Mihail Kogalniceanu. Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie națională în Academia Mihăileana, rostit în 24 noiembrie 1843

Mihail Kogalniceanu
Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie națională în Academia Mihăileana, rostit
în 24 noiembrie 1843. Putând servi de introducțiune la "Cronicele României"

Domnilor,
După priveliștea lumii, după minunile naturii, nimică nu este mai interesant, mai măreț, mai
vrednic de luarea noastră aminte decât Istoria.
Istoria, domnilor mei, după zicerea autorilor celor mai vestiți, este adevărata povestire și
infățișare a întâmplărilor neamului omenesc; ea este rezultatul vârstelor și al experienței. Se poate,
dar, cu drept cuvânt, numi glasul semințiilor ce au fost și icoana vremii trecute. Karamzin, în alte
cuvinte, o numește testamentul lăsat de către strămoși strănepoților, ca să le slujească de tălmăcire
vremii de față și de povățuire vremii viitoare.
În această privire atât de importantă, istoria, după Biblie, trebuie să fie, și a fost totdeauna,
cartea de căpetenie a popoarelor și a fieștecărui om îndeosebi; pentru că fieștecare stare, fieștecare
profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învățătură la neștiința sa, îndemn la slavă și
la fapta bună….
Istoria singură poate, ca într-o panoramă întinsă, să ne arăte împărățiile trecute înainte de mii
de ani; ea ne face privitori la luptele, la revoluțiile, la sfaturile, la serbările întâmplate de la începutul
lumii; ea scoate din morminte pe strămoșii noștri și ni-i înfățișează ca vii dinaintea ochilor, cu toate
virtuțile, cu toate patimile, cu toate năravurile lor. Ea, dar, ne leagă cu vecia, punând în comunicație
semințiile trecute cu noi, și iarăși și pe noi cu semințiile viitoare, cărora are să le trădeie povestirea
faptelor noastre.
Pe lângă toate acestea, istoria mai are și neprețuitul dar de a judeca cu nepărtinire faptele
contemporanilor noștri, pe care noi nu avem curajul sau destoinicia de a-i cunoaște drept și adevărat.
Studia istoriei, domnilor mei, a fost în toate timpurile ocupația de predilecție a oamenilor
gânditori. Niciodată însă n-a avut importanța și universalitatea de care se bucură astăzi. La cei vechi,
ea era partea numai a politicilor, a oștenilor și a filosofilor, din pricina scumpetei manuscripturilor.
Astăzi însă, orișiunde nația este ceva înaintată, istoria este citirea obștească a tuturor stărilor, până și
celor înjosite….
Această norocită popularitate a istoriei vine, mai ales, din două pricini: cea întâi este că astăzi
fieștecare cetățean are drit și îndatorire de a se ocupa cu trebile statului, că fieștecine dorește a ști care
sunt și cum se păzesc drepturile naționale, câștigate de către strămoși; și unde poate cineva să le
găsească mai bine deslușite decât în istorie? A doua pricină, și cea de căpetenie, este aflarea tiparului;
mulțumită, și de o mie de ori mulțumită, acelui care dintâi a găsit această artă, cea mai mare
împrăștiitoare și păstrătoare a întâmplărilor, fără care istoria niciodată n-ar fi ajuns în cinstea
universală în care se află; nici nu pot să vă arăt cât lipsa acestei înalte aflări aruncă nedumerire în
povestiri, nesiguranță în opinii, neștiință și întuneric în tot….
Dacă istoria îndeobște, adică a neamului omenesc, este așa de interesantă în rezultatele sale,
cu cât mai mult trebuie să ne fie istoria patriei, a locului unde am văzut ziua? Omul, totdeauna, înainte
de neam și-a iubit familia, înainte de lume și-a iubit neamul și partea de pământ, fie mare, fie mică,
în care părinții săi au trăit și s-au îngropat, în care el s-a născut, a petrecut dulcii ani ai copilăriei ce
nu se mai întorc, a simțit cea întâi bucurie și cea întâi durere de bărbat. Acest simtiment sfânt, nu
cunosc încă nici un neam, nici o seminție cât de brută, cât de sălbatică, care să nu-l aibă. M-aș întinde
prea departe de sujetul meu dacă m-aș pune a vă arăta pilde despre aceasta; ele sunt nenumărate.
Ce interes mare trebuie să aibă istoria națională pentru noi, îmi place a crede că și d-voastră o
înțelegeți ca și mine. Ea ne arată întâmplările, faptele strămoșilor noștri, care prin moștenire sunt și
ale noastre, inima mi se bate când aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ştefan cel Mare, lui
Mihai Viteazul; dar, domnilor mei, și nu mă rușinez a vă zice că acești bărbați, pentru mine, sunt mai
mult decât Alexandru cel Mare, decât Anibal, decât Cesar; aceștia sunt eroii lumii, în loc că cei dintâi
sunt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la
Termopile, și izbânzile de la Racova și de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât acelea de la
Maraton și Salamina, pentru că sunt câștigate de către români! Chiar locurile patriei mele îmi par mai
plăcute, mai frumoase decât locurile cele mai clasice. Suceava și Târgoviștea sunt pentru mine mai
mult decât Sparta și Atena; Baia, un sat ca toate satele pentru străin, pentru român are mai mult preț
decât Corintul, pentru că în Baia avanul rigă a Ungariei, Matei Corvinul, viteazul vitejilor, craiul
crailor, cum îi zicea Sixt al lV-lea, rănit de sabia moldovană, fu pus în fugă și uită drumul patriei
noastre.
Trebuința istoriei patriei ne este neapărată chiar pentru ocrotirea driturilor noastre impotriva
națiilor străine. Neavând istorie, fieștecare popor dușman ne-ar putea zice cuvintele dlui Aaron.
"Începutul ce ai este necunoscut, numele ce porți nu este al tău, nici pământul pe care locuiești; soarta
ta așa a fost ca sa fii tot după cum ești; leapădă-te de începutul tău, schimbă-ți numele sau primește
pe acesta ce ți-l dau eu, ridică-te și du-te din pământul pe care locuiești, căci nu este al tău, și nu te
mai munci în zadar, căci tu nu poți fi mai bine de cum ești". Şi, în adevăr, toate aceste cuvinte ni s-
au zis de către străini; începutul nostru ni s-a tăgăduit, numele ni s-a prefăcut, pământul ni s-a sfâșiat,
driturile ni s-au călcat în picioare, numai pentru că n-am avut conștiința naționalității noastre, numai
pentru că n-am avut pe ce să ne întemeiem și să ne apărăm dreptățile.
Domnilor, când aș fi așa de norocit să dezvoltez mai mult în inima d-voastră interesul pentru
istoria patriei, m-aș făli că am sporit în d-voastră și iubirea către patrie și că, prin urmare, am contribuit
la păstrarea naționalității; căci ce poate mai mult să ne-o păstreze decât această istorie, care ne arată
ce am fost, de unde am venit, ce suntem și, ca regula de trei, ne descopere și numărul necunoscut, ce
avem să fim!
Sub aceste priviri, eu singur mărturisesc interesul universal al istoriei grece și romane; dar, în
ce se atinge de curajul individual, de îndrăzneala faptelor, de statornicia apărării, de mărinimia și
bărbăția voievozilor noștri, care, deși pe un teatru strâmt și cu mici mijloace, au săvârșit lucruri uriașe,
în toate acestea, domnilor mei, nu mă tem de a zice că istoria noastră ar fi mai jos decât istoria a
oricărui popor vechi sau nou. Lupta națională a românilor, care, mai trei veacuri, au apărat cu sabia
creștinătatea împotriva tuturor puterilor islamismului; domnia lui Alexandru cel Bun și a lui Mircea
cel Bătrân, a cărora nume răsunau de la Marea Baltică până la porțile Bizanției; strălucitele fapte ale
unui Ştefan cel Mare; blânda figură a lui Neagu v. v., care, ca Ludovic al XII-lea al Franței, lăsă
sfătuiri fiului său cum să domnească; abdicarea lui Petru Rareș, care preferă să se coboare de pe
tronul Moldaviei decât să plătească bir turcilor; chipul măreț, și întocmai ca al lui Ahil, al lui Mihai
Viteazul, singurul voievod ce ajunse a uni părțile Daciei vechi și a se putea intitula: "Mihail, cu mila
lui Dumnezeu, domn Valahiei, Moldaviei și Transilvaniei"; inima de erou și geniul bărbătesc a
doamnelor Elena și Florica; patriotismul preotului Farcaș și înalta înțelepciune a lui Miron Costin,
care cu aceeași mână purta sabia spre apărarea patriei și condeiul spre scrierea analelor naționale;
rivalitatea numai spre bine a domnilor Matei și Vasilie, marile planuri, sprijinite de mari talenturi, ale
lui Şerban Cantacuzino, pentru care tronul Valahiei se părea prea mic și râvnea tronul Bizanției;
apărarea a nouăsprezece plăieși în cetatea Neamțului împotriva armiei întregi a lui Sobieski,
mântuitorul Vienei, toate aceste figuri, toate aceste fapte ar merita mirarea chiar și a străinilor, când
istoria noastră ar fi mai bine cunoscută. Vroiți însă un interes de roman, varietate de întâmplări,
episoduri patetice, tragedii care să vă scoată lacrimi din ochi, grozăvii care să vă ridice părul pe cap,
apoi nu voi avea trebuință decât să vă povestesc cruzimile și viața aventurieră a lui Vlad Tepeș,
moartea vrednică de un princip a lui Despot Eraclidul, domnia lui Alexandru Lăpușneanu, intrarea
cazacilor sub Hmelnițki în Moldova, care singură este o poemă întreagă, năvălirile tătarilor, tăierea
lui Brâncoveanul și a familiei sale, una din cele mai triste priveliști ce istoria universală poate înfățișa,
catastrofa lui Grigore Ghica, în care se întâlnește tot neprevăzutul dramei, și câte alte scene grozave
și uimitoare, câte alte întâmplări de cel mai mare interes chiar pentru indiferenți!
Pe lângă aceste, istoria românească mai are un interes și mai universal. Patria noastră, prin o
vrednică de toată jalea soartă, a fost menită din cea mai bătrână vechime să fie teatrul năvălirilor și a
războaielor străinilor. Înaintea veleatului creștinesc, găsim pe Darie, pe Alexandru cel Mare, pe
Lisimah luptându-se cu dacii, a cărora pământ l-am moștenit noi. O sută de ani după Hristos, întâlnim
pe Decebal, cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată, mai măreț, mai vrednic de a fi pe tronul
Romei decât mișeii urmași ai lui August. În adevăr, acest Decebal merita atât de puțin numele de
barbar cât și orice alt bărbat mare care dorește a-și civiliza țara…. Decebal trebuie să se plece, patria
i se supune și, nevrând a o vedea roabă, el, care o ținuse slobodă și mândră că lua bir chiar de la
domnitorii lumii, își dă singur moartea și scapă de a figura în triumful lui Traian, singurul împărat
păgân pe care, din pricina virtuților sale, creștinii l-au pus în rai. Așa, domnilor mei, se sfârșește
războiul dacilor, una din epocile cele mai importante din istoria Romei.
Trece o sută de ani, și patria noastră, schimbată în colonie romană, începe a se face teatrul
unde soarta imperiei se hotărăște de către barbari; la Dunăre este lupta între barbarie și civilizație.
Alani, avari, gepizi, goți, huni, lombarzi, bulgari, pe toți aceștia îi vedem trecând și petrecând prin
țările noastre, sfâșiind, una după alta, imperia cesarilor, risipindu-o în urmă de tot și prefăcând, în
sfârșit, fața Europei. Istoria tuturor acestor popoare barbare, care este lipită cu începutul tuturor
națiilor nouă, ar rămânea întunecoasă dacă nu s-ar desluși prin istoria românească.
În vremile moderne, iarăși, vedem Moldavia și Valahia menite, ca și în timpurile de demult,
a fi locul luptelor celor mai sângeroase. Ungurii, polonii au hotărât aice cea mai mare parte a
războaielor lor cu Turcia. Sub zidurile Hotinului, Sobieski câștigă reputația militară care pe urmă il
cheamă pe tronul Iagelonilor. Imperialiștii, moștenitorii ungurilor, culeg iarași în țările noastre cele
mai frumoase trofee asupra osmanlâilor. Vine începutul veacului al optsprezecelea și Moldavia vede
figura cea mai măreață din toate, a lui Petru cel Mare. De atunce, mai toate biruințele Rusiei asupra
Turciei se câștigă în Principaturi; bătăliile, trataturile, generalii izbânditori ai acestei puteri poartă
nume de locuri românești. Nime, dar, nu poate tăgădui interesul universal al unei istorii care ne
infățișează niște întâmplări așa de importante, niște bărbați așa de străluciți, niște nații așa de
numeroase și deosebite, care toate pe pământul patriei noastre au lăsat urme de trecerea lor,
monumenturi de existența ce au avut, binecuvântări sau blestemuri, unele și altele meritate prin
facerile de bine sau prin răutățile ce ne-au lăsat.
Însă cu cât această istorie este interesantă, cu atâta este și grea de înfățișat; și cu toate acestea,
eu îndrăznesc a primi asupra mea o sarcină așa de mare; nimene nu simte mai bine decât mine cât ea
este mai presus de putința mea.
O singură istorie completă și sistematică nu avem încă despre români; însuși șirul domnilor
nu este încă clasificat și statornicit prin făclia unei critici sănătoase.
În mine veți găsi un român, însă niciodată până acolo ca să contribuez la sporirea
romanomaniei, adică mania de a ne numi romani, o patimă care domnește astăzi mai ales în
Transilvania și la unii din scriitorii din Valahia. Petru Maior de fericită aducere aminte, prin cartea
sa Despre începutul românilor, publicată pentru întâiași dată la anul 1812, ca un nou Mois, a deșteptat
duhul național, mort de mai mult de un veac; și lui îi suntem datori cu o mare parte a impulsului
patriotic ce de atuncea s-a pornit în tustrele provincii ale vechii Dacii. Pe de altă parte, însă, a avut și
nevinovata nenorocire să producă o școală, destul de numeroasă, de români noi, care, făr' a-și sprijini
zisele cu faptele, socot că trag respectul lumii asupră-le-și când strigă că se trag din romani, că sunt
romani și, prin urmare, cel întâi popor din lume. Această manie s-a întins până acolo încât unii își
însușesc chiar și faptele și istoria bătrânilor romani de la Romulus și până la Romulus Augustul. Așa
dl Aristia, pe care îl cinstesc ca bun traducător ale unei părți a Iliadei, într-un poem epic, unic în felul
său, exaltat de un entuziasm puțin potrivit cu un român, dl Aristia, zic, numește român pe Longin,
sutașul roman care a străpuns coasta Domnului nostru Iisus Hristos când era răstignit pe cruce, și nu-
și poate ascunde bucuria că cel întâi creștin a fost un român.
Să ne ferim, domnilor mei, de această manie care trage asupra noastră râsul străinilor. În
poziția noastră de față, cea întâi datorie, cea întâi însușire trebuie sa ne fie modestia; almintrelea, am
putea merita aceea ce zice dl Eliad, că numai națiile bancrute vorbesc necontenit de strămoșii lor,
bunăoară ca și evgheniștii scăpătați. Să ne coborâm din Ercul, dacă vom fi mișei, lumea tot de mișei
ne va ținea;
         Înainte de a sfârși, dați-mi voie, domnilor mei, să chem luarea voastră aminte asupra cursului
meu.
Dacă grecii au căzut odată sub jugul lui Filip și în urmă sub jugul romanilor, este pentru că au
voit să fie plateani, tebani, ateniani, spartiați, și nu heleni; tot așa și strămoșii noștri au vroit să fim
ardeleni, munteni, bănățeni, moldoveni, și nu români; rareori ei au vroit să se privească între dânșii
ca o singură și aceeași nație; în neunirea lor, dar, trebuie să vedem izvorul tuturor nenorocirilor
trecute, a cărora urme, încă până astăzi, sunt vii pe pământul nostru. Departe de a fi părtinitorul unui
simtiment de ură către celelalte părți ale neamului meu, eu privesc ca patria mea toată acea întindere
de loc unde se vorbește românește și ca istoria națională istoria Moldaviei întregi, înainte de sfâșierea
ei, a Valahiei și a fraților din Transilvania. Această istorie este obiectul cursului meu; întinzându-mă,
cum se înțelege de la sine, mai mult asupra întâmplărilor Moldaviei, nu voi trece sub tăcere și faptele
vrednice de însemnat ale celorlalte părți ale Daciei și mai ales ale românilor din Valahia, cu care
suntem frați și de cruce, și de sânge, și de limbă, și de legi. Prin urmare, vă rog să însemnați că eu nu
voi descrie faptele deosebit după ani și zile, ci într-un chip colectiv.
Până acum toți acei ce s-au îndeletnicit cu istoria națională n-au avut în privire decât biografia
domnilor, nepomenind nimică de popor, izvorul tuturor mișcărilor și isprăvilor și fără care stăpânitorii
n-ar fi nimică.