlesneşte asocierea dintre români şi România, cu ţiganii, care ar fi „romi“. Deşi Occidentul ştie cu certitudine că e vorba de o diversiune şi că e vorba de ţigani sadea nu de români, totuşi, continuă denigrarea ţării pe motivul că „românii“ ar fi speriat Occidentul cu crimele pe care le comit şi cu microbii pe care-i transmit.
Atunci, nu este evident că e vorba de o conspiraţie?! Nu era mai bine pe vremea când, în Occident, Pierre Accoce şi Daniel Pouget îşi publicaseră cartea Le Réseau Caraman – Treize Roumains ont fait trembler l’OTAN (Reţeaua Caraman – Cei 13 români care au speriat N.A.T.O.) [27]?! Cu precizarea, pentru cine nu ştie, că cei 13 erau, realmente, spioni români, nu borfaşi ţigani!
Escaladarea campaniei antiromâneşti în mass media occidentale
În această vară, îndeosebi în Italia, unii cetăţeni şi chiar oficiali şi-au manifestat ostilitatea contra românilor, în general, din cauza agresiunilor comise de ţigani. Dar, ceea ce este mai revoltător şi elocvent pentru lichelismul celor mai mulţi patroni şi ziarişti din mass media româneşti, este faptul că, în ştirile şi comentariile difuzate, „ştiriştii/ştiristele“ vorbesc numai de „cetăţeni români“ şi nu de „ţigani emigraţi din România“; şi nici nu dau pe post măcar poze cu indivizii respectivi, ca să se vadă că sunt ţigani. Deoarece, măcar în cazul celor trei care l-au tâlhărit pe regizorul Giuseppe Tornatore şi care fuseseră arestaţi de poliţie, în mod cert existau difuzate fotografiile lor de mass media italiene, care, în mod necesar, trebuiau transmise de către cele româneşti!
După ce, în 11 august 2007, au murit patru copii într-un incendiu din locuinţa unor ţigani din Livorno (incendiu revendicat de o organizaţie din Italia), a urmat escaladarea acestei campanii antiromâneşti. În 6 octombrie, a avut loc un alt mare incendiu într-o tabără de ţigani de lângă Napoli. Numai că toate posturile radio-tv româneşti vorbesc de „cetăţeni români“ sau, mai rar, de „romi“. Dar, postul Antena 3 mai arată: „Pe de altă parte, un senator italian a propus reintroducerea controalelor la frontiere, împotriva imigranţilor români. Membru al partidului naţionalist Liga Nordului, senatorul a declarat că măsura, impusă pe o perioadă limitată de timp, are ca scop doar stoparea afluxului de imigranţi dinspre România. Demnitarul l-a acuzat pe ministrul de Interne, Giuliano Amato că a lansat doar sloganuri şi că nu ia măsuri concrete, pentru rezolvarea situaţiei de urgenţă. Senatorul este şi iniţiator al unei moţiuni pe această temă. În document se cere aplicarea imediată a mijloacelor de intervenţie împotriva imigraţiei masive a românilor (sic).“ [28]
În replică, parlamentarii români sau măcar „ştiriştii“ postului Antena 3 ar fi putut propune aceeaşi interdicţie pentru italienii care vin în România, pentru că mulţi sunt mafioţi – unii fiind chiar arestaţi, în colaborare cu Interpolul –, iar alţii sunt „afacerişti“ – adică, în genere, escroci, îndeosebi printre cei care s-au implantat în Banat!
Oricum, este inexplicabil de unii folosesc şi vocabula „rom“ când redactează o ştire de genul acesta:
„Cel puţin o persoană a fost rănită ieri noapte după ce o mulţime de circa 200 de romi s-a adunat în cartierul Krasna Poliana din Sofia pentru a se răzbuna pentru un incident petrecut cu o seară înainte între ţigani şi skinheads, relatează Sofia News Agency. (…) Un grup de circa 200 de ţigani, inclusiv copii în vârstă de zece ani, înarmaţi cu topoare, bate, furci şi pietre au ieşit pe străzi strigând “moarte bulgarilor”, după ce, anterior, romi înarmaţi cutreieraseră cartierul şi ameninţaseră că îi dau foc, au declarat martori oculari pentru postul privat de televiziune bTV. Populaţia roma inarmata a blocat un bulevard si nu a mai permis nici unei masini sa treaca, a relatat Darik News. (…) Politia a fost trimisa imediat la fata locului, dar numarul jandarmilor - circa 40 - s-a dovedit a fi insuficient. Politistii nu sunt pregatiti pentru o confruntare cu tiganii si incearca sa calmeze situatia si sa previna escaladarea ei, a transmis bTV intr-o relatare de la locul faptelor.“ [29].
De vreme ce au curajul să apeleze la denumirea corectă, de „ţigan“, de ce mai amestecă şi vocabula „rom“, confecţionată artificial şi deliberat pentru a denigra România?!
Presa: „câinele de pază al democraţiei“
În concluzie, aparent simpla şi „inocenta“ impunere abuzivă a denominaţiilor „rrom/rom“, „romanes“ etc. provoacă grave consecinţe asupra României: nu doar de imagine, ci şi cu efecte pe termen lung asupra relaţiilor internaţionale, politice şi, evident, economice: toate firmele şi asociaţiile, organizaţiile erc. care au vocabula „rom“ în componenţă – ROMCARBON, ROMTRANS, ROMCONSULT, TAROM, ALROM, etc. – vor avea de suferit, vor fi considerate întreprinderi ţigăneşti şi îşi vor pierde prestigiul, clienţii relaţiile. De aceea se impune abrogarea memorandumului lui Andrei Pleşu şi interzicerea imediată a folosirii respectivelor denominaţii! Apropo de această situaţie, cum înţelege d-l colonel (r.) Teodor Meleşcanu – ajuns, acum, printr-un concurs de împrejurări, ministrul Apărării Naţionale, după ce, printr-o altă întâmplare, ajunsese ministru de Externe – să apere valorile naţionale ale României: reinstituind Memorandumul HO3/169 din 31 ianuarie 1995 al M.A.E. sau importând câţiva dintre italienii despre care ziarul La Natione spune că au provocat incendiul din Livorno: „Respectiva grupare care se autointitulează Grupul armat pentru epurare etnică, spune că aveau scopul să-i elimine pe romii care circulă pe teritoriul italian pentru că, sunt sătui de acţiunile lor criminale“ (sic) [30]. Greşelile gramaticale aparţin redacţiei de ştiri de la Antena 3. Referitor la această ştire, elocvent este şi unul dintre comentariile postate pe forum, adresat respectivilor italieni: „Cand veniti si la noi?“ Şi aproape mesajele de pe acest forum toate sunt calate pe aceeaşi idee.
Dar Antena 3 are, cel puţin, meritul că nu cenzurează textele forumiştilor, cum fac multe alte publicaţii, ca Ziua, Cotidianul, Adevărul etc., care înlocuiesc cuvântul ţigan şi derivatele sale cu… steluţe! Pentru că aşa am ajuns: în România de azi nu mai ai dreptul la folosirea cuvintelor limbii române!
vis_copil.jpg
Desigur, această interdicţie a fost impusă la presiunea organismelor internaţionale, ca expresie a obsecviozităţii guvernelor postdecembriste şi a dovezii că aceste guverne călcaseră în picioare independenţa şi suveranitatea României chiar înainte de a accepta intrarea, în patru labe, în Uniunea Europeană! Dar respectiva interdicţie nu este o scuză pentru lipsa lor de responsabilitate civică, mai ales că presa se consideră „a patra putere în stat“ şi „câinele de pază al democraţiei“! La aşa câine, aşa democraţie! Din păcate, nu am putut anticipa această degradantă şi neaşteptată involuţie a presei în studiul invocat31 aici, în introducere, deoarece îmi pusesem speranţa tocmai în acţiunea sanogenă a presei, despre care nu îmi imaginasem că va ajunge atât de mercenară şi de slugarnică.
Sunt surprins că preşedintele Traian Băsescu, care, în mod întemeiat, a semnalat corect multe aberaţii ale presei şi a şi fost chemat la „judecata“ făcăturii lui Adrian Năstase numită „Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării“ (!) – dar care este un consiliu eminamente antinaţional! –, nu se dovedeşte, totuşi, în stare să fie un „jucător“ şi pe acest teren: al subminării eficiente a României de către vocabula„rom“, care, realmente, împuţeşte şi înnegreşte imaginea României! Mai ales că presa internaţională îi dă pe tavă destule probe.
Presa internă a devenit, în mod evident şi în cea mai mare parte a sa, un pericol major pentru România, deoarece dezinformează opinia publică şi induce o stare halucinogenă de defetism, de lehamite, care să ducă la slăbirea rezistenţei la agresiune şi, implicit, să determine inacţiunea populară: defetism propice pentru organizaţiile oculte, care caută şi reuşesc să „ocupe“ România sub aspect financiar, economic, cultural, informaţional etc., fără a mai trage un foc de armă, ca în vremurile recent apuse. În aceasta constă, în esenţă, specificul războiului atipic, dar victorios, din vremea noastră, căruia i-a căzut victimă România!
Pentru tema studiului de faţă, esenţial de reţinut este faptul că impunerea de către guvernanţi, la presiunea unor organizaţii ţigăneşti, a utilizării artificiului lingvistic „rom“ – şi din ce în ce mai rar „rrom“ – atestă, o dată mai mult, antidemocratismul funciar al regimului instaurat prin retrovoluţia din 1989. Pentru că, în orice teorie, în orice compunere şcolară, „democraţia“ înseamnă „puterea majorităţii“. Or, nu este democraţie când impui unui întreg popor – format în proporţie de 90 la sută români şi de 87 la sută ortodocşi – ideile unor minoritari – fie ei ţigani, jidani autohtoni sau evrei veniţi din Israel, poponari, maghiari ş.a. Şi nu mai este suveranitate – nici măcar parţială – când organismele internaţionale impun României norme contrare tradiţiei, istoriei naţionale şi moralei minime, care este Decalogul. De aceea, primele măsuri care trebuie luate sunt interzicerea imediată a organizaţiilor cu caracter etnic, desfiinţarea imediată a Consiliului „Naţional“ pentru Combaterea Discriminării pentru că este antinaţional şi anticonstituţional şi modificarea Constituţiei prin eliminarea noţiunii de minoritate.
Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

duminică, 7 octombrie 2012


DESPRE CUM S-A SCRIS ISTORIA MOLDOVEI ÎN URSS



Adrian DOLGHI. DESPRE CUM S-A SCRIS ISTORIA MOLDOVEI ÎN URSS – UN EXEMPLU TIPIC AL IMIXTIUNII POLITICULUI ÎN VIAŢA DIDACTICO-ŞTIINŢIFICĂ


În: Transilvania / serie nouă, anul XXXVII (CXIII). ISSN 02550539, revistă editată de Centrul Cultural Interetnic Transilvania, sub autoritatea Consiliului Judeţean Sibiu. Numărul 11 / 2008. p.69-75.

Abstract
The first attempt of the publication of the one of the university rate of the History of Moldova, was effectuated by professor Naum Nartov, in 1947. The textbook was not published because of intrigues between the history sciences and the pressures of the Communist Party.
In 1951 was published the first volume, and the second in 1955. The first volume is a typically – stalynistic work with the pure propagandistic character, and the second was proved to be relative more honest and a little propagandistic than all the previously writings.
The elaborating process of the first synthesis of the first textbook of the History of Moldova, is a typically case of immixture of the Party/State in the didactic – scientifically activity from a framework of the Institute of higher education and scientific research of RSSM.

Statutul oficial al istoricului în statul sovietic avea un caracter dublu şi nedeterminat. Pe de o parte istoricul se prezenta ca luptător de partid, ce împărtăşea principiile abordării de clasă şi a „adevărului de clasă". Pe de altă parte se declara cercetător nepărtinitor al trecutului bazându-se pe principiul istorismului şi al obiectivităţii ştiinţifice. În contradicţiile dintre aceste poziţii, hotărâtor, era aproape întotdeauna ataşamentul istoricului faţă de aprecierea evenimentelor de pe poziţii de clasă. Partinitatea constituia un criteriu mult mai important de cât adevărul. Puterea politică a transformat ştiinţa în mecanism al sistemului politic. La includerea istoriei în regimul sovietic participa şi organele securităţii de stat. În şaptezeci de ani s-a creat un triunghi specific: PCUS – KGB – Academia de Ştiinţe şi instituţiile de învăţământ superior. Această „cooperare" s-a reflectat în formulările laconice a funcţiilor ştiinţei istorice: a depista şi demasca scopurile de clasă a „reacţionarilor occidentali"; a prezenta realizările socialismului matur; a educa ura faţă de exploatatori şi mândria pentru revoluţia săvârşită de popor; a demasca esenţa anticomunismului; a servi cauza progresului social. Aceste concluzii au fost efectuate nu în timpul regimului stalinist ci la mijlocul anilor 80, ceia ce dovedeşte că esenţa regimului totalitar, statutul ştiinţei istorice nu s-au schimbat pe parcursul întregii perioade sovietice.
„Necesitatea" argumentării anexiunilor făcute pe parcursul istoriei de Imperiul Rus, apoi de URSS, a justificării regimului instaurat în Moldova, pe de o parte, şi necesitatea asigurării cursului Istoria Moldovei cu un suport temeinic în vederea pregătii tinerilor istorici în spiritul „relaţiilor seculare ale poporului moldovenesc cu marele popor rus" întru realizarea obiectivelor regimului în teritoriu pe de altă parte, impunea necesitatea elaborării unui manual de Istorie a Moldovei, a unei sinteze a istoriei acestui teritoriu. Prima încercare de elaborare a unui astfel de manual aparţine profesorului N.Narţov, doctor habilitat, profesor universitar la Institutul Pedagogic. Paralel cu predarea cursului de Istorie a Moldovei, Narţov a efectuat şi unele investigaţii ştiinţifice fiind şi şeful secţiei de Istorie a Moldovei de la Institutul de Istorie, Limbă şi Literatură a Bazei Academiei de Ştiinţe a URSS în RSSM. Pentru prima dată în republică a fost creată o Catedră de Istorie a Moldovei în anul 1945 la Institutul Pedagogic. Fiind şef al acestei catedre, N. Narţov a întocmit proiectul programei cursului de Istorie a Moldovei. La 13 noiembrie 1945, proiectul a fost discutat şi aprobat la şedinţa catedrelor de ştiinţe socio-umanistice, iar la 15 noiembrie 1945 – la şedinţa Consiliului Ştiinţific al Institutului [[1]]. Planul Prospect al cursului Istoria Moldovei era compus din 22 de compartimente [[2]]. Tematica cursului era formulată în spiritul „relaţiilor seculare ale porului moldovenesc cu marele popor rus" şi a misiunii eliberatoare a acestuia, inclusiv a Uniunii Sovietice. Vom numi doar unele dintre aceste teme: Etnogeneza poporului Moldovenesc, Războiul Ruso-turc şi eliberarea poporului Moldovenesc de sub jugul turcesc; Basarabia în componenţa Imperiului Rus în prima jumătate a secolului XIX; Basarabia sub Jugul român 1918-1940; Lupta puterii sovietice pentru eliberarea Basarabiei; Reunirea (воссоединение) poporului moldovenesc şi întemeierea RSSM[[3]]. În acest Plan Prospect s-a evitat intenţionat introducerea unor teme ce ar fi impus tratarea unor aspecte ale istoriei celorlalte principate. Membrii Consiliului Ştiinţific şi-au expus opiniile, care deşi conţineau unele sugestii pentru îmbunătăţirea cursului, erau pozitive: Grosul I. şeful Catedrei Istoria URSS, spunea că „Proiectul Programei la Istoria Moldovei a fost alcătuit pe Baza cercetărilor profesorului Narţov şi este prima interpretare marxistă a Istoriei Moldovei" ; Şefa Catedrei Bazele Marxism-Leninismului, Claudia Sluţki, menţiona: „Proiectul discutat este primul proiect bazat pe metodologia marxist-leninistă şi că scopul acestui curs este de a da istoriei Moldovei o interpretare obiectivă de pe poziţiile sovietice"; În acest context e cazul de menţionat poziţia istoricului Mohov, lector superior, candidat în ştiinţe istorice, care mai târziu şi-a schimbat poziţia privind acest curs şi conţinutul machetei manualului propus de Narţov, el menţiona: „În programa discutată, teoretic bine se ilustrează influenţa culturii ruse asupra Istoriei Moldovei"; Directorul Institutului Pedagogic, Baranovschi A. a declarat „prin lucrare trece ca un fir roşu legătura firească a istoriei poporului Moldovei cu istoria marelui popor rus", după care a propus ca Planul Prospect să fie aprobat [[4]]. Consiliul Ştiinţific a decis de „a încuviinţa proiectul programei la istoria Moldovei şi a-l recomanda pentru aprobare Comisariatului Norodnic pentru învăţământ" [[5]]. Acesta a fost primul proiect cunoscut nouă, al programei cursului Istoria Moldovei. Însă din cauze necunoscute Comisariatul Norodnic pentru Învăţământ al RSSM nu a discutat proiectul programei, iar Comitetul pentru Învăţământul Superior de pe lângă Sovietul Comisarilor Norodnici al URSS n-a aprobat înfiinţarea acestei catedre. N. Narţov a fost transferat în cadrul Catedrei de Istorie a URSS, continuând să-şi predea cursul, iar Catedra de Istorie a Moldovei şi-a încetat existenţa.
În a doua jumătate a anilor '40, se simţea o criză acută a materialelor didactice, a literaturii de specialitate. Dacă manualele referitoare la Istoria universală şi Istoria URSS erau trimise din URSS, de la alte instituţii de învăţământ superior, atunci cele referitoare la Istoria Moldovei practic lipseau. Iar cărţile de origine românească au dispărut din biblioteci. Predarea cursului de Istorie a Moldovei se efectua iniţial în baza programei, a Planului-Prospect şi notelor efectuate de profesorul Narţov. Acest Plan-Prospect desfăşurat al cursului general de studi­ere a istoriei Moldovei a fost discutat şi, în principiu, aprobat de ins­tanţele ştiinţifice ale AŞ a URSS, în special a Institutului de istorie. În conformitate cu acest Plan-Prospect profesorul N.A.Narţov a desfăşurat o muncă în vederea redactării unui curs general de Istorie a Moldovei, menit să servească drept manual universitar.
După ce Narţov a pregătit macheta manualului de istorie a Moldovei, în organele superioare de partid şi de stat au început să parvină semnale că profesorul N. Narţov denaturează istoria Moldovei. Ca răspuns la aceste semnale, în ziua de 15 noiembrie 1946, la Institutul Pedagogic a avut loc o şedinţă comună a câtorva catedre: de Istorie a URSS, de Istorie Universală, a Bazelor Marxism - Leninismului, de Limbă şi Literatură Moldovenească, la care au fost invitaţi reprezentanţi de la alte catedre. La începutul şedinţei a luat cuvântul decanul Facultăţii de Istorie A.Gozun, după aceea profesorul N. Narţov a expus conţinutul de bază al machetei manualului său. Apoi a luat cuvântul doctorul în economie N. Mohov, care într-o formă categorică l-a învinuit pe profesorul N. Narţov de o serie de neajunsuri serioase cu caracter metodologic, de denaturare a factologiei în istoria Moldovei. Însă ceilalţi oratori, printre care şi A. Gozun, remarcând unele neajunsuri, subliniau, totuşi, că neajunsurile şi greşelile comise pot fi uşor îndreptate, deoarece este vorba numai de o machetă a manualului. Participanţii la şedinţă au atras atenţia profesorului N. Narţov asupra necesităţii de a lua în seamă observaţiile exprimate în procesul pregătirii machetei manualului pentru tipar [[6]].
Pe măsură ce redactarea acestui curs avansa, unele capitole şi com­partimente ale lui erau discutate la instituţiile ştiinţifice şi de învăţământ din Chişinău, Kiev, Moscova, pe marginile lor s-au făcut multe obiecţii critice, multe recomandări, în cele din urmă, încurajatoare, menite să grăbească elaborarea manualului. Unele probleme oglindite în acest manual de istorie, în curs de elaborare, de către pro­fesorul N.A. Narţov erau predate nu numai în instituţiile ştiinţifice şi de învăţământ, ci şi în faţa activului de partid şi sovietic din republică, în faţa propagandiştilor şi intelectualităţii de creaţie. Elaborarea cursului de Istorie a Moldovei era og­lindită în presa republicană şi a trezit o mare rezonanţă. La începutul anului 1947, redactarea manualului a fost încheiată. Lucrarea a fost prefaţată de academicianul N. S. Derjavin. Iată ce scrie academicianul N.S. Derjavin despre Narţov N.A. şi despre manualul său de istorie a Moldovei, întocmit de acesta: „Autorul cărţii de faţă profesorul N. A. Narţov, doctor în istorie, lucrează de mai de mult timp în domeniul istoriei Moldovei (inclusiv a Basarabiei) şi, fiind unul dintre cei mai buni specialişti în acest domeniu, se bucură de o mare popularitate printre istoricii şi filologii sovietici şi români" [[7]]. În continuare, academicianul spune: „Până la această lucrare a profesorului Narţov la noi n-a existat vreo operă de sinteză privind istoria care ar satisface cerinţele ştiinţifice ale cititorului sovietic contemporan. Lucrarea profesorului Narţov este prima operă în literatura istorică sovietică ce se ridică la nivelul cerinţelor ştiinţei şi contemporaneităţii şi, astfel complineşte o lacună considerabilă în cunoştinţele noastre despre marea noastră patrie şi strânsa ei familie frăţească de popoare în cunoştinţele noastre despre istoria eroicului popor moldav"[[8]].
Manuscrisul, după ce a fost redactat în corespundere cu obiecţiile făcute de recenzenţi, este trimis la principalele instituţii ştiinţifice din ţară spre a fi discutat şi apreciat, primind avizele de recenzie a mai multor savanţi istorici de seamă din ţară. Aceste avize importante au parvenit de la academicienii B. D. Grecov, V.I. Piceta, membrii corespondenţi A.M. Pancratova, A .D. Udalţov, profesorul M.V. Levcenco[[9]]. Aceste avize şi recenzii conţineau o serie în­treagă de obiecţii critice de ordin teoretic, factologic şi metodic. Cu toate acestea, aprecierile vădeau în linii mari o atitudine pozitivă binevoitoare, semnatarii lor recomandau manuscrisul spre pub­licare, după care s-ar fi operat amendamentele, concretizări­le cerute [[10]].
Academicianul V.I. Piceta a dat următoarea apreciere manuscrisu­lui: „Lucrarea lui N. A. Narţov este, de fapt, prima încercare de a întocmi o Istorie a Moldovei. Necesitatea unei asemenea opere este evidentă. Este imposibil să predai Istoria Moldovei în şcoala medie şi în cea superioară nedispunând măcar de un manual elementar. Opera lui este preţioasă prin însuşi materialul faptic înglobat. N. A. Narţov este destul de competent în problemele de istorie a Moldovei şi o revizuire a cărţii dintr-un alt punct de vedere, chiar şi adoptându-se o altă periodizare, nu va cons­titui o mare dificultate pentru dumnealui, va rezulta un preţios manual de Istorie a Moldovei". Încheind avizul, academicianul B. D. Grecov scrie: „Consider că avem de a face cu o carte folositoare. Conceptul cărţii merită tot sprijinul nostru. Deşi imperfectă, cartea îl familiarizează pe cititor cu Istoria Moldovei". Membrul corespondent A. M. Pancratova constata în avizul său: „Această operă amplă, denumită Istoria Moldovei, reprezintă prima în literatura istorică sovietică lucrare de sinteză a istoriei Moldovei din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Cartea este destinată să servească drept manual pentru instituţiile de învăţământ superior".
Profesorul M.V. Levcenco menţiona în avizul său: „După ce va lua cunoştinţă de această lucrare amplă, oricare cititor obiectiv va trebui să recunoască, totuşi, că autorul a făcut faţă acestor dificultăţi şi cartea dumisale este un aport conştiincios şi preţios la ştiinţă".
După parvenirea avizelor pozitive citate aici şi necitate, directorul Institutului pedagogic din Chişinău A. G. Baranovschi a recomandat în mod oficial manuscrisul lucrării profesorului N. A. Narţov editurii pedagogice „Şcoala sovietică" din RSSM, spre a fi editat în calitate de manual de istorie a Moldovei pentru instituţiile de învăţământ superior din republică [[11]].
Însă până la ieşirea manualului de sub tipar, la 8 august 1947, în ziarul republican „Sovetskaia Moldavia" („Moldova Sovietică") a fost publicat un articol semnat de K. Voronov, intitulat „Cum şi ce ne învaţă profesorul N. Narţov", în care macheta manualului şi cursul de lecţii al profesorului N. Narţov au fost supuse unei critici violente pentru propagarea ideologiei burgheze în rândurile tineretului studenţesc [[12]].
K.Voronov, autorul articolului, de fapt este un pseudonim sub care se ascund doi autori ai articolului: un istoric (Mohov) şi un filolog, care priveau duşmănos opera lui N. A. Narţov.
Semnatarii acestui articol voiau să folosească ziarul în anumite scopuri. În acel timp manuscrisul lui N.A. Narţov, care se mai afla în portofoliul editurii pedagogice „Şcoala Sovietică" din RSSM a dispărut, lucru foarte suspect. Iar în articol autorii analizează conspectele studenţilor şi nu cursul integral stenografiat sau manuscrisul: „În conspectele lecţiilor nu a fost dată schema marxistă a procesului istoric, nu este prezentată schimbarea formaţiunilor sociale pe teritoriul Moldovei, şi în limitele acestei scheme lipseşte caracteristica evenimentelor istorice în ordine cronologică" [[13]]. Învinuirile cele mai grave, conform realităţilor vremii, constau în naţionalism şi propagarea ideilor burgheze. Astfel, în articol se menţionează: „Profesorul urmează născocirile false ale istoricilor burghezo-naţionalişti germani" [[14]]. O caracterizare mai adecvată a lucrărilor lui N.Narţov a facut-o şeful Catedrei de Istorie Universală N. Koroliov în alocuţiunea sa, la şedinţa Consiliului Institutului, el a spus: „La o examinare mai atentă a manualului şi a cursului de lecţii la istoria Moldovei lui Narţov observăm că acesta a fost împrumutat, mai exact, copiat de la istorici germani şi români. Dacă manualul şi prelegerile se deosebesc cu ceva de istoricii germani şi români, aceasta-i în măsura în care o traducere proastă se deosebeşte de original" [[15]]. Aceste învinuiri publice au făcut ca să fie discutat cazul în organele de partid. La 23 august 1947, acest articol a fost discutat la şedinţa biroului de partid al Institutului [[16]], la 16-17 septembrie - la Colegiul Ministerului Învăţământului al RSSM, iar la 3-4 octombrie 1947 - la şedinţa Consiliului Institutului. Toate aceste şedinţe au susţinut critica exprimată la adresa profesorului N. Narţov în ziarul „Sovetskaia Moldavia". Discuţiile aveau, în fond, un caracter politic, nicidecum ştiinţific [[17]].
La 25 noiembrie a avut loc şedinţa Biroului C.C. al P.C.(b) al Moldovei în conformitate cu decizia căruia s-a suspendat predarea cursului de istorie a Moldovei la Institutul Pedagogic din Chişinău, iar profesorul Narţov a fost concediat din postul de şef al Catedrei de Istorie a URSS şi de conducător al aspiranţilor istorici; manualul de istorie a Moldovei, scris de Narţov a fost retras oficial de Institut de la editură [[18]]. La aceeaşi şedinţă, CC PC(b) a ordonat pregătirea unui alt manual de istorie a Moldovei. Biroul CC PC(b) M a luat sub control şi conducerea sa întregul proces de pregătire, de redactare şi editare a cursului de Istorie a Moldovei. În acest scop, a fost creată o comisie specială pentru scrierea unui curs marxist-leninist „ştiinţific" de istorie a Moldovei. Comisia era alcătuită din 17 persoane în frunte cu secretarul CC al PC(b) al Moldovei, responsabil pentru problemele muncii ideologice M.M. Radul. Din 1949, în fruntea comisiei se situează A. M. Lazarev [[19]].
Lui Narţov i s-a propus de la bun început să facă parte din comisia pentru elaborarea manualului şi să contribuie cu studiile sale la elaborarea acestuia, dar Narţov, simţindu-se ofensat, a refuzat categoric propunerea. Artiom Lazarev în articolul „Cum a fost scrisă Istoria Moldovei" menţiona: „Din păcate, profesorul Narţov a lăsat ca ambiţia să învingă bunul simţ, ca interesele personale să le predomine pe cele obşteşti" [[20]]. Dintr-un certificat al secţiei Instituţii Superioare de Învăţământ a CC PC(b) al Moldovei aflăm că Narţov N. s-a adresat către şeful secţiei propagandă şi agitaţie al CC PC(b)M tovarăşului Cernenea cu rugămintea despre reabilitarea sa ca savant ce a lucrat asupra problemelor Istoriei Moldovei. Profesorului Narţov i s-a comunicat că întrebarea despre reabilitarea sa poate fi rezolvată doar pe calea participării lui active în lucrul ştiinţific [[21]]. Acest fapt ne sugerează că membrii comisiei sus-numite au fost lipsiţi prin discreditarea lui Narţov de rezultatele cercetărilor sale, întâmpinând dificultăţi în elaborarea manualului. Cazul lui Narţov este un exemplu tipic al imixiunii organelor politice în viaţa instituţiilor superioare de învăţământ. Sfârşitul brusc al carierii sale este legată de concurenţa dintre tinerii istorici ce-au plăcut conducătorilor partidului şi istoricii consacraţi, mai învârstă. Dornic de afirmare, relativ tânărul Mohov a acţionat hotărâtor în discreditarea nu numai a lui Narţov, dar şi a lui Senchevici şi a altor istorici, construindu-şi cariera în mare parte pe criticile aduse acestora. Sfârşitul carierei de istoric a lui Narţov se datorează în parte şi faptului că acesta era evreu, din care cauză în 1948 a fost învinuit de rusofobie, devenind astfel, „ţap ispăşitor" al antisemitismului existent în cercurile conducătoare sovietice din epoca stalinistă târzie [[22]]. În acest caz, ne solidarizăm cu opinia lui Artiom Lazarev care menţionează: „Dacă în pofida neajunsurilor semnalate de avize şi recenzii, lucrarea lui Narţov ar fi fost publicată în anul 1947 în calitate de manual, chiar şi în acest caz lucrarea dată ar fi jucat, fie macăr temporar, un rol pozitiv, în primul rând, ca una dintre etapele de devenire a istoriografiei sovietice moldoveneşti şi ca primul şi deocamdată, singurul manual de istorie pentru studenţi, întrucât cu ajutorul lui aceştia ar fi studiat istoria ţinutului natal mai uşor decât fără nici un material didactic" [[23]]. Ne pare cu atât mai preţios acest manual nepublicat cu cât acesta n-a plăcut regimului, iar plagierile făcute de Narţov [[24]] din autorii români şi germani ar fi contribuit, posibil, l-a o cunoaştere mai obiectivă a istoriei.
După ce în anul 1947 Comitetul Central ordonase pregătirea unui manual de istorie a Moldovei, în 1948, Nikolai Mohov şi-a prezentat cu mândrie propunerea de periodizare şi schiţa cronologică, în 1949, membrii Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură au încheiat pregătirea machetei Cursului de istorie a Moldovei; au fost tipărite apoi 300 de exemplare. Editorii erau Aleksandr Udalţov şi Lev Cerepnin din Moscova, istoricii republicani Iakim Grosul şi Nikolai Mohov, şi ministrul educaţiei din Moldova, Artiom Lazarev [[25]].
Macheta cursului (referitor la această machetă a cursului de Istorie a Moldovei nu se utilizează în istoriografia sovietică termenul da „manual", iar autorul N. Mohov nici nu a pretins la această titulatură pentru lucrarea sa) [[26]] era un produs tipic al erei staliniste târzii. Aceasta urma o schemă marxistă foarte ortodoxă şi simplificată. Fiecare parte a cărţii corespundea unei formaţiuni social-economice (triburile primitive, feudalism, capitalism, socialism). Fiecare perioadă istorică era apoi descrisă în ordinea „corectă": mai întâi, sub raportul dezvoltării mijloacelor de producţie şi a relaţiilor de producţie, apoi în termenii suprastructurii politice şi, în sfârşit, din perspectiva dezvoltării culturii. Fiecare frază trăda lipsa de respect pentru cercetarea ştiinţifică şi, de asemenea, absenţa completă de studii ştiinţifice asupra istoriei Moldovei. Singurele surse la care se făceau referiri erau clasicii marxism-leninismului şi lucrările lui Stalin. Cartea era plină de declaraţii categorice asupra evenimentelor din trecutul îndepărtat, bazate doar pe unele dintre remarcile incidentale ale lui Lenin [[27]].
Versiunea mitului moldovenesc şi etnogeneza prezentate în această carte erau noi şi radicale. Se presupunea că valahii – geto-dacii romanizaţi care au trăit în regiunea dintre Nistru, Dunăre şi Carpaţi – s-ar fi contopit cu populaţia slavă indigenă. Unirea valahilor cu slavii de sud a dus la etnogeneza românească (sau valahă). Unirea valahilor cu slavii de răsărit a produs etno­geneza moldoveană. Cu alte cuvinte, deosebirea dintre români şi moldoveni îşi avea originea în faza istorică a „naţiunii burgheze" din secolul al XIX-lea [[28]]. Aceasta implica o apreciabilă diferenţă dintre cele două naţiuni şi limbile lor şi corespundea conceptului curent utilizat al limbii moldoveneşti ca limbă slavă sau romano-slavă.
Influenţa rusească şi slavă asupra istorici Moldovei, aşa cum era descrisă în acest volum, era zdrobitoare: toţi fruntaşii politici şi culturali basarabeni se presupunea că fuseseră influenţaţi de „marele popor rus şi de cultura lui avansa­tă". Acest ataşament pro-rus culmina cu interpretarea anexării Basarabiei în 1812 şi cu formula răului mai mic. Politica colonială ţaristă subiectivă şi opresiunea naţională şi socială au fost complet trecute cu vederea, în timp ce consecinţele pozitive obiective ale anexării au fost subliniate: raidurile tătari­lor au fost stopate, dezvoltarea economică, politică şi culturală au fost accele­rate, produsele basarabene s-au putut vinde pe pieţele Rusiei, ideile ruseşti înaintate au ajuns la Chişinău, iar revoluţionarii ruşi au întărit mişcarea revoluţionară din Moldova.Influenţa poporului rus şi a intelectualităţii avan­sate a fost tratată drept absolut pozitivă, iar toate consecinţele negative au fost blamate, sub entitatea abstractă „ţarism". Administraţia ţaristă a fost apreciată drept un factor pozitiv, cu toate viciile sale [[29]].
Ataşamentul pro-rusesc domina conţinutul, în vreme ce ata­şamentul pro-sovietic se remarca prin absenţă. Nu se făcea nici o referinţă la „familia popoarelor sovietice" şi foarte puţine la presupusa legătură naturală dintre popoarele moldovean, rus şi ucrainean. Cartea conţinea de asemenea şi semne ale unui ataşament pro-moldovean. Erau accentuate unicitatea şi trăsăturile specifice ale istoriei moldoveneşti, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată înainte. Guvernarea ţaristă era condamnată pentru planurile ei de rusificare a poporului moldovean şi intenţia de a distruge cultura sa, ceea ce constituia, de asemenea, o atitudine demnă de a fi remarcată în contextul evaluării pozitive a aceluiaşi regim din Basarabia. În plus, autorii încercau să demonstreze rădăcinile locale ale mişcării revoluţionare din Basarabia, deşi se ştia că mulţi dintre revoluţionari erau ucraineni şi ruşi. Comandantul militar rus Grigori Kotovski era glorificat ca „faimosul fiu al poporului moldav", deşi era etnic rus[[30]]. Acest lucru implica faptul că autorii defineau poporul moldovenesc alternativ, fie cu un concept teritorial, fie cu unul etnic. Totuşi, în ambele cazuri patriotis­mul local, solidaritatea şi mândria naţională erau pe cale de a fi fabricate, ca factor mobilizator. Ar trebui observat că, totuşi, atât naţionalismul rus, cât si cel moldovean erau subsumate structurii ortodox-comuniste a manualului şi nu, ca în studiile de mai târziu, conceptului sovietic de "prietenie a popoarelor" [[31]].
Macheta a fost trimisă, spre luare de cunoştinţă şi discutare, instituţiilor ştiinţifice şi universităţilor din Moscova, Leningrad, Kiev, Odesa, Voronej, Tartu, Kazani, Cernăuţi, Minsk, Tbilisi, Taşkent şi din alte oraşe. Din toate acestea au parvenit zeci de avize, observaţii şi deziderate de care s-a ţinut cont la redactarea textului manuscrisului [[32]].
La sfârşitul anului 1949, de la Institutul de Istorie a Academiei de Ştiinţe a URSS la CC PC(b) din RSSM a sosit o scrisoare prin care se anunţa că va avea loc discutarea machetei Cursului de Istorie a Moldovei, şi direcţia Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe a URSS roagă de a delega pe cineva pentru a participa la discuţie, de asemenea să se confirme numele persoanelor. La Moscova a fost delegat grupul de autori Lazarev A. – preşedintele Comisiei de elaborare a cursului, Mohov N., Grosul I., Şemiacov D., Berezneacov N. [[33]].
În luna ianuarie a anului 1950 persoanele sus-numite au asistat la discutarea machetei primului volum al Istoriei Moldovei la Institutele de Istorie şi la Universităţile din Kiev, Moscova, Leningrad [[34]], de la care au primit„recomandări şi sfaturi preţioase" de care urmau să ţină cont în elaborarea cursului de sinteză, menit să servească şi în calitate de manual universitar.
Potrivit celor invitaţi să comenteze "macheta", această folosire a termenului „Moldova" era prea liberală. Se socotea de asemenea că era perfect clar publicului cititor că teritoriul Basarabiei nu era tot una cu teritoriul RSSM. Istoricii se întreceau în a dovedi că, deoarece regiunea Hotinului aparţinea acum Ucrainei, revoltele de la Hotin făceau parte şi ele din istoria Ucrainei, şi nu ar fi trebui tratate în manual [[35]].
Astfel, Istoria neamului nostru practic a fost scrisă de persoane incompetente în domeniu, cele scrise de autorii „autohtoni" erau recenzate şi practic re-scrise de istoricii de la Moscova, Kiev etc.
Deşi macheta manuscrisului a fost discutată la diferite instituţii de învăţământ şi ştiinţifice din URSS, opera aceasta rămânea să fie nejustificată ştiinţific şi fără bază izvoristică bine cizelată, fără argumentări ferme şi precise şi apoi, după cum menţionează însuşi Artiom Lazarev „CC al PC(b) al Moldovei ţinea la control permanent desfăşurarea scrierii şi nivelul ştiinţific al cursului de sinteză a Istoriei Moldovei. Biroul CC PC(b) din Moldova asculta anual la şedinţele sale raportul preşedintelui comisiei în problema dată, aprecia starea de lucruri, "acorda ajutorul necesar, dădea „o serie de noi recomandări şi sfaturi" de care ţineam seama atât în munca organizatorică, cât şi în procesul cercetărilor ştiinţifice [[36]]." Totul se ţinea sub un control riguros, pentru ca să fie scrisă o istorie marxist-leninistă şi să nu se găsească cineva care să scrie vreo propoziţie în care să se conţină adevărul istoric despre neamului nostru.
În 1951, a apărut în librăriile din Chişinău primul din cele două volume ale cărţii "История Молдавскои ССР". Editorii erau Udalţov şi Cerepnin, care figuraseră şi printre editorii machetei. Spre deosebire de „КурсИстории Молдавии", noua apariţie a fost în general bine primită. Recenzia din „Вопросы истории" conchidea că, exceptând câteva neajunsuri minore (revista fiind totuşi destinată cercului de istorici), cartea constituia un eveniment major în istoriografia sovietică. O recenzie absolut pozitivă descoperim în Moldova Socialistă din 2 iulie 1952, cu titlul „Un prinos la dezvoltarea culturii Moldoveneşti" de Ipatenco P. Aducerea unor citate aici ne scuteşte total de orice comentariu, întrucât acestea dezvăluie în totalitate caracterul atât „ştiinţific" cât şi ideologic al acestei prime sinteze (menit să joace rolul de manual universitar pentru studenţi): „Numai în învoielile (adică libertăţile democratice – n. n.) Moldovei Sovietice a putut fi scrisă istoria adevărată a poporului moldovenesc" [[37]],„Luminarea faptelor istorice cu farul învăţăturii marxist-leniniste are o mare însemnătate pentru educarea ideincă - politică a truditorilor din republica noastră, pentru lichidarea afirmaţiilor false ale istoriografiei române, care schimonosesc adevărul istoric, pentru a otrăvi conştiinţa norodului truditor, pentru a cleveti marele popor rus." În concluzie autorul menţionează: „În întregime „Istoria Moldovei" volumul I îi un prinos mare la dezvoltarea culturii Moldoveneşti, naţională după formă şi socialistă după conţinut, un spor al ştiinţei istorice sovietice" [[38]].
Cea de-a doua parte a aceleiaşi istorii, publicată la doi ani după moartea lui Stalin, conţinea unele puncte de vedere şi concepte remarcabile. Primul lucru ce se evidenţia, din nou: completa lipsă a referirilor la literatura şi sursele istorice, în cea mai bună tradiţie stalinistă, doar Marx, Engels, Lenin şi Stalin erau citaţi. Spre deosebire de lucrările anterioare din perioada interbelică, cartea conţinea date despre unele eşecuri ale mişcării revoluţionare din Moldova. Se observă că sovietele locale sprijiniseră Guvernul Provizoriu în 1917-1918, în vreme ce bolşevicii locali nu reuşiseră să întreprindă o acţiune decisivă împotriva Sfa­tului Ţării. Revoltele de la Tighina, Hotin şi Tatarbunar erau caracterizate ca slabe, izolate, prost pregătite şi rău conduse [[39]]. În acest sens cel de-al doilea volum era mai onest decât scrierile anterioare şi relativ mai puţin propagandistic.
Reînnoirea interpretării evenimentelor avea să devină acum trăsătura permanentă a istoriografiei moldoveneşti. La prepararea primei sinteze istoricii moldoveni au descoperit că de fapt, sovietele preluaseră puterea la Chişinău şi în alte oraşe la sfârşitul lui decembrie 1917 şi la începutul lui ianuarie 1918. Autorii au punctat preluarea puterii revoluţionare la Chişinău la 14 ianuarie 1918, ca dată oficială a instalării oficiale a puterii sovietice în Basarabia. Acest nou mit avea o mare putere de legitimare: dacă puterea sovietică fusese instalată în 1918, atunci în 1940 ea fusese restabilită. Potrivit manualului, Basarabia fusese eliberată în 1940, iar guvernarea sovietică fusese restabilită [[40]]. Expunerea istoriei politice era contaminată de panslavismul rus care propaga misiunea elibera­toare a Imperiului rus în Europa de Sud-Est [[41]].
Volumul II al „Istoriei Moldovei" editat în 1955, pornea, la rândul său, de la premisa că în ianuarie 1918, în Basarabia a biruit puterea sovietică, care a fost înăbuşită de „România burghezo-moşierească", iar la 28 iunie 1940 a fost „eliberată" pe cale paşnică de către URSS. În acest context, era vehiculată ideea cum că moldovenii din stânga Nistrului (unde în 1924 se constituise o republică autonomă în componenţa Ucrainei - R.A.S.S.M.) s-au reunit cu cei din dreapta Nistrului, formând Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (2 august 1940) în componenţa URSS şi împreună au păşit pe calea „construcţiei socialiste" [[42]]. Al doilea volum trata în chip preponderent anii de după 1917. Patriotismul sovietic era mai uşor de remarcat, dar referirile cu privire la prietenia popoarelor şi ajutorul frăţesc erau mult mai puţin frecvente decât în manualele de mai târziu. Poporul mol­dovean fusese „reunit" în 1940, după ce în 1918 fusese „rupt cu forţa" de către români. În 1917 revoluţia eliberase poporul moldovenesc deopresiunea socială şi naţională. Spre deosebire de aceasta, din 1917 până în 1940 muncitorii din Basarabia au luptat pentru reunificarea cu patria mamă sovietică, pentru eliberarea de sub exploatarea capitalistă şi opresiunea stră­ină. „Regimul român colonial" se spunea că interzisese folosirea limbilor rusă şi ucraineană în şcoli, însă reprimarea limbii moldoveneşti şi politica de românizare nu sânt pur si simplu menţionate, în general regimul românesc era condamnat pentru oprimarea socială şi doar apoi pentru ocupaţia străină.
Sfatul Ţării era în continuare considerat un subiect primejdios şi activităţile lui (îndeosebi voturile privind Unirea) şi ale acelor „naţionalişti burghezi moldo-români" erau doar pe scurt menţionate. Atenţia acordată rolului inde­pendent al moldovenilor în propria lor istorie era de asemenea redusă: nici o adunare spontană pentru crearea fie a Republicii Autonome, fie a Republicii Unionale nu era menţionată, iar rolul conducător al revoluţionarilor ruşi în mişcarea bolşevică locală şi instaurarea guvernării sovietice în Basarabia era menţionat în mod repetat, în vreme ce activităţilor populaţiei indigene i se acorda doar o atenţie trecătoare.
Este corect să spunem că prima sinteză de istorie a Moldovei era o interesantă mixtură de naţionalism şi comunism. Structura era marxistă, bazată pe dezvoltarea economică şi lupta de clasă. Revoltele ţăranilor din secolul al XVII-lea, ale narodnicilor, revoluţiile din 1905 şi 1917 erau toate prezentate pe larg, în aceşti termeni. Totuşi ataşamentul naţional pro-rus şi pro-moldovean câştiga teren. Din cauza subiectelor impuse şi a istoricilor de la Moscova, care au jucat un rol decisiv în pregătirea acestui volum, naţionalismul rus era mai evident în primul volum. Istoricii de profesie de pe malul stâng jucaseră un rol predominant în pregătirea celui de-al doilea volum. Prin urmare, destalinizarea şi revoluţiile în politica locală şi în ştiinţa istorică au asigurat o perspectivă foarte diferită asupra istoriei moldoveneşti în cea de-a doua ediţie, din anii '60.
Primul volum editat în anul 1951 şi reeditat în anul 1962, reflectă perioada „din timpurile cele mai străvechi până la Marea revoluţie socialistă din octombrie" [[43]]. Lucrarea este compusă din 6 secţiuni. Al doilea volum, editat în 1955 şi reeditat în 1964, cuprindea doar calea de o jumătate de secol, parcursă de „poporul moldovenesc", de la victoria revoluţiei burghezo-democratice din februarie în Rusia până la mijlocul secolului al XX-lea. Volumul era compus din 8 secţiuni [[44]]. Faptul că primul volum cuprindea limite cronologice incomparabil de mari faţă de jumătate de secol relatat în volumul doi, şi faptul că primul volum era compus din 6 secţiuni, iar al doilea din 8, este de asemenea un truc al istoricilor sovietici pentru a demonstra că de la „instalarea puterii sovietice în RSSM"societatea a cunoscut o „înflorire" în toate domeniile vieţii şi că Basarabia a fost ocupată de „România regală"cunoscând în cadrul acesteia „un regres evident".
Procesul de elaborare a primului manual universitar, a primei sinteze de istorie a Moldovei a avut loc sub controlul strict al organelor de partid şi de stat din URSS şi RSSM. Datorită importanţei ce i se acorda şi urma să o aibă această primă sinteză, în cadrul procesului de elaborare a ei au avut loc totodată şi luptele dintre istorici pentru posturile cheie prestigioase din instituţiile de cercetări ştiinţifice din republică şi pentru susţinerea partidului, ceea ce reprezenta de fapt o carieră strălucită. Marii învingători, după cum s-a dovedit, au devenit N. Mohov şi I. Grosul, iar marele învins – N. Narţov.
Odată publicate cele două volume ale manualului-sinteză au reprezentat în acelaşi timp, prin conţinutul lor şi schimbarea paradigmei istorice: moartea lui Stalin şi începutul liberalizării hruşcioviste. Primul volum, o lucrare tipic stalinistă (publicată în anul 1951), cu caracter pur propagandistic, cu referinţe în cea mai mare parte numai la clasicii marxism-leninismului şi la operele lui Stalin, iar cel de al doilea volum s-a dovedit a fi relativ mai onest şi mai puţin propagandistic decât scrierile anterioare.
Procesul elaborării primei sinteze-primului manual de Istorie a Moldovei, reprezintă unul dintre cele mai tranşante exemple ale imixiunii partidului/stat în activitatea didactico-ştiinţifică din cadrul instituţiilor de învăţământ superior şi de cercetări ştiinţifice din RSSM.





[1] AOSP, F. 51. inv. 4. d. 331. f. 4-5.

[2] Ibidem, f. 9-14.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, f.4-5.

[5] Ibidem.

[6] Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă" din Chişinău (1940-2000). Chişinău: Tipografia Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă", 2000, p. 46.

[7] Лазарев А., Кум а фост скрисэ история Молдовей // Нистру, № 2, 1989, п. 127.

[8] Ibidem. p. 127-128.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Воронов К., Kak и чему учит профессор Н. Нарцов // Советская Молдавия, 8 августа 1947, № 155 (965).

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă" din Chişinău (1940-2000), ). Chişinău: Tipografia Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă", 2000, p. 46.

[16] AOSP, F. 2865, inv. I. d. 7. f. 17.

[17] Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă" din Chişinău (1940-2000), ). Chişinău: Tipografia Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă", 2000, p. 46.

[18] Ibidem.

[19] Лазарев А., Кум а фост скрисэ история Молдовей // Нистру, № 2, 1989, п. 130.

[20] Ibidem, p. 133.

[21] AOSP. F. 51. inv. 9. d. 314. f. 114.

[22] Wilhelmus Petrus Van Meurs. Chestiunea Basarabiei în Istoriografia Comunistă. Chişinău: editura Arc, 1996,p.210.

[23] Лазарев А. Op.cit., p.129-130.

[24] La şedinţa Consiliului Institutului Koroliov (şeful Catedrei de Istorie Universală) menţiona „La o examinare mai atentă a manualului şi a cursului de lecţii la istoria Moldovei lui Narţov observăm că aici a fost împrumutat, mai exact, copiat de la istorici germani şi români. Dacă manualul şi prelegerile se deosebesc cu ceva de istoricii germani şi români, aceasta-i în măsura în care o traducere proastă se deosebeşte de original". A se vedea: Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă" din Chişinău (1940-2000), ). Chişinău: Tipografia Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă", 2000, p. 46.

[25] Wilhelmus Petrus Van Meurs. Op. cit., p. 208.

[26] Wilhelmus Petrus Van Meurs în lucrarea „Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă", atribuie acestei machete denumirea de manual, ceea ce după părerea noastră nu este corect, când lucrarea dată a fost publicată doar în 300 de exemplare şi nu avea acest statut, nefiind numită astfel de nici un recenzent. Acele 300 de exemplare erau destinate cercurilor de istorici pentru a fi discutat şi analizat.

[27] Wilhelmus Petrus Van Meurs. Op.cit., p. 210.

[28] Курс Истории Молдавии, Том I, Кишинев: Едитура „Штиинца", 1949. c.35-46.

[29] Wilhelmus Petrus Van Meurs. Op.cit., p.223-235.

[30] Ibidem, p. 212.

[31] Ibidem.

[32] Lazarev A. Op.cit., p.130.

[33] AOSP, F. 51. inv. 9. d. 314, f. 53.

[34] Lazarev A. Op.cit., p.135.

[35] Wilhelmus Petrus Van Meurs. Op.cit., p. 212.

[36] Lazarev A. Op.cit., p.135-136.

[37] Ипатенко П., Ун принос ла дезволтаря културий молдовенешть // Молдова Советикэ, 2 юлие, 1952.

[38] Ibidem; Дыков И, История Молдовей. Волумул 1 // Октомбрие, 1952, № 1. п. 90-96.

[39] История Молдавской ССР. Том 1, Кишинев: Едитура „Картя Молдовенеаскэ", 1951, p. 213.

[40] Ibidem, p. 214.

[41] Dragnev, Demir, Jarcuţchi, Ion. Ştiinţa istorică din Moldova în anii 1946-2006 // Revistă de Istorie a Moldovei, Nr.1-2. ianuarie-iunie 2006, p.5.

[42] Ibidem.

[43] История РСС Молдовенешть. Волумул I. Кишинэу: Едитура „Картя Молдовенеаскэ", 1962.

[44] История РСС Молдовенешть. Волумул II. Кишинэу: Едитура „Картя Молдовенеаскэ", 1964.


miercuri, 3 octombrie 2012


Raid aerian american contra Ploieștilor. Tot pentru petrol

Bibliographique sur les raids sur Ploesti 
Extrait de << La guerre avec une caméra >> de Jerry JOSWICK et Lawrence KEATIN

Sursa http://pascal.guillerm2.free.fr/textes/ploesti.htm




Au moment où nous atteignîmes la frontière gréco-albanaise, nos cinq groupes s'étaient largement espacés. A cet endroit, nous changions de direction vers le nord-est. Des cumulus se formaient assez bas. Comme nous approchions de la Yougoslavie, nous prîmes de la hauteur pour survoler les montagnes du nord de l'Albanie. Quatre groupes s'élevèrent jusqu'à près de 5000 mètres, mais celui de Killer Kane ne dépassa pas 4 000 mètres, ce qui nous fit traverser des couches d'air agitées de rafales pluvieuses. Et, tandis que les formations d'avions les plus hautes rencontraient des vents favorables qui augmentaient leur vitesse relative, la nôtre voyait la sienne réduite par le mauvais temps, ce qui fit que le 98. prit du retard.
Lorsque les groupes de tête traversèrent le Danube, à Lom-Palanka et entrèrent en Roumanie, ils durent se rassembler de manière plus étroite. Avec la radio, rameuter tout le monde n'eut pas présenté de difficulté, mais nous ne pouvions nous en servir. Les quatre premiers groupes furent donc forcés d'attendre en tournant en rond, à 800 mètres d'altitude, parfaitement visibles du sol et risquant ainsi de compromettre l'élément de surprise que l'on attendait d'une attaque à basse altitude.
Ce ne fut qu'à 2 h 20 de l'après-midi que le 988 Groupe traversa le Danube à son tour et rejoignit les autres. Nous repartîmes tous en avant, et, comme nous étions maintenant descendus à 150 mètres, nous pouvions voir au sol les paysans se livrer à de grandes agitations au passage de cette flotte aérienne. Parfois, des jeunes gens, qui portaient leurs habits du dimanche, s'arrêtaient de danser sur l'herbe pour nous faire des signes des mains. Dans les rues des villages, des vieux sortaient sur le pas des portes. D'autres personnes se rendaient à l'église, ou en revenaient. Dans un chemin de terre, nous vîmes une femme qui, dans sa frayeur, se couvrait la tête de son tablier.
Une fois au-dessus des champs, nos mitrailleurs tirèrent quelques rafales pour essayer leurs armes. Jusque-là, nous n'avions trouvé aucune résistance. Notre avion volait si bas, à un moment, qu'il nous fallut faire une brusque ressource pour éviter une charrette de foin tirée par un cheval. Celui-ci s'emballa. Sur une petite plage au bord d'une rivière, une femme, qui se baignait toute nue, fit un plongeon alors que nous passions au-dessus d'elle à 10 mètres.
Nous arrivâmes à Pitesti, point de repère prévu, et changeâmes de route en direction de Floresti, où devait avoir lieu notre dernier virage avant l'approche de l'objectif.
Il y avait une ligne de chemin de fer qui reliait Floresti à Ploeshti. Une autre voie allait de Turgoviste, non loin de là, jusqu'à Bucarest. Dans le groupe de tête, le jeune sous-lieutenant navigateur avait parfaitement identifié Turgoviste, mais, trompés par la voie du chemin de fer, le général Ent et le colonel Compton déclarèrent que c'était Floresti, et, contre les avis de leur subordonné, s'engagèrent en direction de Bucarest, à moins de 150 kilomètres plus loin. Le 93e Groupe suivait le 376. de si près qu'il fut obligé de faire la même manoeuvre et de virer comme lui, mais l'un des pilotes, rompant le silence de la radio, protesta. Il était malheureusement trop tard : déjà, l'on découvrait les grands immeubles blancs de la capitale roumaine, et les deux groupes défilaient au-dessus de ses faubourgs.
Au 98, pendant ce temps, nous effectuions, avec quelques minutes de retard, le virage qui convenait au-dessus de Floresti, comme, d'ailleurs, les deux autres groupes. A Bucarest, naturellement, les états-majors allemand et roumain entrèrent dans une grande agitation : ils avaient sous les yeux la confirmation de l'alerte qui leur avait été donnée une demi-heure plus tôt. Les sirènes se mirent à hurler. Le personnel des batteries antiaériennes rejoignirent les positions de tir. Par radio et par téléphone, on donna l'alarme à tous les terrains d'aviation de chasse des Balkans, et ceci largement vingt minutes plus tôt que Nos stratèges ne l'avaient prévu. De sorte que, en quelques instants, quatre cents chasseurs furent prêts à décoller, la plupart avec des pilotes allemands ou italiens, et quelques-uns, probablement, de ces roumains " qui en avaient assez de la guerre ".
Se rendant maintenant compte de l'erreur qu'ils avaient faite, Ent et Compton se mirent en devoir de la rectifier . Que pouvaient-ils faire ? Retourner en arrière jusqu'à Floresti, et repartir de là ? Il était trop tard. L'objectil désigné au 376e groupe était une seule raffinerie, la Romana Americana, dont la Standard Oil de New Jersey avait été dépouillée à la déclaration de guerre. Chacun des autres groupes avait comme objectils deux raffineries, mais les stratèges avaient décidé, pour faire montre d'impartialité, de détruire aussi la Romana, bien qu'elle fût propriété américaine.
Compton résolut de rallier Ploeshti directement. Cela aboutit à un vol à travers la zone la plus fortement garnie de D.C.A. et à une recherche vaine de la Romana, laquelle ne reçut pas une seule bombe de la journée.
Le général Ent donna finalement, par radio, à ses avions l'ordre d'attaquer les " objectils secondaires ". En d'autres termes, cela signifiait que les 376 et 93 allaient taper comme ils pourraient sur des cibles de hasard.
En regardant par l'ouverture de la mitrailleuse latérale droite, j'aperçus les tours de cracking et les cheminées des raffineries; je mis aussitôt en marche mes appareils montés sous les ailes du Witch et commençai à utiliser mon Eyemo.
Je vis aussi, pour incroyable que ce fût, une meule de foin s'ouvrir en deux et faire apparaître quatre mitrailleuses en action. D'autres meules, plus loin, au milieu d'autres champs, et jusqu'à des maisons de paysans à toit ouvrant, se transformaient, à mesure que nous les survolions, en fortins d'où partaient à notre adresse des gerbes de balles traçantes. Etant donné la faible hauteur à laquelle nous nous tenions, la précision du tir était extraordinaire, et le Witch encaissait une pluie de projectiles. Le mitrailleur de queue, dans l'intercom :
- Patron! est-ce que je peux tirer?
- Tirez tant que vous voulez! hurla Blyer.
A ce moment, l'avant de l'avion se cabra si violemment que je m'étalai sur le plancher. Redressé aussitôt, j'aperçus, sans y croire, des B-24 passant à toute vitesse en dessous de nous, en direction du sud-ouest. A leur couleur rose, nous reconnûmes que c'étaient ceux du 376. groupe: se pouvait-il qu'ils eussent déjà accompli leur mission sur l'objectif? Non: ils devaient être à la recherche de la raffinerie qui leur avait été désignée. Un sombre pressentiment m'assaillit; il avait dû y avoir une tragique méprise.
Quelques kilomètres à peine avant notre premier objectif, nous nous détournâmes légèrement de notre route pour passer au-dessus de deux longs trains de wagons citernes; tour à tour, le mitrailleur avant, le mitrailleur latéral gauche et le mitrailleur de queue les balayèrent de longues rafales, et nous laissâmes derrière nous un incendie énorme.
Le deuxième bombardier à notre gauche accrocha le sol de son aile, puis de son fuselage, fut embarqué dans une longue glissade sur plusieurs centaines de mètres et disparut dans une immense explosion. Aussitôt, les autres appareils resserrèrent les rangs.
Je me rendis compte, au bout d'un moment, malgré le ronflement de ma caméra, que nous étions sérieusement pris à partie par des quantités de mitrailleuses soigneusement camouflées sur le terrain qui défilait à 10 mètres seulement en dessous de nous. M'approchant d'une ouverture, comme quelqu'un qui jette un coup d'reil sur ce qui se passe dans la rue, je me penchai un peu: notre moteur numéro un ne tournait plus rond. Je sentis mon creur défaillir. Mais le moteur repartit normalement.
Personne d'entre nous, depuis que nous avions passé le Danube, n'avait eu besoin de consulter une carte. Nous avions tous présente à l'esprit la table avec la maquette de Ploeshti qui nous avait été montrée à Bonina. Un grand fleuve, avec deux ponts... des champs... des collines jumelles... de nouveau, des champs tout plats... Tout était là, à sa place, et se déroulait comme un tapis. Et, jusqu'alors, nous n'avions pas encore vu d'artillerie antiaérienne.
Trois groupes volaient maintenant de front. Le 389. se sépara de nous pour filer sur son objectif, et le 98e et le 44. poursuivirent leur route, soixante-dix avions bien serrés et volant en rase-mottes. Alors que nous approchions des raffineries dont nous voyions pointer les bâtiments quelques kilomètres devant nous, je distinguai une vingtaine de ballons de protection qui se balançaient mollement. Il y avait déjà quelques incendies, et une fumée noire et lourde formait écran; mais je reconnus, aux silhouettes de ses cheminées, notre premier objectif, la raffinerie Phrenix-Orion, et, derrière, l'Astra Romana.
Mon film était épuisé, je le remplaçai rapidement par un autre. A ce moment, j'entendis crier un ordre: " Incendiaires! " Et nous lançâmes aussitôt un chargement de plaquettes sur des réservoirs de pétrole et de petites constructions qui touchaient presque, au passage, le dessous de notre fuselage.
Je vis, assez loin de nous, à gauche, un bombardier voler tout droit sur de longs câbles qui retenaient deux ballons. Le premier céda comme s'il avait été tranché par des ciseaux. Mais le deuxième entra en contact avec un moteur extérieur de l'avion. Celui-ci pivota brusquement, tournoya autour du câble et descendit le long de ce dernier comme le long d'un tire-bouchon. Il disparut bientôt, et ne fut plus qu'une boule de feu et de fumée.
Des éclatements mouchetaient maintenant l'air autour de nous: la D.C.A. était entrée en action. Un choc sourd me fit penser que le Witch avait été touché, mais je ne savais pas où. Nous foncions toujours à pleine vitesse.
Je me remis " au balcon ", tandis que la mitrailleuse; à côté de moi, tiraillait comme en plein délire. Certains B-24 avaient presque atteint leurs objectifs; d'autres étaient déjà au-dessus des leurs; ceux qui les avaient dépassés commençaient à s'estomper dans d'épais nuages de fumée. J'en vis un qui fut soulevé par le courant ascendant provenant d'un énorme réservoir en flammes, se cabra et disparut instantanément en petits morceaux. Deux autres allèrent s'abattre dans des champs. Auprès d'un bombardier qui venait de se poser un peu plus loin, un homme d'équipage, debout, agitait sa casquette et nous saluait fraternellement.
Devant nous, un B-24 avait un réservoir d'aile en flammes, mais se maintenait en ligne vers l'objectif. Je vis tomber ses bombes munies de fusées à retardement. Le pilote l'engagea dans un virage, cherchant notoirement un endroit où faire un atterrissage de fortune; il jeta son dévolu sur le lit d'une rivière presque à sec. Ne vit-il pas le pont? Il fit, à la dernière seconde, tout ce qu'il put pour se redresser et le sauter... mais n'y réussit pas.
Notre Witch volait maintenant au milieu d'un grand nombre d'incendies allumés par nos camarades d'une vague précédente. Quelqu'un avait-il envisagé une minute ce que cela pourrait être, à dix mètres de haut ? Certaines bombes, prétendues à retardement, explosaient au simple contact. Nous étions arrivés au moment où il nous fallait larguer nos bombes, mais les remous nous secouaient comme une feuille de papier sur un souffle d'air. Je filmai nos deux pilotes tandis qu'ils se cramponnaient à leurs commandes.
Les réservoirs en feu dégageaient de plus en plus de chaleur. Nous foncions tout droit vers un rideau de flammes haut de 20 mètres. Je m'assurai que mes lunettes étaient bien en place, serrai ma caméra entre mes genoux, fourrai mes mains sous mes aisselles, et baissai la tête. Pendant les quelques secondes que nous mîmes à traverser cet enfer, la cabine fut une véritable fournaise. Notre radio poussa un hurlement. Une fois sortis de ces 200 degrés, nous avions la peau rôtie et les cheveux roussis.
" Bombs away! "
La première bordée fut lâchée. Sans ralentir, le Witch courut à son deuxième objectif, la Romana. Il apparut clairement à ce moment que l'ensemble de l'organisation de nos cinq groupes était totalement désarticulée. Les bombardiers s'entrecroisaient en une véritable mêlée. A droite, à gauche, en avant, nous étions entourés de B-24 qui brûlaient ou s'écrasaient, ou s'évanouissaient dans d'énormes volutes de vapeurs fuligineuses.
Leissring, le mitrailleur de droite essayait, avec des mains tremblantes, d'engager une nouvelle bande de cartouches dans sa mitrailleuse portée au rouge. La paroi du fuselage était percé de trous comme une écumoire. Le pantalon de Leissring était coupé au-dessus du genou, et il ne semblait pas s'apercevoir qu'il perdait son sang abondamment. Derrière nous, Klein faisait un boucan d'enfer avec sa .50, tout en jurant et sacrant.
Il ne restait plus que quelques secondes avant que nous plongions dans les nuages de fumée noire qui enveloppaient l'Astra Romana. Nous n'y voyions plus rien. Nous toussions, à demi asphyxiés, mais continuions à utiliser nos armes: les deux mitrailleuses et la caméra.
-Les cheminées! attention! les cheminées! cria Leissring dans son intercom.
Blyer devait les avoir vues: deux énormes cheminées de briques droit devant nous. Il cabra l'appareil avec une violence invraisemblable; nous montâmes, nous montâmes, moteurs peinant au maximum. Tout en me cramponnant pour rester sur mes pieds, j'eus l'impression extraordinairc que nous grimpions le long de cette sorte de mur de briques.
Ayant sauté l'obstacle, le Witch reprit son vol horizontal. " Bombs away! " Juste au moment où nous lâchions notre deuxième chargement, il y eut, en dessous de nous, une explosion: toute une centrale électrique sautait; par trois fois, nous encaissâmes les ondes de choc. Deux jours plus tard, les bombes à retardement que nous y lançâmes durent achever de pulvériser ce qui pouvait en rester. Nous eûmes ensuite du fil à retordre avec des mitrailleuses postées sur le toit de la gare de Ploeshti. Plus loin, nous rencontrâmes les chasseurs qui nous attendaient; à première vue, le ciel en était plein. Il y avait les Messerschmitt 109, les Heinkel 111, et les Macchi, si rapides. Pendant trois heures, ils nous attaquèrent et s'acharnèrent sur nous. Pendant trois heures, nos mitrailleuses ne cessèrent de tirer que le temps de leur mettre en place une nouvelle bande.
Tout à coup, Klein poussa un cri :
-C'est un biplan, nom de Dieu! C'est vrai. Regardez! Un biplan!
L'ennemi jetait dans le ciel tout ce qui pouvait voler. Même ce biplan militaire d'autrefois, à l'aspect si frêle. Nous le criblâmes de balles, et il commença à sombrer lentement, lentement, prit feu et disparut. Les vues que j'en pris avec ma caméra allaient sûrement avoir l'air d'être tirées d'un vieux film d'avant la guerre.
Quitter la zone de Ploeshti fut une terrible épreuve pour notre bombardier et pour nous-mêmes, mais pourtant moins pénible que pour un grand nombre d'autres. Il y avait des chasseurs partout. Sur un groupe de six appareils, ils nous en abattirent quatre.
L'une des causes de ces pertes fut que bien des pilotes avaient instinctivement repris de l'altitude, alors qu'en rase-mottes l'on courait moins de danger. Quelques chasseurs qui avaient piqué sur des B-24 naviguant à basse altitude, n'avaient pu faire leur ressource assez tôt et s'étaient écrasés au sol. Lorsque leurs camarades les avaient vus, ils avaient renoncé à piquer de la même manière. De telle sorte que les bombardiers qui se tenaient au plus près du sol s'exposaient au feu des armes légères et même à celui des batteries antiaériennes formées à l'attaque des avions volant bas; mais non aux assauts, bien plus dangereux, des ME-I09.
Il y avait naturellement un certain nombre d'appareils qui ne pouvaient voler trop bas à cause des difficultés auxquelles ils avaient à faire face: par exemple, une aile endommagée, ou un, ou parfois deux, moteurs en panne. Ils s'efforçaient alors de prendre de la hauteur pour pouvoir manoeuvrer plus facilement. Le Witch, qui avait un moteur mort et dont la vitesse était très réduite, formait un groupe étroitement serré avec cinq ou six autres. Aujourd'hui, tout le monde était atteint, tout le monde se traînait. Nous volions en formations parfois divagantes, mais nous volions quand même.
Le jour allait prendre fin. Notre itinéraire de retour passait par Berkivitza, Corfou, Tocra et Bengazi. Les avions les plus éclopés essayaient d'atteindre les terrains alliés de Chypre, de Sicile ou de Ma1te. Quand l'opération fut terminée, il y avait des B-24 dans tous les coins de l'Europe méridionale, et même en Turquie.
Lorsque les derniers chasseurs eurent renoncé à nous poursuivre et que nous pûmes respirer de nouveau librement, le colonel Blyer donna l'ordre :
- Délestez l'avion. Tout part. Et n'oubliez pas de vous servir des tournevis.
Tout partit, par-dessus bord: les mitrailleuses, les réservoirs supplémentaires vides, les bouteilles d'oxygène, les appareils de radio, les munitions. Avec un second moteur en difficulté, nous volâmes au ras de la mer, dans une tension nerveuse qui s'accroissait d'heure en heure. Il était 9 heures du soir. Nous progressions avec une lenteur désespérante. Minuit arriva. A une heure moins dix, nous commençâmes à tourner en rond, et lançâmes une fusée pour indiquer que nous avions des blessés.
Blyer posa l'avion délicatement sur la piste, à Bonina. Des masses d'hommes attendaient sur le terrain, comme s'ils étaient restés là depuis notre départ, dix-sept heures et demie plus tôt. Tandis que nos moteurs brûlaient les dernières gouttes d'essence, ces hommes se précipitèrent vers nous. " C'est le Witch! Il en est revenu! " Nous étions neuf, à bord, à en être revenus. Deux portaient des blessures, dont ils devaient se remettre par la suite. Le Witch était dans un triste état, tout criblé de trous, mais il en était revenu.
Des quantités de mains tendues nous aidèrent à descendre. En poussant de grands cris et en riant de joie, notre équipe de mécanos et des quantités d'autres nous portèrent en triomphe. Ce fut un véritable défilé, pas bien gai, naturellement, mais tout vibrant d'amitié, où les hourras remplaçaient les paroles impossibles. Nous nous sentions tous, sans exception, profondément reconnaissants.
Quelques verres de cordial, puis un repas chaud nous permirent d'apaiser nos nerfs. Bien que je ne fîsse pas partie officiellement de l'équipage, je suivis les autres au debriefing. Notre histoire n'était pas belle. L'oreille constamment tendue vers la piste avec l'espoir d'entendre d'autres moteurs, -et il n'y en avait guère -nous répondÎmes aux questions. Pour ce qui était de tel bombardier , ou de tel autre, nous ne pouvions que hocher la tête et dire :
- Il a explosé au-dessus de l'objectif.
- Il s'est écrasé après avoir heurté un câble de ballon.
- Il a brûlé.
Ensuite, je suivis Blyer dans sa tente. Nous nous assÎmes et restâmes là, à fumer. Après un long silence, quelques mots, très peu, furent échangés entre nous.
- Il n'y en a que trois de Blanche-Neige.
- Oui.
De temps en temps, on nous apportait la nouvelle d'un retour de plus. Mais ils étaient rares, et bientôt, ce fut fini. Il yen avait tant qui n'étaient pas là que nous ne pouvions pas y croire. Nous ne pouvions pas imaginer que nous ne verrions plus ces camarades en train de bavarder au mess ou de faire un signe d'adieu en montant à bord.
Nous ne les verrions plus jamais.
La foule d'hommes qui attendait, se serrait et avait froid, mais elle attendit jusqu'à l'aube. Je la vis encore au moment où, ivre de fatigue, je me traînai jusqu'à ma tente en souhaitant d'y trouver un sommeil sans rêves pour oublier tout l'horrible spectacle auquel j'avais assisté.
Quinze photographes d'escadrilles ne revinrent pas de Ploeshti. Toutes les photos que l'on retira de cette mission venaient de six de mes appareils fixés à l'extérieur des bombardiers qui revinrent à la base. J'avais 150 mètres de film, tout ce qui compose aujourd'hui les archives cinématographiques officielles du ministère de la Guerre sur la mission de Ploeshti.
Ce raid avait-il été une réussite?
Ce fut la plus grande catastrophe de toute l'histoire de l'Air Force des Etats-Unis. Je crois savoir, avec beaucoup d'autres, que nous y perdîmes une centaine de bombardiers et un millier d'hommes. Les chiffres officiels sont inférieurs; ils ne font état que de 450 hommes tués ou manquants, 54 blessés, 79 internés en Turquie, environ 200 prisonniers.
Sur les 178 appareils prévus, un ne partit pas; trois s'écrasèrent au décollage ou peu après; onze durent faire demi-tour; il en arriva à Ploeshti 163, dont 54 furent perdus.
Quant aux résultats obtenus sur les raffineries, on les déclara officiellement " satisfaisants ". Bien entendu, celle qui appartenait aux Américains, ainsi que deux ou trois autres, ne subit aucun dommage. Les autres eurent toutes de gros dégâts. On évalua la baisse de production pétrolière à 30 %, mais elle fut entièrement rétablie au bout de deux mois. Il y eut d'autres raids sur Ploeshti, mais cela n'empêcha pas les installations d'alimenter la machine de guerre de l'Axe jusqu'à leur occupation par les Russes vers la fin de la guerre.
Il y eut cinq Médailles d'Honneur du Congrès accordées à l'occasion du raid sur Ploeshti, dont l'une au colonel Kane. Le navigateur J eunot du 376. groupe, qui avait identifié Turgoviste en la voyant, ne reçut naturellement rien, mais le général Ent et le colonel Compton furent décorés de la Distinguished Service Cross, ainsi que d'autres
. Après quelque réflexion, j'obtins la permission d'envoyer par la voie hiérarchique au général Hap Arnold le message suivant:
L'un des plus grands raids de l'histoire de la guerre. Chaque centimètre de ce film devrait être montré en public.
Je reçus d'Arnold une réponse dans laquelle il m'assurait que cela serait fait. Mais cela ne fut jamais fait. J'avais pris part à trente-deux missions.
J'en avais assez, de la guerre, au moins pour un moment. Je pris la permission que l'on m'avait promise, et partis pour les Etats-Unis.

Si le sujet vous intéresse voici ma liste bibliographique sur les raids sur Ploesti
Opération Raz de Marée sur les pétroles de Ploesti James DUGAN et Caroll STEWART
La guerre avec une caméra Jerry JOSWICK
Les B24 de la Huitième Air Force Robert DORR
Raz de Marée sur le pétrole Lian BERGMAN dans La guerre aérienne
Consilated B-24 LIBERATOR Mister KIT et Jean Pierre de COCK

Eliana POPA. Un pamflet muzical

https://www.youtube.com/watch?v=ruvZnxVKTRg&list=RDruvZnxVKTRg&start_radio=1 28 465 vues 28 déc. 2025 Acesta este un PAMFLET și...