[ALERTĂ GEOPOLITICĂ]

Curiozităţi „ştiinţifice” la M.I.L. Leipzig

Posted on 3 septembrie 2012 

de Radu GOLBAN

Dezvăluirile de pe platforma Wikileaks ale australianului Julian Assange confirmă, prin publicarea corespondenţei electronice a renumitului institut american de geopolitică Stratfor, intenţia Germaniei de a împărţi Republica Moldova cu Rusia. Progresul german tehnico-ştiinţific aplicat cunoaşte, sub litera „M”: Mercedes, M.A.N. şi mai recent, Republica Moldova un aspect-reviriment. Ştiinţa şi spiritul iscoditor al oamenilor de ştiinţă germani au găsit, prin înfiinţarea în 2005 a „Institutului Moldova-Leipzig” (M.I.L.), pe lângă Universitatea din Leipzig, un nou punct ascendent în buna tradiţie a geopoliticii germane din sud-estul Europei. Această perlă componentă a lanţului laboratoarelor ideologice şi propagandistice, destinată articulării şi implementării intereselor germane peste hotare şi deghizată în institut ştiinţific pe lângă una din cele mai prestigioase universităţi germane, a devenit, graţie Berlinului, eticheta„moldovenismului ştiinţific” din zilele noastre.

Profilul interdisciplinar al M.I.L. înscrie, în cadrul studierii moldovenismului, palierele istorice, socio-lingvistice, politice, economice, cultural-antropologice şi jurnalistice, toate vizând o aplicare practică. Urmare a „adevăratei babilonii” a conceptelor-cheie precum naţiune, limbă, identitate existentă în Republica Moldova, conducerea institutului a considerat necesară, editarea unui lexicon intitulat „Naţiune, Identitate, stat de drept în Republica Moldova, noţiuni istorice şi social-politice”. Printre zecilor de autori germani, moldoveni şi români ai acestei lucrări elegant tipărite se numără şi Domnul Iulian Chifu, Consilier Prezidenţial la Cotroceni. Regretabil, efortul constituirii în mod artificial al unei limbi şi a unui popor „nou”, deosebit de cel român, constituie cel mai bolşevizat angajament al zilelor noastre. Acest proiect al oamenilor de ştiinţă, în fapt echivalentul implantului unei subliminări tendenţioase în percepţia semnificaţiei de naţiune a românilor, indică intenţiile politicii externe a Germaniei cu referire directă la Moldova din stânga Prutului. Printre teoriile „ştiinţifico”-separatiste românofobe publicate se numără şi mistificarea colonizării germane a Basarabiei, în jargonul secolului al XIX-lea, europenizarea lui Dimitrie Cantemir, dezbateri geopolitice, dar şi – pentru adormirea spiritelor – prelegeri despre boli infecţioase pe urma migraţiei în Republica Moldova. Europenizându-l pe Dimitrie Cantemir, se elimină în mod deliberat şi originea sa moldo-valahă, urmărindu-se demolarea sistematică a bazei culturale româneşti în favoarea unei noi idei, nefireşti şi pseudo-naţionale europene.

Argumentul politici europene a Berlinului are la bază o interpretarea unilaterală şi germanocentrică a noţiunii „principiului natural”, coautorilor români îngăduindu-li-se o colaborare condiţionată. Nici o inimă de român nu ar elogia „moldovenismul” fără a fi angrenat într-un proiect politic substanţial remunerat, precum lexiconul moldovenesc finanţat de Berlin. În mod special, atrage atenţia simpozionul de la 21-23 august 2009, organizat odată cu împlinirea de şaptezeci de ani de la semnarea Tratatului Molotov-Ribbentrop. Broşurica evenimentului organizat de M.I.L. arată pe verso steguleţe germano-sovietice, de parcă – fără a citi mai cu atenţie – am crede că este sărbătorirea menţionatului Pact sau invitaţia la o serbare la grădiniţă. Cei care au trăit evenimentele acelor ani sau au studiat documentele vremii nedreptatea, ostilitatea şi segregarea naţională, consecinţele malefice ale Pactului Molotov-Ribbentrop au fost şocaţi de textul editat de M.I.L. pe broşurica evenimentului. Acesta, invocă aşa-numita diferenţa interpretatorie între Est şi Vest a tratatului, căutând prin diferitele prelegeri prezentate în cadrul simpozionului să asigure – susţin ei – „o mai bună înţelegere a istoriei”. Chiar dacă după străvechea tradiţie poământeană mortul se spală de către străini, pentru români acest tratat, a fost, şi este încă, după mai bine de şaptezeci de ani, cât se poate de viu. Prin consecinţele sale secesioniste, declanşează un sentiment sumbru în amintirea colectivă naţională, iar expunerea amorfă a lui Dietmar Müller (născut la Sibiu), intitulată „Consecinţele Tratatului Hitler-Stalin ca discurs al victimei în România” este cu atât mai condamnabilă. Dat fiind faptul că Pactul Molotov-Ribbentrop a ciopărţit frontierele ţării, România a rămas victimă a politicii germano-sovietice, după ce – prin anexele secrete ale incriminatului pact – s-a produs ruperea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, de ţara-mamă. România este victimă, în sensul propriu al cuvântului, nu se auto-victimizează precum sugerează titlul expunerii domnului Dietmar Müller. De preferat era ca M.I.L. măcar să se fi distanţat de spiritul agresiv al tratatului, luând în consideraţie faptul că nici până în zilele noastre, Germania nu a condamnat oficial, precum a procedat Rusia sub Elţîn, cel mai ostil tratat la adresa României din ultimia sută de ani.

Lipsa de sensibilitate politică la adresa unei naţiuni divizate o exprimă şi ultimul fost ministru de Externe al R.D.G., Markus Meckel. Acesta, la rândul său, a îndeplinit până în 2009, ca membru al comisiei pentru afaceri externe a Bundestagului o misiune destul de ciudată a Germaniei la Chişinău numărându-se până în zilele noastre – prin forumul moldo-german – printre cei mai activi pretorieni ai Berlinului la Chişinău. Este totuşi de neînţeles faptul cum domnului Markus Meckel, unul dintre promotorii unificării Germaniei, îi lipseşte cu desăvârşire spiritul unionist cu aplicare directă în cazul Moldovei, prin dirijarea expresă spre Bruxelles, nu spre Bucureşti. Germania, ca stat naţional care şi-a cerut dreptul cuvenit la unificare, nu are o vechime mai mare decât statul naţional român, ambele fiind înfiinţate în anii şaptezeci ai secolului al XIX-lea. Printre teoreticienii noului „europenism” de sorginte ruso-germană, conturat la Meseberg, se află şi Domnul Holger Dix, directorul altei fundaţii germane cu deziderat ştiinţifico-geopolitic, „Konrad Adenauer”. Se impune întrebarea cum ar fi reacţionat Berlinul dacă după 1990, la Bucureşti s-ar fi înfiinţat un institut pentru cercetarea problemei reunificării R.D.G. cu Vaterlandul vestic? Pentru mulţi cititori căderea Cortinei de Fier dincolo de Prut a însemnat şi sfârşitul politicii Uniunii Sovietice de moldovenizare, care, timp de câteva secole, a încercat să-şi justifice pretenţiile asupra Basarabiei prin teorii românofobe şi practicarea unui „moldovenism” pseudo-ştiinţific. Deoarece căderea Cortinei de Fier a dus inclusiv la desmembrarea Uniunii Sovietice, vidul de influenţă politică într-o zonă cheie de la periferia Europei a dat curs nou avânt moldo-ştiinţific în Germania.

Implicarea ostilă a Rusiei şi Germaniei în Republica Moldova va continua atât timp cât România nu va umple acel vid politic cu un fundament cultural legitim, explicând astăzi breslei geopolitice germane că istoria şi cultura română – la fel ca şi cea germană – nu s-au format în graniţele unui singur stat desenat pe o hartă convenţională. Cultura română nu poate fi explicată după gustul şi preferinţele puterilor europene, nici la Moscova, nici la Berlin, iar „mediatorii” culturali nu-şi au rostul. Precum Rusia avea pretenţii ca R.S. S. Moldovenească să aparţină Uniunii Sovietice, tot astfel Germania promovează ideea ambiţioasă ca actuala Republică Moldova să aparţină într-un viitor cât se poate de apropiat Uniunii Europene. Oamenii de ştiinţă amitiţi ar trebui să realizeze că unui popor care acordă un premiu Mihai Eminescu şi nu Goethe, nu-i va putea nimeni răpi simţământul firesc, unionist şi natural, transformându-l în europenism ştiinţific. Cert este că precum s-a prăbuşit colonialismul şi a căzut Cortina de Fier, nici o implicare nenaturală nu va ţine la nesfârşit. Aşadar după sute de ani de la colonizarea Africii, lideri africani răspund albilor, ca replică la elogierea mitului eurocentric al dezvoltării şi civilizaţiei, simplu şi la obiect: „Whity go home!”.

Sursa: www.art-emis.ro

PROFILUL INSTITUTULUI 

http://www.uni-leipzig.de/~mil/ro/profilul_institutului.html

MIL stabileşte şi dezvoltă contacte de lucru cu instituţii academice, fundaţii, asociaţii obşteşti şi societăţi culturale din Germania şi de peste hotare. Aceste contacte vor sta la baza organizării şi realizării în comun a unor simpozioane, sesiuni ştiinţifice, proiecte şi lucrări ştiinţifice. 

Institutul Moldova (MIL) îşi desfăşoară activitatea pe lîngă Universitatea din Leipzig, începînd din decembrie 2005. Activitatea fundamentală pe care o desfăşoară MIL are ca scop promovarea cercetării ştiinţifice, a dialogului cultural şi a cooperării în domeniul instruirii şi educaţiei. 

Misiunea Institutului Moldova este de a examina problemele majore ce ţin de societatea Republicii Moldova în context european şi în raport cu alte ţări din Europa de est şi sud-est. Metodologia MIL este una interdisciplinară. MIL combină caracteristicile unui institut de cercetare cu cele ale unei instituţii culturale. 

MIL îşi desfăşoară activitatea în plan interdisciplinar, interinstituţional şi internaţional. 

MIL îşi propune în primul rînd obiective ştiinţifice şi culturale. Pentru atingerea acestor obiective MIL desfăşoară următoarele tipuri de activităţi: 

COOPERARE

MIL este deschis pentru cooperare atît cu instituţii din domeniul culturii, economiei şi ştiinţei, precum şi cu persoane particulare, care se preocupă de Moldova şi Europa de sud-est. În domeniul ştiinţific, MIL derulează programe de cooperare şi parteneriat cu universităţi, facultăţi şi institute de cercetare din Germania şi din străinătate. În oraşul Leipzig: Universitatea din Leipzig, Centrul de Studii Avansate al Universităţii din Leipzig (ZHS), GWZO, Institutul Simon-Dubnow, Academia de Ştiinţe Saxonă, Primăria oraşului Leipzig; În Germania: în mod special cu Fundaţia Friedrich Ebert şi Südosteuropa-Gesellschaft; În afara Germaniei: instituţii ştiinţifice şi culturale din Republica Moldova şi alte ţări din Europa de est şi de sud-est. 

MIJLOCIREA CONTACTELOR ŞI PROMOVAREA DIALOGULUI CULTURAL

Unul din scopurile institutului este mijlocirea contactelor şi cultivarea dialogului cu persoane şi instituţii din domeniul culturii, politicii, economiei şi mass-media, care sînt interesate în menţinerea şi dezvoltarea unei cooperări între ambele ţări. Institutul organizează întîlniri cu cetăţenii din Republica Moldova şi Germania, măsuri culturale ce ţin de artă şi muzică. În cadrul diferitor întruniri va fi prezentată şi discutată situaţia din Republica Moldova cu scopul de a aprofunda şi a răspîndi în mediul german cunoştinţe despre dezvoltarea actuală din ţară. 

CERCETARE

Avînd în vedere profilul interdisciplinar al Institutului MIL, perspectiva lărgirii cîmpului teoretic şi a celui aplicativ, cercetarea ştiinţifică se înscrie în cadrul studierii modernităţii cu următoarele paliere majore: cel istoric, sociolingvistic, politic, economic, cultural-antropologic şi mass-media, investigînd aria sud-est europeană. Munca ştiinţifică a institutului este orientată spre practică. 

Domeniile de cercetare sînt următoarele: 

I	Societate, limbi, culturi şi integrare europeană
II	Europenizare şi transnaţionalizare
III	Politici faţă de mass-media şi transformări din domeniul mass-media
IV	Politica statului faţă de istorie şi memoria în Europa de est şi de sud-est
V	Întreprinderile germane şi cultura germană din Republica Moldova

PROIECTE INDIVIDUALE

În cadrul institutului se iniţiază multiple lucrări şi se elaborează multiple proiecte individuale. Aceste proiecte au un cadru tematic comun, determinat de scopul şi domeniul de cercetare al institutului. 

PUBLICAŢII

Seria „Forschungen und Berichte des MIL“, rezultatele proiectelor de cercetare, publicaţii individuale. 

MĂSURI

Colocvii, simpozioane, seminarii, sesiuni ştiinţifice, referate, cursuri şi şcoli internaţionale. Una din preocupările principale ale conducerii MIL este asigurarea calităţii activităţilor desfăşurate în institut. 

LINK-URI UTILE

Informatii despre Europa de Est si de Sud-est. 

Biblioteci

		Arbeitsgemeinschaft Bibliotheken und Dokumentationsstellen der Osteuropaforschung (ABDOS)
		Bayerische Staatsbibliothek. Osteuropaabteilung
		Universitätsbibliothek der Europa-Universität Viadrina Frankfurt (Oder)
		Osteuropa-Abteilung der Staatsbibliothek zu Berlin - Preußischer Kulturbesitz (SBB-PK)

Institute

		Berliner Institut für Vergleichende Sozialforschung e.V. (B.I.V.S.) / Europäisches Migrationszentrum
		Bundesinstitut für Kultur und Geschichte der Deutschen im östlichen Europa
		Deutsches Institut für Entwicklungspolitik (DIE)
		Deutsches Institut für Internationale Pädagogische Forschung (DIPF)
		Deutsches Institut für Wirtschaftsforschung (DIW)
		Zentralinstitut für Mittel- und Osteuropastudien der Katholischen Universität Eichstätt
		Lotmann-Institut für russische und sowjetische Kultur an der Ruhr-Universität Bochum
		Osteuropa-Institut (OEI) der Freien Universität Berlin
		Osteuropainstitut der Universität Regensburg
		Osteuropa-Institut München
		HWWA-Institut für Wirtschaftsforschung - Hamburg
		ifo Institut für Wirtschaftsforschung, München
		Institut für Agrarentwicklung in Mittel- und Osteuropa (IAMO), Halle/Saale
		Institut für Auslandsbeziehungen (ifa)
		Herder-Institut Marburg e.V.
		Institut für Osteuropäische Geschichte der Universität Gießen
		Südost-Institut München
		Europa-Universität Viadrina Frankfurt (Oder)
		Frankfurter Institut für Transformationsstudien (FIT) der Europa-Universität Viadrina Frankfurt (Oder)
		Studiengang Kulturgeschichte Ost- und Mittelosteuropas der Universität Bremen

Centre Ştiinţifice şi Culturale

		Geisteswissenschaftliches Zentrum Geschichte und Kultur Ostmitteleuropas (GWZO), Leipzig
		Mannheimer Zentrum für Europäische Sozialforschung (MZES)
		Europaeum. Ost-West-Zentrum der Universität Regensburg
		Verband der Osteuropahistoriker (VOH)
		Ost-West-Wissenschaftszentrum der Universität Kassel (OWWZ)
		Deutsche Gesellschaft für Auswärtige Politik e.V. (DGAP)
		Deutsche Gesellschaft für Osteuropakunde (DGO)
		Südosteuropa-Gesellschaft e.V.
		Stiftung Wissenschaft und Politik (SWP)
		Forschungsstelle Osteuropa an der Universität Bremen
		Sektion Ost- und Mitteleuropa der Deutschen Gesellschaft für Soziologie (DGS)

Românistica în germania

		Georg August Universität Göttingen
		Institut für Romanische Philologie an der Universität München
		Institut für Romanistik an der Friedrich-Schiller-Universität Jena
		Institut für Romanische Sprachen und Literaturen Johann Wolfgang Goethe-Universität Frankfurt
		Institut für Romanistik an der Universität Leipzig
		Institut für Romanistik an der Universität Regensburg
		Romanische Philologie an der Freie Universität Berlin
		Romanisches Seminar an der Heinrich-Heine-Universität Düsseldorf
		Romanisches Seminar an der Westfälische Wilhelms-Universität Münster

Asociaţii şi societăţi culturale

		Deutsch-Moldauische Gesellschaft
		Gesellschaft der Moldauer in Deutschland e.V.
		Deutsch-Rumänische Gesellschaft e.V.
		Deutsch-Rumänisches Forum

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

• Luptele din Moldova din anul 1944: între mit şi realitate

POSTED BY ARMATANOASTRA 

Al II-lea Război Mondial prezintă în continuare un interes deosebit pen­tru specialiştii din diferite domenii de cercetare. Relaţiile economice, inter­naţionale, operaţiunile militare din perioada conflictului nu au fost cercetate nici până astăzi în întreaga lor complexitate. Există mai multe motive, dintre care cele mai relevante sunt: lipsa accesului liber la documentele de arhivă ale unor state, lipsa de interes faţă de unele momente ale războiului, implica­rea directă a guvernanţilor în scrierea/interpretarea istoriei, unele evenimente fiind cercetate cu lux de amănunte, căpătând dimensiunea unor legende sau mituri, iar altele – ascunse de publicul larg, deoarece reprezintă chiar şi astăzi pagini de tristă amintire, cauzate de greşeli de planificare şi realizare.

Basarabia, ca teritoriu al operaţiunilor de război în 1941 şi în 1944, este unul dintre multiplele teritorii care au avut de suferit de pe urma războiului. Situaţia reală de aici nu a fost încă cercetată multe lucruri, fiind ascunse până în prezent. Este cert, insă, că acest teritoriu, mai ales în 1944, prezenta un interes deosebit pentru ambele forţe implicate în conflict.

Lucrările dedicate celui de al II Război Mondial, publicate în perioada sovietică, oferă un tablou general al evenimentelor din martie-august 1944, creând impresia greşită că, după trecerea r. Nistru şi ajungerea trupelor so­vietice la râul Prut, la 26 martie 1944, pe frontul din Moldova, situaţia s-a stabilizat şi practic nu au avut loc lupte. În lucrarea academicianului sovietic A.M. Samsonov Вторая мировая война. 1939-1945 1, autorul, după ce oferă informaţii cu privire la scopurile puse în faţa armatei roşii după preluarea controlului asupra Ucrainei de pe malul drept al Niprului, trece direct la de­scrierea realizării operaţiunii Iaşi-Chişinău, fără a menţiona evenimentele de pe frontul din Moldova între lunile martie-august.

Aceeaşi abordare a avut-o şi lucrarea Вторая мировая война. Краткая история2 publicată sub redacţia unui colectiv internaţional în frunte cu P.A.Jilin. Colectivul de autori oferă numai informaţii sumare cu privire la operaţiunea Uman-Botoşani, finalizată la mijlocul lunii aprilie 1944, apoi trece direct la descrierea operaţiunii Iaşi-Chişinău. A fost omisă o secvenţă destul de îndelungată a evenimentelor din anul 1944.

Un alt colectivde autori, în frunte cu general-locotenentul S.P. Platonov, în Вторая мировая война. 1939-1945 гг. Военно-исторический очерк23 descrie evenimentele de până la 15 aprilie 1944, când Frontul II Ucrainean s-a apropiat de Iaşi şi Chişinău, unde a întâlnit rezistenţa Armatei a VI-a Germane şi a Armatei a IV-a Române, care au avut poziţii pregătite din timp. Apoi, ca şi în lucrările precedente, autorii trec la descrierea ofensivei Iaşi-Chişinău.

Lucrurile nu stau deloc mai bine nici în Вторая мировая война. Итоги и уроки sub redacţia lui S.L. Sokolov. Autorii, după ce oferă informaţii cu privire la realizările Frontului II şi Frontului III Ucrainean de până la 26 mar­tie 1944, trec şi ei direct la descrierea operaţiunii Iaşi-Chişinău, fără a oferi informaţii cu privire la evenimentele de pe frontul din Moldova din perioada lunilor aprilie-august 1944.

Situaţia e aceeaşi şi în cele mai importante lucrări editate în URSS de­dicate celui de al II Război Mondial:История Великой отечественной войны3 în şase volume (vol. 5) şi Вторая мировая война în 12 volume (vol. VIII). În ambele lucrări, la fel, după descrierea operaţiunii Uman-Botoşani, finalizată în martie 1944, se trece direct la ofensiva Iaşi-Chişinău.

Manualele şcolare, atât cele din perioada sovietică, cât şi cele din peri­oada de după 1992, nu oferă nici date cu privire la evenimentele din perioada martie-august 1944. Real, o jumătate de an de război din sudul frontului de sud-est este camuflată, ascunsă sub sintagma “liniştea relativă” de pe frontul din Moldova. Mai bine de 60 de ani a fost ascunsă o ofensivă nereuşită a trupelor sovietice din lunile aprilie-iunie 1944. dacă în anii puterii sovietice acest lucru era trecut cu vederea de istorici, actualmente trebuie scoasă la iveală drama celor petrecute pe frontul din Moldova. Accesul cercetătorilor la arhivele Ministerului Apărării al Federaţiei Ruse fiind interzis, putem ana­liza acele evenimente doar în baza memoriilor participanţilor la luptele din Moldova din anul 1944, care au fost editate atât în perioada sovietică, cât şi în cea postsovietică.

Aviatorul Ivan Ilici Babak, care a luptat în cadrul Regimentului 100 Avia­ţie de Vânătoare al Diviziei a IX-a Mariupolskaia, comandant al căreia a fost renumitul Pokrîşkin, descrie, în “Звёзды на крыльях4, dificultatea luptelor din Moldova, unde a ajuns la 5 mai. Avându-şi baza pe aerodromurile de la Ştefăneşti şi Lihneşti, ei au efectuat, începând cu 11 mai, 482 zboruri, dobo­rând 53 de avioane în 23 de lupte.

Un alt aviator, Fiodor Fiodorovici Arhipenko, care a luptat în ca­drul Regimentului 129 aviaţie de vânătoare descrie, în Записки лётчика истребителя5, sosirea unităţii lor, la 9 mai, pe aerodromul din Todireni (Ro­mânia), apoi trece la luptele purtate de unitatea sa în cadrul ofensivei din mai-iunie, de-a lungul r. Siret, spre sud. Oferă informaţii despre lupta din 30 mai 1944 deasupra or. Iaşi, când a fost rănit comandantul escadrilei a II-a, Nikolai Gulaev. Acelaşi autor menţionează că, în urma nereuşitelor sovietice, “trupele germane şi cele române, regrupându-şi forţele, au realizat, la sfârşitul lunii mai 1944, o contraofensivă mai la nord de Iaşi”. Trupele germane au reuşit să pătrundă până la 10-15 km în teritoriile ocupate de sovietici.

Alexandr Andreievici Azemşa descrie în cartea sa Последняя высота: Записки офицера6 contraofensiva de lângă s. Ştefăneşti a 40 de tancuri ger­mane, în acea luptă regimentul său fiind încercuit, iar comandantul de regi­ment şi adjunctul său fiind ucişi.

Serghei Husainovici Ainutdinov, care a luptat în cadrul Diviziei 375 Ural­skaia, Harkovskaia, Buharestskaia, Dvajdî Krasnoznamennaia Infanterie, în В памяти и в сердце7, descrie cum, din cauza luptelor deosebit de grele, di­vizia sa, inclusiv Regimentul 1245 Infanterie, a fost nevoită să treаcă, în iulie stabilizat şi practic nu au avut loc lupte. În lucrarea academicianului sovietic A.M. Samsonov Вторая мировая война. 1939-19451, autorul, după ce oferă informaţii cu privire la scopurile puse în faţa armatei roşii după preluarea controlului asupra Ucrainei de pe malul drept al Niprului, trece direct la de­scrierea realizării operaţiunii Iaşi-Chişinău, fără a menţiona evenimentele de pe frontul din Moldova între lunile martie-august.

Aceeaşi abordare a avut-o şi lucrarea Вторая мировая война. Краткая история2 publicată sub redacţia unui colectiv internaţional în frunte cu P.A.Jilin. Colectivul de autori oferă numai informaţii sumare cu privire la operaţiunea Uman-Botoşani, finalizată la mijlocul lunii aprilie 1944, apoi trece direct la descrierea operaţiunii Iaşi-Chişinău. A fost omisă o secvenţă destul de îndelungată a evenimentelor din anul 1944.

Un alt colectivde autori, în frunte cu general-locotenentul S.P. Platonov, în Вторая мировая война. 1939-1945 гг. Военно-исторический очерк23 descrie evenimentele de până la 15 aprilie 1944, când Frontul II Ucrainean s-a apropiat de Iaşi şi Chişinău, unde a întâlnit rezistenţa Armatei a VI-a Germane şi a Armatei a IV-a Române, care au avut poziţii pregătite din timp. Apoi, ca şi în lucrările precedente, autorii trec la descrierea ofensivei Iaşi-Chişinău.

Lucrurile nu stau deloc mai bine nici în Вторая мировая война. Итоги и уроки sub redacţia lui S.L. Sokolov. Autorii, după ce oferă informaţii cu privire la realizările Frontului II şi Frontului III Ucrainean de până la 26 mar­tie 1944, trec şi ei direct la descrierea operaţiunii Iaşi-Chişinău, fără a oferi informaţii cu privire la evenimentele de pe frontul din Moldova din perioada lunilor aprilie-august 1944.

Situaţia e aceeaşi şi în cele mai importante lucrări editate în URSS de­dicate celui de al II Război Mondial:История Великой отечественной войны3 în şase volume (vol. 5) şi Вторая мировая война în 12 volume (vol. VIII). În ambele lucrări, la fel, după descrierea operaţiunii Uman-Botoşani, finalizată în martie 1944, se trece direct la ofensiva Iaşi-Chişinău.

Manualele şcolare, atât cele din perioada sovietică, cât şi cele din peri­oada de după 1992, nu oferă nici date cu privire la evenimentele din perioada martie-august 1944. Real, o jumătate de an de război din sudul frontului de sud-est este camuflată, ascunsă sub sintagma “liniştea relativă” de pe frontul din Moldova. Mai bine de 60 de ani a fost ascunsă o ofensivă nereuşită a trupelor sovietice din lunile aprilie-iunie 1944. dacă în anii puterii sovietice acest lucru era trecut cu vederea de istorici, actualmente trebuie scoasă la iveală drama celor petrecute pe frontul din Moldova. Accesul cercetătorilor la arhivele Ministerului Apărării al Federaţiei Ruse fiind interzis, putem ana­liza acele evenimente doar în baza memoriilor participanţilor la luptele din Moldova din anul 1944, care au fost editate atât în perioada sovietică, cât şi în cea postsovietică.

Vladimir Semionovici Antonov, care a luptat în cadrul Regimentului 1054 al Armatei 57 de Gardă, în Пути кБерлину8 descrie situaţia dificilă în care s-a pomenit regimentul său, aflat pe flancul stâng al Armatei a 57-a şi care făcea joncţiune cu Armata a 8-a de Gardă a generalului Ciuikov, situată pe platoul de la Şerpeni. Autorul califică drept dramatică situaţia la mijlocul lunii mai 1944 a Armatei a 8-a de Gardă, când trupele germane şi-au început contraofensiva.

Eroul URSS, general-locotenentul Gleb Vladimirovici Baklanov, care a luptat în cadrul Diviziei 13 Infanterie din cadrul Armatei a 5-a de Şoc a gene­ralului de armată Jadov, în Ветер военных лет9 descrie luptele grele pe care le-a purtat la Şerpeni, începând cu 14 aprilie şi până la începutul lunii mai 1944, când resturile Armatei a 5-a de Şoc au fost scoase în rezerva Frontului II Ucrainean în jurul or. Botoşani, unde au ajuns la 15 mai.

Informaţii mult mai detaliate oferă mareşalul URSS Nikolai Vasilievici Biriukov, în Трудная наукапобеждать10. Luptând în cadrul Armatei a 4-a de Gardă, comandant al corpului 20 infanterie, autorul oferă mărturii cu pri­vire la luptele dificile din Moldova, în urma cărora diviziile lor ajunseseră la un efectiv de nu mai mult de 2,5-3 mii oameni. La 19 aprilie 1944, coman­dantul Frontului II Ucrainean, I.S.Konev, înţelegând că în faţa lor vor lupta diviziile 13, 14, Grosses Deutschland de tancuri, 113, 114, 39 Infanterie din cadrul Armatei a VI-a Germane, dă ordinul de trecere la defensivă.

General-locotenentul Arefa Konstantinovici Blajei, care a fost comandant al statului-major al Armatei 37, descrie că dincolo de r. Nistru, încă din luna februarie 1944, începuse pregătirea liniilor de apărare germane. Deşi încă în seara zilei de 11 aprilie, unităţi ale Corpului 57 Infanterie ocupaseră un platou pe malul stâng al Nistrului lângă Varniţa, la “17 aprilie la orele 2.00 noaptea, în statul-major a sosit o directivă a frontului” de a “pregăti şi efectua o opera­ţiune de ofensivă… în cooperare cu Armata a 57-a şi Armata a 6-a, a distruge grupul de armată inamic în sudul Basarabiei între Nistru şi Prut… a ieşi la hotarul de stat”. Ofensiva, conform ordinului, a început la 19 aprilie 1944. Armata a 37-a a primit ordin să înainteze în direcţia Bender Fârlădeni-Rezeni-Cimişlia-Leova-Fălciu (România).

Armata a 6-a (comandant – generalul I.T. Şlemin) a primit ordin să înain­teze în direcţia Căuşeni-Abaclia-Comrat. În legătură cu termenele de realizare a acestei ofensive, comandantul Ar­matei a 57-a, generalul Şarohin, menţiona: “Pentru pregătirea practică a ope­raţiunii de ofensivă nu avem timp…”.

În memoriile sale, intitulate В армейском штабе11, autorul oferă in­formaţii extraordinar de preţioase cu privire la întâlnirea sa cu comandantul Frontului III Ucrainean, Malinovski, care i-a zis că nu poate amâna ofensiva, cu atât mai mult că şi Frontul II Ucrainean va înainta spre Chişinău. Totuşi, luând în consideraţie situaţia creată, Malinovski i-a permis să înceapă ofensi­va cu o zi mai târziu – la 20 aprilie 1944, ora 2.00. A emis ordinul de începere a ofensivei pe data de 22 aprilie 1944, următorul ordin fiind de a începe ofen­siva pe data de 25 aprilie 1944.

Dar chiar din prima zi a ofensivei nu s-a putut realiza nimic: “În ciuda eforturilor noastre, rezultatul a fost acelaşi. Din nou s-a confirmat – o operaţi­une de ofensivă pregătită în pripă întotdeauna va fi sortită nereuşitei”.

General-locotenentul A.K.Blajei afirmă că abia la 1 mai, după ce Ma­linovski a efectuat o inspecţie în faţa cetăţii Bender, acesta a dat ordinul de trecere la defensivă.

Lucrurile s-au agravat la 10 mai 1944, când peste 200 tancuri germane au atacat poziţiile Armatei a 8-a de Gardă, începând o contraofensivă.

Aceste momente sunt descrise şi de către artileristul Mihail Petrovici Badigin în Бой требует подвига12. Autorul descrie dezastrul în care s-a pomenit Armata a 8-a de Gardă pe platoul de lângă satele Maiak-Palanca, pe care, din cauza luptelor grele, a ploilor necontenite şi a revărsării Nistrului, Armată a 8-a de Gardă a fost nevoită să-l părăsească, fiind mutată în locul Armatei a 5-a de Şoc, la capul de pod de la Butor-Şerpeni, pentru a începe ofensiva în direcţia Chişinăului, aceasta a nimerit, chiar din prima zi, sub contraofensiva germană.

Fostul preşedinte al Asociaţiei Eroilor URSS şi Federaţiei Ruse, gene­ralul de armată V.I. Varennikov, înНеповторимое13, supune unei critici ni­micitoare ordinele primite, care au dus la dezastrul suferit de Armata a 8-a de Gardă pe platoul de la Butor-Şerpeni. Autorul condamnă deschis pregă­tirea proastă a ofensivei sovietice, menţionând că nu s-au realizat misiuni de cercetare a poziţiilor inamice, trupele nu au fost pregătite pentru această ofensivă, ele nu au fost dotate cu echipamentul necesar, şi nu s-a oferit nici cel mai mic răgaz pentru odihnă şi completare după lunga ofensivă din iarna-primăvara anului 1944. Pierderile grele suferite, încercuirea unor unităţi sovietice pe întreg fron­tul din Moldova au determinat conducerea sovietică de atunci să renunţe la planurile de ofensivă, care, în linii mari, se vor relua aproape complet în ca­drul ofensivei Iaşi-Chişinău din august 1944.

Deşi au trecut mai bine de 65 de ani de la acele evenimente, şi până acum ne aflăm în capcana ideologică stalinistă. Mitul “liniştii relative” de pe frontul din Moldova ascunde de fapt o ofensivă nereuşită din lunile aprilie-iunie 1944, care s-a finalizat tragic pentru trupele sovietice în Moldova. Acest adevăr nu putea avea vreun loc în mitologia Marelui Război pentru Apărarea Patriei, anul 1944 fiind considerat anul “celor 5 lovituri ale lui Stalin”. Fiind o operaţiune nereuşită, nu convenea şi nu convine nici acum multora. A fost ascunsă de istoriografie, pentru a nu afecta imaginea şi manifestaţiile anuale de comemorare a ofensivei Iaşi-Chişinău.

Sergiu Cataraga

Note

1 Самсонов, А. М. , Вторая мировая война. 1939-1945 , Москва, Наука, 1985

2 Жилин, П. А. , Вторая мировая война. Краткая история, Москва, Наука, 1984

3 Вторая мировая война. Краткая история . !939-1945 гг. Военно- исторический очерк, под общей редакцией генерал-лейтенанта Платонова С. П., генерал-майора Павленко Н. Г., полковника Поротькина И. В., Москва, Военниздат, 1955

4 История Великой Отечественной Войны Советского союза, Москва, Воениздат, 1960 -1965

5 Бабак, И. И., Звёзды на крыльях, Москва, ДОСААФ, 1981

6 Архипенко, Ф. Ф., Записки лётчика истребителя, Москва, НПП Дельта, 1999

7 Аземша, А. А., Последняя высота: Записки офицера, Свердловское Средне-Уральское книжное издательство, 1968.

8 Айнутдинов, С. Х., В памяти и в сердце, Екатеринбург, ГИПП Уральский рабочий, 2000

9 Антонов, В. С., Пути к Берлину, Москва, Наука, 1975

10 Бакланов, Г. В., Ветер военных лет, Москва, Воениздат, 1977

11 Бирюков, Н. В., Трудная наука побеждать, Москва, Воениздат, 1968

12 Блажей А. К., В армейском штабе, Москва, Военное издательство, 1967

13 Бадигин, М. П., Бой требует подвига, Москва, Воениздат, 1980

Eveniment cultural european: Au apărut primele 25 de volume din "Integrala manuscriselor Cantemir"

Interviu cu Constantin Barbu

Cotidianul.ro, Nr. din 20 septembrie 2012

Sub coordonarea scriitorului Constantin Barbu, într-o ediţie de lux, au văzut lumina tiparului primele 25 de volume din „Integrala manuscriselor Dimitrie Cantemir”, primul set fiind achiziţionat chiar de către Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse, care a aprobat scanarea documentelor aflate de sute de ani în Arhivele din Moscova.

Vă prezentăm mai jos interviul pe care l-am realizat cu scriitorul Constantin Barbu, cel despre care filosoful Constantin Noica spunea că este „excepţional de înzestrat pentru lucrări de erudiţie şi istorie literară”. Interviul a fost înregistrat chiar înainte de plecarea la Moscova, unde, împreună cu sponsorul acestei întreprinderi culturale, Paul Tudor, urmează să aducă în ţară fotocopiile următoarei tranşe din ediţia acestei integrale Cantemir.

„Ce manuscrise vrei? - Pe toate!”

Ion Spânu: Cum a început această aventură prin Arhiva Moscovei?

Constantin Barbu: La festivitatea de acordare a unui premiu de excelenţă ambasadorului Federaţiei Ruse, Alexander Churilin, l-am rugat să-mi aprobe intrarea în Arhiva de la Moscova, cu care, în principiu, a fost de acord. După un timp, am fost surprins să primesc de la domnia sa o scrisoare în care mă întreba „ce manuscrise vrei?”. I-am trimis lista după Tocilescu, completată cu ce mai ştiam eu, dar i-am spus, prevăzător, că le vreau pe toate. S-a dovedit că am procedat bine, întrucât acolo am descoperit manuscrise despre care nu se ştia nimic! Abia în mai 2009 am primit confirmarea din partea rusă, inclusiv preţul pentru fiecare filă scanată. Din partea oficialităţilor române nu a fost nimeni dispus să finanţeze această operaţiune, astfel încât abia în toamna lui 2009 am putut pleca la Moscova, când Paul Tudor, un om de faceri care conduce firma SC Besta SA, prin „Fundaţia culturală Tudor”, a avut bunăvoinţa să sponzorizeze tot demersul acesta, cu care România se va mândri multe secole de acum înainte, căci fondul acestor manuscrise este cel mai mare tezaur al României din afara graniţelor!

„Vladimir Putin ne-a dat una dintre aprobări”

Dar cum de a rămas în uitare o asemenea arhivă?

Simplu. Începând din 1878, când Tocilescu a tipărit primul volum Cantemir, şi până azi, Academia Română a publicat doar 9 (nouă) volume de opere! Lui Tocilescu îi aprobase copierea manuscriselor Ţarul Alexandru al II-lea, iar mie, pentru documentele din Arhiva Ministerului de Externe, Vladimir Putin, care era pe atunci prim-ministrul Rusiei! De aceea, în semn de recunoştinţă, i-am trimis în dar această ladă care conţine primele 25 de volume apărute, într-o ediţie de lux cum rar se tipăresc în lume. Le ştii, nu cred că mă contrazici...

Dar ce manuscrise erau în Arhiva Ministerului de Externe din Rusia?

Acolo am fost surprins să găsesc „Jurnalul persan” în limba rusă şi „Manifestul lui Petru cel Mare”. Despre „Jurnalul persan”, Tocilescu credea că are doar 7 pagini, iar despre „Manifest...” credea că este „Catehismul persan”, care s-ar fi scufundat în mare!

Academia Română spune că s-au mai scanat manuscrise Cantemir.

Da, în anii ’60 s-au făcut fotocopii alb-negru după unele manuscrise, dar vă rog să le comparaţi cu ediţia aceasta, unde documentele sunt mai frumoase decât originalul! Ca să nu mai spun de numărul lor... De altfel, se ştie că Tocilescu furase, pur şi simplu, 3 fascicule, pe care le rezumăm astfel: 4 pag. din „Epistola dedicatoria” la „Sacro-sancte scientiae indepingibilis imago”, 24 de pag. din „Index Rerum Nobilium”, de la aceeaşi lucrare, şi fila 42 din „Loca Obscura”. Şi pe acestea le-am introdus în ediţia mea, reîntregind astfel „Sacro-sancte scientiae indepingibilis imago” şi „Loca Obscura”.

Constantin Barbu, coordonatorul „Integralei manuscriselor Cantemir”

Bănuiesc că nu e aşa de uşor să cauţi printr-o arhivă cum este cea a Moscovei? Ne povesteşti care a fost cea mai mare surpriză din această aventură prin hârtiile lui Cantemir?

Ştiam din sursă ştiinţifică sigură că arhiva păstrată de Serghei Cantemir, fiul cel mai mic al lui Dimitrie, compusă din 27 de pachete, a fost cumpărată la licitaţie la moartea sa şi se află într-una din arhivele Moscovei. Mergând prin arhiva de acte străvechi, conduşi de directorul acesteia (căci pe acolo nu te plimbi ca pe Unirii!), m-am trezit în faţa a 76 de lădiţe pe care scria „CANTEMIR”! Bucuria mea a fost de om smintit. Directorul ne-a adus opisul şi de la el am aflat că acesta fusese făcut între 1898 şi 1956! Ultimul care ordonase terminarea inventarului fusese Stalin, în 1935, când s-au şi adus în România osemintele lui Cantemir! Şi dacă tot veni vorba, să ne amintim că atunci sicriul lui Cantemir a fost primit pe covor roşu, cu salve de tun, fiind salutat de Guvernul ţării, iar Iorga a stat drepţi în faţa Voievodului!

Din aceste 76 de lăzi câte ai reuşit să scanezi?

Doar una! De fapt, partea rusă a scanat documentele în condiţii excepţionale. În această primă ladă este corespondenţa dintre Antioh, Maria şi Constantin Cantemir şi formează două dintre volumele actualei ediţii! Îţi dai seama cât a mai rămas de tipărit?

„În final, ediţia va avea peste 100 de volume!”

Ai o estimare a numărului total de volume al acestei ediţii Cantemir?

Probabil că, în final vor fi vreo 100 de volume, dacă nu vom mai avea şi alte surprize prin arhivele lumii. Tragedia este că pentru întocmirea acestei ediţii nu plăteşte decât Ludovic al XIV-lea, cum îi spun eu lui Paul Tudor! Cu el şi cu ceilalţi prieteni ai lui Cantemir intenţionez să aduc în ţară şi celelalte manuscrise ale Domnitorului, care se află în alte 10 ţări, în afară de România şi Rusia!

Care speri să fie impactul acestei colosale ediţii Cantemir?

Sper ca în anii viitori să se scrie cărţi şi să se dea doctorate după această ediţie, căci Cantemir, prin toată opera lui, ar putea să tragă după el toată cultura română! Ca să nu mai spun că şi politicienii noştri ar putea sta altfel de vorbă cu mai-marii lumii dacă le-ar pune pe masă o astfel de ediţie! N-ar mai avea tonul acela arogant pe care-l au acum Barroso, Viviane Reding, preşedinta Lituaniei sau chiar doamna Merkel!

Un mesaj pentru final, înainte de plecarea la Moscova?

Trebuie să ţinem minte că, în 1711, cel mai vestit ţar rus, Petru cel Mare, l-a făcut pe Dimitrie Cantemir prinţ al Imperiului rus, şi tot la fel a procedat cu toţi copiii lui, pe care Rusia i-a tratat princiar până la stingerea stirpei! Asta, în timp ce, în 1714, Constantin Brâncoveanu şi fiii săi erau umiliţi şi decapitaţi la Constantinopol de Sultanul Ahmed al III-lea, despre care se spune că ar fi trăit în „epoca lalelei”. Cantemir era cineva în vremea lui, iar ruşii l-au apreciat cum se cuvine. Nu putem să rămânem mai prejos, noi, cei care-i suntem urmaşi!

Interviu realizat de Ion Spânu

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Cum au dat faliment ruşii de la Câmpia Turzii

Marţi, 18 Septembrie 2012. 3676 vizualizări, 93 comentarii, 8 voturi

Cum au dat faliment ruşii de la Câmpia Turzii
Autor: Mihai Șoica
Au închis oţelăria şi-au rămas fără materie primă. Au externalizat Vânzările şi au pierdut contactul cu piaţa. Au schimbat anual directorii ca pe soşete. Mechel s-a sabotat singură

Peste 13.000 de produse se fabricau la Câmpia Turzii, aproape orice pentru industrie şi construcţii, fiind cam imposibil să dai faliment. Oţelul de aici era cel mai bun din România

Dispariţia Mechel Câmpia Turzii este asemănătoare unei bombe cu hidrogen căzute în mijlocul oraşului de 40.000 de locuitori. Aproape toată suflarea este dependentă de combinat, aici lucrând, până în urmă cu câţiva ani, 5.600 de angajaţi şi dând de muncă, pe orizontală, altor 20.000 de oameni. Dispare Mechel, şi mai are un pas şi e gata, pot să se îngroape şi toţi oamenii din oraş. E ca şi cum i-ar culca la pământ o boală extrem de contagioasă, iar acea boală grea este sărăcia.
Autorităţile locale şi reprezentanţii Guvernului nu ştiu ce să creadă: a fost acesta un faliment premeditat sau este rezultatul unor erori manageriale uriaşe? Iată, pas cu pas, cum poţi culca la pământ un colos industrial, care era modern şi gata restructurat în momentul privatizării.

Nu i-a interesat să-şi vândă marfa
Drumul spre faliment al Combinatului de Industria Sârmei din Câmpia Turzii a început din vara anului 2004, la nici şase luni de la privatizare. Primele măsuri luate de ruşii de la Conares Trading, devenit ulterior Mechel, au dus fabrica spre un impas din care nu s-a mai putut ieşi niciodată. Fostul manager al fabricii, Marius Bordea a fost singurul român care a fost ajuns vicepreşedinte al grupului metarlugic rus pentru Europa de Est, intrând în graţiile oligarhului rus Igor Ziuzin. Bordea spune că prima mişcare greşită a ruşilor a fost lipsa unor specialişti în vânzări care să cunoască piaţa românească şi pe cea din Europa de Est.
Combinatul de la Câmpia Turzii, avea la momentul privatizării, anul 2003, capacitatea să producă 13.000 de feluri de produse, astfel că putea să se adapteze din mers nevoilor pieţei româneşti. „Dacă era nevoie foarte mare de cuie, puteam produce cuie. Dacă era nevoie de sârmă puteam produce sârmă”, spune fostul director. În august 2004, a fost luată decizia ca producţia să fie vândută prin societatea Mechel Trading, o altă firmă a concernului rus. „Nu ştiau piaţa, erau nepricepuţi şi, astfel, din 2005, în fiecare a treia decadă a lunii opream producţia”.
Următoarea decizie catastrofală pentru ISCT a venit în februarie 2006 când ruşii au închis „temporar” oţelăria. „Era cea mai modernă oţelărie din România şi producea 300.000 de tone pe an. La această secţie lucrau 500 de oameni. Era inima combinatului. Au ucis combinatul pentru că toată materia primă de care aveai nevoie o aduceai din altă parte, cu alte costuri. Noi puteam produce la Câmpia Turzii oţelul de care aveam nevoie, în funcţie de tipul de produs”. Prin închiderea acestei secţii s-a terminat cu ISCT Câmpia Turzii. “Era un flux integrat. Dacă aveai oţelărie putea să produci ceea ce se cere pe piaţă. Altfel nu, pentru că depindeai de alţii”, explică fostul director.
Greşeli enorme de management s-au comis la combinat. Fie voit, fie din prostie, cert este că un oraş întreg va muri de frig şi de foame

Cadoul primit de ruşi în 2003
În 2003, România a semnat contractul de privatizare a Combinatului de la Câmpia Turzii cu firma Conares Trading Elveţia, care aparţinea oamenilor de afaceri ruşi Igor Ziuzin şi Vladimir Iorich. Potrivit datelor oficiale, Conares Trading a devenit Mechel, prescurtare de la Metal Celiabinsk. În Celiabinsk funcţionează al doilea combinat ca mărime din Rusia. Acest combinat a fost proprietatea lui Mark Rich, unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă. Societatea prin care combinatul din Celiabinsk – Rusia, îşi vindea marfa este Conares Trading AG. Înainte de semnarea contractului de privatizare, Guvernul Năstase a radiat, în 2003, datoriile către stat ale combinatului, pentru a-l face mai atractiv pentru ruşi. Exista însă o clauză: dacă Mechel nu-şi îndeplineşte toate angajamentele din contractul de privatizare, atunci plăteşte o penalizare egală cu datoria radiată. Acum, miza analizării respectării contractului este uriaşă: la mijloc sunt 72 milioane de euro.

Să plătească despăgubiri oamenilor
Şeful sindicatului de la Mechel Câmpia Turzii, Ioan Pascu, spune că, din informaţiile pe care le are, combinatul va fi închis definitiv până la finalul lunii septembrie. Pentru ziarul Bursa, Pascu a declarat că ruşii de la Mechel nu şi-au respectat obligaţiile contractuale. „Se numeşte jaf ce s-a petrecut la Câmpia Turzii. Se pare că acţionariatul străin a încălcat o serie de articole din contractul de privatizare. În baza unui acord cu sindicatul, cei de la Mechel s-au angajat că nu vor înstrăina şi dezafecta niciun utilaj, că vor rămâne în conservare.

Yuri Gushkin, ultimul director al Mechel România, are puteri limitate, deciziile fi ind luate la Moscova FOTO: AGERPRES
Documentele arată că, în perioada 2006- 2011, 72.000 de tone de fier, ce a rezultat din utilaje tăiate, au ieşit spre Târgovişte şi Oţelul Roşu. Secţii întregi au fost transformate în ruine”, a declarat Popa. Câmpia Turzii este oraş monoindustrial, Mechel fiind principalul contributor la bugetul local şi principalul angajator. Se estimează, că una din două familii din acest oraş cu 40.000 de locuitori, va avea un şomer în casă din cauza falimentului combinatului. „În 2003, înainte de privatizare, aici se produceau 700.000 t de oţel, acum se mai produc 40.000t. Vă daţi seama ce s-a întâmplat în 9 ani”, a spus şeful sindicatului.

Ruşii şi-au furat propriul patron: vindeau pe nimica
De la privatizarea din 2004, ISCT Câmpia Turzii a avut cinci directori. Marius Bordea pentru trei ani, iar pentru ceilalţi opt ani, directoratul a fost deţinut de patru persoane. „Nici nu se acomodau bine cu ce e la Câmpia Turzii, pentru că erau schimbaţi. Eu zic că au avut şi o politică comercială care nu a fost adaptată pentru România. Eu cred că ei au vrut să facă bani şi s-au ciocnit de propriile lor interese”, afirmă directorul Bordea sugerând că Mechel putea cuceri piaţa din România cu marfa produsă de propriile oţelării din Rusia.


Au vândut oţel pe ochi frumoşi


Ultimii ani, au adus după sine multe dosare penale în care Mechel Câmpia Turzii figurează ca parte vătămată. Cu alte cuvinte, combinatul a fost „ţepuit” de tot felul de firme care cumpărau marfă de milioane de euro, pe care nu o mai plăteau. La momentul achiziţiei mărfii se emiteau CEC-uri care nu aveau acoperire în numerar.
Omul de afaceri Mircea Iova a fost trimis în judecată de DNA Cluj după ce a dat un tun 10,3 milioane de lei. Din anul 2009, iar de atunci şi până în prezent Tribunalul Cluj nu a dat nicio sentinţă. Oficial, judecătorii aşteaptă rezultatul unei expertite contabile. Iova susţine în declaraţia dată la DNA că cei de la Mechel ştiau de faptul că nu are niciun ban în conturi. „La data la care lăsam filele CEC la compartimentul facturare, cei de la Mechel cunoşteau că nu există provizia necesară la bancă întrucât în această situaţie aş fi făcut plata în avans şi aş fi beneficiat de reducere de preţ, ceea ce mi-ar fi convenit“, a declarat Iova.
Această declaraţie a dus la cercetarea penală a doi dintre directorii comerciali, Oleg Cosciug şi Victor Mehlikov, cei doi primind soluţii de scoatere de sub urmărirea penală.

Ruşii se furau între ei cu milioanele de euro
La dosarul lui Iova mai există un document interesant şi anume o scrisoare trimisă de un patron din Timişoara, Ivan Ciocan, administrator la societatea Intersido SRL, care îi anunţa pe patronii Mechel despre faptul că la Câmpia Turzii se poate cumpăra marfă pe „ochi frumoşti”. „Rog analizaţi o situaţie foarte gravă prin care cei mai importanţi clienţi ai dv. vând în toată ţara oţel beton fabricat la Câmpia Turzii, foarte ieftin, mult sub preţul de la Câmpia Turzii, astfel încât veţi constata că au ajuns în imposibilitate de plată. Domnul Mehlikov pretinde doar file cec de la clienţii care nu prezintă garanţii de plată. Hoţii încasează milioane de dolari anual, iar dv. puteţi preveni lucrul acesta dacă le impuneţi clienţilor să prezinte scrisori de garanţii bancare“, le scria Ciocan patronilor de la Mechel. După aceasta, toţi directorii de la Câmpia Turzii au fost schimbaţi din funcţii.
Marius Bordea spune că şi în timpul mandatului său s-a dat un tun de către trei firme, în valoare de 1,5 milioane de euro. „Am fost şi la DNA pentru Mechel. Era vorba despre o afacere din Gara Căţelu din Bucureşti. Mechel a cumparat un teren cu 1.6 milioane de euro de la o femeie care, la rândul ei, l-a cumpărat de la altă firmă, cu doar două zile înainte pentru doar 400.000 de euro. Acolo, acum funcţionează un depozit”.

25 milioane de euro au produs ruşii numai din vânzarea fierului vechi, tăind, bucată cu bucată, toate secţiile.
Au schimbat patru directori în opt ani. Nici n-apucai să înveţi afacerea că erai dat afară, creând instabilitate.”

MARIUS BORDEA, fost director Mechel

Citiţi mai mult: Cum au dat faliment ruşii de la Câmpia Turzii - Actualitate > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/Cum-au-dat-faliment-ruii-de-la-Cmpia-Turzii-1001234.html#ixzz26opsPm26
EVZ.ro

TRADARE DE TARA

Mihai Goţiu, jurnalist de investigaţii:
"Trădarea de ţară a făcut ca România să devină o colonie!"
http://www.cotidianul.ro/tradarea-de-tara-a-facut-ca-romania-sa-devina-o-colonie-193547/

Care este soarta unui jurnalist de provincie neînregimentat, care nu vrea să trăiască din „firimiturile” vreunui baron local, indiferent de culoarea politică a acestuia?
E greu, trebuie să strângi din dinţi şi să încerci să rezişti până la capăt în perioada asta nu tocmai fericită, când presa a fost o zonă foarte afectată de criză şi bătălia politică. E greu să rezişti, să ai coloană vertebrală... Eu zic că am mers bine şi dacă am rezistat până acum, în aceste condiţii, sunt convins că va fi mai bine în viitor. Iar faptul că „baronii locali” există peste tot, mai ales în provincie, nu face decât să-mi dea de lucru.
Ai trecut peste faza cu sucu’, berea, păpica la sindrofii şi pliculeţul la buzunar în diverse ipostaze. Cum ai rezistat?
Foarte simplu, acum mai bine de zece ani, când am început să fac jurnalism de investigaţie mai aprofundat, cred că materialele pe care le-am scris şi mesajele pe care le-am transmis au dat de înţeles că nu este cazul să vină cineva cu pliculeţul la mine. Am aflat la un moment dat, în urma unei anchete, că mă căuta un fost baron local, actualmente preşedintele unei federaţii sportive internaţionale, să-mi dea pliculeţul. Ce să-i faci, n-a fost să fie, nu m-a găsit atunci... he, he! Era vorba de Marius Vizer, ce să ne mai ascundem după deget?! Supărare mare că omul lui nu m-a găsit, dar eu cred că a fost spre binele lui că nu m-a găsit atunci! În rest, cred că un jurnalist îşi face treaba atunci când transmite un mesaj destul de clar că nu poate fi „apelat”, iar riscul de a fi deturnat este două ori mai mare decât cel al apariţiei articolului.
Ai demarat în ultima perioadă o serie de anchete privind devalizarea resurselor vitale ale României. În mare, dezbaterile publice s-au canalizat pe Roşia Montană, gazele de şist - Bârlad, Roşia Poieni... Se pare - ceea ce bănuiam de mult şi fără să folosesc cuvinte mari - că „sediul materiei” este cedarea pe nimic a tuturor resurselor ţării, cu complicitatea serviciilor de informaţii...
Există o lege a tăcerii în presă, se ştiu multe lucruri, există o grămadă de informaţii pe care foarte puţini le fac publice. Într-adevăr, la nivelul percepţiei opiniei publice, e „la modă” Roşia Montană. S-a atras de atâtea ori atenţia că Roşia este doar vârful de lance, proiectele fiind mult mai multe, aproape toţi Apusenii fiind „acoperiţi” şi nu doar Apusenii. Avem Baia Mare, ajungem la Arad, apoi Caraşul... e vorba de o întreagă strategie de vânzare pe doi bani a resurselor naturale ale României, pe de altă parte - nu mi-e frică s-o spun - trădarea de ţară a făcut ca România să devină o colonie. Cineva, bazându-se pe câţiva baroni locali care iau firimituri, profită la maximum de resursele naturale ale unei ţări. Ba mai mult, se ajunge inclusiv la înstrăinarea terenurilor agricole, o altă resursă vitală.
Cum suntem măcinaţi mărunt?
Pot spune că anul de pornire a fost 1995 şi personajul în jurul căruia se învârt multe dintre aceste afaceri este Frank Timiş. Deloc întâmplător, în 1995 el punea primele „balize” atât pe Roşia Montană, pe Certej, în domeniul aurului, însă trecea şi în partea cealaltă, obţinând şi licenţele pentru gazele de şist de la Bârlad. Le-a vândut apoi în 2011 către Chevron prin Regal Petroleum. Nu poţi să nu te-ntrebi cum e posibil ca un individ urmărit, condamnat pentru trafic de stupefiante în Australia, ajunge să deţină informaţii-cheie în toate domeniile ce ţin practic de siguranţa naţională. Când vorbim de aur-argint, de gaze de şist, de metale şi materiale rare, nu mai putem discuta de o scurgere accidentală de informaţii! Logic, totul s-a oferit de către cel sau cei care au centralizat informaţiile la vârf!
De unde atâtea firme canadiene „strategice”?
Schema e un pic mai complexă; majoritatea acestor firme sunt listate în Canada şi sunt subsidiare ale unor firme-mamă, cu acelaşi nume, înmatriculate în paradisuri fiscale bananiere. E o întreagă încrengătură, nici Fiscul american n-a reuşit să le pună cap la cap. Pe de-o parte, există firme din Barbados, din Cayman, Insulele Virgine şi-aşa mai departe, iar pe de altă parte, ele sunt listate cu acelaşi nume la Bursa din Canada. Alegerea Canadei ca loc de funcţionare a firmelor miniere, de fapt e vorba doar de sediul administrativ, e pentru că acolo nu există lege care să reglementeze funcţionarea acestor companii în afara ţării. La începutul lui 2010, 60% dintre companiile miniere erau înregistrate în Canada şi ele deţineau peste 40% din totalul exploatărilor din lume. De ce au „puişori” în paradisuri fiscale? E foarte simplu, acolo dispare profitul! O să vezi că există un Deva Gold cu sediul în Deva, dar mai există un Deva Gold cu sediul în Barbados, practic o subsidiară a European Goldfields, preluat de Eldorado Gold, care e acum deţinătorul a 80% din proiectul de la Deva. La fel cum există un Gabriel Resources (care deţine 80% din proiectul RMGC de la Roşia Montană) la Toronto, un Gabriel Resources în Insulele Jersey şi unul în Barbados.
Vorbim acum de reprezentanţi ai statului român care au aruncat o firmă „momeală” gen Minvest, care va dispărea cu totul în firma investitorului „strategic”... Dincolo de teoria conspiraţiei, se pare totuşi că asasinii economici există şi sunt pe ultima sută de metri...
În ecuaţie apare Barrick Gold, care preia tot mai multe procente din exploatările aurifere, concern aflat şi în culisele încercării de preluare a Cuprumin. Are în România trei firme pe care le controlează; Carpathian Gold, Valhalla, Samax... sunt preluate deja teritorii imense în Hunedoara, la Rovina, Cireşata şi Colnic - ultimele două denumiri de dealuri de fapt. Există şi neconcordanţe, să nu le spun altfel, între ceea ce ne prezintă Agenţia Naţională a Resurselor Minerale şi licenţele de explorare şi exploatare prezentate de aceste firme pe propriile site-uri oficiale. Avem cazul Băişoara, lângă Cluj, despre care RMGC nu ne spune nimic, dar care apare cu licenţă de explorare pe site-ul ANRM! Neconcordanţe existau şi pe site-ul European Goldfields - tot a lui Frank Timiş, practic „frăţiorul” RMGC (Gold Corporation) -, preluată de Eldorado Gold la începutul acestui an, beneficiara contractului de la Certej. Acţionar important de la sfârşitul anului trecut la European Goldfields e emirul din Qatar, cel căruia, pe 29 iulie, după anunţarea rezultatului referendumului, Băsescu îi... transmitea salutări prin intermediul corespondentului Al Jazeera... În ceea ce priveşte legalitatea acordului de mediu primit, mie mi se pare cel puţin dubios faptul că o agenţie regională a ajuns să dea avize de mediu pe un proiect de interes naţional.
Putem întocmi o hartă a secătuirii resurselor vitale ale României?
Încercăm! Tot în Alba, lângă Roşia Montană, se derulează un al doilea proiect, la Bucium, pentru care există licenţă de exploatare. Un alt proiect este la Băişoara, în Cluj, unde există deocamdată doar licenţă de explorare. Astea ar fi ale RMGC-ului. Vine apoi Eldorado Gold, despre care v-am vorbit ceva mai devreme, care a preluat European Goldfields; ei au exploatarea de la Certej... toate le au în judeţul Hunedoara. Au concesionat acolo 59 de kilometri pătraţi, apoi au în jurul oraşului Brad concesiune de 338 de kilometri pătraţi, sub numele de New Brad, şi o alta, New Deva-Muncel, o concesiune lângă Deva, de 137 de kilometri pătraţi. Deci ei au concesionat o treime din judeţul Hunedoara! După care apare Carpathian Gold, cu explorare la Rovina, tot în Hunedoara...
Carpathian e o firmă listată la bursă, în spatele căreia se află de fapt Barrick Gold. Tot Barrick mai e implicat în Transilvania Minerals, care, în asociere cu Valhalla, au licenţă de explorare în Arad (Bratosin) şi Caraş-Severin. Însă la ANRM nu mai apare nimic despre Severin! În Maramureş apare exploatarea deşeurilor din iazurile de decantare cu nişte firme ruseşti pe care încă n-am apucat să le verific. Apoi Băiţa, în judeţul Bihor, unde apare o licenţă de explorare pentru un zăcământ mixt care conţine şi aur şi argint, dar şi metale şi materiale rare.
Care este legătura cu gazele de şist?
Sunt două legături. Prima e numele lui Frank Timiş, care a preluat practic aurul Apusenilor prin cele două proiecte care sunt într-un stadiu avansat - Roşia Montană şi Certej - şi gazul de şist de la Bârlad, vândut acum Chevron-ului. Se pare că deja şi-a vândut toate afacerile din România până la urmă... A doua ţine de aceeaşi ”reţetă” de tip colonialist de exploatare a resurselor naturale ale ţării.
Unde duce reţeaua după intermedierile şi „vânzările succesive” ale lui Timiş?
Din informaţiile mele, merg către fosta reţea de Securitate...
Fosta şi actuala reţea... oare în mâna cui o fi, a lui Antonescu?
Ha, ha... parcă nu se ştie?! Dar în poveste apare şi Arpad Paszkany... Cine sunt acţionarii şi principalele nume din spatele firmelor „canadiene”? Pe de-o parte sunt firme miniere - cum e de exemplu Newont-ul sau Barrick sau Benny Steinmetz Group (BSG), cu exploatări în Sierra Leone -, iar pe de altă parte sunt „greii” de pe Wall Street: John Paulson, Tomas Kapplan, George Soros, principalii jucători la bursă pe minele de aur. BSG are o legătură cu Videanu de pe vremea când era primar, au dezvoltat un mare proiect imobiliar, Planorama, în Capitală, nu ştiu dacă e finalizat nici până astăzi.. Asta ar fi o filieră... Revenind la Barrick, ei au investit mai mult în acţiuni ale firmelor ce se ocupau cu aurul în România, după ce, anul trecut, pe 14 iulie, s-a primit acordul pentru descărcarea de sarcină arheologică pentru Cârnic (Roşia Montană). După patru zile Barrick cumpăra masiv acţiuni. La Carpathian a cumpărat 9% cu posibilitatea de a-şi mări pachetul. Preşedintele Barrick Gold este Peter Munk, unul dintre principalii acţionari la TriGranit, care-l are ca asociat şi administrator în România pe Arpad Paszkany. Au fost şi fotografiaţi amândoi la inaugurarea Polus Center din Cluj.
Arpad Paszkany cel reevaluat de Băsescu?!
Da, dar să nu uităm că tatăl său, tot Arpad, făcea parte dintr-un grup din care mai făceau parte un domn Voiculescu, un domn Columbeanu-tatăl, un domn Demian Şandor, şeful TriGranit care, înainte de 1989, avea nişte ocupaţii similare în Ungaria cu cei pe care i-am enumerat până acum în România.
Înseamnă că Irinel Columbeanu-fiul nu şi-a făcut averea vânzând telefoane în faţă la Inter...
Şi Paszkany spune că şi-a făcut avere din bişniţă cu deodorante...
Mai era unu’ Cataramă, care zicea prin anii 90’ că s-a pricopsit după ce vânduse vreo şase motociclete...
He, he...
Se mai simplifică lucrurile... Înţelegem de ce funcţionează atât de bine Diktatul axei Bruxelles -Washington...
Pot da doar o parte din informaţii, pentru că mai am o parte în verificare. Acte prin care se vede cum firme de lobby şi public-relation din New York recomandă companiei Gabriel Resources să lucreze cu nişte firme germane, una producătoare de cianură, alta specializată în închiderea minelor, pentru a se obţine sprijinul ambasadorului Germaniei în România.
Aceste fiind zise, mai avem ceva de făcut când Serviciile au luat-o „pe arătură”?
Cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne opunem, aşa cum s-a întâmplat în cazul Roşia Montană. Foarte multă lume e acum disperată şi demoralizată după acest aviz de mediu de la Certej, dar trebuie continuată lupta în justiţie şi mai ales pentru aplicarea hotărârilor judecătoreşti. Povestea de la Roşia era terminată de mult dacă se respectau hotărârile definitive şi irevocabile...
Dar mai avem judecători neşantajabili cu dosare din arhiva SIPA?
Da, mai avem şi oricum, până la urmă, presiunea publică din România a oprit o lege specială de expropiere în favoarea companiilor miniere care trecuse de Senat şi ar fi trebuit să fie votată încă de anul trecut în Camera Deputaţilor. Peste 100.000 de semnături şi fiecare deputat contactat (mail, telefon etc.) şi avertizat de zeci, sute, mii de cetăţeni din colegiilor lor că dacă votează legea se vor „arde” definitiv, uite că i-a oprit, cel puţin până la ora la care vorbim. Uite că nici la Certej n-au toate proprietăţile pe care ar trebui să-şi desfăşoare proiectul. Oricum, oamenii de acolo, care se opun, trebuie să ştie că vor fi sprijiniţi de cei din societatea civilă care au luptat şi până acum la Roşia Montană, de la profesori universitari şi academicieni până la (nu în ultimul rând) he, he... membri ai galeriilor de fotbal.
Nu ţi-e un pic frică, sau mai bine zis, ai ce pierde din toată povestea asta? Cum stai cu declaraţia de avere?
Am o maşină de litraj mic căreia i-au tăiat de trei ori cauciucurile până acum. A fost şi atacată cu ouă la Roşia Montană de agenţii de pază de la RMGC - nu ştiu ce i se poate întâmpla mai mult, că e o maşinuţă de 1,2, acum i s-a spart şi toba, dar ”opera” asta din urmă îmi aparţine, pe drumurile din Roşia. Despre conturile mele, dacă găsesc hackerii ceva prin ele, îi felicit, măcar să-mi spună şi mie c-am avut ceva. Oricum, mai bine te lipseşti de orice ban numai să vezi ceva unic în lume. În Muntele Cârnic, sub pământ, ce vor ăştia să distrugă... să-ţi imaginezi doar peşterile din Moria, din ”Stăpânul Inelelor”. Ei, aşa ceva există în realitate! De la galeriile romane şi până la exploatările recente, închipuie-ţi camerele cu coloane pe 24 de etaje. Şiruri, şiruri de coloane şi de camere, şi labirinturi... Ca înălţime sunt câteva blocuri turn unul peste altul.. E un palat interior. Aşa ceva nu există nicăieri în lume!

Marcel Bărbătei