joi, 4 septembrie 2025

Ioan ROȘCA. Slăbiciunile naţionalismului

Vă propune o analiză ideologică, argumentativă, pragmatică, politică și comparativă a eseul lui Ioan Roșca, Slăbiciunile naționalismului, accesibil aici https://www.piatauniversitatii.com/SlabiciunileNationalismului 

Pentru cazul că nu aveți acces la texlinkul de mai sus, copiez aici textul integral. 
Aveți un portret psihologic al eseistului la finele analizei.

Ioan ROȘCA. Slăbiciunile naţionalismului 

Putem constata reculul curentului naţionalist în faţa cosmopolitismului invadant, curentului mercantil- progresist, neoimperialismului, degenerării civilizaţionale. "Externaţionala" (cum inspirat o numea cineva) cîştigă continuu în România războiul pentru pradă, putere şi sens, se instalează imparabil în masa conştiinţelor, din care naţionalismul incomodant este stins treptat, mai pîlpîind doar atavic în cîteva suflete. Am semnalat şi în alte texte (vezi de exemplu : "De ce nu avem AER- Acţiuni pentru Eliberarea României- la http://www.piatauniversitatii.com/paer/facebook_aer/20_concluzii_obstacole.htm , Schimbarea liniei frontului prin proiecte polarizante- http://www.piatauniversitatii.com/paer/aer5/ , Unitate în frontul antisistem?- la http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-3-2013-9 , In căutarea numitorului comun la- http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-3-2012-11 ,Intrebări către "naţionalişti" - la http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-10-2012-2 etc) pîrghii prin care se distruge membrana ce proteja devenirea neamului românesc, mecanisme care corodează/perforează/estompează pereţiii celulei naţionale, expunîndu-i metabolismul la o exterioritate care anihilează osmotic fiziologia proprie/autonomă a tribului nostru, obstacole în calea rezistenţei eficace. O agresiune anti-naţională atît de puternică şi perseverentă nu ar fi putut fi contracarată decît printr-o reacţie pe măsura atacului, performantă calitativ şi cantitativ. Iată de ce ar trebui ca să depăşim jeluirea-revolta faţă de performanţele agresorului şi să dăm atenţia cuvenită slăbiciunilor (viciilor, racilelor, erorilor, metehnelor, greşelilor, tarelor) naţionalismului actual. Voi încerca să fac aici un inventar al lor. 1. Neînţelegerea temeiului profund al naţionalismului de apărare: existenţialiatatea organică a agregărilor istorice.Atunci cînd contrapui mondialiştilor etosul apartenenţei la o fiinţă colectivă, nu trebuie să negi rostul altor coagulări umane, mai ales naţionale- cu care eventual românii sînt la un moment dat în conflict sau competiţie. Faci jocul doctrinelor supranaţionale cînd negi legitimitatea celorlalte naţionalisme- căci aderările constitutive focalizate de etosurile neamurilor sunt legitime toate- sau nici unul. Una e să lupţi cu fermitate întru apărarea sau propăşirea propriului trib, înfruntînd hotărît triburile concurente (fără complexe universaliste)- şi alta e să suţii că naţionalismele neconvenabile sunt nefireşti, sunt "extremisme" detestabile- doar naţionalismul tău fiind onorabil. În războiale vechi trebuia doar să învingi adversarul- nu să-l şi desconsideri. De aceea- de exemplu- combaterea cuceririi turceşti, ruseşti, austriece, germane, americane, evreieşti a ţării nu are de ce deveni ură oarbă, apărarea de străini nocivi nu trebuie degradată în xenofobie aberantă. Sunt confuzii pe care Eminescu nu le-a făcut (ca şi de altfel celelalte erori tratate la punctele de mai jos)… dar pe care le fac cei ce se cred continuatorii înţelepciunii sale. 2. Distrugerea nivelelor fine de viaţă comunitară, în numele unităţii naţionale. Aceeaşi obtuzitate faţă de organicitatea coagulărilor umane semnalată mai sus, duce la naţionalismul anti-regional, duşmănos şi distructiv faţă de agregările locale- pe care naţiunea ar fi trebuit să le integreze protector, prin formule inspirate de creaţie supra-etajată. În numele uniformităţii naţionale care fuge de varietate, s-a dus o bătălie păguboasă contra "regionalismelor", care a reuşit să nemulţumească şi pe unii dintre cei care fuseseră fervenţi luptători pentru unitatea românilor (vezi reacţiile după "uniri": din Moldova mică şi din cea basarabeană, din Ardeal, din Banat- depăşind şabloanele cu care au fost taxate). Mai grav, administraţia bucureşteană a tratat provinciile alipite ca pe o feudă de întins extensiv şi stors intensiv, uzurpatorii statului "unitar" folosind orice lărgire teritorială ca să-şi extindă reţeaua de sifonare/parazitare a avuţiei colective. Azi, cînd centralizatorii de la Bucureşti devin la rîndul lor victime ale neocentralismului european, ar putea înţelege ce au simţit victimele lor, celulele comunitare locale şi ţesuturile provinciale, pe care căpuşa din "centrul naţional" le-a acuzat de "seperatism" - atunci cînd au vrut să-şi conserve specificităţile fiziologice sau să-şi apere interesele. Nu-ţi mai place cînd altul îţi face ce-ai făcut altora… Pentru cine a înţeles care este sediul legitimităţii naţionalismului (vezi mai sus) această atitudine faţă de regiunile româneşti integrate este un păcat capital: principiul agregării organice trebuie respectat pe toate nivele suprapuse la care se manifestă, pînă la granulaţia familiei. Imperiul care acapareză acum naţiunea va profita de nemulţumirea creată de centralismul ei istoric, instigînd "regiunile" la autonomie şi la o subsidiaritate dizolvantă... În numele nevoii de a se apăra de mega-asocierile agresive ivite pe la graniţe, procesul fuzionărilor a plecat de la cete şi cnezate si se va termina cu uniformizarea generală… Neavînd înţelepciunea de a corela frumos conştiinţele individuale şi colective, umanitatea cade în urîţenia federalizărilor normative. În final, ne vom pomeni prizonierii unicii cetăţi, fără un "afară" spre care să poţi evada, fără nişte "înăuntruri" în care să te poţi simţi acasă. O civilizaţie nobilă ar fi trebuit să clădească o lume plurală, organizată pe nivele de organicitate. 3. Presiune întru uniformizare şi consens forţat. Tot întru apărarea unităţii/coerenţei naţionale, rătăceşte naţionalismul nostru pe calea unei omogenizări spirituale sărăcitoare şi chiar a despotismului majorităţii. Sigur că similitudinea în "cuget şi simţiri" (obiceiuri, atitudini, valori, scopuri etc.) e de dorit şi este semnul că o comunitate a fost sudată intim de istorie. Naţiunea romană nu este un ghiveci fără forme, ci are valori tipice, majoritar partajate, caracteristice. De exemplu, cineva poate susţine- întemeiat- că ortodoxia a fost un ax istoric al românităţii (dar mai sînt ceva ortodoxi prin jur….) şi că ar trebui să rămînă un factor decisiv. Dar de aici pîna la a declara că numai ordoxii/creştinii/religioşii pot fi adevăraţi români- e un salt spre confuzie care poate duce la compromiterea şi înfrîngerea cauzei naţionale. Un român poate fi foarte verde- etnic- iubind şi respectînd morala creştină, ca oportună sau divină, fără a crede în Biblie- pe care eventual o consideră ca o aşezare a spiritualităţii noastre pe temelii… semite. Şi de aici- scindări potenţiale. Observaţia că străinii au introdus la noi comerţul parazitar şi capitalismul rapace, distrugînd echlibrul patriarhal, a adus naţionalismul liberal într-un conflict păgubos cu cel tradiţionalist, pentru că privilegiaţii vechi se urau cu parveniţii. Nu se poate şi nu trebuie ca toţi românii să gîndească/simtă la fel.Trebuie impăcată cumva nevoia de valori tipice partajate masiv, cu toleranţa faţă de alteritatea care ţine de libertatea de conştiinţă şi nu aduce prejudicii ţării. Pe măsură ce viaţa socială devine mai complexă, nu se poate evita diversificarea poziţiilor, care- dacă e bine gestionată- îmbogăţeşte/întăreşte o colectivitate emancipată. Uniformizarea perspectivelor fiind nefirească- atîta timp cit există o diviziune a muncii şi o distribuţie a intereselor, uneori conflictuale/concurenţiale. Cheia reuşitei fiind să cultivi acea toleranţă pentru minorităţi care nu dăunează coerenţei generale şi nu împiedică coagularea etosului majoritar. Nu ajunge deci să stimulezi consonanţa. Trebuie să pui la punct şi mecanisme eficace de negociere a divergenţelor inevitabile. Dacă nu caută/găsesc formule de împăcare a unităţii cu varietatea, patrioţii creează internaţionaliştilor oportunitatea de a apare în ochii minorităţilor ca protectori ai lor externi. Şi am văzut efectul acestui clivaj în istoria României… 4. Negăsirea unui bun numitor comun. Nu putem neglija pericolul dispersiei năzuinţelor. Închegarea unei tabere naţionaliste funcţionale şi eficace este impiedicată de scindarea rîndurilor produsă de diferenţe de poziţie- pe nenumăratele probleme create de vieţuirea împreună. Multe divergenţe ne pot despărţi (vezi şi punctele anterioare)- cît timp nu suntem de acord nici măcar privind legitimitatea diferenţelor, dialogului şi compromisului. Cum să lupte umăr la umăr pentru suveranitatea ţării adeptul tradiţionalismului şi al modernismului? Cum să participe împreună la o campanie pentru neatîrnare politizatul "de dreapta" şi cel "de stînga", să defileze capitalistul lîngă socialist sau distributist? Cum să tolereze alături, în tranşeul naţional, credinciosul pe necredincios- şi reciproc? Cum să stea pe aceeaşi redută admiratorul americanilor, ruşilor etc- cu cel care îi detestă? Cum să se ajute, în faţa unui duşman comun, soldatul naţional anticomunist cu cel nostalgic ceauşist, fostul deţinut politic cu generalul de securitate? Intransigenţa faţă de probleme secundare ne dezbină, deşi mulţi fac compromisuri meschine pe probleme mari. O federare în acţiune, care să nu presupună aderarea la ideologii sau organizaţii nedorite, cere definirea unui numitor comun care să se reducă la cauza majoră partajată: apărarea organismului nostru colectiv de agresiuni. Să se unească deci în acţiune-indiferent de deosebirile de perspectivă privind viaţa în cetate- cei care cred că România trebuie să evite topirea intr-un suprastat, că statul roman trebuie să lucreze doar pentru locuitorii ţării şi nu pentru agende străine. După ce este salvată cetatea de cucerire/aservire/penetrare, se pot relua toate confruntările de idei (sau interese) privind organizarea ei internă, conform protocolului de negociere a divergenţelor, cu condiţia ca să nu se distrugă zidurile exterioare în timp ce se rezolvă contrapunerile. (Pentru a nu îndepărta pe aceia care ar dori o Românie suverană şi cu adevarat democratică, dar nu împărtaşesc viziunea economică a domnului Cojocaru, eu i-am sugerat să nu-şi plaseze reforma în mijlocul Constituţiei Cetăţenilor). 5. Neglijarea degenerării civilizaţiei mondiale şi nevoii de apărăre a condiţiei umane la nivel naţional- ca justificare care ar putea da consistenţă straşnică neo-naţionalismului. Cu condiţia să percepem patologia civilizaţiei mondiale şi inoportunitatea osmozei spre ea. Problema pusă de la Eminescu încoace era că ne risipim capitalul formelor vechi, imitînd/preluînd mimetic forme noi. Azi ştim că de afară am adus toxine, că dincolo de ciocnirea vechi- nou era conflictul frumos- urît şi confruntarea bun -rău. Putem ieşi din apărare, atacînd canceritatea progresistă. Urmărind rădăcinile prinse în trecut- pentru a hrăni cu seve din adîncul lui ramurile fragede care dau continuu formă neamului- naţionaliştii noştri şi-au împotmolit privirea spre spate, practicînd o nostalgie sterilă care lăsă teritoriul virtual al viitorului la cheremul propagandei cosmopolite. În numele unui tradiţionalism- apărat ineficace/inadecvat de impetuos-găunosul asalt modernizator- ei s-au lăsat prinşi în capcana anacronismului şi defensivităţii, putînd pare generaţiilor tinere ca retardaţi/retrograzi, ca visători rupţi de problemele actualităţii. Numitorul comun de care am vorbit mai sus, ar putea cuprinde căutarea unui metabolism naţional care să ne ferească de patologia care a cuprins umanitatea, organizarea unei "carantine" civilizaţionale, care să ne apere de bolile socialităţii masive, mondializate. De vreo 200 de ani coborîm antropologic, căţărîndu-ne penibil pe scara ce ne este adusă/întinsă de afară… ca să urcăm pe cele mai înalte culmi. Cei ce mai cred că existenţa individuală şi comunitară din Romania este inferioară condiţiei umane exterioare şi deci că trebuie să prindem trenul spre infernul occidental vopsit paradisiac, nu au de ce fi atraşi de proiectul intăririi unei membrane, care să permită o viaţă/rezistenţă specifică inăuntrul cetăţii. Ei nu observa cum, chiar şi preluate fără fond, formele copiate ne duc în abis, completînd letal racilele noastre. În secolele 19-20, se putea crede că occidentul merge spre lumină. Dar acum, cine se trezeşte, vede că am tînjit după o decadenţă fatală. Ne grăbim să nu pierdem finişul păbuşirii Omului. Ca să mai aibă vreo şansă, naţionalismul trebuie să treacă de la recul la ofensivă, propunînd formule trans-moderne, căi româneşti de salvare din criza actuală a civilizaţiei. Singura cale eficace rămasă azi pentru naţionalism este critica evoluţiei patologice/canceroase a sistemului mondial, care se întinde devastator peste umanitate. Ceea ce s-ar putea rezuma într-o lozincă de genul: "Mai bine ca afară!". E imposibil să te mai aperi de ciumă, în epoca osmozei generalizate, dacă nu controlezi capilarele prin care se distribuie decadenţa . Dar are vreun naţionalist curajul ca măcar să năzuiască la găsirea unui mod de apărare de sida mondială, intre zidurile cetăţii noastre?. 6. Orgolii, meschinărie, intoleranţă, dezbinare. Obtuzitatea şi intoleranţa dezbină pe cei care ar trebui să "dea mînă cu mînă". Cine să realizeze apropierile, armonizările, coordonarea? Marea de "generali" incompatibili ai anemicei armate naţionaliste nu poate alcătui o oaste care să ducă la victorie un proiect comun. Cîţi români, atîtea armate, atîţia conducători- fără trupe si fara aliaţi. Fiecare cheamă pe ceilalţi sub steagul lui singuratic, înecat în vanitate, convins că numai el are valoare şi dreptate- iar ceilalţi lideri- percepuţi drept concurenţi- se înşeală (dacă nu cumva sunt chiar de rea credinţă- nişte trădători). Aventuierii naţionali nu cooperează- nici măcar cînd gindesc cam la fel. Ba chiar tocmai atunci se evită mai tare- să nu piardă tronurile lor de mucava, pe scena teatrului "naţionalist". Îşi zadărnicesc pretinsele năzuinţe- numai ca să nu-şi pună în pericol ambiţiile vane. Astfel pierdem fiecare luptă… înainte de a fi dusă, ceea ce arată falsul patriotism al celor ce se erijează/cocoaţă în poziţia de lideri ai unor bătălii de paradă. Iar trupa… refulează/defulează la stadion. Nu voi da nume, ar fi prea multe, dar experţii retorismului patriotic găunos şi steril se pot regăsi, citind astfel de rînduri. Incapacitatea acută de solidarizare, de cooperare, de colaborare e cu atît mai penibilă azi, cînd noua sinaptică informaţională ar putea facilita orientarea, reperarea partenerilor, comunicarea, coordonarea, munca de echipă- întru realizarea unui proiect colectiv, amplu distribuit. 7. Programe vagi in loc de proiecte concrete. Platforme şi statute- avem cu duiumul. Numeroase asociaţii si partide- au încercat sa formeze găşti căstigătoare. Trecind peste alte carenţe ale acestor înjghebări, să revenim la problema numitorului comun ales de grupările respective. Presupunind ca in Romania ar fi de rezolvat numai 10 probleme majore, fiecare cu cîte două alternative, încă ar rezulta 2 la 10, deci peste o mie de opţiuni posibile. Probabilitatea coincidenţei opiniei în multe puncte fiind redusă, e greu de imaginat alt temei al agregărilor decît speranţa că împreună fîrtaţii vor cîştiga competiţia pentru ciolane, acoperindu-şi căţărarea spre putere/miere cu programe şi lozinci care vizează ocuparea unui "culuar"- electoral sau civic . Cu totul alta este situaţia unui proiect cu ţintă clar definită, echipat cu un plan de acţiune (exemple din actualitate: reunificarea, lustraţia, demiterea preşedintelui, definirea familiei, vaccinarea, schimbarea Constituţiei- la un articol etc.) Aici poate pune oricine umărul la o campanie, fără a fi necesar ca partenerii intr-un proiect să fie de acord pe teme nelegate de aceasta. Fiecare ştie exact la ce misiune aderă şi poate constata reuşita sau înfrîngerea. În timp ce stingerea unei îngăşcări (cu aruncarea la coş a unui program vag) nu spune nimic, eşecul unei acţiuni limpezi e valorificabil- prin învăţăminte şi semnificaţii. Ea poate de exemplu dovedi falsitatea democraţiei/ reprezentarii: iată că puterea, rezistă acţiunii/voinţei populare, neţinînd cont de voinţa poporului de care s-a emancipat… ne-imperativ, prin farsa reprezentării. E atit de evident avantajul "operaţionalizării" programelor în proiecte concrete, încît te întrebi: cît de cinstiţi sint patrioţii care invită lumea sub steagul unor platforme naţionale vagi, găunoase, în care nu se spune clar ce şi cum se va face? 8. Flirt cu naţionalismul compromiţător al prădătorilor.Toleranţa faţă de deosebirile de vederi privind organizarea vieţii în cetate, ar trebui combinată cu intrasingenţa faţă de demagogie, parşivenie, rea credinţă, necinste, diversiune- care pot compromite şi deturna spre eşec orice iniţiativă colectivă. Falsul patriotism al căţărătorilor demagogi este deosebit de toxic- din cauza lui s-au irosit atîtea energii curate. Şi el nu este totdeauna uşor de reperat, pentru că omul are capacitatea măsluirii intenţiei- prin discurs. În mod metodic, nu vorbele ar trebui să ne călăuzească în apreciera cuiva, ci faptele sale împlinite. Ar trebui să ne ferim şi de merecenari, de cei la care portofelul e conectat la cauze (să fim circumspecţi în faţa celui care scoate bani din propagandă patriotică). În aceeaşi gamă de falsificări, aş aminti iubirea stăpînilor pentru vaca/ţara pe care o mulg. Nu spun că nu-ţi poţi iubi sursa de bunăstare, slugile, moşia- ci doar că acest tip de patriotism al stăpînilor nu-mi pare compatibil cu cel al dominaţilor, apărînd aici o limită a fraternităţii, de care nu poate trece nici nevoia depăşirii divergenţelor (vezi punctele precedente). Românismul boierilor şi cel al iobagilor nu s-au împletit uşor- în istoria noastră. Iobagul poate prefera un stăpîn străin, daca acesta se poartă mai bine. Iar profitorii/privilegiaţii caută o înţelegere cu răpitorii externi, la masa verde a colonialismului. Cei care au participat la distrugerea românilor nu pot fi tribuni credibili ai românismului. Cum să ne lăsăm conduşi spre libertate de capuşele prinse de trupul ţării înjugat la comunism (multe conectate la ţîţele dulci ale statului şi după năpîrlirea regimului), să primim lecţii patriotice de la gardienii nelustraţi ai vechiului lagăr, care vor să "fraternizeze" patriotic cu cetăţenii victimă a tranziţiei, după ce i-au năpăstuit, spoliat şi vîndut la străini? 9. Cultul personalităţilor , cecitatea conceptuală si tendinţa spre tiranie "luminată". Dacă romanii ar fi interesaţi de înţelesuri, formaţi întru discernerea sensului din mesaje- demagogia ar paraliza/deturna/compromite mai greu naţionalismul. Dar la noi, viciul verbiajului şi cultul personalităţii a devenit patologic. Consumatorul de vorbe goale nu poate să judece ce s-a spus, fiind atent numai la cine şi cum a spus. Cultul "carismei" şi bălăcirea în primitivism- la un capăt şi în vanitate- la celălalt, întreţine peren confuzia generală. Sint urmate/votate bezmetic chipuri, măşti, reprezentaţii teatrale. Trădează, renunţă, moare sau se compromite cineva? Sunt înmormîntate şi tezele sale, pe care publicul le-a asociat inseparabil cu emiţătorul. Ideea unui bărbos devine o idee bărboasă, a unui om compromis… o idee compromisă. Personificarea sensurilor umple groapa cu gunoi culturală cu ginduri valide, rostite de cei detestaţi. Ceea ce duce la golirea conţinutului util al conştiintei civice. Empatia sau antipatia rudimentară faţă de agitatorii steagurilor, obturează complet programul pe care aceştia pretind a-l promova. În loc să se întindă flacăra participării, printr-un efort colectiv de emancipare, totul se chirceşte… în aşteptarea Salvatorului. Setea bolnăvicioasă de "tătic naţional", dorul de Ceauşesti providenţiali, fiind întreţinută cu cinism sau inconştienţă. Regalitatea străină- de exemplu- e încă văzută de mulţi ca o evadare… dincolo de raţiune, de demnitate şi de lecţia usturătoare dată de istoria ei la noi. Cultul imaginarei dictaturi "luminate" se combină cu promovarea "elitismului", "meritocraţiei", guvernării prin reprezentanţi sau tehnicieni- forme de sustragere a masei- presupus debilă civic- de la răspunderea cetăţenească. Ca şi cum România nu poate fi liberă şi cu oameni liberi, nu poate prospera- decît cu slugi ascultătoare. Dincolo de celelalte argumente în favoarea unei democraţii autentice fiind observaţia că, fără o participare largă, masa critică necesară renaşterii României nu are cum se forma. 10. Balans între eficienţă mercantilă şi umanitarism steril. Confruntarea dintre naţionalismul pragmatic-liberal şi cel cultural-conservator este percepută de Zeletin ca o dihotomie tradiţionalism/modernism. Deşi admite franc că burghezia naţională se ridică înlocuind prădătorii străini, el nu înţelege de ce acest mod de a fi "modern", pe care-l doreşte inoculat în şcoli, face scîrbă unui om cu adevărat moral. Că etosul bişniţar nu era respins numai pentru că era nou, ci şi pentru că este urît. Şi azi unii amintesc că românul vechi nu era obsedat de eficacitate, performanţă, optimizare, reproductibilitate, cîştig exponenţial, rentierat şi chilipir uzurier, societate de tombolă şi cazinou, exploatarea naturii şi a altora. Alţii spun însă- că nu era vorba decît de o rămînere în urma păguboasă în putinţă, nu de o nobleţe a voinţei. Ca să reziste asaltului răpitorilor, să-i concureze eficace pe piaţa de vînătoare a triburilor , românul nou ar trebui să-şi dezvolte capacităţi de răpitor si parazit… care-i desfiinţează ireversibil vechea substanţă. Participînd osmotic la economia mondială devenim toţi barbari migratori, conchistadori spanioli, colonizatori englezi, speculanţi evrei, ciubucari turci, americani mercantili, cuceritori ruşi, nemţi extinzînd spaţiul vital, mafioţi italieni, făpturi rapace mondiale. E o cursă perfidă, care induce o transformare antropologică profundă, ce lasă naţionalismul românesc fără obiect. În numele apărării spaţiului mioritic se strecoară în etosul local patima de pradă, cupiditatea, năluca hipnotozantă a iluzoriului imperialism românesc. Dar parazitismul performant nu e numai hîdos, nu e nici pentru toată lumea. Obosită în postura de victimă prinsă în ţarc, oaia încearcă să devină lup, jertfindu-şi şi firea- degeaba. Apelul puţinilor supravieţuitori ai acestui marasm al sufletelor- la generozitate, cumpătare, simplitate, poezie- avînd şanse nule să mai întoarcă din drum hoarda însetată de fericiri ieftine şi chilipiruri iluzorii. Lipsa de respect pentru ţărani şi alte categorii iobăgeşti completează tentaţia- coaptă mediatic- spre îmbogăţiri miraculoase, gişefturi comerciale, intermedieri căştigătoare. Toţi hipnotizaţii epocii se vor Bill Gates, fără a bănui cum funţionează industria succesului. Nimeni nu ar fi deranjat de un salar prea mare (şi corporatist), într-o Românie a băieţilor deştepţi…Fata morgana a competiţiei capitaliste, nedrepte şi distrugătoare, corupe fatal esenţa românismului, fără ca să putem consemna vreo strategie de apărare. De altfel, nici nu e sigur că există leac. Dacă nu ar fi ancrat în egocentrism biologic, mercantilismul nu ar avea atîta penetranţă. Dar măcar să nu renunţăm la luciditate. Care mai e rostul naţionalismului, dacă România rămîne populată de români (ceea ce pare tot mai improbabil) dar care nu mai seamăna de loc cu străbunii lor? 11. Minţi fără suflet şi suflete fără minte. E greu de găsit un compromis, o combinare fastă între naţionalismul spiritual şi cel pragmatic, intre năzuinţele sufletului, voinţei şi raţiunii. De cîte ori în istoria noastră inginerii, economiştii si poeţii s-au respectat, colaborînd fructuos, completîndu-se? Mai curînd găsim reluate veşnic acuzaţiile reciproce: de sterilitate si elucubrare- pe o parte, de mercatilism şi dezumanizare- pe de alta. "Tehnicienii" şi "întreprinzătorii" nu percep linia de la care fuga după cîştig şi eficacitate trădează/ucide etosul istoric românesc. Rămaşi singurii apărători ai tradiţiilor sufleteşti, visătorii cu suflet mare, fără simţ practic si capacităţi organizatorice, eşuează în verbiaj si poze patetice, ridiculizate de infrîngerile şi dezamăgirile care urmează exaltărilor. În acest timp, oamenii de acţiune, plini de metode dar fără busolă morală şi scînteie spirituală, pragmatici văduviţi de valori polarizatoare, conduc barca eficace, prin eficienţă şi comoditate… spre urîţenie şi conformism/domesticire. Şi nu ne ajută nici inerţia conservatoare, avînd în vedere ce-am lăsat în spate în 1990. În curînd ne vor transforma păpuşarii în rotiţe biologice, piese a unui păienjeniş socio-tehnic cumplit de funcţional. Dacă nu reuşim sa cultivăm profiluri mixte, complete, de creatori… "mioritici" dar capabili şi de operaţionalizare, precizie şi performanţă, ar trebui să punem măcar la punct mecanisme de asociere a personalităţilor complementare- ceea ce presupune depăşirea idiosincraziilor şi intereselor de castă. În acest sens mi se pare grav faptul ca nu se face nimic pentru educaţia civică sau chiar naţionalistă a viitorilor ingineri, informaticieni etc- deşi aceşti pioni(eri) IT vor fi instrumentele plămădirii omului nou, folosiţi ca merecenari ai corporaţiilor… ce sunt pe cale de a distruge naţiunile ce stau în calea acţiunilor (de bursă). Si invers- mi se pare extrem de nocivă dezarmarea de capacităţi practice a viitorilor "umanişti de profesie"… 12. Mediocritatea, superficialitatea, suficienţa. Naţionalismul care nu e doar de paradă (de stadion), deci chiar pregăteşte ţara de luptă, nu are nevoie de soldaţi bicisnici, de comandanţi neserioşi, de impostori călăuză. Slăbiciunile noastre ne înving mai tare decît calităţile adversarului. O armată de gură cască zbierindu-şi caragialeşte pasiunea pentru ţară nu poate ajunge departe. Pe lingă alte preocupări (inzestrare, organizare, strategie, extindere numerică) ar fi fost crucială exigenţa faţă de calitatea umană- morală si intelectuală a trupelor naţionaliste. Dar la noi e greu de depăşit zidul mediocrilor cu ambiţii şi pretenţii, care se inhăitează în lanţ, pe bază de rezonanţă degenerativă. Fiecare om de valoare care inceacă să intre în rînduri e respins de cohorte de nulităţi suficiente, care au ca scop principal să scape de concurenţa intrusului- fenomen care nu poate duce decit la dezastru. Patriotismul găunos ne pricopseşte cu o armată inferioară intelectual taberei cosmopolite. Deştepţii arivişti trec dincolo, sau se dau la o parte- scîrbiţi. Mărginiţii agregaţi de superficialitatea partajată uşurează misiunea provocatorilor cu sarcini de deturnare. Cel ce critica deficienţele taberei noastre fiind cenzurat, direct sau tacit, detestat, alungat, denunţat ca duşman. Creştineşte, şi prostul trebuie iubit- menajarea lui timidă devine cultivare şi promite o infrîngere sigură. Strîmbarea din nas cînd e vorba de sincronizarea cu inteligenţe incomode, devine îngăduinţă faţă de masa de manevră, gîdilată în coarne pînă cînd piticii "noştri" pretind stimă faţă de voinicii "lor" (optică de familie, în care copiii sînt susţinuţi de părinţi şi cînd nu au dreptate, lăudaţi şi cînd sînt penibili). Tratamentul tandru a decăderii naţionale, protejînd suficienţa victimei mulţumite de coborîrile sale, nu poate vindeca românii intraţi în putrezire. Motiv pentru care, pe mine mă irită pedagogia profesată de Dan Puric. Ascunzind sub preş adevărurile supăratoare, punînd amăgirea la baza cauzei, vom avea si mai departe succesele de pînă acum. 13. Ascunderea înfrîngerilor înaintaşilor, de frica descurajării. Cărţile noastre de istorie (şi toată cultura noastră- în general) au cenzurat cam tot ce nu convenea triumfalismului - cu care unii au crezut că trebuie plămădită o naţiune. În numele protejării optimismului popular, am escamatat ruşinile şi înfrîngerile, am rupt filele problematice, am aruncat la coş criticile legitime, am mistificat festivist înfrîngerea tragică a părinţilor şi eroilor naţiunii, în loc să extragem obligaţii şi învăţături necesare luptei de dus mai departe. Despre mişcarea legionară- de exemplu- găseşti spus orice-, de la denunţări vehemente la adoraţii mistice… în afara unor analize solide a cauzelor şi semnificaţiilor înfrîngerii ei. Nici despre condiţiile care au facilitat ocupaţia sovietică devastatoare şi genocidul comunist nu prea găseşti lucrări de învăţătură. Nici pierderea bătăliei economice cu străinii (pe care inaintaşii nostri au dus-o cu o vigoare incomparabilă prestaţiei lamentabile a generaţiei actuale)- nu e scrutată minuţios, profilactic. Ca să nu mai vorbim de incursiunile mai adînci, în funesta perioadă fanariotă, sau chiar în cele care au precedat-o, în căutarea cauzelor nevolniciilor. Greu de crezut ca nu vom repeta greşelile băgate atît de metodic sub preş. Roiul subteran al înfrîngerilor şi greşelilor ascunse ne corodează subteran. Sfirşitul ocultat al al Emineştilor ne surpă- dinspre inconştientul colectiv. Dacă generaţiile precedente, mult mai valoroase ca noi, nu au putut scoate România la lumină şi noi nu facem nici măcar efortul de a explicita şi valorifica lecţiile de rigoare- extrase din victorii si infringeri, cum ar putea cineva lucid să creadă că vom izbîndi acum? O fi nevoie de speranţă (pentru cei pentru care nu ajunge datoria), dar optimismul nejustificat, diminuînd concentrarea şi subestimînd obstacolele- promite un jalnic eşec. Superficialitatea nu iartă. 14. Graba de a culege roade necultivate sau răbdarea morbidă. Să ne amintim de cei care ne spuneau în 1990 să o luăm încet, să nu bruscăm aşezarea regimului fesenist, să-i lăsăm pe cîrmacii roşii să ne ducă spre liman, să evităm violenţa… In timp ce noi aşteptăm la infinit vremuri mai bune, cultivînd un apolitsm paralizant, visînd la formarea omului mai bun… ceilalţi degradează metodic interioritatea semenilor noştri descurcăreţi…. Am amînat redresarea pînă cînd pacientul a intrat în comă. De aproape trei decenii românii, agitîndu-se bezmetic în actualitatea capturantă, nu au timp să organizeze mişcarea de eliberare a ţării lor. Prinşi între ramurile FSN-ului (continuator/moştenitor al regimului securicomunist si vînzător/aservitor al ţării), alegătorii nu pot decît să legitimeze "răul mai mic". Avînd în vedere tragedia monumentală ce se consumă în aceasta ţară, neputinţa constituirii unei reacţii adecvate este uluitoare (dincolo de toate mecanismele care o pot explica parţial). Nu putem depăşi politicianismul revelat de Caragiale? Patriotismul nu scapă din circ? România are nevoie de altfel de români, de pietre peste care apa nu mai poate trece. Cheia misterului răbdării în van poate fi absenţa organizatorilor unei treziri colective. Cohorta de pseudo-combatanţi insularizaţi ai rezistenţei naţionale nu găseşte timp/putere pentru a studia problema si căuta soluţii. Graba spre fantomatica eliberare e atît de mare, încît campaniile legate de orice subiect, de orice proiect… dureaza maxim o săptămînă. Senzaţia de derizoriu e covîrşitoare. Nu apucă bine să se formeze un grup de activişti, că se şi repede spre cucerirea parlamentului, primăriilor, sinecurilor, contractelor, ciolanelor. Creaturi noi (ca PPDD si USR) mişcate pe scenă de interese vechi, vindecă iute publicul de orice speranţă, toata lumea inţelegind că "revoltaţii" de azi nu sunt decit nişte înlocuitori ai hoţilor de ieri, speculînd nemultumirea victimelor. Compromisă fiind deci la noi… si nerăbdarea si rabdarea!! 15. Ascunderea laşităţii, pentru menţinerea unui respect de sine nejustificat.Frica este naturală. E grea lupta pentru depăşirea instinctului de supravieţuire, care trage conştiinţa în jos- ca o gravitaţie morală. Demnitatea costă- uneori foarte scump. E mai ieftin să îţi păcăleşti cumva luciditatea, să îţi satisfaci vanitatea minţindu-te că eşti curajos sau că nu aveai ce face atunci cînd te-ai pretat la un compromis urît, pentru a te "descurca". Dar o ţară nu se poate ridica si apăra cu hoarde de dezertori care ţipă "fără violenţă"… după ce au şters-o iepureşte de pe linia frontului. Războaiele cu laşi nici nu trebuie duse- nici măcar acelea pentru sens. Atunci cînd intelectualii care instigă bombastic la patriotism (cît timp nu se simt în pericol) fac pasul înapoi (în faţa unui morcov finanţant sau a unui băţ anti-naţionalist, anti-xenofob, anti-antisemit- ca legea 217/2015), temerarii lăsaţi singuri în redute sunt jertfiţi inutil. După trădare, laşii sofisticaţi nu se cufundă în ruşine şi nici nu se mulţumesc cu scuze explicative, ci supurează doctrine otrăvitoare de justificare- teze noi despre vechiul "nu a fost să fie" care ne conving treptat că nici nu poate să fie vreodată… libertate, demnitate, onoare, adevăr, curaj, caracter. Astfel s-a ajuns la credinţa discret răspîndită că nu putem rezista vreunei puteri/presiuni exterioare (reală sau imaginară, puternică sau slabă) şi că nu avem decît a alege continuu răul mai mic, adică intui inspirat direcţia vasalităţii preferabile. Cine nu vrea să ne domine ruşii- e musai pro-american sau viceversa. Aspiraţia suveranităţii/autonomiei/netralităţii fiind o utopie de trîmbiţat cu talent, dar de eludat cu tact. Dar atunci ce rost mai are să ne mai dăm în stambă pariotard? Dacă nu (mai) avem snagă de luptători nu vom (mai) ridica o ţară- cea aşezată în genunchi pe ode şi eseuri se face praf la primul vînt. Lumea e o arenă in care cel tare îl înghite, supune, exploatează pe cel slab (dacă slabii nu se aliază- pentru a răsturna raportul de forţe). Duşmanul potenţial al organicităţii noastre e deci un prădător din exterior (s-a văzut după 1990 că vulturimea mondială capitalistă nu a şovait să se arunce pe trupul nostru sfişiat comunist). Celălalt dăunător potenţial, operînd dinăuntru. Dar domesticitorii gînguresc că naţionalismul nu trebuie să ducă la ură, în numele iubirii şi omeniei ne-reciproce, întinse peste marginile firii,… Serios? Nici faţă de agresor? Atunci să nu ne mai cheme nimeni în războaie. Concesivitatea faţă de asupritorii naţiunii, indemnul la înţelegere şi toleranţă faţă de duşmani este şi un efect real sau pretins al creştinismului. Dar Ştefan a făcut şi biserici şi războaie. Apărăm stîna cu oi, sau cu cîini? Cei ce recomanda mila faţă de paraziţi şi trădători se fac că nu inţeleg mecanismele anticorpice care apără fiziologia unei celule colective. Ne acoperim laşitatea şi nevolnicia cu inventivă si contagioasă ipocrizie… Cui convine cultul tolerării blajine a stăpinilor? 16. Legături prea slabe cu apărătorii altor naţiuni. După 1990, românii au intrat în contact cu căpuşele din întreaga lume, venite la pradă postcomunistă. "Fraţii" europeni ajunşi pe la noi… sunt bancheri, investitori, speculatori, corporatişti, şacali. Lor le-au ridicat osanale intelectualii români de tranziţie, trecuţi brusc de pe stînga pe dreapta propagandei, foştii dizidenţi buni doar la clănţănit nimicuri- care au înlocuit "şopîrliţele" cu cîntarea deschisă a capitalismului vorace. Criticii de aiurea ai acestui sistem alternativ de exploatare a "pulimii" (ce expresiv termen!), concurent cîştigător al odiosului sistem comunist- sînt declaraţi "slugi ale Moscovei"- de către pupincuriştii multidirecţionali, aspiranţi la slugărirea potentaţilor. Chiar şi ONG-urile s-au cuplat dulce la stăpînii lumii, prin ţevile externe de finaţare. Iar "partidele" clocite de securitate au devenit curele de transmisie pentru benzi politice de afară. Probabil că nu mai e mult şi răufăcătorii români vor fi şi ei mai bine integraţi în internaţionalele crimei. Aşadar, cine nu iubeşte stăpinii şi jefuitorii Europei, nu e adevarat european, cine nu aderă la sistemul de dominare a lumii nu e bun pămîntean. Să spunem că a fost efectul tînjirii după libertatea presupusă înafara lagărului. Dar măcar după euro-navetism, emigrare, "integrare", luptătorii pentru emanciparea României ar fi trebuit să intre în contact cu omologii lor, contestatarii regimului oligarhic din alte ţări; sau măcar cu camarazii din Europa de Est- care au trecut prin serii de tragedii similare. Distanţa păguboasă dintre naţionalistii noştri şi ceilalţi naţionalişti- care luptă acum dramatic cu mondializarea, ne ajută sa intuim o farsă. Căci este evident cine nu doreşte unirea "contestatarilor (sau naţionaliştilor) din toate ţările"…Şi nu mă refer la o vreo "internaţională" , ci la contactul direct cu revoltaţii de aiurea, care sînt acum uşor de reperat (cu ajutorul Internet-ului, cît o mai ţine faza sa anarhică). 17. Trecerea de la exil la diaspora.Exilul a fost o oază în care a supravieţuit un filon mai curăţel de rezistenţă naţională. Nefiind vorba de reuşită organizatorică sau politică (pentru că şi afară, desconsideraţi complet de ticăloşii lideri occidentali, politicienii noştri s-au dezumflat lamentabil)- ci de o opoziţie de conştiinţă, mai netă decît şi-au mai putut permite cei prinşi în procesul de reeducare dinăuntru. După 1990, acest capital de rezistenţă a fost irosit/distrus, în urma legitimării prin "revoluţie" a regimului moştenitor al comunismului. Represiunea fiind înlocuită cu simularea democraţiei (după modelul occidental, implementat de foştii gardieni ai lagărului, întru imbogăţirea acoliţilor lor)- exilaţii s-au pomenit aruncaţi în "diasporă". Iar noua emigrare masivă, a diluat complet caracterul contestatar al României de afară- deşi motivele părăsirii mătcii au fost implicit politice (distrugerea economiei şi otrăvirea socialităţii româneşti). Faptul că nu s-a reuşit (de fapt- nici încercat), refacerea unei forţe de eliberare în exil (un eveniment ca acela de la Montreal, din septembrie 2004, fiind o raritate) este o pierdere uriaşă pentru naţionalismul românesc. Sentimentalismele de la sărbători si concerte, întîlnirile bîrfelnice pe la parastasuri, izbucnirile isterice cu ocazia alegerilor, nemulţumirea difuză şi fără ţintă a "diasporei" nu reprezintă nici un pericol pentru cotropitorii Romaniei (care au aservit ţara şi au produs emigrarea masivă- ca preţ al înavuţirii clicii lor şi evitării pedepsei pentru marile lor crime). Nostalgia, dorul de acasă, ar fi putut deveni un filon puternic al naţionalismului, numai dacă cineva ar fi convins o parte din diasporă să se considere din nou Exil şi să nu aştepte ca romanii dinăuntru, maeştrii descurcării fără scrupule, să le elibereze ţara. De observat şi că o bună parte din rezidenţii actuali din România sînt foarte pro-europeni, ei nu mai vor să trăiască închişi într-o celulă naţională, ci se simt mai bine înnotînd "liber" prin spuma umanităţii, în căutare de oportunităţi- fie şi prin căpşunerii şi bordeluri. Aceşti migranţi preferă ca membrana ţării să fie eliminată, ca să nu-i incomodeze în mişcări, să-şi poată exporta uşor odraslele carieriste. E treaba şi opţiunea lor. Dar această orientare fiind fatală pentru naţionalist, acesta ar trebui să o combată. 18. Abadonarea românilor de dincolo de graniţe. Deşi fac declaraţii de iubire neamului şi naţiei (creaturi naturale, de care aparţii organic) mulţi naţionalişti apără mai curînd interesele "patriei", o noţiune socio-politică. destul de ambiguă, fără raportare intrinsecă la etenicitate, destul de identificabilă cu statul- şi prin acesta cu regimul unei epoci. Aşa se poate ajunge la a considera "trădător" naţionalistul exilat care combate regimul comunist şi "patriot"… securistul care îl vînează. Întru perceperea relaţiei subtile dintre patriotism şi naţionalism, să observăm şi că urmaşii grecilor veniţi după chilipir din Fanar, leşilor , bulgarilor, sîrbilor, etc- după ce s-au "împămîntenit" (punînd mîna pe pămîntul pămîntenilor) şi s-au cocoţat pînă la domnie (de unde au colonizat tîrgurile noi cu valuri de evrei)- au devenit patrioţi. Pe de altă parte, românii rămaşi înafara statului, pe măsură ce graniţele au despicat neamurile, au fost neglijaţi/uitaţi de cei rămaşi înăuntru, fiind supuşi unui regim dur de asimilare forţată de către naţiuni care-şi plămădeau în forţă propria unitate: în Bucovina, Basarabia, Banatul sîrbesc, Transilvania. Să spunem că emigrantul economic pe care doar setea de o viaţă mai bună l-a risipit prin cine ştie ce colţ a lumii nu justifică preocuparea excesivă a celor rămaşi acasă. (Asta dacă nu ne reciclăm în ţigani sau evrei, pentru a distribui România peste tot- ceea ce e un alt mod de a ne topi în mondialitate.) Dar cum s-ar justifica nesimţirea faţă de soarta românilor rămaşi pe pamânturile smulse ţarii, adică în ţarina lor seculară? De ce urla PRM pentru "Transilvania în pericol" prin 1990-1992 (ocazie cu care reabilita securitatea), stînd însă cu spatele la abandonarea Basarabiei de către alde Iliescu-Roman? Pentru un adevărat naţionalist, care ţine la patrie ca la o pieliţă a naţiei, Prutul sfîşie ţara, Cernăuţiul şi Izmailul sunt fracturi deschise, iar integritatea Moldovei nu poate fi abadonată….ca să nu pierdem Transilvania. De ce a fost atît de slabă reacţia "naţionalistă" cînd regimul Constantinescu a trădat teritoriile noastre ocupate samavolnic de Ucraina? Dacă naţionalismul ar fi viguros, preşedinţii neofanarioţi care slujesc diversele puteri ocupante ar fi imediat răsturnaţi. De exemplu, cum de ne sfidează atît de senin un Iohannis- care trădează interesele romanilor captivi în Ucraina, pentru a executa ordinele consilierilor UE-NATO-CIA-Mossad etc. (care i-au înlocuit pe cei sovietici) sau un Băsescu- care a preluat acum comanda … reunificării? 19. Religia instituţionalităţii, pusă deasupra vieţii. Cu referire tot la deosebirea dintre naţie şi patrie- deci dintre naţionalism si patriotism, poziţia naţionalistului faţă de stat, instituţii, legalitate, ordine, normă ar trebui să depindă de raportul dintre acestea şi corpul viu al naţiunii. Dacă statul ar fi folosit de cei care îl capturează ca instrument de protejare, sudare, însănătoşire, emancipare, împlinire, apărare etc- a organismului naţional- s-ar putea justifica osanalele naţionalistilor faţă de instituţionalitate. Dar cînd statul, uzurpat de o clică de paraziţi interni (care lucrează şi pentru colonizatori externi), devine principalul duşman distrugător al naţiei captive, respectul/iubirea faţă de instituţiile respectivului stat nu are nici o justificare, ci reprezintă eşuarea naţionalismului… în "patriotizare". Grăitoare este zdrobirea legionarilor de regele pe care îl venerau, prin instituţiile pe care le respectau- în principiu! Tradiţia noastră politică este fundamental legitimistă. Vorbim tare despre unitate, despre propăşirea ţării şi cuminţenie, dar în surdină despre libertate…. Am avut multe curente puternice… în afara de anarhism. Ceea ce o fi şi bine (căci s-au evitat naivităţile celor ce nu înţeleg că răul nu e in instituţii, ci în omul care le animează/corupe)- dar e totuşi suspect, atunci cînd ai de-a face cu serii atît de lungi de regimuri abuzive. Cum e posibil să conservi prezumţia legitimităţii legii, după tot ce s-a întîmplat la noi? Privind spre istoria României, intilnim atît de des situaţia statului folosit nociv, criminal sau chiar genocidar, încît putem considera credinţa oarbă a naţionaliştilor în stat- drept o superstiţie păguboasă. Chiar să fie dulce ca mierea glonţul venit de la concurenţiii dinăuntru a cotropitorilor de afară, palma primită de la mercenarii puterii, lanţul legalităţii trădătoare? Revoluţia naţională cere emanciparea de normativism, acordînd respect doar statului ocrotitor al naţiunii, nu şi celui care o distruge. Punînd viaţa naţiunii deasupra formalismelor, am respinge ferm teoria patriotismului securist, aceeaşi orientare care a justificat şi păstrarea ordinii în 1907... 20. Complacerea în diversiuni, cum e farsa dreapta-stinga. Propaganda legalistă nu e singura toxină conceptuală cu care se împiedica coagularea unei rezistenţe eficace. Să mai amintim aberaţia "democraţiei reprezentative", aporie care maschează grotesc dominarea plutocratică, fiind evident oricui scoate capul din nisip că voinţa naţiunii nu este şi nu poate fi "reprezentată" de un mic de grup de aventurieri cumpărabili. Cită elocinţă nu s-a irosit pentru a arăta că naţionalismul "e de dreapta" (sau uneori… "de stînga"). Aceste expresii folosite pentru toate trebuinţele, ne(mai)însemnind de mult nimic. Cum teoria chibritului desface orice în cîte trei părţi, mai e loc si de un "centru"… in această farsă terminologică. Admiţind (forţat) că pe o singură temă ar exista trei poziţii: 2,1,0, cum s-ar formula viziunea completă a cuiva privind numeroasele problemele ale unei naţiuni? 2000…01 ar reprezenta pe cineva care e de dreapta pe ultimul subiect, de stînga pe primul si de centru in rest… Iar nefericitul purtător al perspectivei 012012….012 ar fi "de dreapta-centru-stînga" . Această farsă creatoare de "culoare" ideologice nu ar trebui să intoxice doctrina naţionalistă, rătacind-o şi scindînd-o stupid. Între naţionalismul şi internaţionalismul extrem e deja loc pentru o gamă de trepte- nu e nevoie să sporim confuzia cu inconsistente referiri la o absurdă "geometrie" politică. 21. Captivitatea în "paradoxul prizonierilor".Am expus şi analizat în alte texte această capcană majoră a a socialităţii, preluînd aici doar ideea de bază. Membrul unei comunităţi se află în ipostază contradictorie faţă de camarazii săi. Pe de o parte, comportîndu-se corect, solidar, fratern, generos, jertfelnic- contribuie la succesul colectivităţii sale, care se răsfrînge într-o cotă/măsură mică şi asupra lui. Pe de altă parte, el poate încerca să-şi mărească puternic porţia în dauna celorlalţi, apelînd eventual şi la mijloace necinstite. Situaţia optimă pentru el fiind: toţi ceilalţi îl tratează corect/generos, iar el profită de creşterea produsă de buna credinţă generală, dar şi de ocaziile de a-şi păcăli colegii, sporindu-şi cîştigul. Numai că acest raţionament este valabil pentru oricine! Dacă toată lumea adoptă strategia egoistă/necinstită de optimizare individuală, asocierea respectivă se prăbuşeşte şi toţi băieţii deştepţi… ies în pierdere. Deci fiecare trişor are nevoie ca toţi ceilalţi să joace cinstit. Acest paradox fundamental nu se poate rezolva numai pe bază de teamă şi placebo (să te fereşti de pedeapsă- aici sau în cer- şi să crezi în bunele intenţii pretinse de alţii). E nevoie de o reală aderare sufletească la binele sistemic al respectivei colectivităţi- familie, clan, grup, trib, neam, umanitate, viaţă. Între cercurile suprapuse de apartenenţă putînd însă apare conflicte. Ce va face o persoană dacă interesul naţional intră în contradicţie cu acela al familiei sale? Dar cu cel regional? Dar dacă aparţine la două comunităţi adversare (de exemplu- avînd dublă cetăţenie)? Va prima interesul mondial celui naţional, în caz de contradicţie? Subestimînd această problematică, ne expunem unor previzibile rătăciri/dezamăgiri. Ce sens are un agent plătit al statului român care lucrează pentru "parteneri străini" ? De ce să nu acţioneze cineva (un guvernant al României de exemplu) în folosul străinătăţii, dacă din asta cîştigă mai mult decît dacă ar apăra interesele ţării (asta fiind de fapt rostul secretizării, în politica externă)? De ce să-şi apere un parlamentar alegătorii, dacă poate primi o de la o corporaţie preţ bun trădîndu-i (într-o epocă în care se face "lobby" şi legal)? 22. Nesesizarea efectelor complexităţii Naţionalistul care intră în zona contestaţiei antisistem ar putea sesiza carenţele criticii simpliste, care denunţă complotul privilegiaţilor fără a scruta şi viciile intrinseci ale socialităţii. E adevărat că banaliştii de serviciu, care se întreţin din sinecuri academice- mercenari ideologici vrăjind mintea cu piruete savante- evită demascarea marii conspiraţii (dincolo de linia pînă la care simt că se poate merge, fără repercursiuni). Aceştia scrutează fenomenele complexe (producînd incontinent un ocean potopitor de comentarii), avînd grija să nu se lege supărător de profitorii maşinăriei mondiale, inginerii fermei globale. Au arta de a irita tolerabil internaţionala exploatatorilor parcului uman căzut prizonier structurilor. Clica paraziţilor fiind apărată şi de compromiterea "teoriilor complotului"- forme naive de conştientizare a statutului de găină la care e redus "cetăţeanul" de către crescătorii de oameni de coteţ. Filozofii înălţimilor analitice si şoricarii labirinturilor conceptuale nu observă cît de odioasă a devenit experienţa socială colectivă- dacă astfel de iluminări pun in pericol tainul lor "profesionist". Pe de altă parte, criticilor antisistem le scapă metodic carenţele intrinseci ale condiţiei umane masificate, escrescenţei sociale exponenţiale, cancerizării şi artificializării umanului. Ura faţă de profitori îi conduce la un reducţionism penibil, care evită perplexitatea cu preţul inţelegerii incomplete (deci false) a realităţii; spre marele folos al adversarilor ideologici, experţi în a exploata naivităţile contestatare. Rareori întîlnim un activist civic care să observe consistent şi lucrarea corozivă a complexităţii, ambiguităţii , relativităţii, versatilităţii contradictorialităţii, paradoxalităţii etc.- adică să perceapă patologia profundă a civilizaţiei. Monitorizînd privilegiaţii sistemului fără a sesiza cangrenarea aventurii umane, neglijînd faţa fară chip a cancerului, retorii antisistem macină în gol. Nu au cum găsi leacuri la boli sesizate pe jumătate… Iar puţinii "dualişti", care văd şi agresiunea parazitului si slăbiciunea gazdei, nu se adună (probabil datorită unui sabotaj sistematic, operat prin media şi "servicii") pentru a încerca să transceadă, împreună, "alegerea" dintre simplism si scepticism. Toate acestea fac un baraj redutabil si îmi determină scepticismul. Ca să putem rezista atacului mondializant si evita prăbuşirea civilizaţiei, ar trebui să ne învrednicim la o prelungă si luminată mobilizare întru o cercetare colectivă de sinteză- ceea ce, avind in vedere prestaţia naţională, pare a ţine de miracol . Unii vor spune că nu e bine să fie sesizată/semnalată realitatea crudă, ca să ne ramînă măcar speranţa mobilizatoare- şi curajul aferent. Poate că prevenirile nemiloase paralizează. Dar evitarea lucidităţii ne-a adus unde sîntem. Ca să avem cea mai mică şansă de scăpare, sîntem siliţi să scrutăm boala fără menajamente. Altfel, vom irosi eforturile şi seva ultimilor combatanţi Iar naţionalismul, se va dovedi o modă, o reţetă din bucătăria sensurilor care a creat istorie şi a format conştiinţe, dar nu s-a putut întinde peste mai mult de cîteva secole. Ioan Rosca 30.03.2018

1. Analiza ideologică

Eseul este profund ancorat într-o viziune naționalistă, dar nu una simplistă sau exclusivistă. Roșca promovează un naționalism organic, care pledează pentru protejarea identității și suveranității românești, dar respinge xenofobia și extremismul. El propune o concepție pluralistă, în care legitimitatea altor naționalisme este recunoscută, iar coagulările locale și regionale trebuie integrate fără uniformizare brutală.

Elementele ideologice principale:

  • Naționalism ca apărare existențială: Națiunea este văzută ca un organism colectiv cu o "fiziologie proprie" care trebuie apărată.

  • Critica cosmopolitismului și neoimperialismului: Roșca consideră că agresiunea externă – economică, culturală și ideologică – amenință identitatea națională.

  • Naționalism responsabil și rațional: Este critic la excesele interne ale naționalismului, precum uniformizarea forțată, cultul personalităților sau orgoliile conducătorilor.


2. Analiza argumentativă

Eseul utilizează o strategie analitică și sistematică, structurată în 18 puncte care inventariază slăbiciunile naționalismului românesc. Argumentația are caracter:

  • Cauzal: Legătura dintre vulnerabilitățile interne și succesul agresiunii externe este clar trasată.

  • Normativ: Roșca sugerează ce ar trebui să facă naționalismul pentru a fi eficient și autentic.

  • Exemplificativ: Folosește referințe istorice (Eminescu, mișcarea legionară, ocupațiile străine, perioada postcomunistă) pentru a-și consolida punctele.

  • Critic reflexiv: Autorul nu doar atacă exteriorul, ci se concentrează pe introspecția naționalismului și a liderilor săi.

Un punct-cheie este distincția între patriotism real și patriotism teatral, iar argumentele sunt deseori combinate cu metafore biologice și organice („membrana națională”, „metabolismul colectiv”) pentru a intensifica ideea de organism social fragil.


3. Analiza pragmatică

Din perspectiva pragmatismului politic și social, eseul se concentrează pe:

  • Eficiența acțiunii naționaliste: Roșca critică lipsa de proiecte concrete și dispersia eforturilor în platforme vagi, demonstrând că patriotismul fără structură și organizare nu produce rezultate.

  • Negocierea diversității interne: Autorul subliniază importanța unui numitor comun și a toleranței față de minorități sau opinii divergente pentru a consolida coeziunea colectivă.

  • Critica leadership-ului: Influența orgoliilor și a liderilor individuali compromite rezistența naționalistă, indicând necesitatea cooperării și a unei conduceri colective.

Practic, Roșca cere o strategie pragmatică, combinând tradiția cu modernitatea, spiritualitatea cu eficiența economică și socială.


4. Analiza politică

Eseul este și un text politic, în sensul că reflectă asupra mecanismelor de putere și asupra raporturilor României cu exteriorul:

  • Critica guvernanței centralizate: Conștientizează impactul negativ al centralismului asupra unității și diversității regionale.

  • Poziția față de influența externă: Roșca denunță penetrările economice și culturale ale forțelor externe, atrăgând atenția asupra importanței independenței strategice.

  • Diaspora și exilul: Evidențiază pierderea unui capital naționalist valoros în afara granițelor, prin diluarea opoziției și a activismului colectiv.

  • Tactici de rezistență: Sugerează proiecte concrete și coagularea resurselor naționale pentru apărarea identității, în opoziție față de pasivitate și compromis.

Politic, eseul reflectă o viziune conservatoare și anti-globalistă, dar nu fundamentalistă – Roșca cere realism și acțiune strategică, nu violență gratuită sau ură.


5. Analiza comparativă

Comparativ cu alte texte naționaliste românești:

  • Față de tradiționalismul rigid: Roșca critică fixarea excesivă pe trecut și nostalgia sterilă, ceea ce îl apropie de o viziune pragmatică.

  • Față de naționalismul radical: Respinge xenofobia și extremismul ideologic, fiind mai flexibil decât curentele de extremă-dreaptă.

  • Față de cosmopolitismul contemporan: Este critic față de globalizare și neoliberalism, dar recunoaște că adaptarea selectivă poate fi utilă.

  • Față de modernismul liberal: Roșca caută un echilibru între valori tradiționale și eficiență practică, evitând polarizarea.

Astfel, eseul se situează între naționalismul organic și naționalismul pragmatic, cu o orientare critică asupra tuturor formelor de populism și compromis.


6. Portret psihologic al eseistului

Din text, putem desprinde următoarele trăsături:

  • Analitic și reflexiv: Observă cu detaliu slăbiciunile proprii și externe, folosind o gândire sistemică.

  • Patriotic și preocupat de identitate: Emoțional implicat în soarta națiunii, dar nu sentimentalist.

  • Critic și exigent: Nu acceptă superficialitatea, orgoliile sau mediocritatea în rândul liderilor și al masei.

  • Pragmatic și strategic: Caută soluții concrete și metode de coordonare, nu doar exprimarea nemulțumirii.

  • Pesimist dar lucid: Conștient de decăderea civilizației și de eșecurile istorice, dar îndeamnă la acțiune și planificare.

  • Complex și integrator: Combină referințe istorice, culturale, sociale și economice pentru a înțelege și remedia slăbiciunile colective.

În ansamblu, Ioan Roșca se conturează ca un intelectual critic, strategic și pasionat, preocupat de destinul colectiv al românilor și al României ca și de protejarea identității naționale într-un context globalizat.




marți, 2 septembrie 2025

Restituiri litigioase. ADEVĂRURI despre care NIMENI NU VORBEȘTE!

 ADEVĂRURI despre care NIMENI NU VORBEȘTE!

În dosarul prințului lui pește prăjit-Paul de Romania, apar și trei cetățeni de origine evreiască, dintre care unul este miliardar în dolari! Cam așa a primit și distribuit presa românească informația, un can-can ieftin... Ba că ăla a fost șeful de cabinet al nu știu cui premier israelian, ba că ăla a fost consultantul lui Năstase, Băsescu și Tăriceanu...


Nimic despre fenomenul în sine, despre scandalurile imobiliare în care au fost implicați cetățenii israelieni din 1990 încoace în România. Nimeni nu vorbește despre acest adevăr în România! Ba nu, se vorbește pe bloguri mici.

Acum, de pildă, nimeni n-a mai pomenit că Remus Truică este creația lui Alexandru Bittner, cel care împreună cu Dan Fischer, fost Frâncu, au fost primii evrei înfipți vremelnic lângă decidenții României. Care au avut acces la mai toate privatizările cu potențial imobiliar și bancar. Pentru că pe ei nu i-au interesat alte domenii ale economiei. Nimeni nu i-a pomenit pe Sorin Beraru (Samuel Bergovici), pe Elan Schwartzenberg, ambii cercetați și învinuiți, dar și fugiți din România.

Nimeni n-a spus că Alexandru Bittner și Dan Fischer și-au împărțit, practic, aproape toate spațiile comerciale comuniste din București și Poiana Brașov, inclusiv hoteluri. Bittner, ca bonus, și-a tras și o halcă din Delta Dunării...

Noi am spus deja că procurorii îl au în cătare pe Alexandru Bittner. Și că nu prințul lui pește prăjit sau Remus Truică sunt miza noului dosar de retrocedări. Și nu întâmplător lucrurile s-au accelerat după ce s-a așternut liniștea în jurul lui Viorel Hrebenciuc. Cel care s-a învârtit ani buni în cercul evreilor, pe post de vedetă...

Devine din ce în ce mai evident că așa-zisul Paul de România este invenția unui grup cu obiective bine definite. Care vâna bijuterii imobiliare, lucruri fine, de lux, cu patină. Apanajul unor oameni cu ștaif, nu al unor păcălici ca Truică sau Andronic... 

Vrem nu vrem, n-avem cum să nu ne întrebăm ce dracu' rol a jucat Băsescu în filiera asta. De ce el, marele PÂRÂTOR al națiunii, care zbiera zilnic la 18.30 la hoți, despre afacerile lui pește prăjit n-a zis nimic. Ba, mai mult, i-a și nășit odrasla! 

Din  gruparea infracțională a cărei interfață  este Remus Truică, fac parte:  Beny Steinmetz, miliardarul care controlează Gold Corporation, Roșia Montana, Tal Silberstein, și Arthur Finkelstein,  consilierii israelieni ai lui Tăriceanu, precum și ai PSD, (Tal Silberstein a fost și strategul politic al lui Traian Băsescu). 

Truică a reprezentat societatea Reciplia care este controlata de offshore-ul Reciplia LTD, în umbra căruia se afla Tahal Group.
Până în 2012, Tahal Group a fost condusă de  Amnon Lipkin-Shahak, fost Șef de Stat Major al Israel Defense Forces.
Tahal Group deține și  firma Globe Trade Center, posesoarea clădirii  America House, unde au sediul  firma Reciplia SRL (cea care a achiziționat drepturile litigioase de la prințul Paul), Casa de Avocatură „Tucă, Zbârcea și Asociații”, precum și compania TRG Agent de Asigurare, condusă de Marius Marcovici(alt român neaș), fostul consilier al lui Călin Popescu Tăriceanu. 

Grupul Tahal face parte din holdingul israelian Kardan, care a intrat în posesia următoarelor firme românești, prin participarea la privatizările dispuse de FPS:  Filatura Românească de Bumbac, Fabrica de Chibrituri (București), Grupul Industrial Titan (București), Diham (spatii comerciale în București), Criortex (Filatura de bumbac din Oradea).
Majoritatea acestor companii, au fost  închise, utilajele au fost vândute la fier vechi, spațiile golite au fost închiriate, s-au ridicat Mall-uri și complexe imobiliare. 

Tal Silberstein și Arthur Finkelstein conduc companii din holdingul Kardan.

Compania  Reciplia  prin Remus Truică, Marius Marcovici, Dan Andronic, Beny Steinmetz, Tal Silberstein și Arthur Finkelstein a cumpărat drepturile litigioase de la Paul de România pentru următoarele proprietăți/bunuri care au aparținut  Casei Regale a României, pentru care au fost începute, la nivelul anului 2006, procedurile de restituire, fie administrative, fie judiciare:

Teren – 8.000 de metri pătrați, lângă „Mina Minovici”, în București
52 de hectare de teren în București, strada Jandarmeriei
Teren – 2.000 de metri pătrați, în Năvodari
Ferma Regală „Băneasa”, plus 28,63 hectare
Imobil în București, strada Ion Ionescu de la Brad
Stația de montă de la Băneasa, plus 25 de hectare aferente, vecin cu Hipodromul „Băneasa”
Teren de 2,66 hectare la Năvodari
Moșia Regală Copăceni – 118,10 hectare – Comuna 1 Decembrie 1918
Moșia Cocargeaua – Ialomița – 7.454 de hectare
Balta Ezeru Mostiștea – comuna Mânăstirea – 1.062 hectare
Balta Boian Sticleanu și pădurea Vărăștii de Baltă – 2.436 de hectare, plus 3.500 hectare apă, 170 hectare trestie

Moșia Zorleni (Vaslui) – 1.577 hectare
Teren de 3.165 hectare, comuna Mănăstirea, Călărași
Teren de 2.002 hectare, Chinciu Spanțov, Călărași
Via Regală „Cotnari”, inclusiv Castelul, 13 hectare
Via și pepiniera „Murfatlar”, 72 de hectare din comuna Murfatlar, Constanța
Teren de 30 de hectare – pădurea Snagov
Teren de 67 de hectare plus imobilul din Scroviștea
Teren forestier de 596,20 de hectare în Mănăstirea, Călărași
Palatul Elisabeta, sediul PDL și intrarea de la Cotroceni.
Podgoria „Tohani”, Valea Călugărească
Imobilul Bibliotecii Universitare, Piața Revoluției
Imobilul Ambasadei Iranului, Lascăr Catargiu, nr. 39
Imobilul de pe strada Latină, nr 10
Palatul Elisabeta – Parcul Herăstrău
Grajdul de cai de curse, Hipodromul Băneasa
Imobil, fostul sediu al Fundației „Ferdinand”, Iași
Sediul ING Bank, Bulevardul Kiseleff, nr. 13
Imobil Aleea Modrogan, numărul 1, sediul PDL
Imobil Aleea Alexandru, numărul 18, sediul MAE
Teren de 448 metri pătrați, plus imobil, strada Gogol, Sector 1
Teren, plus imobil, 506 mp, strada Mircea Eliade, nr. 12

Pe 4 aprilie 2007, la contractul inițial semnat între Reciplia, prin Remus Truică și prințul Paul, a fost adăugat un act adițional, care prevedea cesionarea drepturilor asupra unor bunuri din Bulgaria, ale Casei Regale:

Palatul Regal „Balcic”
Vila „Malvi Dalga”
Casa Suitelor
Pavilioanele care înconjoară Palatul Regal
Biserica, templul și capela „Stella Maris”
24 de hectare, plus 4.800 de metri pătrați, teren aferent Palatului Regal
O cotă de 65% din 185 de hectare aparținând Domeniului Regal 

Pe 4 octombrie 2007, a fost semnat un al doilea act adițional prin care printul Paul a cesionat către Reciplia,  o noua serie de moșii și terenuri:

Vila Lupescu, actualul imobil SRI, imobil, plus teren
Teren de 536, 90 hectare la Banloc
Moșia Regală Broșteni, plus 39.885 hectare
Un teren de 20,50 hectare
Castelul Medieșu Aurit, Satu Mare
Castelul de vânătoare Poiana Ițcanilor, compus din 40 de camere, plus 50 hectare teren din comuna Valea Putnei

Castelul de vânătoare Lăpușna, plus 4 hectare de teren în Mureș

Moșia Regală Tersig, plus 709 hectare teren forestier în Caraș-Severin
Pădurea Hereasca, 34,81 hectare în Călărași
Două imobile în Sinaia

NR. După cum arată aceste liste, prințul lui pește prăjit a ajuns să revendice - așa cum spunea un cunoscut - tot ce a VIZITAT..

Mircea Eliade. "Eu cred în viitorul culturii româneşti…"

Mircea Eliade
"Eu cred în viitorul culturii româneşti…"

 Interviu realizat de ADRIAN PăUNESCU


În 1979, la Editura Cartea Românească apărea cea de-a doua ediţie, adăugită, a volumului de
interviuri "Sub semnul întrebării" publicat de scriitorul Adrian Păunescu. O călătorie prin lumi
minunate, populate cu oameni minunaţi, de care astăzi ne e dor şi ale căror cuvinte trăiesc
astăzi cu aceeaşi forţă, deschizând căi nenumărate spre poveştile pe care ei au ştiut să le
spună mai bine ca nimeni alţii. La 29 ianuarie 1971, Adrian Păunescu îl întâlnea la Chicago pe
Mircea Eliade… Redăm pasaje importante din interviul pe care marele istoric al religiilor i l-a
acordat poetului Adrian Păunescu.
Adrian Păunescu: Vă întreb, dle Mircea Eliade, ce s-a întâmplat în cei 30 de ani de când
aţi plecat din ţară. Ştiţi probabil că în acest timp în ţară s-au petrecut multe, ca, de
exemplu, naşterea generaţiei mele. Noi am fost născuţi după plecarea dumneavoastră
şi faptul, mai mult decât simpla pronunţare a cifrei 30, arată că, totuşi, e un timp lung,
dureros, de când aţi părăsit România. Să începem discuţia noastră, dle Mircea Eliade,
cu sentimentul că lipsiţi de foarte mult timp din ţară.
Mircea Eliade: Da. În acest an, în martie, sunt 31 de ani. Am fost trimis consilier cultural la
Londra, după aceea am fost trimis la Lisabona. După război am fost invitat să ţin cursuri la
Sorbona, la Paris, şi atunci am rămas. Ce-am făcut? Evident, simţind de la un moment dat că
n-am să mai pot publica în româneşte, m-am concentrat asupra operei, să spunem, de istoria
religiilor şi loso a culturii, şi atunci, ţinând acele cursuri la Sorbona, am început să scriu,
izbutind să termin cărţi începute în ţară. E inutil să intrăm în detalii bibliogra ce, ar cu toate
cam 15 volume de ştiinţă sau lozo e, iar de vreo 10-15 ani încoace am scris şi literatură, şi
asta ar mai 5-6 volume, în afara cărţilor pe care încă nu le-am publicat.
Din 1932 până în 1940, cât am stat în ţară, eu am publicat destul de multe cărţi de literatură şi
destul de puţine cărţi de istoria şi lozo a religiilor, aşa că după 1945, publicând mai multe
cărţi de ştiinţă decât de literatură, activitatea mea părea oarecum schimbată. În ţară mă
dedicam literaturii din mai multe motive, întâi că îmi plăcea foarte mult, al doilea, eram sărac
şi trebuia să plătesc de patru ori pe an chiria (uneori publicam 4 volume pe an chiar pentru
asta).
Deşi ţineam cursuri la Universitate, neglijam prin activitatea mea literară istoria religiilor,
istoria şi loso a culturii, pe care le-am putut cultiva aproape cu exclusivitate timp de 10-12
ani în străinătate. După 1948, au apărut, cum spuneam, vreo 15 volume de istoria religiilor şi
a culturii. Totuşi, n-am neglijat literatura, pentru că am scris romanul pe care-l consider
capodopera mea, "Noaptea de sânziene", şi pe urmă am scris un număr de nuvele, unele
dintre ele destul de lungi.
Absenţa dvs. din România este mai bătrână decât mine. Eu am 28 de ani şi dvs. lipsiţi
de 31 de ani. Deci ăsta este ultimul dintre lucrurile pentru care eu, ca tânăr scriitor
român, trebuie să respect absenţa dvs. : este mai bătrână decât mine! Primul motiv
este că în absolut toate operele dvs. un motiv românesc sau altul revine. Am vorbit la
un moment dat cu un american despre dvs. şi era intrigat de faptul că dvs. integraţi în un moment dat cu un american despre dvs. şi era intrigat de faptul că dvs. integraţi în
ordinea universală mituri româneşti. Fără nici un efort special de scuză, ca să zic aşa,
nici unul dintre aceste mituri nu pare străin în contextul în care îl introduceţi dvs. Nu
este un efort special pentru nimeni să observe, citindu-vă, că România aparţine
universului. Înainte de 1940, v-a interesat integrarea spiritualităţii româneşti în ordine
universală? Nu este acesta efectul domiciliului dvs., ca să zic aşa, în univers?
Cred că asta a fost o obsesie nu numai a mea, dar a generaţiei mele. Comarnescu, Sebastian,
Dan Botta şi alţii… Voiam toţi să ne integrăm universului fără a avea aerul că încercăm să
facem "propagandă culturală…

"Să ne integrăm universului"

Şi că-i o favoare a universului acceptarea culturii române.
Capitolul din "De la Zalmoxis la Gingis-Kan" despre Meşterul Manole este un rezumat al cărţii
"Comentarii la legenda Meşterului Manole", care a fost publicată în ţară în 1943, dar care, şi
ea, la rândul ei, nu e decât o realizare a dorinţei mele de prin 1930 de a aplica metoda istoriei
religiilor universale în interpretarea miturilor noastre etnice. Cum să spun? Greşeala care mi
se părea că o făceau "tradiţionaliştii" (în sensul bun al cuvântului) Blaga, Vasile Voiculescu,
Pârvan, şi anume: greşeala de a izola oarecum geniul nostru etnic şi a apune că e un lucru
unic, care nu trebuie comparat cu geniul altor popoare, m-a îndemnat să precizez lucrurile.
Nu era vorba numai despre a compara miturile şi credinţele noastre folclorice cu ale vecinilor
noştri - bunăoară, de a compara balada Meşterului Manole cu versiunile balcanice şi a arăta,
cum s-a arătat demult, superioritatea artistică, perfecţiunea poetică a baladei noastre.
Miturile şi credinţele noastre folclorice trebuiau, de asemenea, integrate în universalitate şi
introduse într-o serie mai mare de valori. Mă gândesc că lucrurile seamănă cu situaţia în care,
bunăoară, când se vorbeşte despre tragicii greci, faci în mod necesar aluzie la ce a fost în
Mesopotamia sau în India şi numai astfel poţi înţelege grandoarea tragicilor greci. Tot astfel şi
cu aceste credinţe şi creaţii etnice româneşti. Ele trebuiesc introduse într-o mare serie
comparativă, căci numai astfel îşi revelează mesajul şi valoarea lor universală.
Este acesta şi singurul mod de a potenţa aceste valori, am impresia.
E adevărat. Cazul culturii româneşti este extrem de interesant, mai ales pentru viitorul acestei
culturi. Eu cred în viitorul culturii româneşti mai mult decât cred în viitorul culturii europene.
În ce sens? Noi ne a ăm realmente la mijloc, între două mari culturi, Occidentul şi Orientul,
noi putem înălţa un fel de pod, putem înlesni comunicarea valorilor din Orient în Occident şi
viceversa. Şi asta nu numai pentru că suntem unde suntem în Orient şi, totuşi, în Occident -,
dar pentru că suntem una dintre puţinele culturi europene care am păstrat încă vii anumite
izvoare ale culturii populare şi, deci, arhaice. Aşa se întâmplă în cultura asiatică, unde sursele
sunt încă vii la nivelul folcloric. Dar noi avem şi cultura noastră modernă. Noi, deci, putem
avea un dialog mai rodnic cu orientalii pentru că oarecum avem aceeaşi structură (această
cultură arhaică populară). Acolo unde există o cultură de acest fel, rădăcinile merg foarte în
adânc. Acolo, în adânc, la rădăcinile culturii, noi ne întâlnim cu China, cu India, cu Indochina,
cu Oceania. Franţa, Germania, Suedia nu mai au asta, au numai cultura modernă şi doar
urme de cultură sătească. Aşa că, aşa cum suntem aşezaţi şi în felul cum a crescut istoria ţării
noastre, văd anumite posibilităţi în viitor pe care numai noi le avem. Zic noi, nu numai noi,
românii, ci noi, cei din Est. Probabil că, totuşi, noi, românii, avem cele mai multe şanse, pentru
că suntem legaţi în adânc şi de romanitate, şi de cultura occidentală în genere.

Nimic fără sacrificiu

Între "Mioriţa" şi "Meşterul Manole", cărei balade îi acordaţi întâietatea spirituală?
Care dintre ele este mai mult a noastră?
"Mioriţa" - ca baladă este capodopera literară numai la noi, la români. Sunt foarte fericit că
asemenea mituri interesează azi pe cititorul din Occident. Însă, pe de altă parte, nu cred că
trebuie să le considerăm modele şi să facem o întreagă literatură şi eseistică în legătură cu
aceste mituri. Nu-i aşa, suntem foarte mândri că aceste mituri au fost, că fac parte din
conştiinţa noastră, s-au realizat la noi şi cred că şi exprimă ceva din destinul nostru…
Care mai mult?
În ceea ce priveşte destinul, amândouă, pentru că, ne spune "Meşterul Manole", e de
neînchipuit că ai putea construi ceva fără sacri ciu - şi pentru că, ne învaţă "Mioriţa", oracolul
trebuie acceptat. Suntem, probabil, legaţi de amândouă aceste capodopere ale spiritualităţii
populare.
Totuşi, cum vi se pare împrejurarea că, iată, cultura română începe de la anunţarea
unei crime, pentru că, dincolo de orice, doi ciobani pun la cale omorârea celui de-al
treilea? Mie mi se pare că între atâtea culturi care ar ascuns crima căci astfel de
crimă s-a întâmplat pe toţi munţii lumii, n-a putut opri crima, dar a putut-o
transforma în prilejul unei dezvinovăţiri.
Eu n-aş vedea-o chiar aşa, am impresia că "istoricizezi" balada. Întâi şi-ntâi că în "Mioriţa"
crima este doar o ameninţare. Nu ştim dacă până la urmă se va întâmpla sau nu se va
întâmpla crima. Ciobanul e prevenit, ca de un oracol, că va omorât, şi atunci el îşi transmite
mesajul. Evenimentul va veni după. Ce este foarte interesant în acest univers al baladei este,
după părerea mea, ce face ciobanul când se ştie condamnat. Nu se resemnează, cum s-a
spus, nu se lamentează, ci pur şi simplu încearcă, cu o disperare eroică, să transforme acest
eveniment personal şi negativ într-un mister cosmic, într-un sacrament. Acest element,
misterul cosmic, precede crearea baladei "Mioriţa" şi poate găsit în cântece rituale, în
colinde care vin de la români. Problema este, deci, ce face un om în faţa nenorocului, în faţa
condamnării la moarte. Aici văd eu un lucru extrem de interesant şi, dacă vrei, optimist.
Pentru că uită-te cum au reacţionat anumiţi existenţialişti sau post-nietzscheeni europeni
când s-au simţit condamnaţi, prin simplul fapt de a oameni, la o existenţă absurdă şi la
moarte: au reacţionat cu un fel de exasperare, cu o exaltare a absurdului, de la Nietzsche,
până la, uite, nu mai citez, sunt şi români admirabili care au creat în acest sens, cu geniu şi
deznădejde, şi uite ce superb, ce senin, ce resc transformă acest păstor condamnarea sa la
moarte într-un mister! Cred că de aceea suntem cu toţii fascinaţi de "Mioriţa" şi iată de ce
străinii văd în "Mioriţa" nu o condamnare la moarte, ci răspunsul dat de cioban nenorocului,
ursitei tragice. Acest răspuns e dat împotriva oricărei evidenţe. Dacă oracolul se realizează,
ciobanul va, pur şi simplu, omorât. Or, el nu acceptă o astfel de moarte. Trans gurează
evenimentul tragic într-o nuntă cosmică. Este un răspuns care paralizează adversarul, pentru
că îi anihilează crima! Nu ştiu dacă în istoria spiritului s-au mai dat astfel de răspunsuri
nenorocului. Evreii au dat, în Vechiul Testament, un răspuns asemănător groaznicelor
campanii ale imperiilor militare, transformând acele evenimente tragice, acea "teroare a
istoriei", într-un semn divin, care, paradoxal, în cele din urmă se va dovedi a în favoarea
acelui condamnat la moarte.

Memoriile Generalului Iulian Vlad.

Memoriile Generalului Iulian Vlad.

Brucan a fost şi agent MOSSAD. Ceauşescu n-a vrut să-l arestăm

Peste 21.000 de aprecieri pe Facebook şi un număr cu şase cifre de accesări (momentan) a primit postarea noastră de zilele trecute, preluată de la Graiul Maramureşului, “Generalul Iulian Vlad la 86 de ani: Teroriştii n-au existat, ci doar un plan diabolic de rupere a ţării“. Aceasta indică în mod clar că românii sunt încă interesaţi de aflarea adevărului despre Decembrie 1989. Articolul amintit reprezintă o sinteză a unui amplu interviu acordat de general-colonel Iulian Vlad, ultimul şef al Departamentului Securităţii Statului, revistei trimestriale Periscop a Asociaţiei veteranilor SIE (Nr. 4 (36) Anul IX, oct.-dec. 2016). După trecerea a două decenii de la evenimentele din decembrie 1989, generalul Iulian Vlad a început, discret, să ofere opiniei publice şi specialiştilor mărturia sa de participant direct la schimbarea regimului comunist de la finele lui 1989 însoţită de analiza sa de specialist de prim rang asupra evenimentelor anului, pe plan global. Pentru prima oară după 1989, opiniile generalului Iulian Vlad au apărut în lucrarea generalului (r) SRI Aurel Rogojan “Factorul intern – România în spirala conspiraţiilor” (Editura Compania, 2016). Portalul Ziaristi Online le-a prezentat în exclusivitate sub titlurile: Premieră după 25 de ani: Confesiunile generalului Iulian Vlad către generalul Aurel Rogojan. Faptele de la 1989 la judecata istoriei şi Iulian Vlad versus Ion Iliescu: Îl cunosc din ’49 nu din ’89 cum i-a zis lui Tismăneanu, continuate cu EXCLUSIV. Îndemnul generalului Iulian Vlad: “Generaţi factorul intern”. Generalul Aurel Rogojan despre spirala conspiraţiilor: “Moscova este acasă nu doar în România.” LANSARE/DOC/VIDEO. De data aceasta, după ce EvZ a prezentat în serial prima parte a interviului acordat revistei Periscop, noi venim cu o serie de semnale interesante din partea a II-a. Având în vedere buna colaborare consolidată de-a lungul anilor, conducerea Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere provenite din Serviciul de Informaţii Externe ne-a oferit, în exclusivitate, câteva extrase din partea a II-a a interviului acordat de ministrul Iulian Vlad. Iată-le:

“La propunerea care i s-a făcut (în legătură cu Ion Iliescu), Dej s-a răstit la Ceauşescu: “Tu de ce tot stărui? De ce insişti să-l punem pe ăsta? Tu nu ştii ce a făcut taică-său?” (…)

Era în 22 decembrie 1989 şi generalul Militaru îmi zice: “Tovarăşe General, s-a hotărât ca trupele de securitate şi USLA să fie subordonate Armatei iar Armata o conduc eu!”. Era prima oară când aflam lucrul acesta, la fel şi Guşe care era lângă mine şi nu ştia nimic. (…)

Sigur, Brucan avea să ne plătească nouă nişte poliţe mai vechi. Pe tot parcursul anilor care trecuseră fusese şi colaborator calificat, informator al unei Direcţii interne şi apoi al DIE…

Omul ruşilor

El a fost implicat efectiv ca agent al ruşilor. După ce a plecat în America a devenit şi agentul acestora şi, mai apoi, gândindu-se la origini şi mai ales la mamă, a devenit şi agent MOSSAD. I-a servit pe toţi cu credinţă, mai puţin România. I-am prezentat lui Ceauşescu o seamă de lucruri şi de fapte şi el a spus ceva de genul: “Luaţi măsuri, faceţi ce ştiţi!…” dar niciodată să fie arestat. Deşi şi acum cred că trebuia arestat cu toate riscurile.

Silviu Brucan a fost în primul rând manipulatorul evenimentelor din decembrie; nu chiar creierul. El i-a învârtit pe toţi pe degete, inclusiv pe Iliescu. Petre Roman era un necunoscut. Nu avea nici o personalitate. El l-a adus pe Roman în faţă şi tot el l-a propus ca prim-ministru. Pe ce criterii… vă daţi seama.

Vlad: Armata a tras peste tot

La Sibiu a tras Armata, la Cugir, la Arad şi în alte locuri tot Armata. Lucrurile erau foarte bine documentate şi aşa le-am prezentat în ziua de 24 sau 25 decembrie la sediul MAPN pe la 1 noaptea. Brucan a venit mai târziu puţin şi uitându-se la mine a afirmat: “A venit timpul să clarificăm o problemă. Dumneavoastră nu jucaţi corect! Trupele de securitate în plan teritorial trag”… Deşi, cum spuneam, Armata a tras peste tot. Într-un final, Brucan a început sa dea înapoi iar eu am continuat: “Înainte de a lua o decizie, dacă nu mai aveţi nevoie de mine, asumaţi-vă răspunderea. Eu am făcut tot ce am putut până acum şi personal şi în ceea ce priveşte unităţile care vi s-au subordonat în întregime şi care au executat ordinele pe care le-am dat – de a nu se trage în popor şi de a nu participa la reprimare. Nu ştiu de unde aţi scos aceste lucruri pentru că sunt false!”. Iliescu şi Militaru nu au scos o vorbă. Am dat să plec dar a intervenit Gelu Voican Voiculescu: “Tovarăşe General, nu o luaţi şi dumneavoastră chiar aşa, să mai vedem, să mai reflectăm…”

Însă Brucan, într-un articol din Adevărul, a minţit spunând că am fost supus judecăţii nu ştiu cărui for. A modificat discuţia, a măsluit-o, a falsificat-o în stil stalinist ca să manipuleze opinia publică. Şi mai apoi, la puşcărie fiind, am avut permisiunea să-i dau un răspuns. În două sau trei numere din Adevărul i-am răspuns lui Brucan în articolul în care mă acuza pe nedrept. Nici nu aveam pe ce să scriu, am scris pe tot felul de capete de hârtie pe care o să vi le pun la dispoziţie cândva.

 Brucan, împotriva interzicerii PCR îi laudă pe Iliescu, Roman şi Gorbaciov

Din declaraţiile lui Silviu Brucan din Adevărul (facsimil şi transcriere via Marius Mioc):

“Aş vrea să încep prin a spune că mă consider privilegiat de a fi avut ocazia să lucrez, cum se spune, sub ploaia gloanţelor, cu oameni de calibrul lui Ion Iliescu şi Petre Roman. Experienţa mea mai veche în mişcarea ilegală din timpul războiului m-a învăţat că, în asemenea condiţii, legăturile omeneşti care se creează sînt indestructibile. În ce-l priveşte pe Mazilu, l-am cunoscut în ambele lui ipostaze, atît pe vremea cînd era profesor la şcolile Securităţii şi cînd ne ciocneam la puţinele discuţii ştiinţifice care aveau loc pe vremea aceea, cît şi apoi, cînd a dovedit un mare curaj şi o mare forţă morală în opoziţia lui faţă de dictatura Ceauşescu.

Dintre cei care fac parte dintr-o generaţie mai tînără, am avut bucuria să lucrez în acele zile şi nopţi cu oameni ca Gelu Voican, Cazimir Ionescu, admirabilul actor şi om Ion Caramitru, precum şi regizorul Sergiu Nicolaescu, care şi-a asumat cu un curaj unic misiunile cele mai primejdioase în zilele Revoluţiei. Dintre militari, am o mare admiraţie pentru generalul Victor Stănculescu, care mi s-a părut cel mai eficient şi, mai presus de toţi, pentru generalul Nicolae Militaru, un om care întruneşte o mare înţelepciune şi o mare fermitate, după ce s-a convins că trebuie să facă un anumit lucru. Am avut un mare noroc că în zilele acestea grele în fruntea armatei se afla generalul Militaru. (…)

Interzicerea partidului (a PCR-ului – n.n.) este greşită principial pentru că este o măsură antidemocratică. Numai regimurile cele mai reacţionare şi cele fasciste au ilegalizat partidul comunist. Nu există în întreaga lume o ţară cu regim democratic care să ilegalizeze partidul comunist. România ar fi prima care ar face un asemenea lucru.

Ilegalizarea partidului este greşită şi pe plan uman, deoarece este vorba de aproape patru milioane de oameni care au fost membri de partid şi între care mulţi sînt oameni cinstiţi. Cunosc din experienţa personală riscurile serioase pe care le implica adoptarea unei atitudini de protest sau de critică împotriva lui Ceauşescu. De aceea, nu pot să cer milioanelor de membri de partid să fi dat dovadă de un asemenea curaj şi spirit de sacrificiu.

La toate acestea se adaugă implicaţiile internaţionale. Nu putem să nu ţinem seama că în toate ţările vecine există partide comuniste. Prin această măsură noi jignim şi cauzăm greutăţi acestor partide. Nu se poate să nu ţinem seama că profundele schimbări care au avut loc în ultimii ani în ţările din Estul Europei au avut la originea lor venirea în conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a unui grup reformist, în frunte cu Mihail Gorbaciov.”



Mihail Kogalniceanu. Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie națională în Academia Mihăileana, rostit în 24 noiembrie 1843

Mihail Kogalniceanu
Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie națională în Academia Mihăileana, rostit
în 24 noiembrie 1843. Putând servi de introducțiune la "Cronicele României"

Domnilor,
După priveliștea lumii, după minunile naturii, nimică nu este mai interesant, mai măreț, mai
vrednic de luarea noastră aminte decât Istoria.
Istoria, domnilor mei, după zicerea autorilor celor mai vestiți, este adevărata povestire și
infățișare a întâmplărilor neamului omenesc; ea este rezultatul vârstelor și al experienței. Se poate,
dar, cu drept cuvânt, numi glasul semințiilor ce au fost și icoana vremii trecute. Karamzin, în alte
cuvinte, o numește testamentul lăsat de către strămoși strănepoților, ca să le slujească de tălmăcire
vremii de față și de povățuire vremii viitoare.
În această privire atât de importantă, istoria, după Biblie, trebuie să fie, și a fost totdeauna,
cartea de căpetenie a popoarelor și a fieștecărui om îndeosebi; pentru că fieștecare stare, fieștecare
profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învățătură la neștiința sa, îndemn la slavă și
la fapta bună….
Istoria singură poate, ca într-o panoramă întinsă, să ne arăte împărățiile trecute înainte de mii
de ani; ea ne face privitori la luptele, la revoluțiile, la sfaturile, la serbările întâmplate de la începutul
lumii; ea scoate din morminte pe strămoșii noștri și ni-i înfățișează ca vii dinaintea ochilor, cu toate
virtuțile, cu toate patimile, cu toate năravurile lor. Ea, dar, ne leagă cu vecia, punând în comunicație
semințiile trecute cu noi, și iarăși și pe noi cu semințiile viitoare, cărora are să le trădeie povestirea
faptelor noastre.
Pe lângă toate acestea, istoria mai are și neprețuitul dar de a judeca cu nepărtinire faptele
contemporanilor noștri, pe care noi nu avem curajul sau destoinicia de a-i cunoaște drept și adevărat.
Studia istoriei, domnilor mei, a fost în toate timpurile ocupația de predilecție a oamenilor
gânditori. Niciodată însă n-a avut importanța și universalitatea de care se bucură astăzi. La cei vechi,
ea era partea numai a politicilor, a oștenilor și a filosofilor, din pricina scumpetei manuscripturilor.
Astăzi însă, orișiunde nația este ceva înaintată, istoria este citirea obștească a tuturor stărilor, până și
celor înjosite….
Această norocită popularitate a istoriei vine, mai ales, din două pricini: cea întâi este că astăzi
fieștecare cetățean are drit și îndatorire de a se ocupa cu trebile statului, că fieștecine dorește a ști care
sunt și cum se păzesc drepturile naționale, câștigate de către strămoși; și unde poate cineva să le
găsească mai bine deslușite decât în istorie? A doua pricină, și cea de căpetenie, este aflarea tiparului;
mulțumită, și de o mie de ori mulțumită, acelui care dintâi a găsit această artă, cea mai mare
împrăștiitoare și păstrătoare a întâmplărilor, fără care istoria niciodată n-ar fi ajuns în cinstea
universală în care se află; nici nu pot să vă arăt cât lipsa acestei înalte aflări aruncă nedumerire în
povestiri, nesiguranță în opinii, neștiință și întuneric în tot….
Dacă istoria îndeobște, adică a neamului omenesc, este așa de interesantă în rezultatele sale,
cu cât mai mult trebuie să ne fie istoria patriei, a locului unde am văzut ziua? Omul, totdeauna, înainte
de neam și-a iubit familia, înainte de lume și-a iubit neamul și partea de pământ, fie mare, fie mică,
în care părinții săi au trăit și s-au îngropat, în care el s-a născut, a petrecut dulcii ani ai copilăriei ce
nu se mai întorc, a simțit cea întâi bucurie și cea întâi durere de bărbat. Acest simtiment sfânt, nu
cunosc încă nici un neam, nici o seminție cât de brută, cât de sălbatică, care să nu-l aibă. M-aș întinde
prea departe de sujetul meu dacă m-aș pune a vă arăta pilde despre aceasta; ele sunt nenumărate.
Ce interes mare trebuie să aibă istoria națională pentru noi, îmi place a crede că și d-voastră o
înțelegeți ca și mine. Ea ne arată întâmplările, faptele strămoșilor noștri, care prin moștenire sunt și
ale noastre, inima mi se bate când aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ştefan cel Mare, lui
Mihai Viteazul; dar, domnilor mei, și nu mă rușinez a vă zice că acești bărbați, pentru mine, sunt mai
mult decât Alexandru cel Mare, decât Anibal, decât Cesar; aceștia sunt eroii lumii, în loc că cei dintâi
sunt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la
Termopile, și izbânzile de la Racova și de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât acelea de la
Maraton și Salamina, pentru că sunt câștigate de către români! Chiar locurile patriei mele îmi par mai
plăcute, mai frumoase decât locurile cele mai clasice. Suceava și Târgoviștea sunt pentru mine mai
mult decât Sparta și Atena; Baia, un sat ca toate satele pentru străin, pentru român are mai mult preț
decât Corintul, pentru că în Baia avanul rigă a Ungariei, Matei Corvinul, viteazul vitejilor, craiul
crailor, cum îi zicea Sixt al lV-lea, rănit de sabia moldovană, fu pus în fugă și uită drumul patriei
noastre.
Trebuința istoriei patriei ne este neapărată chiar pentru ocrotirea driturilor noastre impotriva
națiilor străine. Neavând istorie, fieștecare popor dușman ne-ar putea zice cuvintele dlui Aaron.
"Începutul ce ai este necunoscut, numele ce porți nu este al tău, nici pământul pe care locuiești; soarta
ta așa a fost ca sa fii tot după cum ești; leapădă-te de începutul tău, schimbă-ți numele sau primește
pe acesta ce ți-l dau eu, ridică-te și du-te din pământul pe care locuiești, căci nu este al tău, și nu te
mai munci în zadar, căci tu nu poți fi mai bine de cum ești". Şi, în adevăr, toate aceste cuvinte ni s-
au zis de către străini; începutul nostru ni s-a tăgăduit, numele ni s-a prefăcut, pământul ni s-a sfâșiat,
driturile ni s-au călcat în picioare, numai pentru că n-am avut conștiința naționalității noastre, numai
pentru că n-am avut pe ce să ne întemeiem și să ne apărăm dreptățile.
Domnilor, când aș fi așa de norocit să dezvoltez mai mult în inima d-voastră interesul pentru
istoria patriei, m-aș făli că am sporit în d-voastră și iubirea către patrie și că, prin urmare, am contribuit
la păstrarea naționalității; căci ce poate mai mult să ne-o păstreze decât această istorie, care ne arată
ce am fost, de unde am venit, ce suntem și, ca regula de trei, ne descopere și numărul necunoscut, ce
avem să fim!
Sub aceste priviri, eu singur mărturisesc interesul universal al istoriei grece și romane; dar, în
ce se atinge de curajul individual, de îndrăzneala faptelor, de statornicia apărării, de mărinimia și
bărbăția voievozilor noștri, care, deși pe un teatru strâmt și cu mici mijloace, au săvârșit lucruri uriașe,
în toate acestea, domnilor mei, nu mă tem de a zice că istoria noastră ar fi mai jos decât istoria a
oricărui popor vechi sau nou. Lupta națională a românilor, care, mai trei veacuri, au apărat cu sabia
creștinătatea împotriva tuturor puterilor islamismului; domnia lui Alexandru cel Bun și a lui Mircea
cel Bătrân, a cărora nume răsunau de la Marea Baltică până la porțile Bizanției; strălucitele fapte ale
unui Ştefan cel Mare; blânda figură a lui Neagu v. v., care, ca Ludovic al XII-lea al Franței, lăsă
sfătuiri fiului său cum să domnească; abdicarea lui Petru Rareș, care preferă să se coboare de pe
tronul Moldaviei decât să plătească bir turcilor; chipul măreț, și întocmai ca al lui Ahil, al lui Mihai
Viteazul, singurul voievod ce ajunse a uni părțile Daciei vechi și a se putea intitula: "Mihail, cu mila
lui Dumnezeu, domn Valahiei, Moldaviei și Transilvaniei"; inima de erou și geniul bărbătesc a
doamnelor Elena și Florica; patriotismul preotului Farcaș și înalta înțelepciune a lui Miron Costin,
care cu aceeași mână purta sabia spre apărarea patriei și condeiul spre scrierea analelor naționale;
rivalitatea numai spre bine a domnilor Matei și Vasilie, marile planuri, sprijinite de mari talenturi, ale
lui Şerban Cantacuzino, pentru care tronul Valahiei se părea prea mic și râvnea tronul Bizanției;
apărarea a nouăsprezece plăieși în cetatea Neamțului împotriva armiei întregi a lui Sobieski,
mântuitorul Vienei, toate aceste figuri, toate aceste fapte ar merita mirarea chiar și a străinilor, când
istoria noastră ar fi mai bine cunoscută. Vroiți însă un interes de roman, varietate de întâmplări,
episoduri patetice, tragedii care să vă scoată lacrimi din ochi, grozăvii care să vă ridice părul pe cap,
apoi nu voi avea trebuință decât să vă povestesc cruzimile și viața aventurieră a lui Vlad Tepeș,
moartea vrednică de un princip a lui Despot Eraclidul, domnia lui Alexandru Lăpușneanu, intrarea
cazacilor sub Hmelnițki în Moldova, care singură este o poemă întreagă, năvălirile tătarilor, tăierea
lui Brâncoveanul și a familiei sale, una din cele mai triste priveliști ce istoria universală poate înfățișa,
catastrofa lui Grigore Ghica, în care se întâlnește tot neprevăzutul dramei, și câte alte scene grozave
și uimitoare, câte alte întâmplări de cel mai mare interes chiar pentru indiferenți!
Pe lângă aceste, istoria românească mai are un interes și mai universal. Patria noastră, prin o
vrednică de toată jalea soartă, a fost menită din cea mai bătrână vechime să fie teatrul năvălirilor și a
războaielor străinilor. Înaintea veleatului creștinesc, găsim pe Darie, pe Alexandru cel Mare, pe
Lisimah luptându-se cu dacii, a cărora pământ l-am moștenit noi. O sută de ani după Hristos, întâlnim
pe Decebal, cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată, mai măreț, mai vrednic de a fi pe tronul
Romei decât mișeii urmași ai lui August. În adevăr, acest Decebal merita atât de puțin numele de
barbar cât și orice alt bărbat mare care dorește a-și civiliza țara…. Decebal trebuie să se plece, patria
i se supune și, nevrând a o vedea roabă, el, care o ținuse slobodă și mândră că lua bir chiar de la
domnitorii lumii, își dă singur moartea și scapă de a figura în triumful lui Traian, singurul împărat
păgân pe care, din pricina virtuților sale, creștinii l-au pus în rai. Așa, domnilor mei, se sfârșește
războiul dacilor, una din epocile cele mai importante din istoria Romei.
Trece o sută de ani, și patria noastră, schimbată în colonie romană, începe a se face teatrul
unde soarta imperiei se hotărăște de către barbari; la Dunăre este lupta între barbarie și civilizație.
Alani, avari, gepizi, goți, huni, lombarzi, bulgari, pe toți aceștia îi vedem trecând și petrecând prin
țările noastre, sfâșiind, una după alta, imperia cesarilor, risipindu-o în urmă de tot și prefăcând, în
sfârșit, fața Europei. Istoria tuturor acestor popoare barbare, care este lipită cu începutul tuturor
națiilor nouă, ar rămânea întunecoasă dacă nu s-ar desluși prin istoria românească.
În vremile moderne, iarăși, vedem Moldavia și Valahia menite, ca și în timpurile de demult,
a fi locul luptelor celor mai sângeroase. Ungurii, polonii au hotărât aice cea mai mare parte a
războaielor lor cu Turcia. Sub zidurile Hotinului, Sobieski câștigă reputația militară care pe urmă il
cheamă pe tronul Iagelonilor. Imperialiștii, moștenitorii ungurilor, culeg iarași în țările noastre cele
mai frumoase trofee asupra osmanlâilor. Vine începutul veacului al optsprezecelea și Moldavia vede
figura cea mai măreață din toate, a lui Petru cel Mare. De atunce, mai toate biruințele Rusiei asupra
Turciei se câștigă în Principaturi; bătăliile, trataturile, generalii izbânditori ai acestei puteri poartă
nume de locuri românești. Nime, dar, nu poate tăgădui interesul universal al unei istorii care ne
infățișează niște întâmplări așa de importante, niște bărbați așa de străluciți, niște nații așa de
numeroase și deosebite, care toate pe pământul patriei noastre au lăsat urme de trecerea lor,
monumenturi de existența ce au avut, binecuvântări sau blestemuri, unele și altele meritate prin
facerile de bine sau prin răutățile ce ne-au lăsat.
Însă cu cât această istorie este interesantă, cu atâta este și grea de înfățișat; și cu toate acestea,
eu îndrăznesc a primi asupra mea o sarcină așa de mare; nimene nu simte mai bine decât mine cât ea
este mai presus de putința mea.
O singură istorie completă și sistematică nu avem încă despre români; însuși șirul domnilor
nu este încă clasificat și statornicit prin făclia unei critici sănătoase.
În mine veți găsi un român, însă niciodată până acolo ca să contribuez la sporirea
romanomaniei, adică mania de a ne numi romani, o patimă care domnește astăzi mai ales în
Transilvania și la unii din scriitorii din Valahia. Petru Maior de fericită aducere aminte, prin cartea
sa Despre începutul românilor, publicată pentru întâiași dată la anul 1812, ca un nou Mois, a deșteptat
duhul național, mort de mai mult de un veac; și lui îi suntem datori cu o mare parte a impulsului
patriotic ce de atuncea s-a pornit în tustrele provincii ale vechii Dacii. Pe de altă parte, însă, a avut și
nevinovata nenorocire să producă o școală, destul de numeroasă, de români noi, care, făr' a-și sprijini
zisele cu faptele, socot că trag respectul lumii asupră-le-și când strigă că se trag din romani, că sunt
romani și, prin urmare, cel întâi popor din lume. Această manie s-a întins până acolo încât unii își
însușesc chiar și faptele și istoria bătrânilor romani de la Romulus și până la Romulus Augustul. Așa
dl Aristia, pe care îl cinstesc ca bun traducător ale unei părți a Iliadei, într-un poem epic, unic în felul
său, exaltat de un entuziasm puțin potrivit cu un român, dl Aristia, zic, numește român pe Longin,
sutașul roman care a străpuns coasta Domnului nostru Iisus Hristos când era răstignit pe cruce, și nu-
și poate ascunde bucuria că cel întâi creștin a fost un român.
Să ne ferim, domnilor mei, de această manie care trage asupra noastră râsul străinilor. În
poziția noastră de față, cea întâi datorie, cea întâi însușire trebuie sa ne fie modestia; almintrelea, am
putea merita aceea ce zice dl Eliad, că numai națiile bancrute vorbesc necontenit de strămoșii lor,
bunăoară ca și evgheniștii scăpătați. Să ne coborâm din Ercul, dacă vom fi mișei, lumea tot de mișei
ne va ținea;
         Înainte de a sfârși, dați-mi voie, domnilor mei, să chem luarea voastră aminte asupra cursului
meu.
Dacă grecii au căzut odată sub jugul lui Filip și în urmă sub jugul romanilor, este pentru că au
voit să fie plateani, tebani, ateniani, spartiați, și nu heleni; tot așa și strămoșii noștri au vroit să fim
ardeleni, munteni, bănățeni, moldoveni, și nu români; rareori ei au vroit să se privească între dânșii
ca o singură și aceeași nație; în neunirea lor, dar, trebuie să vedem izvorul tuturor nenorocirilor
trecute, a cărora urme, încă până astăzi, sunt vii pe pământul nostru. Departe de a fi părtinitorul unui
simtiment de ură către celelalte părți ale neamului meu, eu privesc ca patria mea toată acea întindere
de loc unde se vorbește românește și ca istoria națională istoria Moldaviei întregi, înainte de sfâșierea
ei, a Valahiei și a fraților din Transilvania. Această istorie este obiectul cursului meu; întinzându-mă,
cum se înțelege de la sine, mai mult asupra întâmplărilor Moldaviei, nu voi trece sub tăcere și faptele
vrednice de însemnat ale celorlalte părți ale Daciei și mai ales ale românilor din Valahia, cu care
suntem frați și de cruce, și de sânge, și de limbă, și de legi. Prin urmare, vă rog să însemnați că eu nu
voi descrie faptele deosebit după ani și zile, ci într-un chip colectiv.
Până acum toți acei ce s-au îndeletnicit cu istoria națională n-au avut în privire decât biografia
domnilor, nepomenind nimică de popor, izvorul tuturor mișcărilor și isprăvilor și fără care stăpânitorii
n-ar fi nimică.

Ion Coja. Cine au fost criminalii? Evreii sefarzi sau evreii askenazi (kazari)?

 Din surprizele uunei analize textuale și ale unei lecturi atente.

„Trebuie o luptă serioasă împotriva elementelor fasciste evreieşti, în primul rând.”
12 iunie 2019|Doctrină naţionalistă, Holocaust
Cine au fost criminalii? Evreii sefarzi sau evreii askenazi (kazari)?
Publicat de Ion Coja in Legionarii în eternitate, Marele Manipulator pe 23.09.2013 | 56 comentarii
Se pare că Evreii asasinați la „Pogromul din București” erau sefarzi!

Cu câteva luni în urmă, într-un text pus pe blog – www.ioncoja.ro , apelam la cititorii mai informați care mă puteau ajuta să lămuresc în ce împrejurări a dispărut din București Sinagoga sefardă (sau de rit spaniol) CAHAL GRANDE, vestită ca o bijuterie arhitectonică și foarte veche, ridicată în 1818. Mai este azi pomenită ca să se dea vina pe legionari pentru incendierea și distrugerea ei în ianuarie 1941. Nu am primit nicio informație de la vizitatorii blogului, așa că m-am dus pe Google, dar mare lucru nu am aflat. Cea mai amplă relatare sună cam așa:

„La Cahal Grande a venit la 21 ianuarie o trupă legionară condusă de preotul Brigadeu. Trupa s-a fortificat în templu și a așteptat armata, dar armata n-a venit. Legionarii au început să jefuiască și să devasteze templul în care erau opere de artă evreiască dintre cele mai frumoase din Europa. Cărțile de religie, biblioteca antică și sulurile cu Tora au fost adunate în centrul templului și li s-a dat foc. Mai târziu, în seara zilei de 22 ianuarie, legionarii au adus o cisternă de benzină cu care au dat foc clădirii. Ei au oprit pompierii nepermițându-le să stingă focul. Martorul ocular, procurorul militar avocat I.N. Vlădescu a declarat, în cadrul mărturiei depuse laTribunalul Poporului din București: „Templul spaniol semăna cu o torță gigantică care lumina lugubru cerul capitalei. Legionarii dănțuiau drăcește în bătaia focului, cântând aria «tinereții legionare» în timp ce izbeau, în furia lor sălbatică, cu tocurile ciubotelor, trei femei despuiate, pentru a le da pradă flăcărilor. Nenorocitele victime, în dureroasa lor disperare, tăiau văzduhul cu urlete de sfâșietoare durere” („Jurnalul de Dimineață” din 21 ianuarie 1946).”

Relatarea din „Jurnalul de Dimineață” a fost dovedită ca neavând nicio valoare propriu zisă, persoana acestui I.N Vlădescu fiind inventată în redacția publicației care l-a făcut oareșicum celebru, numele său fiind pomenit și în legătură cu episodul Abatorul, episod despre care am convingerea și suficiente dovezi că a fost și el inventat.

Subiectul acestor rânduri nu este nevinovăția legionarilor în ce privește Abatorul și „rebeliunea”. Așa cum sugeram și pe blog, când am făcut cerut de la vizitatori informații suplimentare despre sinagoga sefardă, mă bate tot mai insistent gândul că evenimentele din ianuarie 1941, numite de unii mercenari ai scrisului pogrom, nu pot fi înțelese în lipsa lor de logică dacă nu ținem seama de conflictul clasic, dar mereu uitat sau ignorat, dintre evreii sefarzi, de rit spaniol, și evreii așkenazi sau kazari. Mereu uităm, când vorbim de un evreu, să precizăm: sefard sau kazar? Omisiune fatală! Care ne bagă în ceața cea mai deasă și nu mai înțelegem nimic din istoria evreilor!

Între unii și alții, între sefarzi și așkenazi, mocnește un conflict care nu prea se lasă văzut din afară. Iar când acest conflict dă în clocot și generează victime printre evrei, evreii se pricep să întoarcă lucrurile în așa fel încât vinovați să fie mereu scoși indivizi care nu aparțin lumii evreiești, de regulă persoane din populația autohtonă. Tot mai insistent apare ideea că însuși măria sa Holocaustul a fost, în multe privințe, o afacere evreiască, adică evreii numărându-se nu numai printre victime, ci și printre inițiatorii Holocaustului! Printre cei care l-au conceput și înfăptuit!

Mă limitez la un singur detaliu edificator: listele cu evreii care mergeau în lagărele de exterminare au fost alcătuie de liderii comunității evreiești! Ei au făcut selecția!… Căci în nicio localitate nu au fost trimiși la moarte toți evreii, ci numai unii… Care?

Cu ceva ani în urmă, un evreu kazar, sculă mare în America, i-a declarat unui prieten comun, român, să nu-i mai amestece pe kazari cu evreii biblici, cu sefarzii, făcându-i precizarea:„95% dintre cei pe care voi îi numiți evrei, suntem noi, kazarii! Ceilalți sunt pe cale de dispariție. Nu mai contează!”

Gândul că în timpul rebeliunii „legionare” s-a făcut „o reglare de conturi” între evreii sefarzi și cei kazari mi-a venit însă de la soarta sinagogii Cahal Grande. M-am mirat că, deși era cea mai frumoasă și mai veche sinagogă de mari dimensiuni din România, nu a fost reparată și repusă în circuitul cultic. M-am gândit că incendiul provocat de legionari nu putea să distrugă o clădire din piatră sau cărămizi. Iar povestea cu pompierii pe care legionarii i-au împiedicat să intervină nu poate fi crezută. Poate fi luată în seamă ca diversiune, care să explice amploarea distrugerilor, dar nu legionarii i-ar fi putut împiedica pe pompieri să intervină. Deci nu legionarii au distrus-o! Nu legionarii au incendiat-o! Dar cine atunci?! Simplu: organizatorii rebeliunii!

De ceva vreme, este dovedit faptul că în timpul rebeliunii s-a desfășurat o amplă diversiune pusă la cale de Eugen Cristescu, șeful Siguranței, în bună înțelegere cu reprezentanți ai Partidului Comunist din România. Adică în bună înțelegere cu reprezentanți ai evreilor! Este o concluzie greu de evitat sau de combătut. Câștigă teren de la o carte la alta scrise pe acest subiect. Numai că această concluzie nu este suficient de …concludentă: da, erau evrei comuniștii cu care s-a înțeles Cristescu, dar ce fel de evrei? Sefarzi sau așkenazi?

Din câte am „mirosit” eu, evreii sefarzi erau mai aristocratici, mai avuți, mai școliți, mai educați, mai rafinați etc. Majoritatea evreilor comuniști erau kazari, erau mai „proletari”, mai ahtiați după „lupta de clasă”! Nu este exclus ca între cele două categorii de evrei să fi existat și resentimente de ordin social, economic!

Așadar, evreii cu care a căzut la pace Cristescu, ca să facă împreună un război, o „rebeliune” împotriva legionarilor, se pare că au fost evrei kazari! Ura lor față de evreii sefarzi ar explica cel mai bine soarta pe care a avut-o sinagoga Grande Cahal… Erau kazarii geloși cumva pe vechimea și frumusețea templului?!…

Rebeliunea s-a încheiat cu uciderea a 120 de evrei! Dar și cu moartea unui număr mult mai mare de români, de legionari mai ales. Mult mai mare ca în statisticile oficiale. Numai pe acest motiv și ar trebui să renunțăm la cuvîntul pogrom. Într-un pogrom victimele sunt numai sau aproape numai de o singură parte, a celor agresați!…

Să ne întrebăm din nou, despre cei 120 de evrei, evrei evrei, dar ce fel de evrei: sefarzi sau kazari?

N-am știut sau, mai exact spus, mintea mea nu s-a oprit asupra unui detaliu: evreii sefarzi, atunci când pot, își amenajează nu numai sinagogi proprii, ci și cimitire. Într-un oraș mare, cum este Bucureștiul, cu zeci de mii de evrei în anii aceia, unele cimitire sunt sefarde, celelalte nu știu dacă sunt sau se numesc kazare ori askenaze! Dar nu sunt sefarde. Numai unele sunt sefarde! Celelalte, nu! Sunt probabil „mixte”!

Știam că toți evreii uciși în ianuarie 1941 au fost înmormîntați la un loc, în același cimitir!

Dar abia acum dau importanță numelui: cimitirul sefard! Și mă întreb: toți cei 120 de evrei uciși în ianuarie 1941 au fost evrei de rit spanilor, evrei sefarzi?

Dacă evreii, ei înde ei, dau atât de mare importanță distincției sefard-kazar, încât se astrucă(!) în „locații” diferite, această regulă a funcționat oare și atunci când au fost îngropate victimele „pogromului”? E posibil să se fi făcut o excepție atunci și, deoarece muriseră împreună, acei evrei să fie îngropați la un loc! Kazari și sefarzi unul lângă altul!

Nu știu ce instanță neutră și în ce fel ar putea stabili ce soi de evrei sunt cei 120 de evrei îngropați la un loc în cimitirul sefard. Nu m-ar mira să aflu că regula s-a respectat, așa că în cimitirul sefard se află numai evrei sefarzi! În cazul acesta discuția despre vinovăția legionară s-ar încheia și s-ar deschide alta, despre vinovăția kazară! Nu ar fi acesta singurul motiv pentru care să ne întrebăm mai departe: câți dintre evreii care au organizat în România un veritabil holocaust anti-românesc sunt sefarzi și câți așkenazi? Sefardă a fost Ana Pauker sau kazară? Dar Nicolski? Dar Tismăneanu sau Oiștenii? Dar Mircea Albulescu? Dar…

(Nu omit, ba dimpotrivă, informația ce ne vine de la Petre Pandrea, cum că multe dintre cadavrele de evei adunate de pe străzi și din păduri au fost din vreme pregătite… Și îndelung fezandate la morga Institului Medico-Legal. Ceea ce explică cel mai bine ținuta atât de regulamentară a celor mai multe cadavre: goale pușcă! Dar vom examina cu altă ocazie această ipoteză!)

* * *

Zilele trecute mi-am propus să mai citesc o dată volumul I din Cartea Neagră, dar să-l „lecturez” metodic, cu creionul în mână, având trează atenţia spre a descoperi (1) în ce fel autorul se contrazice pe el însuşi şi (2) în ce măsură pot fi găsite confirmări – desigur, involuntare, pe care autorul le aduce ipotezei „noastre”, ipotezei că în ianuarie 1941 o bună parte din evenimentele cuprinse în ceea ce unii numesc azi „pogromul de la Bucureşti” sunt de fapt materializarea unei diversiuni la a cărei organizare şi desfăşurare lideri evrei importanţi, precum şi o parte dintre „victime”, şi-au dat concursul. Închei această lectură cu o concluzie: dacă procedam de la bun început aşa, citind cu maximă atenţie textul, nu ar fi fost greu să găsesc ceea ce am căutat apoi aiurea. Aş zice că Matatias Carp a fost cât se poate de corect şi ne-a spus tot adevărul, dar nu ni l-a servit „mură-n gură”, iar noi nu ne-am priceput să decriptăm corect mesajul său! Iată acest mesaj:

Lucrul cel mai important pe care l-am scăpat, l-am trecut cu vederea, este acela că însuşi Matatias Carp ştie, recunoaşte şi ne informează, corect, că nu legionarii au organizat şi declanşat rebeliunea, ci autorităţile. Textul este inechivoc, la pagina 73: „De aceea,provocând rebeliunea, care în acel moment periculos a scăpat populaţia evreiască de la exterminare, generalul Antonescu nu a fost însufleţit de vreun îndemn generos sau umanitar cu privire la cei ce erau atunci cele mai apăsate victime ale legionarismului. A provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dânsa.” Aşadar, Ion Antonescu „a provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dînsa”!! Spus cât se poate de clar! Deci, prima concluzie: nu legionarii au provocat rebeliunea! Drept care sintagma „rebeliunea legionară” nu este corectă. Legionarii nu au avut controlul „rebeliunii” devreme ce nu ei au organizat-o şi declanşat-o!

Paginile 74-75 sunt paginile care trebuie citite cu atenţia cea mai mare. Mai întâi se face o succintă descriere a ostilităţilor. Matatias Carp separă desfăşurarea rebeliunii „în sectorul nordic al Capitalei ţării”, de felul cum „s-a desfăşurat rebeliunea în cealaltă emisferă a oraşului”. Spune „că nu a fost nevoie de cine ştie ce desfăşurare de forţe” pentru a-i scoate pe legionari din centrele lor de rezistenţă: „Când Generalul s-a hotărît să lichideze rebeliunea, n-a avut nevoie decât de câteva ceasuri: de la orele 2 p.m. până spre noapte.” Care au fost „centrele de rezistenţă legionară”? „Prefectura Poliţiei Capitalei, Direcţiunea Generală a Securităţii Statului, Cazarma Gardienilor publici, Casa Verde din str. Roma, Sediul Corpului Muncitoresc Legionar din str. Călăraşi etc.” Cu alte cuvinte, Matatias Carp confirmă toate sursele legionare care afirmă că în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii, legionarii nu au atacat pe nimeni, ci au mărşăluit prin centrul Capitalei, scandând lozinci anti-masonice (sau iudeo-masonice), apoi s-au baricadat în clădirile pe care le administraseră până atunci, de unde, fără să opună o rezistenţă serioasă, au fost scoşi de armată, „împleticindu-se în lungi şi dezgustătoare convoaie printre santinele”. Câţi au fost aceştia? „Câteva mii”. Confruntarea dintre legionari şi armată s-a lăsat cu „câteva victime căzute de o parte şi de alta în luptă dreaptă(sic!), câteva geamuri sparte, câteva ziduri zdrelite de schije, un oficiu public jefuit şi incendiat, câteva birouri publice răvăşite (…)” care astfel „au marcat sfârşitul „erei legionare”, pe care Horia Sima o anunţase emfatic în mesajul său de anul nou.”

În continuare, la pagina 75 textul descrie jaful şi prăpădul la care este supusă „cealaltă emisferă a oraşului, acolo unde bolnave tradiţii au făcut să se îngrămădească, una lângă alta, aşezările evreieşti. (…) Deşi sectorul cel mai ameninţat, ştiut ca atare de cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească, totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puţin a vieţilor omeneşti. Din indolenţă sau cu dinadinsul (s.n.), o populaţie de aproape o sută de mii de oameni a fost lăsată pradă bestiilor dezlănţuite.” Este, probabil, fraza cheie a Cărţii Negre. Invit onor cititorii s-o mai …lectureze (oribile dictu!) o dată, pentru a trece apoi la o analiză de text atentă. Nu zăbovim prea mult asupra expresiei „bolnave tradiţii”, care nu pare a fi critică la adresa bucureştenilor, ci a evreilor bucureşteni, traiul în ghettou fiind o tradiţie evreiască. Iar la Bucureşti nu se poate vorbi chiar de un ghettou. Starea de spirit exagerat de normală (sic!) a localnicilor îi va fi împiedicat pe evreii bucureşteni să-şi urmeze genotipul și să se ghettoizeze…

Importantă, extrem de importantă este secvenţa care urmează, în care sunt pomeniţi „cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Cine sunt aceştia? În nici un caz legionarii. Ci sunt unii care au ştiut bine că „sectorul cel mai ameninţat” era cartierul evreiesc şi care au neglijat, „din indolenţă sau cu dinadinsul”, „să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din tonul de reproş care li se face acestora, deducem că ei aceştia, care au făcut totul pentru ca rebeliunea să izbucnească, nu aveau cum să fie legionarii, ci unii care aveau anumite obligaţii faţă de cartierul evreiesc, dar „din indolenţă sau cu dinadinsul”„totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din acest „totuşi” se înţelege limpede că „cei care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească” ar fi trebuit, ar fi avut obligaţia să se gândească şi la securitatea evreilor, „să ia din vreme vreo măsură de pază”. Mi se pare evident că Matatias Carp nu are astfel în vedere nici măcar autorităţile, ci reproșul său îi vizează pe niște evrei. Evrei de care? Sefarzi sau așkenazi?…

Coroborând pagina 75 din Cartea Neagră cu documentele descoperite şi publicate de Vladimir Alexe, rezultă clar că (1) cei vinovaţi de indolenţă faţă de populaţia evreiască a cartierului evreiesc aparţineau acestei populaţii, erau evrei, şi că (2) înscenarea pusă la cale cu concursul acestor evrei a fost realizată cu un exces de elan distructiv, cu un surplus categoric de victime, atât bunuri materiale, cât şi vieţi omeneşti. Matatias Carp îi bănuiește pe evreii comuniști că „cu dinadinsul”, adică profitând de înghesuială, au provocat pierderi de „vieți omenești” printre evrei! Ce fel de evrei, dacă cei vinovați de producerea acestor crime erau evrei comuniști, adică kazari?

Caracterul aluziv al reproşului, descifrabil numai pentru cei în temă, iar nu pentru cititorii de duzină ca alde subsemnatul, este elementul care ne face să credem că cei vizaţi de reproşul lui Matatias Carp, la acea dată secretar general al Uniunii Comunităţilor Evreeşti din Vechiul Regat, erau evrei cu rang important în comunitatea evreiască. Este un reproş adresat pe un ton aproape „tovătășesc”, unor colegi din fruntea evreimii româneşti, adresat acelor evrei care, în colaborare cu oamenii lui Eugen Cristescu, au declanşat rebeliunea. Căci, se mai înţelege şi asta din textul de la această pagină 75, Antonescu a provocat rebeliunea, a avut nevoie de ea, dar alţii „au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Iar aceşti alţii, după modul voalat şi aluziv în care se referă la ei autorul, nu pot fi decât nişte lideri ai evreilor, bine cunoscuţi de autor, colegi sau tovarăşi ai acestuia. Au făcut ei o treabă bună, nimic de zis, dar o puteau face mult mai bine dacă nu dovedeau oarece indolenţă și maimultă grijă pentru bucureștenii din „sectorul cel mai amenințat”!! …Cam acesta pare înţelesul ciudatelor vorbe ale lui Matatias Carp.

Acest reproş (sau atac?) al autorului la adresa liderilor evrei care au negociat rebeliunea cu Eugen Cristescu şi au participat la organizarea şi desfăşurarea rebeliunii, mă determină să nuanţez ipotezele deja formulate: o parte cel puţin din crimele invocate s-ar părea că au fost chiar crime crime, adică au existat şi evrei ucişi în acele zile. Dar nu de legionari, ci „de bandele ucigătoare şi jefuitoare” revărsate din periferie. Se înţelege, citind printre rânduri, că aceste bande au scăpat de sub controlul celor care le-au organizat şi le-au dirijat la început. Pe aceşti organizatori îi vizează cu discreţie reproşurile lui Matatias Carp. El nu putea să le spună propriu zis pe nume şi nici să fie prea explicit, căci ar fi însemnat să dea în vileag lucruri extrem de neplăcute pentru comunitate. Dar măcar atâta şi-a putut permite: acest reproş aluziv, pe care nu-l puteau înţelege decât cei dinlăuntrul afacerii… Din interiorul comunității!

Și întreb: ca organizatori ai rebeliunii, evreii comuniști (citește Kazari) au decis și ce evrei să cadă victime reale sau închipuite ale rebeliunii! Pe care evrei i-au ales să fie victime adevărate? După ce criteriu i-au desemnat?

*

Altminteri, ideea că evreii hăituiesc și ucid alți evrei pentru a-și atinge un scop numai de ei știut nu trebuie respinsă ca fiind absurdă. Se știe bine azi că evreii sioniști, pentru a-i convinge pe evreii normali (sic!) să-și părăsească rosturile și să emigreze în Palestina au conceput o vastă strategie de persecutare a evreilor în țările unde se aflau și trăiau în bună pace cu localnicii. În primul rînd în țările arabe învecinate, unde de sute de ani, dintotdeauna, evreii trăiau protejați și privilegiați de legile musulmane! Evreii din aceste țări s-au trezit terorizați și siliți, în final, să emigreze în Palestina! Dar teroarea anti-semită nu era opera autorităților, ci a unor echipe de evrei sioniști! Povestea aceasta atât de urîtă este bine documentată pentru țările arabe.

Cât privește evreii din Europa de Est, pentru a-i face să-și părăsească avutul și tihna vieții pe care o duceau, evreii de rând au fost supuși mai ăntâi la un Holocaust de toată frumusețea, care însă nu s-a dovedit a fi suficient pentru a-i dezrădăcina! A mai trebuit să se instituie o nouă ordine soacial-politică, prin care viața evreilor, împreună cu a celorlalți concetățeni, să devină insuportabilă! Aceasta a fost una din rațiunile „implementării” comunismului în Europa de Est, unde – în Rusia, Polonia și România, trăiau cei mai mulți evrei! Plecarea evreilor din aceste țări a asigurat înființarea Israelului!

În acest noian de suferință evreiască, cele întâmplate la București, cu „numai” 120 de morți, și nici aceștia sigur evrei!, contează cât un pahar – e drept, de sânge!, într-un ocean. Tot de sânge…

Nota bene: Unii spun că evreii „s-au omorît între ei”! Nu este corect, nu s-au omorît între ei, ci unii evrei i-au ucis pe alți evrei, cu victime numai de o singură parte a conflictului. Se pare că evreii sefarzi au fost ciuca bătăilor!…

În orice caz, când s-a pus problema emancipării evreilor din Franța, s-a ivit o problemă: emanciparea căror evrei? A tuturor în niciun caz, evreii kazari urmând să fie exceptați de la emancipare, la cererea celorlalți evrei, autentici, care le contestau evreitatea!… Contenciosul adversității dintre sefarzi și kazari este vechi și încărcat, nu ar fi nicio mirare ca „pogromul” din ianuarie 1941 să fie o filă din această istorie însângerată, dar și trucată totuși!…

În plus, se pare că lumea evreiască este agitată și de alte adversități intestine, care duc la conflicte în care deseori sunt atrași și ne-evreii, de obicei pe postul de fraieri, masă de manevră sau carne de tun pentru revoluții și războaie din care mereu au pierdut! Chiar și atunci când istoria i-a poclamat învingători!

***

…Să recitim şi descrierea „pogromului”: „Cartierele evreieşti au fost invadate de bandele ucigătoare şi jefuitoare, o dată cu primele semne ale răzmeriţei, ba chiar mai înainte. Începând de marţi, pe la vremea prânzului, până către revărsatul zorilor de vineri, decimultă vreme după capitularea rebelilor (s.n.), bunurile şi vieţile evreieşti au stat sub puterea pistolului, a târnăcopului şi călcâiului legionar. Aproape 70 de ore, o masă ce cuprindea câteva zeci de mii de oameni, bărbaţi, femei şi copii, n-au avut altă preocupare decât maltratarea, distrugerea, incendierea, furtul şi asasinatul.

Atacul s-a produs concomitent în toate cartierele şi împotriva tuturor obiectivelor.(…) Periferia a revărsat în zilele acestea spre mahalalele evreieşti pe toţi amatorii de bunul altuia sub scutul celei mai sigure impunităţi.”(s.n.)

Aşadar, rebeliunea a continuat şi multă vreme după capitularea legionarilor! Ce poate asta să denote altceva decât faptul că legionarii nu aveau nici o legătură cu „bandele ucigătoare şi jefuitoare”?! Iar informaţia că acele bande acţionau „sub scutul celei mai sigure impunităţi” devine decisivă: legionarii erau ultimii care puteau oferi impunitate cuiva. Cum să-ţi mai închipui că legionarii, deja arestaţi majoritatea („câteva mii”), mai puteau proteja ei pe cineva?! S-ar fi protejat pe ei înşişi dacă ar mai fi putut! Repet, citită atent, pagina 75 a vestitei cărţi, spulberă tot restul cărţii. De ce o fi scris-o domnul Carp?…

Un alt moment de sinceritate involuntară(?) a autorului se produce atunci când recunoaşte rolul pe care comunitatea evreiască din România a înţeles că trebuie să-l joace după 5 septembrie 1940: anume să facă tot ce era posibil pentru a-i învrăjbi pe legionari şi generalul Ion Antonescu. Citez de la pag. 71, pagină revelatorie şi ea: „Regimul legionar s-a prăbuşit în sânge şi cenuşă şi unul din elementele care au contribuit la această prăbuşire a fost activitatea conducerii evreieşti (s.n.). (…) Încă din luna octombrie, numai după câteva săptămâni de guvernare laolaltă, Antonescu şi Horia Sima îşi trimiteau reciproc în scris ameninţări cu falimentul regimului şi al ţării şi azvârleau unul asupra celuilalt, răspunderea dezastrului. Discordia aceasta trebuia cu orice preţ întreţinută. (s.n.) Chiar dacă se întrezăreau pericolele şi suferinţele pe care o eventuală convulsie le-ar abate asupra tuturor, ea trebuiaprovocată, (s.n.) pentru că în acel moment cealaltă alternativă era prăbuşirea ţării şi exterminarea totală a populaţiei evreieşti.” Aşadar, conducerea evreiască a considerat că este nevoie absolută de „o convulsie”, în urma căreia discordia dintre general şi legionari să ducă la un divorţ total, fiind perfect conştientă că o asemenea convulsie, care să-i scoată de la guvernare pe legionari, ar putea abate asupra tuturor (evreilor) mari pericole şi suferinţe. Dar ea, dumneaei convulsia, „trebuia provocată”. Cum poate fi interpretat acest text altfel decât ca o recunoaştere a rolului pe care l-a jucat „conducerea evreiască” în planificarea, organizarea, declanşarea şi desfăşurarea rebeliunii, a „convulsiei”?!

„Discordia aceasta (dintre Antonescu şi legionari) trebuia cu orice preţ întreţinută”, zice Matatias Carp. Iar preţul a fost în primul rând minciuna, sutele de reclamaţii împotriva legionarilor cu care conducerea evreiască l-a bombardat pe General. Reclamaţii nefondate, false, incorecte, dar numărul lor mare făcea dificilă verificarea fiecăreia. Conform dictonului „calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne!”, şi au rămas în arhive acele reclamaţii mincinoase până în ziua de azi, când sunt interpretate ca documente istorice, dovezi ale sălbăticiei legionare… La data aceea însă, cu fiecare memoriu mincinos – consemnează Matatias Carp,„s-a mai rupt un fir din legăturile şubrede dintre General şi Mişcarea Legionară. Conducerea evreiască a continuat această acţiune până în ultimul moment”.

…Să ne amintim puţin în ce condiţii tragice pentru România s-a ajuns, ca unică soluţie politică posibilă, la colaborarea dintre General şi Mişcarea Legionară. Eram o țară înjumătățită, umilită, descurajată! Câte speranțe și-au pus românii în venirea la guvernare a legionarilor! Și cât de mult a regretat fiecare voitor de bine al acestui neam românesc ruptura dintre General şi tineretul legionar! Ce şansă mare pentru români s-a irosit atunci, nefructificată?! Poate că cel care a regretat cel mai mult acest divorţ sângeros a fost Ion Antonescu însuşi. Acum aflăm cine a fost artizanul principal al acestui dezastru naţional românesc: conducerea evreiască, din care făcea parte şi Matatias Carp!… Se adaugă astfel o pagină nouă şi neaşteptată la inventarul crimelor şi trădărilor de care de-a lungul istoriei românii au avut parte din partea evreilor! (…Mă rog, a unor evrei, unii mai lideri, mai kazari?)

Rebeliunea legionară a fost aşadar opera „conducerii evreieşti”, care a dus astfel până la capăt acţiunea fundamental anti-românească de a-l separa pe Antonescu de legionari, de a-i scoate pe legionari de la guvernare şi de a-i compromite prin crimele şi ororile din ianuarie 1941, crime care nu s-au produs niciodată sau, de se vor fi săvârşit, nu legionarii le-au făptuit.

Rămâne deci cum a spus Ţuţea: Legionarii nu au omorît niciun evreu!

Cartea Neagră ne mai oferă o şansă de a ne dumiri ca lumea la pagina 93:

„5 octombrie 1940.

Un nou comunicat semnat de conducătorul statului, arată starea de ameninţare permanentă în care se găseşte populaţia evreiască. Textual, comunicatul spune, între altele:

„Unele elemente îmbrăcate clandestin în cămaşă verde (…) merg din casă în casă şi din întreprindere în întreprindere, în capitală şi în ţară, pentru a ameninţa, a teroriza şi a stoarce bani”.

Informaţia că unii derbedei îmbrăcau „clandestin” cămaşa verde ne pune pe gânduri. Mai întâi ne amintim că după numai câteva luni, în ianuarie 1941, circa 30.000 de cămăşi verzi, procurate de evreul comunist Constantin David din URSS (vezi Ion Coja, Legionarii noștri, pag. 209), au fost îmbrăcate de „bandele ucigătoare şi jefuitoare”, recurgându-se astfel la un truc diversionist, exersat deja, precum se vede, cu câteva luni înainte de diversiunea cea mare din ianuarie, confirmând-o ca diversiune!

Cel mai plauzibil este ca acele „elemente” să fi fost evrei! Ipoteza ne este sugerată şi de documente comuniste de mai târziu. Într-o şedinţă a Comitetului Central al Partidului Comunist din România, ţinută în 5 octombrie 1945, ședință „care se referă la populaţia evreiască”, printre multe alte accente şocant de critice la adresa evreilor, înregistrăm şi dezvăluirea făcută de Vasile Luca cum că mulţi evrei după 23 august 1944 „s-au îmbrăcat în haine ruseşti şi au luat vitele de la ţărani”! (Vezi Teodor Wexler şi Mihaela Popov,Anchete şi procese uitate 1945-1960, vol.I, pag. 26.) Mai citez o dată: evreii – firește, unii evrei, „s-au îmbrăcat în uniformele militarilor ruși și au devastat gospodăriile țăranilor români”!…

Aşadar stratagema, sigur de nişte evrei efectuată în 1945, de ce nu i-ar fi avut ca executanţi tot pe evrei în ianuarie 1941 sau in octombrie 1940?!… Oricum, să îmbraci cămaşa verde legionară şi să comiţi acte de abuz şi jaf, era un gest menit să şubrezească legăturile dintre legionari şi General. Se încadra perfect în strategia „conducerii evreieşti”.

Să menţionăm că în timpul războiului, în zonele ocupate de germani, politrucii sovietici, în majoritate evrei, sub conducerea unuia numit Leonid Brejnev, au organizat mici grupuri de diversiune: indivizi îmbrăcaţi în uniforme militare nemţeşti, care săvârşeau felurite acte criminale împotriva populaţiei civile, pentru a compromite relaţiile dintre această populaţie şi armata germană, pentru a sădi ură şi neîncredere faţă de germani şi pentru a împiedica astfel colaborarea armatelor de ocupaţie cu populaţia locală… Truc clasic, dar niciodată folosit de români.

Un cuvînt în plus despre documentul citat mai sus: este deosebit de important. Nu ne mirăm că a rămas necunoscut până la data când Teodor Wexler l-a publicat. În acest document găsim informaţii şi menţiuni cu totul neaşteptate despre Transnistria, în totală contradicţie cu afirmaţiile din Cartea Neagră, vol.III. Astfel, la un moment dat Vasile Luca spune în plină ședință aliderilot comuniști, majoritatea evrei: „Antisemitismul nu-l combaţi scoţându-i pe evrei din lagăr şi punându-i în fruntea tuturor (…) Au venit evreii din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari (…) nu prea sunt evrei deportaţi în Ardeal care au rămas în mizerie. Au devenit arhimilionari. (…) Apărem noi (adică comuniştii – n.n.) şi punem toate organele de conducere, şi în fruntea administraţiei – elemente evreieşti. (…) Şi atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? (…) Şi ce au făcut evreii din lagăre? Au venit cu saci cu ruble. (s.n.) Au cumpărat ruble cu 5 lei şi le-au vândut cu suta apoi. (…) Trebuie o luptă serioasă împotriva elementelor fasciste evreieşti, în primul rând.”

Lăsăm pentru altă ocazie comentariul acestui document publicat pentru prima oară de Teodor Wexler, un evreu care cunoştea bine adevărul despre Transnistria. Soţia sa s-a numărat printre evreii strămutaţi peste Nistru… Şi niciodată nu a găsit de cuviinţă să reclame „infernul” transnistrean. Evrei normali, aș zice.

În concluzie, Cartea Neagră, din motive greu de înţeles, la o lectură atentă ne oferă suficiente date pentru a putea fi citată în sprijinul tezei „noastre”: conducerea evreiască din România a fost implicată ca principal actor şi beneficiar al „rebeliunii legionare”. Spun beneficiar, căci aşa consideră Matatias Carp alungarea legionarilor de la guvernare, ca pe un triumf al „conducerii evreieşti”. Și ne întrebăm:

Aveau oare nişte minoritari etnici dreptul să se amestece atât de adânc în destinul şi împotriva intereselor fireşti ale poporului care le oferise găzduire şi protecţie? Mai ales în condiţiile în care cu numai câteva luni înainte, la cedarea Basarabiei, alţi evrei, de peste Prut, dăduseră dovadă de cea mai dezgustătoare lipsă de loialitate faţă de statul şi de poporul român!… Aşadar, în ianuarie 1941, cu ocazia „pogromului” de la Bucureşti, nu evreii au fost victimele legionarilor, ci legionarii, şi o dată cu ei întreg neamul românesc, au fost victimele „conducerii evreieşti”!

Buriaș, 21 septembrie 2013-09-21

Pentru epurarea anglicismelor recente din limba română

 https://biblioteca-lui-dan-culcer.blogspot.com/2026/11/o-altfel-de-oda-limbii-romane-m-butuc.html