sâmbătă, 12 octombrie 2024

Ioan Roșca. De la anti-constituţionalitatea C.C. (Curţii Constituţionale) la legitimitatea legalităţii

 De la anti-constituţionalitatea C.C. la legitimitatea legalităţii

A Eliminarea din cursa pentru preşedinţie a doamnei Soşoaca este "ne" şi chiar "anti"- constituţională.

1. Dar nu mă întind pe acest subiect, căci e clar despre ce e vorba. Nu ştiu cît de tare le e frică de Şoşoacă , dar evident se urmăreşte intimidarea rezistenţilor remanenţi. Vom vedea cine vine la rînd, dintre cei ce nu se cuminţesc.

2. Cit priveşte motivaţia C.C. (folosesc special prescurtarea aceasta, care aduce admite expresiv de Comitetul Central), ea este ciudat de slabă, elocventă şi revoltătoare- o adevărată provocare (poate menită instituirii domniei dezinvolte a puterii coloniale): C.C. epurează politica românească, fără timidităţi, de adversarii stăpînilor României.

3. Pentru C.C. primi secretari ai genocidarului PCR (Iliescu), trădători ce au făcut cadou teritorii româneşti ( Constantinescu) sau securişti (Băsescu), infractorii ce au păgubit masiv avuţia naţională (Iohannis) au fost buni de preşedinţie; alde Şoşoacă însă- nu. Nu e clar cuiva de ce?

4. Semnalez doar că i se reproşează lui Şoşoacă (aproape explicit) că vrea să shimbe ordinea (….constituţională), că nu o respectă …pentru ca vrea sa o schimbe. E vorba de un truc bazat pe confuzia lingvistică, de genul celor semnalate de Wittgenstein. A respecta - adică a nu încălca versus a respecta- adică a aproba/stima. Probabil că şi noi, cei ce am încercat să concepem/ promovăm Constituţia Cetăţenilor trebuim puşi la zid. Consiliul legislativ s-a mărginit de a ne respinge propunerile, arătînd (destul de just) că ele depăşeau cadrul unei revizuiri - vizînd o nouă constituţie. Aflăm azi că aşa ceva este o crimă (pentru că ameninţă mafia care ne parazitează prin stat), sensul cuvîntului "a respecta" fiind deplasat de la "te supune la" la a venera sfînta Lege, proclamată Bine Nemuritor.

5. Activitatea politică trebuie deci să se rezume la menţinerea regimului (fie el făţiş sau camuflat penitenciar). A dori schimbarea eşafodajului legal care susţine un lagăr camuflat- e o crimă inacceptabilă (pentru cei de sus). Astfel, devine clar ce reprezintă acest eşafodaj (căruia propagadiştii şi victimele lor îi ridică ode cu orice ocazie): un mod eficace prin care uzurpatorii instituţiilor işi menţin puterea dominantă. De aceea şi Hitler şi Stalin şi Ceauşescu şi PolPot şi Sadam şi Carol II şi toată pletora de dictatori sau călăi au invocat "constituţionalitatea" sau/şi "legalitatea" ca justificare a reprimării celor ce încercau să îi răstoarne de la putere. De aceea volantul juridic ce a paralizat eliberarea a statutat că nu pot fi judecate crimele comunismului făcute în numele legii regimului genocidar; ci numai cele care au încălcat-o. Mercenarii sistemelor nu pot recunoaşte (şi poate nici percepe) nocivitatea activităţii lor.

6. Dar nu vreau să rămân în zona comentării faptului particular- are cine o face. Voi intra acolo unde banaliştii nu se bagă, nu numai de frică (de putere) ci şi pentru că nu au curajul să evadeze din gîndirea inoculata metodic de sistem, asimilată în conştiinţă ca reper valoric.


B Funcţionarea Curţii Constituţionale… este neconstituţională

1. Oricine confruntă constituţia cu decizia C.C. în cazul Şoşoacă, constată uşor că au fost încălcate prevederile care consfinţesc drepturile fundamentale ale unui cetăţean (nu mai enumăr acum articolele implicate). Şi nu e vorba, aşa cum am mai semnalat, nu de drepturi convenţionale- conferite prin constituţie ci fundamentale, recunoscute de ea, ca fiind înnăscute în orice om liber, prealabile oricărei convenţii sociale- strict necesare pentru a putea prezuma ca semnat de cineva contractul social. Se trece deci de la ne-constituţionalitate la anti-constituţionalitate, fiind subminată legitimitatea Constituţiei. Dar ajungem astfel într-un strat al realităţii evitat de jurişti, din motive evidente.

2. Dar cine şi cum să determine această constatare a încălcării Constituţiei de către C.C.? Doamna Şoşoacă -de exemplu- ar trebui să deschidă un proces contra deciziei ce o privează de drepturi fundamentale, proces contra Curţii Constituţionale , în cadrul căreia judecătorul ar trebui să "ridice o excepţie de constituţionaliate" referitoare la decizia CC (tratată ca similară unui act legislativ); speţa trebuind să fie tranşată de…. Curtea Constituţională. Transpare elocvent, şi de aici, viciozitatea farsei juridice (româneşti). Experienţa mea arată că toţi cei care încearca să schimbe sistemul juridic dinăuntrul său, conformîmndu-se aparenţelor/ritualurilor sale, îşi pierd timpul.

3. Nu era nevoie de cazul Şoşoacă pentru a se constata disfuncţia sistemului de drept românesc, în care încălcarea Constituţiei printr-un act sau o lege nu poate fi reclamată de cetăţeni direct, în cadrul proceselor (judecătorii urmînd a decide, folosindu-şi "luminile şi înţelepciunile" ). Ne-constituţionalitatea nu poate fi invocată în instanţă de cetăţean, ca temei fundamental de drept; ci judecătorul poate să ia act (fără a fi obligat!) că petentul invoca încălcarea constituţiei şi să înainteze plîngerea/speţa spre CC, aşteptind (cu procesul curent suspendat) decizia acesteia. În mod metodic C.C. a respins plîngerile legitime, susţinînd ulterior că aceste decizii greşite ale ei nu mai pot fi corectate. Validînd neconstituţionalitatea, numai atunci cînd interesele clientelei politice o cereau (de exemplu, declarînd plata pensiilor ne-contributive ca drept cîştigat; blocînd lustraţia ca anti-libertară, paralizînd activitatea CNSAS etc.)

4. Ar mai fi şi calea intervenţiei "avocatului poporului", care , din proprie iniţiativă sau la semnalarea cuiva, constată o aparentă încălcare a constituţiei şi înainteaza spre CC o sesizare; urmînd din nou decizia, definitivă şi irevocabila a acestui for dumnzeiesc. Legat de asta, regret că nici doamna Şoşoacă, nu a propus populaţiei să devină , ca preşedinte, adevăratul avocat al poporului- avînd în vedere totala nefuncţionare a acestei instituţii uzurpate şi servile- care nu reacţionează la nici un abuz al puterii. Cum nu va face nici acum, cînd autorii încălcării sînt chiar arbitrii. Ca şi cum principalul rol al constituţiei nu ar fi să apere pe cei de jos de abuzurile celor cocoţaţi deasupra legii.

5. Exclusivitatea oferită C.C. ca decident ultim ne-contestabil, îi dă puterea să piloteze drumul României, fără obstacol, ca putere supremă în stat. Iată, acum, postulează sfidător că trebuie să rămînem pe vecie în ghearele NATO şi a altor "parteneri strategici" ca să respectăm constituţia. Demers ce contrazice flagrant prevederea cheie a constituţiei pretins democrate- că puterea aparţine poporului, care poate schimba legile (şi constituţia), cînd vrea (simte nevoia, e convins de reformişti). Admiţînd manifestarea acestei puteri prin "reprezentanţi" (ceea ce este deja o farsă a "democraţiei" putrede) constatăm imediat că judecătorii CC, nu sînt măcar aleşi de popor (ci sunt agenţi numiţi ai "reprezentanţilor"); deci funcţionarea C.C este înalt neconstituţională. Dar cine să constate asta? Tocmai cei care încalcă constituţia, nu numai prin activitatea constatabilă, ci şi prin insăşi existenţa lor?

6. Cine studiază deciziile CC constată că rezultatul farsei este exact cum trebuia să fie: deturnarea totala a democraţiei romaneşti întru menţinerea lagărului colonial. Nenumarate decizii ale CC sînt vădit incorecte, ilegitime, nocive , antinaţionale şi anti-constituţionale, revoltătoare şi revelatoare. Dar nu se poate face nimic, nu-i aşa? In numele supremaţiei constituţiei şi legităţii , dreptatea e ucisă de la vîrf. Cu titlu de exemplu, incit la studierea modului în care C.C. a tranşat problema despăgubirii victimelor regimului comunist, abrogînd legile reparatorii (numai hoţii tranziţiei au dreptul la despăgubiri pentru abuzuri juridice, nu şi luptătorii pentru libertate zdrobiti ). Sau rezolvarea stupefiantă a C.C în problema pensiilor speciale, acordate celor ce menţin sistemul colonial de exploatare. Sau discriminarea crasă a românilor trataţi la legea 18 de străinii pentru care s-a copt legea 10. Sau acceptarea manevrelor anticonsţitutionale de recolonizare prin "retrocedarea cetăţeniilor" sau de paralizare a apărarii naţionale în numele "combaterii antisemitismului". Cine ar analiza metodic deciziile C.C. ar înlemni de groază, înţelegînd la cheremul cui ne aflăm.


C Legalitatea de la noi nu este legitima

1. Teoreticienii statului şi dreptului (acolo unde sînt, mai curînd lipsind de pe terenul lasat pradă manipulatorilor doctrinari) au inventat mitul "supremaţiei sacrosante a legii"- o teză găunoasă şi perfidă, inoculata ca o religie, în scopul menţinerii unui placebo potenţial benefic dar dovedibil malefic; beneficitatea supunerii unei comunităţi umane masive la lege trebuind cîntărită de la caz la caz; la noi, de exemplu, prezumţia rolului salutar al disciplinării normative e ţipător contrazisă de realitate; invocarea legalismului foloseşte menţinerii unei maşinării de parazitare a populaţiei prinsă în laţ de către găştile parazitare care au uzurpat instituţiile şi exploatează colonialist statul în folosul clientelei externe; rezultînd o nedreptate sistemic/sistematică, mult mai gravă decît nedreptăţile reciproce dintre indivizi, de altfel puţin şi selectiv contenite prin lege; ca atare, nu trebuie validată în orb teza legitimităţii legalităţii, care nu e nici măcar formulată net de aşa zişii teoreticieni- pentru a nu se observa carenţa fundamentală a "statului de drept" (românesc- situaţia din alte ţări nefăcînd obiectul acestei intervenţii). Un cec în alb emis de cei ce-l încasează.

2. Asta nu înseamnă că nu există temeiuri de stăvilire a egoismului (abil folosite ca justificare a făcăturii politice). Orice fiinţă işi vede de interese, putînd intra în conflict cu fiinţe concurente (sau în asociere cu parteneri de luptă); e legea biologică pe care încearcă unii să o ascundă, pentru ca postura omului în cadrul social să nu fie percepută lucid (dar mulţi oameni nu se prind în plasa teoriilor morale); întru apărarea fecăruia de ceilalţi pot lucra trei mecanisme : restricţiile externe (forţa puterii/legii), restricţiile interioare (moralitatea incoculata cumva) şi slăbirea incitativelor conflictuale (prin ridicarea bunăstarii care micşoreaza presiunea nevoilor); toate cele trei pîrghii, care se împletesc dialectic, în doze diferite, în funcţie de contextul curent, au limite inevitabile; acest lucru este ascuns subiecţilor "ordinii publice" pentru a menţine aparenţele unei convenţii asumate conştient şi liber (atunci cînd dictatura regulatoare este vopsită în democraţie). Rezultă uimirea naivilor că trădătorii înţelegerii sociale se descurcă.

3. Pînă cînd bunăstarea va elimina concurenţa între indivizii ce caută să supravieţuiască sau prospere (ideal ce pare cam utopic) sau bunătatea propovăduită va invada sufletele/conştiinţele (celulele umane fiind programate întru bine, renunţînd la suveranitatea lor, în numele macro-interesului organismului ce-i cuprinde), pîrghia externă a restricţiei rămîne esenţială; dar operaţionalitatea ei, fără instrumente de forţă, e neputincioasă… ceea ce justifică întărirea aparatului statal… castrînd de orice putere individul neînhăitat în gaşca căştigătoare; statul devine marea pîrghie de dominaţie a şeptelului uman prins în lagărul social; maşinăria normelor şi administraţiei aferente (sau invers….) fiind folosită irezistibil, alături de celelalte două pîrghii eficace de dominare/ domesticire a persoanei: cea financiar-economică şi cea informaţional-mediatică.

4. Legea poate apăra libertatea sau demnitatea cuiva doar prin stăvilirea agresiunii şi abuzurilor pe care alţii le-ar comite contra lui; spaţiul restricţiilor reciproce trebuind să lase loc libertăţilor legitime, pe principiul: ce ţie nu-ţi convine să ţi se facă, ţi se interzice şi ţie (altfel nu ţi se poate asigura securitatea); dar nimic în plus; respectarea legii este interesantă pentru orice om, ca pavază de apărare de loviturile celorlalţi (acelea care nu se încadrează în ceea ce la un moment dat e admis ca acceptabil, în competitia inter-umană); cum orice regulă de joc va favoriza pe unii şi dezavantaja pe alţii, dorinţa de a păstra un caracter neutru al legiferării se loveşte de paradox şi duce la amăgiri; în loc să învingă pe cîmpul vieţii, cei mai tari vor învinge pe frontul legislativ.

5. Nu există deci motiv de a "respecta" legalitatea -în sensul veneraţiei ci doar de a te conforma ei, înţelegîndu-i (admiţîndu-i) necesitatea (în ciuda faptului că iţi limitează libertatea), dar numai atîta timp cît protecţia de loviturile celorlalţi funcţionează, aducîndu-ţi un cîştig care să compenseze pierderile; nu şi cînd legalismul este pîrghia prin care eşti zdrobit de lumea din jur; în sistemele politice reale/putrede răzvrătirea împotriva legii a celui oprimat în numele protecţiei este firească- reprezentînd aspiraţia umană la emancipare- personală şi colectivă.

6. Dar acest lucru nu va fi nici recunoscut, nici admis de profitorii sistemului de exploatare bazat pe legi; în plus, tagma "juriştilor" (legislativi, judecători, avocaţi, procurori, notari chiar) nu poate vedea aşa lucrurile, pentru că din această mizerie sacrosantă se hrănesc, "profesional"; aş paria că nici doamna Şoşoacă, deşi victima unui abuz provocat de faptul că stînjeneşte sistemul, nu se va aburca la înălţimea înţelegerii profunde a situaţiei şi denunţării rădăcinilor răului, pentru că se hrăneşte cu fructele lui, ca avocat. Va vocifera în continuare (justificat dar demagogic- dacă nu trece la o contestaţie mai consistentă) că nu-i sînt respectate drepturile constituţionale, că suporta efectele încalcării legii; în loc să (îsi) propună schimbarea radicală a sistemului, începînd cu constituţia, în baza unei noi teorii, libertar-sociale, a statului şi dreptului. Admit însă că nu dispune de această teorie şi nici de un public conştient , însetat după ea. 

Octombrie 2024

Ioan ROȘCA 

Program de Reformă Politică și Economică Suveranistă Radicală pentru România - 2024

Redactat în cadrul unui grup de reflecție extins și autonom, acest text structurat poate servi drept model pentru un

Program de Reformă Politică și Economică Suveranistă Radicală pentru România - 2024

Context și Obiective:Acest program propune o reformă politică și economică profundă, bazată pe principiul suveranității naționale, pentru a crește independența României în plan politic, economic și social. Scopul este consolidarea capacității statului de a răspunde nevoilor cetățenilor, reducerea dependenței de structuri supranaționale și multinaționale și crearea unui model de dezvoltare sustenabil și centrat pe interesele naționale.

1. Suveranitatea Politică

1.1 Reforma Constituțională

  • Redefinirea relațiilor cu Uniunea Europeană: România va propune o reformă a tratatelor UE, concentrată pe restabilirea suveranității naționale în domenii-cheie precum politica monetară, fiscală, energie și agricultură. Dacă aceste reforme nu sunt acceptate, România va organiza un referendum pentru recalibrarea relațiilor cu UE.
  • Consolidarea statului național unitar: Interzicerea oricăror propuneri de regionalizare sau federalizare. Politicile de descentralizare vor fi îmbunătățite, însă fără a pune în pericol unitatea statului.
  • Reforma sistemului de partide: Limitarea numărului de partide politice care pot participa la alegeri, prin ridicarea pragului electoral și impunerea unor standarde clare de integritate. Orice partid implicat în scandaluri de corupție sau cu legături cu entități externe neautorizate va fi dizolvat.

1.2 Reforma Instituțiilor Publice

  • Reducerea birocrației: Simplificarea și digitalizarea procedurilor administrative prin implementarea unui sistem unic de management public, accesibil tuturor cetățenilor. Restructurarea aparatului de stat, cu focus pe eficiență și reducerea costurilor.
  • Lupta împotriva corupției: Întărirea legislației anti-corupție prin crearea unei instituții independente de control financiar, care să investigheze orice cazuri suspecte de deturnare de fonduri publice. Orice politician condamnat pentru corupție va fi interzis pe viață din funcțiile publice.

1.3 Reforma Electorală

  • Introducerea votului obligatoriu: Cetățenii români vor fi obligați să participe la alegeri, ca o măsură de responsabilizare civică.
  • Sistem electoral majoritar: Implementarea unui sistem majoritar în două tururi pentru alegerile parlamentare, reducând fragmentarea și instabilitatea politică.
  • Transparență și control strict al finanțării campaniilor electorale: Limitarea finanțării externe a partidelor și control strict asupra surselor de finanțare. Fiecare partid trebuie să publice în mod transparent cheltuielile de campanie și sursele de venit.

2. Suveranitatea Economică

2.1 Politici Economice Independente

  • Naționalizarea resurselor strategice: Petrolul, gazele naturale, energia electrică, pădurile și resursele minerale vor reveni sub controlul statului român. Acest lucru va permite statului să controleze piețele interne și să gestioneze prețurile pentru a proteja consumatorii și a asigura independența energetică.
  • Dezvoltarea industriei locale: Crearea de stimulente fiscale și subvenții pentru industriile strategice precum tehnologia, energia regenerabilă, industria agro-alimentară și industria auto. Ținta este crearea de locuri de muncă de calitate și reducerea importurilor.
  • Politică monetară suverană: România își va păstra moneda națională (leul) și va întări Banca Națională ca instituție suverană, responsabilă pentru politica monetară independentă de Banca Centrală Europeană.

2.2 Reforma Fiscală și Bugetară

  • Taxarea progresivă și combaterea evaziunii fiscale: Introducerea unui sistem de taxare progresivă, unde cetățenii cu venituri mari și companiile multinaționale vor plăti un procent mai mare din venituri. Implementarea unui sistem de control digital și automatizat pentru a elimina evaziunea fiscală.
  • Taxe pe profitul companiilor străine: Impunerea unei taxe suplimentare pentru companiile multinaționale care exportă profiturile din România, astfel încât să contribuie la dezvoltarea infrastructurii naționale.
  • Reevaluarea datoriei externe: Începerea unui audit independent al datoriei externe și renegocierea termenilor cu creditorii internaționali pentru a reduce povara asupra bugetului de stat.

2.3 Reforma Agriculturii și Reindustrializarea

  • Suveranitate alimentară: Implementarea unor politici agricole care să asigure că România își poate produce majoritatea necesarului de alimente. Crearea de cooperative agricole finanțate de stat și protejarea producătorilor locali de importuri ieftine.
  • Reindustrializare: Investiții masive în reînvierea industriei manufacturiere din România, cu accent pe producția de bunuri tehnologice, energie verde și produse industriale complexe.

3. Suveranitatea Energetică

3.1 Controlul Național asupra Energiei

  • Naționalizarea sectorului energetic: Toate activele energetice strategice vor fi naționalizate. România va dezvolta capacități proprii de extracție, rafinare și distribuție a resurselor naturale.
  • Dezvoltarea energiei regenerabile: În paralel cu naționalizarea resurselor tradiționale, România va investi masiv în energia regenerabilă, cu scopul de a deveni independentă energetic până în 2035.
  • Înființarea unei bănci naționale de energie: Aceasta va finanța proiectele de infrastructură energetică, asigurând resursele necesare pentru extinderea și modernizarea rețelei electrice și a surselor de energie.

4. Suveranitatea în Educație și Cultură

4.1 Reforma Sistemului Educațional

  • Educație orientată către nevoile naționale: Curricula școlară va fi restructurată pentru a include mai multe elemente de educație civică, economică și patriotism. Elevii vor învăța despre istoria, economia și cultura României într-un mod care să le ofere un sens clar al identității naționale.
  • Sisteme de învățământ dual: Dezvoltarea de parteneriate între stat și mediul privat pentru programe de formare profesională, care să sprijine tinerii în a dobândi competențe necesare pentru reindustrializarea României.

4.2 Promovarea Culturii Naționale

  • Fond de sprijin pentru cultură națională: Crearea unui fond special pentru finanțarea producțiilor culturale (filme, cărți, arte vizuale) care să promoveze valorile și istoria României.
  • Protejarea patrimoniului național: Resursele culturale și istorice ale țării vor fi protejate de privatizări și vor fi administrate direct de stat.

5. Suveranitatea în Politica Externă

5.1 Independența Politicii Externe

  • Politică externă multipolară: România va menține relații echilibrate cu toate puterile globale, fără a deveni dependentă de un bloc geopolitic. Accent pe cooperarea economică și diplomatică cu țările din afara UE și NATO, inclusiv China, Rusia, și statele BRICS.
  • Neutralitate militară activă: Deși România va rămâne membră NATO, va milita pentru o poziție mai independentă și va insista asupra neutralității în conflictele globale în care nu este direct implicată.

Acest program reprezintă un angajament pentru protejarea suveranității și intereselor României, consolidând un stat puternic, responsabil și capabil să răspundă provocărilor globale într-o manieră independentă și suverană.


vineri, 11 octombrie 2024

Toponomastică. Vârfuri de munte (doar 45!!!) din Carpați în actuala Ucraină (din nordul Maramureșului până la granița slovacă și polonă)

Câteva vârfuri de munte (doar 45!!!) din Carpați în actuala Ucraină (din nordul Maramureșului până la granița slovacă și polonă): Hovârla (2061 m), Brebenescul (2038 m), Muntele Negru (2022 m), Pietrosul (2020 m), Gutin Tomnatic (2016 m), Muncel (1998 m), Turcul (1933 m), Brețcul (1911 m), Neneasca Mică (1818 m), Pietrosul (1855 m), Neneasca Mare (1815 m), Șerban (1795 m), Homul (1788 m), Pietrosul (1780 m), Tătuleasca (1774 m), Lăpușna (1772 m), Dogheasca (1761 m), Groapa (1759 m), Steavul (1752 m), Șeșul (1726 m), Strâmba (1719 m), Ungureasca (1707 m), Negrovăț (1707 m), Tătăruca (1707 m), Troiasca (1702 m), Buștul (1691 m), Curteasca Mică (1644 m), Curteasca Mare (1622 m), Strânsul (1630 m), Tâmpa (1634 m), Arșița (1587 m), Rotundul (1568 m), Tomnatic (1565 m), Berleasca (1555 m), Cucul (1539 m), Rotila (1483 m), Apșineț (1487 m), Păcui (1408 m), Tomnatic (1403 m), Lungul (1377 m), Măgura (1362 m), Măgura (1313 m), Măgura (1288 m), Bujora (1087 m), Măgura Lemnească (1022 m). 

Cu aceste denumiri locurile pomenite mai sus figurează pe hărțile Ucrainei, doar că sunt scrise cu caractere chirilice. Oricât ar încerca să ne convingă unii, astea nu sunt denumiri ucrainene, nici maghiare, nici slovace, nici polone. 

Concluzie. Aceste locuri au fost sau sunt locuite de români.

[Curtea Constituțională a organizat o] LOVITURA DE STAT, De Adrian Pătrușcă

LOVITURA DE STAT

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Un hohot homeric ar trebui să se reverse peste România.

De când profesorul universitar doctor Cercel ne învăța la televizor cum să ne spălăm corect pe mâini cu apă caldă și săpun, de când copiii erau despărțiți la școală de uluci din „pepsiglas”, iar oamenii erau ademeniți la vaccinare cu mici de Obor, nu s-a mai văzut o asemenea cantitate de prostie ca în motivarea Curții Constituționale care îi interzice lui Șoșoacă să candideze.

Dar râsul ți se strepezește repede pe buze. Asta nu e prostie obișnuită. La fel ca la Covid,  e o prostie ticăloasă. O prostie cu scop.

Documentul CCR nu este nici el o hotărâre judecătorească: e un ghiveci de editorial cu pamflet. Mustește de ideologie și propagandă. Este construit pe presupuneri și insinuări - un act de condamnare demn de sentințele tribunalelor poporului din „obsedantul deceniu”.

Bref: un manifest bolșevic!

Dar nimeni nu a băgat de seamă că avem de-a face cu ceva și mai grav de atât: Curtea Constituțională se substituie celor trei puteri în stat și le subminează.

Puterea judecătorească – CCR îi aduce lui Șoșoacă acuzații de încălcare a legii (rasism, antisemitism, amenințarea securității naționale etc.) fără ca împotriva ei să existe vreo sentință definitivă în acest sens.

Puterea legislativă – CCR declară eterne și imuabile asocierile noastre la organisme internaționale, cum sunt NATO sau UE. Or, participarea la astfel de acorduri și alianțe era exclusiv de competența Parlamentului. Până acum.

Puterea executivă – CCR o acuză pe Șoșoacă de „participarea la anumite evenimente publice”. Din contextul alambicat al formulării, deducem că printre acestea s-au numărat manifestări anti-vaccinare sau recepții la ambasada Rusiei.

Din două una: fie aceste manifestații au fost ilegale – și atunci trebuia să intervină poliția (aflată în subordinea Ministerului de Interne, iar Șoșoacă pusă sub acuzare de Ministerul Public și deferită justiției) – fie manifestațiile au fost legale și atunci CCR bate câmpii de două ori.

Colac peste pupăză, redactând motivația ca pe un articol prost de ziar, CCR se substituie și celei de-a patra puteri în stat: Presa.

Așteptăm cu interes rubrici noi, cum ar fi Horoscop Constituțional sau Mondene: Cine, cui îi mai face curte...

Totuși marea „performanță” a Curții Constituționale este demolarea Constituției înseși, pe care ar trebui să o apere.

CCR calcă în picioare cu grosolănie, de-a valma, ca pe niște otrepe, drepturi și libertăți constituționale pentru care s-a murit în decembrie 89: dreptul de a alege și a fi ales, libertatea de exprimare, libertatea de conștiință, libertatea de mișcare, dreptul la liberă asociere etc.

Arătam acum două zile că pitorescul personajului Șoșoacă nu trebuie să ne abată atenția de la gravitatea evenimentului: s-a semnat certificatul de deces al democrației în România.

Acum, după ce a apărut motivarea, constat că situația este mult mai gravă decât am crezut.

Cele 3+1 puteri ale statului scoase din joc și substituite de o entitate unică PLUS o Constituție relativizată, șubrezită și discutabilă înseamnă mai mult decât dispariția democrației: înseamnă LOVITURĂ DE STAT.

Curtea Constituțională și-a arogat – și nici un organ al statului nu i-a contestat – puteri uriașe. Cvasi-discreționare.

Dreptul de a se implica în orice: de la politică internă și politică externă, până la viața și convingerile oamenilor.

Pe baza unor „sesizări potrivite”, CCR ar putea decide intrarea României în război împotriva Rusiei. Sau închiderea presei care îi contestă deciziile. Sau vaccinarea obligatorie. Sau restrângerea circulației în spațiul public a bărbaților mai înalți decât Zelenski. Sau...

De acum, orice este posibil. În România a fost instituită DICTATURA.

Cine crede că această mișcare fulgerătoare a fost pusă la cale pe malurile Dâmboviței este naiv.

O asemenea schimbare dramatică de organizare politică și socială, realizată peste noapte, este de neimaginat fără aprobarea tutelei NATO și UE.

Și chiar de mai sus.

Mugurii dictaturii au început să mijească mai agresiv în Plandemie. Atunci au început să fie stâlcite grosolan drepturile și libertățile, atunci oamenii au fost împărțiți în cetățeni de mâna I și mâna a II-a...

Lovitura de Stat dată acum prin CCR poartă amprenta aceluiași Scenarist.

Am scris în mai multe rânduri că, în vremea Covid, țările au servit drept poligoane de încercare pentru diverse experimente. De exemplu, România a fost singura țară în care a fost RECUNOSCUTĂ „dictatura medicală”.

„Dictatură constituțională” de acum pare să facă și ea parte dintr-un experiment mai amplu. Un experiment pentru Marea Resetare.

ONU, multă vreme văzută ca un nucleu pentru Guvernul Mondial, bate pasul pe loc în tentativele sale de a coagula lumea. Dimpotrivă, pe zi ce trece e tot mai compromisă. Declararea secretarului general ONU persona non grata de către Israel pare să-i fi pus definitiv cruce. Sau, mă rog, un alt semn corect politic.

Cert e că, în criză de timp și tot mai decrepită, elita/pătura/țolul globalist are nevoie urgentă de o alternativă.

Cum ar fi o Curte Constituțională Mondială care să guverneze lumea?

luni, 30 septembrie 2024

Prof. Dr. TIberiu Tudor. ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO XVIII. Securitate indivizibilă, securitate pan-europeană, sau expansiune NATO?

 

ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO

XVIII. Securitate indivizibilă, securitate pan-europeană, sau expansiune NATO?

 

 

Cercetătorii americani Svetlana Savranskaia și Tom Blanton au editat, sub titlul What Elțîn Heard [1]. un grupaj de 27 dintre documentele declasificate, ultimele în 2018, referitoare la extinderea NATO în perioada Elțîn-Clinton, Toate documentele declasificate se află la Arhiva Securității Naționale (https://nsarchive.gwu.edu ) a Statelor Unite, și sunt accesibile liber la linkurile indicate.  

Acest grup de documente arată că:

-decizia lărgirii NATO, ca sistem de securitate europeană, sub conducerea americană, inclusiv calendarul extinderii, a fost luată în totalitate, în 1993 la Washington;

 -statele membre până la acea dată ale NATO au fost determinate la nivelul cel mai înalt să adopte în totalitate („in toto”) viziunea americană asupra securității europene și extinderii NATO, care a fost formulată apoi la summitul NATO de la Bruxelles din ianuarie1994;

- Boris Elțîn, care, până la urmă acceptase acest sistem de securitate dar cu includerea Rusiei, a fost utilizat și manipulat, treptat, în așa fel încât, la sfârșitul celor două mandate prezidențiale ale lui, îndepărtarea Federației Ruse de la sistemul de securitate din Europa devenise un fapt împlinit.

 

1. Grupul Vișegrad

În aprilie 1993, cu ocazia ceremoniei de deschidere la Washington a Muzeului Holocaustului, președinții Cehiei și Poloniei, Lech Walesa și Václav Havel, i-au solicitat președintelui Clinton să impulsioneze admiterea țărilor est-europene în NATO, idee căreia președintele G. H. W. Bush nu-i dăduse curs. Walesa, Havel și Jósef Antal, premierul Ungariei, constituiseră, în februarie 1991, Grupul de la Vișegrad, „pentru coordonarea politicii Poloniei, Cehoslovaciei și Ungariei în accelerarea integrării europene”, invocând în Declarația lor de Cooperare și o ascendență culturală comună  [2]. După cum se știe, demersul președintelui Iliescu de asociere a României la Grupul Vișegrad a fost refuzat.

În august 1993 președintele Elțîn a efectuat o vizită oficială în Polonia, Cehia și Slovacia. Vizita de la Varșovia, din 24 august, a fost una de reconciliere istorică ruso – poloneză.  Președintele Elțîn a depus o coroană la crucea de granit comemorativă a victimelor masacrului sovietic de la Katin și a anunțat încheierea retragerii fostelor trupe sovietice de pe teritoriul Poloniei devansând cu trei luni planificarea anterioară. În această atmosferă, Elțîn a declarat că manifestă „înțelegere pentru dorința Varșoviei de a adera la NATO”. Cuvintele lui  au fost interpretate, supralicitativ, inclusiv la Washington, ca „unda verde” a Kremlinului pentru lărgirea NATO spre est.

 

2. Strategia de Expansiune și Transformare a NATO (7 septembrie 1993, Washington)

La 7 septembrie 1993, Departamentul de Stat avea deja redactat un document intitulat Strategia pentru Expansiunea și Transformarea NATO ([1],Doc.02; și[3]) cu imperativitatea, în subtitlu, a conducerii americane a NATO și a Europei („Needed: American Leadership of NATO and Europe”) (slide). Am fost obișnuiți să folosim termenul de „extindere” sau „lărgire” a NATO. Termenul la care se referă Strategia din 7 septembrie 1993 este „NATO expansion”, și nu, de exemplu, „NATO enlargement” sau „NATO extension”. Să-l folosim pe cel autoasumat de la bun început, din documentul programatic, cu toate conotațiile lui. Sintagma cheie, care revine mereu în acest document, este „american leadership”. În definitiv, absolut normal: Statele Unite câștigaseră un război mondial de 50 de ani, și nu unul oarecare, ci unul sistemic, capitalism versus comunism – Războiul Rece.

 Documentul are forma unui memoriu, amplu, de 12 pagini, redactat sub conducerea lui Lynn Davis, subsecretar de Stat pentru problemele de Securitate Internațională, și adresat secretarului de Stat Warren Christopher. O primă parte (5 pagini) se referă la oportunitatea momentului și considerentele politice generale ale expansiunii. A doua parte (7 pagini) detaliază, pe puncte, sarcinile concrete specifice diverselor abordări: „Articularea viziunii noastre asupra NATO”, „Pregătirea summitului”, „Suportul lui Wörner”, „Angajarea Germaniei”, „Să lua Franța la bord”, „Alți aliați”, „Să căutăm a obține și OK-ul Rusiei”. La ultimul punct, „NACC States” (North Atlantic Cooperation Council ̶  instituit în decembrie 1991 de către NATO ca prim forum de dialog cu foștii adversari din Pactul de la Varșovia): „trebuie să ne asigurăm că polonezii și alții, care probabil vor fi activi în această dezbatere, spun lucrurile corecte («are saying the right things»), în particular referitor la ruși.”

Strategia listează și calendarul extinderii:

I. În jurul lui 1996 ̶ statele EFTA (European Free-Trade Agreement) care ar urma să intre în Comunitatea Europeană (UE din noiembrie 1993)

II.  1998 ̶ Cehia, Polonia, Ungaria și, posibil, Bulgaria și Slovenia;

III. 2000 ̶ România, Albania și Balticele;

IV. 2005  ̶ Ucraina, Belarus și Rusia.

 Este remarcabilă îndeplinirea aproape exactă a planificării din 1993 pentru ceea ce în epocă s-a numit „primul val” și „al doilea val”: grupul Vișegrad a aderat la NATO la 12 februarie 1999, România și Balticele au fost invitate să înceapă negocierile de aderare în 2002 și au aderat în  2004. Primul pas ̶ Europa Centrală, al doilea ̶ Cordonul Intermarium. „Summitul NATO va anunța criteriile de aderare. Ele vor fi formulate („couched”!), într-un mod care să nu excludă aprioric Rusia, Ucraina și alte NIS” (New Independent States  ̶  fostele republici sovietice).

Memoriul conține și o atenționare specială asupra celor doi foști adversari de forță și eventuali viitori competitori ai SUA în Europa. În primul rând Germania: „Focalizarea politicii interne a Germaniei pe refacerea unității și a politicii externe pe construirea unor punți spre Est dau naștere unor îngrijorări privind viitoarea ei orientare. Pot apărea în Germania presiuni pentru o re-naționalizare a politicilor de securitate și de apărare”. În al doilea rând Rusia: „Desigur, dacă Rusia revine la totalitarism, NATO își poate opri extinderea la faza III.” De unde ̶ putem reaminti ̶ : „Germans down, Russians out, Americans in” (dictonul Ismay), ca o constantă a politicii SUA în Europa

Sunt listate punctele de vedere ale tuturor aliaților și modul în care opozițiile sau ezitările lor la strategia americană trebuie depășite. „Este o stare de confuzie agitată («turmoil») la nivelul guvernelor aliaților.” În Germania, Ministerul Federal de Externe se opunea acestui tip de sistem de securitate (ne amintim, Hans-Dietrich Genscher, care fusese titularul ministerului și vice-cancelar până în mai 1992, rămânea adeptul unui sistem de securitate comun, „de la Vancouver la Vladivostok”). Cancelarul Kohl sugera a rămâne într-o abilă expectativă („suggest to be a stalking horse”). „Bonnul dorește o abordare care să nu pară a trasa noi linii în Europa.” Primul ministru francez, Edouard Balladur, era și el un disident, anume pentru „o abordare eurocentrică”. Cu alte cuvinte, în 1993 problema noii ordini de securitate se punea încă în termenii: securitate indivizibilă, securitate pan-europeană, sau securitate prin expansiune NATO?

„Acceptarea în totalitate («in toto») de către aliați a viziunii noastre  ̶  indică documentul ̶ cade în sarcina dumneavoastră (secretarul de Stat) și a președintelui. Procesul trebuie condus de sus în jos («This process will have to be driven top-down»), Dacă va fi lăsat la nivelul deliberărilor convenționale NATO el nu se va realiza niciodată”.

 Toate aceste aspecte trebuiau să fie rezolvate până la venirea la Washington a secretarului general NATO, Manfred Wörner care devenise, între 1991 și 1993, „un adept entuziast al extinderii”. Wörner a aflat la Washington care este strategia finală de expansiune a NATO pe care urma să o promoveze „in toto” la summitul de la Bruxelles din ianuarie 1994. Și Wörner avea personalitate (doctor în drept, fost pilot în Luftwafe, fost ministru al Apărării în guvernul lui Kohl), nu era un simplu mercenar politic, precum  alții.

Documentul are o Concluzie care trimite la interpretarea frazei lui Elțîn de la Varșovia ca undă verde pentru securitate prin expansiunea NATO: „Elțîn a făcut încă o dată un pas plin de curaj care schimbă dinamica politicii în Europa, Ar trebui să folosim această oportunitate pentru a  lucra împreună cu el.” O secțiune întreagă se referă la modul în care trebuie abordat (manipulat) Elțîn; „Dând un imbold dezbaterii asupra extinderii, Elțîn este un jucător cheie în dezvoltarea acesteia. Ar trebui să angajăm sprijinul lui Elțîn pentru noile noastre obiective în NATO («to enlist Elțîn support for our new NATO goals»). Evident e un lucru complex («Obviously this is tricky»)...Vom începe cu consultări informale, construind pe exprimarea lui Elțîn referitoare la «înțelegerea» din partea Rusiei a dorinței Poloniei de a intra în NATO.” După cum reiese din toate documentele ulterioare, această abordare „tricky” se va dovedi a fi o tactică de învăluire a lui Elțîn, absolut similară învăluirii lui Gorbaciov de către secretarul de Stat al președintelui Reagan, James Baker, cu trei ani în urmă („No one inch to East”). Numai că președintele Elțîn înțelegea noua ordine de securitate în Europa ca una pan-europeană și a reacționat, imediat, în consecință.

 

3. Scrisoarea președintelui Elțîn către președintele Clinton (15 septembrie 1993)

La 15 septembrie 1993 Elțîn îi trimite lui Clinton o scrisoare([1] Doc.04; și [4]) adresată cu „Dragă Bill”, dar care are caracterul unei scrisori deschise  ̶  ea a fost transmisă  pe canalele diplomatice și președintelui Franței, François Mitterrand, cancelarului Helmut Kohl și premierului britanic John Major. Elțîn reconfirmă faptul că recunoaște dreptul suveran al țărilor eliberate de a-și construi viitorul  pe alianțele politice și militare pe care le doresc, dar își exprimă dezacordul față de proiectul american, care îi era cunoscut, de absorbție treptată a  acestora în NATO. Textul a fost redactat într-un  limbaj de o deosebită atenție și suplețe diplomatică, dincolo de care esența mesajului este: „Din ce în ce mai des, discuțiile asupra evoluției NATO sunt centrate pe scenariul unei extinderi cantitative prin adăugarea țărilor est-europene… Opinia publică de la noi va percepe aceasta ca pe o nouă izolare («neo-izolation») a țării noastre, în totală contradicție cu integrarea ei naturală în spațiul euroatlantic….Noi suntem pentru o abordare diferită, care să ducă la un sistem autentic pan-european (nu bazat pe blocuri militare) capabil să rezolve crizele care tulbură acum Europa [se referea la de războaiele în curs din fosta Iugoslavie]. Securitatea este indivizibilă și trebuie să se bazeze pe structuri pan-europene. Ceea ce trebuie  făcut este să creștem capacitatea de prevenire a crizelor și de pacificare („peacemaking”) la nivel continental….Cooperarea Rusia-NATO, inclusiv în zona salvgardării păcii („peacemaking”) trebuie să se efectueze într-un ritm mai alert….Pe termen lung, probabil nu ar fi exclus ca și noi să ne integrăm în NATO, dar în prezent acesta este un subiect teoretic.”

Termenul „peacekiping” este des repetat pe tot parcursul documentului. Conform definiției ONU el desemnează eforturile diplomatice de a pune capăt unui conflict, spre deosebire de „peace enforcement” care implică folosirea activă a forței, prin sancțiuni, blocade sau intervenție militară.

Elțîn și anturajul lui de putere de la Kremlin își doreau o structură de securitate europeană în care Federația Rusă să participe activ, în orice caz una neexclusivistă în privința Rusiei. Pentru un document diplomatic elaborat cu atâta grijă, faptul că termenul de „securitate pan-europeană” ̶  iritant pentru americani ̶ apare de câteva ori nu poate fi considerat o eroare; această viziune pan-europeană și nu euro-atlantică a securității Europei era împărtășită la Bonn, Londra și mai ales la Paris, unde Scrisoarea lui Elțîn fusese de asemenea transmisă. Dar securitatea „pan-europeană” este antinomică „securității euro-atlantice” pe care se bazează „leadershipul” american în Europa și, cu atât mai mult, doctrina Wolfovitz.

 

[1] Svetlana Savranskaya and Tom Blanton, NATO expansion: What Elțîn heard, Briefing Book 621, (2018) https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2018-03-16/nato-expansion-what-yeltsin-heard

[2] Vișegrad Declaration, 1991 https://www.visegradgroup.eu/documents/visegrad-declarations/visegrad-declaration-110412

[3] Strategy for NATO’ s Expansion and Transformation https://nsarchive.gwu.edu/document/16374-document-02-strategy-nato-s-expansion-and

[4]Yeltsin letter on NATO expansion https://nsarchive.gwu.edu/document/16376-document-04-retranslation-yeltsin-letter

vineri, 27 septembrie 2024

Mihai Dinu Gheorghiu. Comment gérer une révolution

 Comment gérer une révolution
Iztok n°20 (juin 1991)
 

Nous nous sommes revus dans les premiers jours de septembre (1990) à Paris, où il est venu pour la première fois, accompagné de sa femme et de sa petite fille, dans la dernière vague de touristes de l’Est. Nous avons le même âge et nous nous sommes connus pendant que nous faisions nos études supérieures, au début des années 70, lui en architecture et sa femme en philologie — langue et littérature française. Après 1976, Adrian Dobrescu 1, né en 1953 d’un père comptable et d’une mère laborantine, s’est établi à Suceava, ville d’un peu plus de 100.000 habitants, chef-lieu d’un district septentrional de la Moldavie. Il y travaille d’abord à la mairie, à l’Office d’architecture et d’aménagement (systématisation) urbain et, depuis 1983, il met en place et dirige le bureau d’études d’une coopérative de construction, « Constructorul ». En Roumanie, le milieu des architectes est réputé pour son non-conformisme, proche du style de vie des artistes et des écrivains. Toutefois, les contacts qu’il entretenait avec ces milieux étaient plutôt rares, limités par les contraintes de la vie quotidienne dans une province lointaine : quelques participations à des expositions de caricature, la constitution d’une collection de vieilles icônes, et au travers des rares collaborations de sa femme à des revues littéraires. En revanche, il entretenait beaucoup plus de relations avec des cadres techniques, catégorie socio-professionnelle à laquelle il appartenait lui-même. C’est probablement la raison qui lui fait attribuer sa participation à la « révolution » 2 roumaine plutôt à son expérience administrative ou organisationnelle qu’à une motivation idéologique quelconque. S’il était mécontent, « comme tous les Roumains », de la situation catastrophique du pays, sa position professionnelle de petit chef d’un bureau d’études lui offrait pas mal de compensations si bien que le conformisme politique auquel il avait été contraint (il était devenu membre du PCR quelques mois à peine avant la disparition du parti) ne semblait guère le gêner.
Entre le 22 décembre 1989 et le 8 août 1990, Adrian Dobrescu a été en première ligne de l’agitation révolutionnaire de sa ville. S’il est entré en action dès le début, c’est plutôt pour essayer de mettre de l’ordre dans une situation qui lui semblait par trop chaotique ; pour imposer un « nouveau pouvoir » et en éliminer les voleurs et les démagogues qui s’y seraient infiltrés. En fait, il s’est trouvé placé dans une position intermédiaire entre les plus conservateurs (ou « restaurateurs »), à l’installation de certains il a directement contribué, et les « radicaux », qu’il semble avoir en fin de compte abandonné. Son témoignage permet de comprendre comment la remise en selle d’une partie de l’ancienne nomenklatura a été possible, après un temps de grand désarroi et de profonde confusion. Quoiqu’ayant participé à cette « restauration », Adrian n’en a pas été dès le début parfaitement conscient 3. Bien au contraire, dès les premiers jours, il avait donné sa démission du premier « conseil révolutionnaire » en dénonçant les « agissements systématiques qui étouffent la révolution ». Aujourd’hui, il sait qu’ils ont été « manipulés », mais il considère qu’il ne faut pas mésestimer les changements intervenus depuis en Roumanie. Qu’il est plus facile de critiquer que de prendre des initiatives. En revanche, il est devenu beaucoup plus prudent ou réservé en ce qui concerne ses propres opinions politiques : il dit qu’il a changé déjà plusieurs fois de point de vue sur ce qui s’est passé en Roumanie, et donc croit qu’il lui est encore possible de changer. Si son adhésion au PCR fut un simple acte de conformisme sans réflexion, la contestation à laquelle il allait être confronté plus tard a joué le rôle d’un révélateur politique ; par exemple, il dit avoir « découvert » qu’il était « communiste » quelques mois après le renversement de l’ancien régime, et que maintenant il ne sait plus s’il est encore communiste. Au début, il ne se posait pas le problème de la disparition du PCR qu’il considérait « encore fort ». Il a eu du mal à comprendre que le communisme « n’a plus de chances, au moins pour quelque temps, en Roumanie », même si « la plupart des gens honnêtes et des intellectuels » qu’il connaissait étaient membres du parti. Il ne voit pas le communisme et le pluralisme incompatibles — mais il est vrai que le « communiste » est devenu aujourd’hui une sorte de sobriquet ou une injure, associé surtout à la misère. Cependant il pense qu’on passe trop facilement d’une extrême à l’autre, et que, pour cette raison, il n’est pas d’accord avec les manifestants s’opposant à Iliescu, qui n’est pas, à son avis, un restaurateur dissimulé du communisme. Pourtant, s’il lui arrive qu’on le traite de « FSN-iste » 4, il prend cette énonciation pour une insulte : il ne s’est pas inscrit au FSN, ni dans aucun autre parti ; et, après sept mois d’«activité révolutionnaire », il a regagné tout simplement son ancien poste.
Il se représente le communisme par une double opposition : idéologique, « il est préférable au fascisme », et économique, « il n’est pas pire que le capitalisme ». Si le capitalisme est sorti vainqueur de la confrontation, il ne lui accorde pas pour autant une supériorité intrinsèque, et incline à expliquer la victoire du capitalisme par l’influence d’une sorte de pouvoir occulte qui décide arbitrairement « où et à qui donner l’argent ». La France, comme vitrine du capitalisme (c’est pour la première fois qu’il voyage en Occident), l’a déçu : comment un monde où l’on voit tant de gaspillage peut-il être aussi rentable ? 5
« Comment agir ? »
« Nous avons entendu un cri, une voix cassée qui hurlait : “Il s’est enfui!” Il n’était pas besoin de dire qui s’était enfui, nous nous sommes rendus compte tout de suite. Ce matin, j’étais à la maison, avec ma femme, mon beau-frère et deux ouvriers qui rabotaient le parquet. Mon beau-frère à ce moment me racontait surexcité ce qu’il avait entendu à la radio (Free Europa, Voice of America) à propos des morts de Timisoara. On discutait avec les ouvriers sur le bruit qui courait de par la ville sur le rassemblement de la population prévu pour le dimanche suivant, dans deux jours, contre Ceausescu. Un meeting pareil avait failli avoir lieu à Iasi, autre ville moldave, le 14 décembre, mais les gens étaient restés silencieux, découragés par la présence massive de la police. Quelques jours après, Timisoara. En fait, la tension avait monté dans le pays après la chute du mur de Berlin et dans les jours qui ont précédé et succédé au congrès du PCR, organisé aussi comme un suprême défi lancé par Ceausescu au monde entier. L’atmosphère était très pesante du fait des patrouilles accompagnées de chiens, qui traversaient sans cesse le centre-ville. Pendant deux nuits, je n’ai pas pu dormir ; j’ai réparé tout ce qui était cassé dans l’appartement ; une question me tracassait : comment agir ? Chaque fois que je rencontrais un ami, on discutait sur les initiatives à prendre, car on avait déjà moins peur d’éventuels indicateurs. Je préparais des manifestes avec « À bas Ceausescu ! ». Sur les murs de la ville il y avait beaucoup d’inscriptions (situation sans précédent), vite recouvertes de peinture par la police. Il y avait encore une grande mobilisation policière, mais peu d’incidents. Quelqu’un m’a raconté comment il avait déposé pendant la nuit, sur les marches du lycée, des tracts anti-Ceausescu qui, cinq minutes après, avaient disparu. Le soir du 21, un groupe de dix jeunes gens qui avaient arboré des signes de deuil et allumé des bougies à la mémoire des victimes de Timisoara furent arrêtés ; mais, le matin suivant, on les relâcha en les condamnant à payer de simples amendes pour avoir troublé l’ordre public.
« Il est vrai qu’on se sentait un peu rassuré à l’idée que Gorbatchev interviendrait d’une manière ou d’une autre. Ce que je crois d’ailleurs qu’il a fait finalement, et la contribution des agents du KGB dans tous ces changements a été très importante. »
Après avoir entendu le cri, Adrian va à son bureau d’étude pour permettre aux employés de rentrer chez eux : il était très stricte en ce qui concerne la discipline. Là-bas, tout le monde discutait à propos de l’interruption de la retransmission du meeting de Bucarest quand, un jour auparavant, Ceausescu avait été hué. Certains auraient eu l’impression d’avoir entendu quelque chose, mais ils n’étaient pas sûrs 6. En quittant son bureau, Adrian rencontre une colonne de manifestants, composée pour l’essentiel d’étudiants rentrés à Suceava en vacances et d’élèves, qui criaient des slogans contre Ceausescu. Il les accompagne, sur le trottoir : « Je n’étais qu’un sympathisant ». Au siège local du parti, il regarde comment les jeunes jettent du balcon livres et portraits de Ceausescu, salués par l’enthousiasme de la foule. Quelques-uns essaient de prononcer des discours, mais il n’y avait pas de micro et il était difficile de les entendre.
« M’sieur Dobrescu, allons prendre le pouvoir ! »
En regardant le spectacle, il voit un homme qu’il connaissait, un « technicien qui s’occupait des investissements pour le combinat de panification », et qui avait été son partenaire lors de la négociation de contrats de constructions ; celui-là avait été mis à la retraite anticipée pour avoir volé une trentaine de kilos de sucre et une trentaine de litres d’huile.
« Je savais de quoi il était capable, mes hommes se plaignaient de lui, il ne signait pas la réception des travaux sans recevoir un bakchich, dont il fixait le prix. Il me dit : “M’sieur Dobrescu, allons prendre le pouvoir!”, et il entre au siège du parti. Un peu plus tard, j’aperçois un autre type qui me paraît beaucoup plus dangereux, un ouvrier solide et athlétique qui sait parler et peut donc convaincre, avec aplomb… Celui-là, s’il te raconte les travaux qu’il a fait, tu lui signe un papier de 100.000 lei sans vérifier ; lui aussi avait fait de la prison. Je discutais avec des gens qui étaient autour de moi, et quelqu’un dit qu’il a vu lui aussi des anciens prisonniers pénétrant au siège du parti. Alors je me suis décidé à entrer pour leur dire que tout ça n’était pas pour eux. Le portier a esquissé le geste de m’arrêter, mais il avait peur. Après avoir monté les marches, j’ai oublié pourquoi j’étais là. Je suis allé au cabinet du premier secrétaire, je connaissais l’endroit, j’étais déjà allé. Il y avait du monde partout. Des jeunes, des étudiants qui cherchaient fébrilement les “œuvres du camarade” pour les jeter dehors, où l’on avait déjà allumé le feu, tandis que d’autres fouillaient apparemment sans but précis.
Dans le bureau du premier secrétaire, il y avait une quarantaine de personnes. Quand je suis arrivé, deux types sortaient avec une télé couleur… Je connaissais l’un d’entre eux, contremaître à la verrerie, je lui demandais ce qu’il faisait là et il me répondit qu’il prenait la télé parce qu’il avait peur que “ces voyous-là” la volent. Je lui ai demandé de la laisser là. Plus tard, le même type, qui était devenu membre du nouveau Conseil, demandait toujours la distribution des 40 télés couleur qui se trouvaient dans les dépôts de la ville, ce qui se faisait auparavant selon des listes de priorité approuvées par le premier secrétaire. Dans la pièce, le premier secrétaire, retenu par deux “révolutionnaires”, suait beaucoup, tandis que d’autres empêchaient ceux qui voulaient le frapper en lui jetant : “Stoica, salaud, tu vas payer!” Je leur ai expliqué que ce n’est pas Stoica, mais le nouveau premier secrétaire, qui s’appelle Catana, et qu’il faut le garder car il peut nous être utile. Stoica avait été un sbire 7, un personnage typique, au front étroit, à peine capable de lire un texte, mais extrêmement dur, son successeur, nommé depuis deux mois, était en revanche un brave gars, regretté par la ville d’où il venait. »


Les « voleurs », les « fous » et les « révolutionnaires »
Adrian entre en action pour mettre de l’ordre dans l’agitation plutôt que pour contribuer à la démolition des anciennes structures qu’il pense mettre au service du « nouveau pouvoir », avec leurs compétences et leur autorité, comme lui-même d’ailleurs. Il a peur surtout des ouvriers chapardeurs et démagogues, qui pourraient s’installer à la tête de la révolte et qui étaient, lui semble-t-il, majoritaires dans la foule comme dans les nouveaux conseils. Et il fallait du temps et des astuces pour les éliminer 8 . L’occupation des anciens sièges du parti fut fréquemment accompagnée du vol de biens qui « n’appartenaient plus à personne» ; c’est aussi l’absence d’autorité qui entraîna les incendies de documents et de symboles. Ceux qui se sont constitués en nouvelles autorités ont voulu d’abord limiter ces dégâts — ce que signifiait aussi une réappropriation du pouvoir : d’ailleurs, la foule n’a pas voulu facilement accepter cette substitution.
Pour Adrian Dobrescu, la distinction entre « voleur », « fou » et « révolutionnaire » semble très difficile à établir. Une fois entré dans le nouveau conseil, il cherche des « regards intelligents » pour établir une communication, construire un « programme » et sortir ainsi du « chaos total ». Il n’y arrivera que beaucoup plus tard. Ses collaborateurs les plus proches sont d’anciens persécutés politiques, mais au moins pour l’un d’entre eux il semble mettre en doute sa moralité et sa « santé mentale » : quelques années auparavant, Laurentiu S. avait essayé d’appeler en jugement Ceausescu parce qu’à cause de l’industrie que ce dernier a fait construire à Suceava et de la pollution qu’elle suscitait 9 ses abeilles étaient mortes. Interné comme « fou », il avait dû prendre sa retraite « pour cause de maladie » et avait été mis en résidence surveillée chez lui ou hors de la ville lors de chaque visite officielle de Ceausescu. Quant à Ion I., membre d’un culte néo-protestant, il avait essayé de traverser sans passeport la frontière ; repris, il avait fait de la prison et était resté sans travail. Il y avait aussi Ioji, un « ancien étudiant », qui « n’était pas bête », il avait obtenu un passeport pour émigrer en Australie mais n’avait toujours pas de visa et s’occupait d’une « vidéo-discothèque » à Suceava où, le soir du 21 décembre, il avait organisé une petite procession religieuse en hommage aux victimes de la répression de Timisoara.
« En demandant que le premier secrétaire reste sur place pour qu’il aide le nouveau pouvoir, je crois avoir eu l’intuition que ce nouveau pouvoir se trouve ra au même endroit ; car à ce moment-là il y en avait beaucoup qui avaient envie de tout raser ou de tout démolir. Je me suis dirigé ensuite vers la salle de téléconférences 10 où une centaine de “révolutionnaires” essayaient de monter un “gouvernement provisoire”, c’est-à-dire une liste composée de tous ceux qui se trouvaient dans la salle. Un vieux professeur à la retraite, ancien inspecteur en chef de l’enseignement, Plesca, a proposé le nom de “conseil de la renaissance nationale” dont il est devenu le premier président. J’ai regardé autour de moi, je ne connaissais presque personne, sauf un acteur sans études et un sculpteur. Je cherchais quelques regards plus intelligents pour nous mettre d’accord. C’était très difficile de se mettre d’accord, ça avait l’air d’une assemblée de fous. Nous avons abouti difficilement à désigner quelques responsables.
« Ainsi, nous avons posté quelques hommes devant des appareils de télévision pour voir ce qui se passe à Bucarest et attendre d’éventuelles directives. Dans la même salle était gardé le premier secrétaire, et plus tard le chef de la Securitate. Ensuite, j’ai téléphoné à la poste pour qu’on envoie une équipe installer des appareils d’amplification pour les orateurs du balcon. La poste n’a pas voulu nous aider, et en général elle n’a fait que nous créer des difficultés. Ce n’est qu’après l’intervention, à ma demande, de l’ancien premier secrétaire (“Aidez ces gars-là!”, a‑t-il dit au directeur) que l’administration des postes a bien voulu nous envoyer le matériel demandé. Et puis nous avons fait une liste de ceux qui ont le droit de s’adresser à la foule du balcon dans le micro. Il y avait des discours qui demandaient l’unité (“Soyons unis pour que Ceausescu ne revienne plus ! Nous allons rester ici jour et nuit jusqu’au moment où nous aurons la certitude ! La Roumanie de demain sera différente de la Roumanie d’hier!”), mais aussi d’autres, qui cherchaient des vengeances personnelles : “Allons occuper la direction commerciale, car le directeur Ciobanu est un bandit, et installons comme directeur monsieur Mocanu!”»
La foule contre le « nouveau pouvoir »
« En voyant que l’accès au balcon n’était plus libre, la foule (à peu près un millier de personnes restées pendant trois ou quatre jours autour de l’ancien siège du parti) s’est mise à crier : “D’autres bandit se sont installés à la place des anciens et ne nous laissent plus entrer ! Allons les jeter dehors!” Et ils ont essayé en effet de casser la porte d’entrée. Alors, nous avons trouvé que la meilleure solution pour calmer la foule c’était d’inviter des personnalités à lui parler (une chanteuse renommée de musique folklorique, un prêtre, des professeurs), tous faisaient appel au calme et à la discipline. De temps en temps on procédait à une lecture de la liste des membres du Conseil, et la foule exprimait son accord ou son désaccord par des cris (“oui!”, “non, à bas!”). Parfois des noms étaient confondus et conspués sans aucun sens. Pour garder un peu plus d’ordre, nous avons dû faire appel à des volontaires ; et on en a eu finalement 24 dont la liste des noms a été tapé à la machine pour qu’on lui donne un air plus officiel. Moi, je suis devenu ainsi le chef du service “défense, ordre et sécurité” et en cette qualité (c’était le deuxième “poste” créé!) j’ai téléphoné à une entreprise pour qu’elle nous envoie un détachement de gardes patriotiques 11 composé de gens qui se connaissaient entre eux. Car le gros ennui de mon service c’était que les gens ne se connaissaient pas entre eux. On a eu une quarantaine d’ouvriers qui sont arrivés, dirigés par un jeune ingénieur, et leur première mission a été de défendre le siège contre les “révolutionnaires” qui voulaient entrer. »
Le « nouveau pouvoir » s’affirme ainsi en se délimitant très difficilement de la foule ; en restreignant le nombre des membres du conseil (en dressant une liste refaite d’ailleurs en permanence) et en censurant l’accès des orateurs au micro. Le premier acte a été possible d’abord grâce à l’intervention des volontaires, ensuite à celle des gardes patriotiques, enfin à celle des militaires. Au début, la présence sur la liste est due uniquement à la présence dans l’immeuble (on réclame parfois sa position parce qu’on est arrivé le premier ou parmi les premiers — situation tout à fait comparable à celle qui se produisait dans des queues devant les magasins d’alimentation), ensuite à la confirmation par la foule rassemblée tout autour du siège du parti. La présence sans interruption au siège est pendant les premiers jours une condition obligatoire : ceux qui sont allés se coucher chez eux ont été souvent interdits d’accès le lendemain matin. D’autres ont été éliminés parce qu’ils n’ont pas fait attention au moment où s’est fait un nouvel appel de la liste. D’autre part, la foule se méfie de ces nouveaux chefs, dont elle ignore souvent les noms ou qu’elle confond : Adrian est descendu une fois dans la foule pour voir pourquoi elle était contre un certain membre du conseil et il s’est rendu compte qu’il s’agissait d’une simple confusion. Parmi ceux qui sont contestés (hués) dès le début se trouve aussi l’ancien inspecteur scolaire en chef Plesca. Adrian est aujourd’hui persuadé que c’est surtout ceux qui étaient indésirables à la Securitate qui étaient hués par la foule — mais il n’arrive pas à m’expliquer comment il s’est forgé cette conviction. C’est peut-être aussi un moyen de se donner à la fois bonne et mauvaise conscience. Pour arriver à manipuler la foule et obtenir une influence plus grande dans le conseil, ce qui n’était pas du tout évident au départ, les nouveaux leaders du district, dont Adrian, ont pensé faire appel aux étudiants, qui sont venus en « grand nombre » (deux cents) et ont réussi à imposer « leurs » représentants : trois professeurs (dont le nouveau président du conseil, actuellement sénateur élu sur la liste du FSN) et un juge. Adrian se souvient avoir été frappé par le grand nombre de supporters que ce juge avait, mais qui ne semblait pas vouloir vraiment s’en servir car il a refusé le poste de président de conseil.
L’ancien régime appelé au secours
Ce n’est que par des épurations graduées qu’ils ont pu se débarrasser des « indésirables », ceux qui « ne faisaient pas honneur » au conseil — des gens avec un casier judiciaire ou un dossier à l’hôpital psychiatrique. La plus grande épuration s’est faite quand, à la suggestion du CPUN de Bucarest 12, tous les membres du conseil ont dû apporter une recommandation de la part de leur « collectif de travail » — ce qui était impossible pour les marginaux. Adrian a eu lui aussi d’ailleurs des ennuis et finalement il n’a jamais eu cette recommandation : contesté une fois par des ouvriers qui ne voulaient plus reconnaître aucun chef, et une autre fois par ses propres collègues qui ont recueilli des signatures contre lui, le dénonçant comme « carriériste » et même de « ceausiste ». Malgré sa défaite électorale (11 voix contre 10), il est resté au conseil grâce, cette fois, à la solidarité de ses nouveaux collègues qui lui ont reconnu l’ancienneté et d’autres mérites « révolutionnaires ».
La principale activité d’Adrian a été de remettre en marche, avec d’énormes difficultés, l’ancien appareil administratif. Ce n’est que très tard le soir du 22 décembre qu’il a réussi à convoquer les chauffeurs des dix voitures de l’ancien siège du parti et à parler avec les directeurs des entreprises pour leur demander « au nom de la révolution » de rester à leurs postes et d’assurer la continuité de l’activité économique. De même, il a parlé avec les maires des communes environnantes pour leur demander de se mettre « au service de la révolution ». Dans quelques communes, le maire avait été déjà changé par la population. Le jour suivant, le 23 décembre, il a convoqué tous les directeurs d’entreprise pour discuter de la situation économique du district — et leurs discussions étaient retransmises par haut-parleur à l’extérieur, car la foule se méfiait de tout complot et de tout secret. C’est à cette occasion qu’il s’est rendu compte combien il serait difficile de changer tous les directeurs comme tout le monde croyait qu’on devait faire.
Adrian me donne l’exemple d’un « mauvais » directeur : membre du comité central du parti, ordre du travail presque chaque année — mais un dur, un salaud, sali dans des affaires déjà sous l’ancien régime, enrichi, avec un villa dans le centre de la ville pour laquelle tout le monde l’enviait. Tandis qu’un « bon » directeur c’était quelqu’un qui avait prouvé des capacités professionnelles, qui était « sévère, mais juste », qui avait gagné un ulcère à l’estomac et ne s’était pas enrichi, et ne voulait au fond qu’imposer « des principes capitalistes de travail avant la lettre : économies et discipline très strictes » !
Ce n’est qu’assez tard, le 22 décembre, en regardant les émissions retransmises à la télévision qui traduisaient une atmosphère extrêmement « panicarde » avec l’annonce des attaques « terroristes » et l’appel à la mobilisation de la population, que les membres du nouveau conseil ont réalisé le danger représenté par la Securitate. Avant, Adrian avait envoyé quelques détachements de « révolutionnaires » non armés (de toute façon les armes dont ils disposaient n’avaient pas de munitions) pour occuper le siège de la milice et de la Securitate et le défendre contre la furie des manifestants qui voulaient régler leurs comptes avec ceux qui se trouvaient à l’intérieur. Dans l’immeuble il n’y avait plus de prisonniers, tous avaient été libérés le matin. Ensuite, pour s’assurer de l’obéissance des anciennes forces de l’ordre, il a demandé par téléphone que l’inspecteur en chef de l’inspectorat du ministère de l’Intérieur 13, ainsi que ses adjoints, le chef de la Securitate et le chef de la milice, se présentent au siège du parti. Ce qu’ils ont fait, en lui répondant au téléphone par « à vos ordres ! » et « sa traiti !» (le salut que les militaires de grade inférieur adressent à leurs supérieurs). Adrian n’avait d’autre autorité que celle qu’il se donnait lui-même et, comme il n’y avait pas de hiérarchie établie, malgré son titre de « chef du service de l’ordre », d’autres ont fait comme lui, et ils se sont retrouvés ainsi avec plusieurs otages, qui tenaient d’ailleurs à les assurer de leur pleine fidélité et de leur totale collaboration. Par exemple, tard dans la nuit du 22 au 23 décembre, l’inspecteur en chef Simon a réussi à convaincre ses gardiens de le laisser réoccuper son poste à l’inspectorat, même sous la surveillance constante d’une équipe de gardes patriotiques, d’où, disait-il, il pouvait prévenir d’éventuels accidents (« pour que mes garçons ne fassent pas de bêtises ! »).
Dans les premiers jours, ils ont été obligés de perdre beaucoup de temps à vérifier des rumeurs : des hélicoptères fantômes, des Tziganes qui auraient attaqué la banque ou tel magasin à l’autre bout de la ville — et chaque fois ils devaient envoyer une équipe vérifier l’information. Maintenant, il est convaincu qu’ils ont été manipulés délibérément par ces rumeurs. Il y avait ainsi des volontaires qui se proposaient d’aller « sécuriser » tel ou tel point de la ville, et revenaient ensuite pour annoncer que c’était réglé. Un des plus actifs était un certain Radu, chauffeur à l’IRIC (l’entreprise régionale du traitement industriel de la viande), qui avait proposé de constituer avec les membres du club de lutte gréco-romaine de nouvelles patrouilles dans la ville, complètement abandonnée par les anciennes forces de l’ordre. Adrian, avec le président du conseil et le commandant militaire se sont rendu compte qu’ils ignoraient tout de ce personnage et, pour s’informer, ils décidèrent de téléphoner à l’ancien directeur de l’IRIC (« quoiqu’il était destitué en tant que ceausiste ! »). Le directeur les a informé que ce Radu était un « grand bandit », proche de l’ancien chef de la milice (promu depuis quelque temps à Constanta), qui avait continué à travailler pour son ancien patron. Au même moment et toujours par peur des « terroristes », ils prirent la décision de confectionner des brassards tricolores, mais ayant appris par la télévision que les « terroristes » en possédaient aussi, ils les marquèrent d’un signe particulier.


La Securitate au service de la « révolution » ?
Pris entre une foule désordonnée et une force occulte de « terroristes », le nouveau conseil est de plus en plus intéressé à accumuler de l’autorité au détriment des anciennes autorités. Les limites de ce transfert sont celles de la méfiance : le nouveau commandant militaire de la région, le colonel Agavriloaie, qui avait remplacé ses deux prédécesseurs considérés comme trop faibles et passant trop de temps à la maison devant la télévision, devient à un certain moment suspect aux yeux d’Adrian car il avait l’air trop intelligent pour un militaire. Aussi s’interrogeait-il sur la possibilité qu’il soit l’organisateur du « plan final » de Ceausescu 14. La Securitate étant considérée comme le principal ennemi potentiel (mais dont l’alliance était finalement souhaitée contre les « terroristes »), le principal souci visait à s’assurer de sa fidélité. Ainsi, Adrian se souvient que, pendant l’une des premières nuits, les anciens chefs du parti et de la Securitate pris en otages avaient commencé à avoir l’air trop calme et détendu, entraînant une plus grande défiance de la part de plusieurs « révolutionnaires » de plus en plus inquiets : on les a fouillés corporellement, on leur a confisqué un briquet (« peut-être avec du gaz toxique ou de l’explosif ? ») — qu’ils voulaient offrir gracieusement aux « révolutionnaires » —, on leur a demandé de ne pas quitter leur chaise. À ce moment-là, les insurgés se rappellent qu’il y a encore un bataillon des troupes de la Securitate à Falticeni (une autre ville du district), et décident d’en capturer le chef. Après avoir téléphoné aux « révolutionnaires » de Falticeni, une voiture avec le colonel Predescu, commandant du bataillon, arrive au siège de Suceava. Le colonel est exhibé face à la foule, enthousiaste, mais ils apprennent qu’en fait il est un des principaux organisateurs de la révolution à Fălticeni. Aussi le laisse-ton partir en cachette, déguisé, pour qu’il regagne sa ville. Un ou deux jours après, Adrian, toujours méfiant, s’en va à Fălticeni vérifier sur place la situation du bataillon de la Securitate. Accompagné d’un chauffeur et d’un jeune ingénieur, il a fait le voyage au bord d’une voiture appartenant à la section locale du parti dont ils ont changé le numéro afin de masquer son appartenance « officielle ». Ils sont entrés en ville angoissés — la ville avait l’air trop calme ! — et, à la mairie, ils ont été pris pour des « terroristes », et leur voiture, confisquée, avait failli être brûlée car les « révolutionnaires » avaient découvert qu’ils cachaient un deuxième numéro. Ils furent arrêtés et gardés par des soldats armés des troupes de la Securitate, tandis qu’à Suceava le président du conseil et le commandant militaire, auxquels on avait téléphoné, disaient qu’ils ne les connaissaient pas.
Aujourd’hui, Adrien se demande encore si, à ce moment-là, on a voulu l’éliminer ou s’il a été victime d’un simple malentendu, car ils ne se connaissaient pas encore bien entre eux, et Adrian venait d’avoir, peu avant son départ, un conflit avec le président du conseil. Après avoir passé plusieurs heures avec des canons de Kalachnikov braqués sur la nuque, un ami, lui aussi membre du conseil révolutionnaire, est venu les libérer, mais en adoptant un air très sévère avec lui, comme si la situation dans laquelle il se retrouvait était de sa faute, sapant toute son autorité vis-à-vis du chauffeur et, après, au sein du conseil (« Ils s’esclaffaient quand je leur ai raconté ce qui m’était arrivé ! »). Il dit ne pouvoir jamais comprendre et pardonner à cet ami la manière dont il procéda avec lui. Voulait-il lui prendre sa place au conseil ? Finalement, ce type, qui avait fait son service militaire dans les troupes de la Securitate et avait lancé le mot « sécuriser » dans les premiers jours révolutionnaires, a disparu, probablement effrayé après la première manifestation anticommuniste de Bucarest (le 12 janvier 1990). Ou peut-être lui est-il arrivé ce qui est arrivé à Adrian lui-même, choqué d’entendre de la part d’un autre ami rencontré par hasard dans la rue : « Vous finirez jugés comme les autres ! »
Malgré son engagement de collaborer avec le conseil, la Securitate semble avoir voulu garder ses secrets. Ainsi, au début, les « révolutionnaires » ont scellé les chambres d’armes et les dépôts de munitions qui se trouvaient à l’inspectorat du ministère de l’Intérieur 15 en y mettant aussi des gardes ; plus tard, ils apprendront qu’il y avait d’autres voies d’accès et que tous les officiers et sous-officiers de l’inspectorat ont passé la nuit du 24 au 25 décembre en état d’alerte, avec tout l’armement dont ils disposaient sur eux, le bruit ayant couru qu’ils craignaient eux aussi une « attaque terroriste ». Et quand l’armée a repris le contrôle de l’inspectorat, ils ont découvert plus de dépôts de munitions qu’on n’en avait déclaré, ainsi qu’un groupe USLA (unités spéciales de lutte antiterroriste) équipé d’un armement sophistiqué. Un autre « grand secret » de la Securitate qu’Adrian a découvert pendant ces jours a été le quartier général des filatures urbaines, dans la rue Petru-Rares. L’inspecteur en chef lui avait déclaré ignorer tout de cette maison, mais, une fois découverte, il s’efforça de le convaincre qu’elle représente une « valeur », un « investissement » pour n’importe quel pouvoir et qu’il serait dommage de la détruire. Adrian a voulu l’inspecter et il y est allé en voiture, accompagné par l’inspecteur en chef et le nouveau commandant militaire du district. Il a vu la maison, une banale villa à première vue, sauf qu’il y avait dans la cour quatre garages vides et, à l’intérieur, beaucoup d’appareils téléphoniques. Une villa presque abandonnée, très mal éclairée (« On nous a imposé des économies d’électricité ! », lui a‑t-on précisé), gardée par un personnage assez étrange, plutôt âgé et pourtant en forme, qui haussait tout le temps les épaules et disait n’être au courant de rien, ainsi que par deux chiens très méchants, attachés au bout d’une longue chaîne, qui ont immobilisé pendant un bon moment Adrian, délivré grâce à l’intervention du gardien. Les six officiers, cinq hommes et une femme, qui auraient dû s’y trouver en service, étaient partis en voiture sans indiquer leur but, ce qui eut l’air de fort mécontenter l’inspecteur en chef qui envisageait de les punir « pour avoir quitté le dispositif ». Les six allaient être arrêtés plus tard à Dorohoi (petite ville d’un district voisin) par des gardes révolutionnaires et amenés à Suceava sous escorte. Adrian se souvient qu’il a dû aller au siège de la milice pour prendre six paires de menottes et qu’en rentrant avec elles dans une sacoche il eut peur qu’on ne les aperçoive et qu’on le prenne ainsi pour un « terroriste ».

Le seul « terroriste » identifié à Suceava a été un type arrêté dans une file d’attente devant un kiosque à journaux, où il a été dénoncé par des femmes parce qu’il s’intéressait trop au château d’eau (à ce moment le bruit courait dans le pays sur de possibles empoisonnements de l’eau). Il a eu l’imprudence de dire qu’il s’y connaît en questions de ce type, pour avoir fait son service militaire à la Securitate et, par-dessus le marché, il portait un pyjama sous son costume (il faisait très froid), ce qui le rendait encore plus suspect. Au moment où on l’a amené au siège du conseil, le gars, transfiguré par la peur, n’a pas réalisé ou n’a pas osé dire qu’il connaissait Adrian (c’était un ingénieur qui travaillait à la fabrique de meubles), qui l’a fait libérer, afin qu’il puisse passer la fête du nouvel an en famille.


« Écoute, Dobrescu, tu tends les pistolets…»
La plus bizarre des histoires que me raconte Adrian est celle de la deuxième tentative de l’éliminer du conseil, en le tenant comme responsable de la disparition de quelques pistolets (avec donc, en filigrane, une possible accusation de complicité avec des « terroristes »). Le 22 décembre, un groupe de jeunes révolutionnaires (dont Ioji) s’est emparé (avec l’accord forcé des propriétaires) d’une ARO (voiture roumaine tout-terrain) de la milice, qui a été l’une des premières automobiles de la révolution. Plus tard, quand la récupération des armes distribuées à la population a été ordonnée sur l’ensemble du territoire, on a voulu rendre Adrian responsable de la disparition de quelques pistolets qui se seraient trouvés à bord de cette voiture, mais qu’en fait il n’avait jamais vu. La milice prétendait que les dégâts provoqués par l’émeute du premier jour devaient être payés par ceux qui en étaient responsables 16, ce contre quoi le conseil s’est finalement opposé. Adrian se trouvait à l’origine de ce veto, mais il avait donné entre-temps sa démission du conseil étant en désaccord avec les « agissements visant à étouffer la révolution ». Pendant ce temps, il participe néanmoins à une séance du conseil (les séances étant « ouvertes » au début à des participations de l’extérieur) où l’on discute quelle décision prendre à propos des listes des indicateurs de la Securitate : certains demandaient leur publication, d’autres (dont le président du conseil et le commandant militaire) s’y opposaient en invoquant la chasse aux sorcières qui s’ensuivrait. Adrian dit avoir exprimé une position « modérée », en demandant que les archives passent sous le contrôle du conseil, qu’elles soient retirées à la Securitate qui pouvait en faire un mauvais usage (et il pensait au fait qu’elle les avait « déjà eu » une fois avec l’armement, quand les « révolutionnaires » avaient cru l’avoir désarmée). Il n’était pas pour la publication de ces listes d’autant plus qu’un de ses meilleurs amis, avec lequel il avait « comploté » auparavant pour faire des manifestes contre Ceausescu, lui a dit que lui aussi avait été obligé à « faire des rapports ». La séance à laquelle on a discuté cette question, dans la grande salle du siège du conseil, a été agitée et s’est interrompue sans qu’aucune décision ne soit prise. Quelques instants après, Adrian est appelé au téléphone : c’était l’inspecteur en chef qui lui dit d’une voix tout à fait autre que celle humble et obéissante du 22 décembre : « Écoute, Dobrescu, tu rends les pistolets qui ont disparu ou tu seras tenu pour responsable ! » — et il lui raccroche le téléphone. Adrian s’affole un peu et commence à se renseigner pour savoir qui pourrait lui dire quelque chose à propos de ces pistolets. Quelqu’un lui demande à ce moment s’il ne s’est pas passé quelque chose de particulier avant ce coup de fil et Adrian se souvient des discussions concernant les listes d’indicateurs. On lui dit alors de faire attention à ce qu’il dit, car les installations d’écoute n’ont pas toutes été démontées et, par exemple, dans la salle de séances, l’un des deux diffuseurs installés possède un micro dissimulé. Adrian a éclaté alors dans un geste théâtral, élevant les bras au plafond et en s’exclamant : « Pardonnez-moi, m’sieur Simon, je ne veux plus dorénavant d’aucune liste d’indicateurs », ce qui n’était sans doute qu’une bouffonnerie. Mais, après quelques instants, quelqu’un est venu dire qu’on avait reçu un coup de fil de l’inspectorat, que l’on avait retrouvé les pistolets et que tout était à présent en règle.
À la fin de la reconstruction de ce témoignage, je ne voudrais pas tirer de conclusions. Je fais confiance à mon ami pour ce qui concerne l’authenticité de son histoire. Elle a au moins le mérite de laisser voir les grandes ambiguïtés des événements que beaucoup ont eu du mal à comprendre. Sans savoir pour l’instant à quel point un « complot » a été organisé, il est évident aujourd’hui que l’appareil politique et militaire a réussi à exploiter pour son propre compte, au moins à court terme, le mécontentement et la révolte populaires, sans qu’il soit toujours contraint à se défendre militairement (y compris par la mise en scène de combats) — comme ce fut le cas à Suceava. Dans ce district lointain situé au nord de la Moldavie (la partie roumaine de la Bukovine), la révolution fut brève et sans effusion de sang, ce qui lui enlève peut-être tout caractère de représentativité pour l’ensemble du pays. Pourtant, même dans ce cas (et c’est la raison pour laquelle je trouve important le témoignage d’A.D.), les mots « complot » et « manipulation » n’ont pas le sens absolu qu’on aime d’habitude à leur donner.
À la fin de sa brève carrière révolutionnaire, Adrian Dobrescu n’a pas voulu se reconvertir dans le rôle d’un haut fonctionnaire du nouveau régime (comme il aurait pu sans doute le faire), il préfère penser plutôt à son métier et aux affaires. Son explication de l’histoire est bien simple, même si elle cache un vrai danger pour une mise en perspective politique : « Finalement, dit-il, c’est la Securitate qui a risqué le plus dans cette affaire, car si c’est elle qui a vraisemblablement détrôné Ceausescu, c’est toujours elle qui, au moins dans les premiers jours, quand rien n’était réglé, aurait eu à payer pour les péchés de tous ».
Mihai Dinu Gheorghiu

Eliana POPA. Un pamflet muzical

https://www.youtube.com/watch?v=ruvZnxVKTRg&list=RDruvZnxVKTRg&start_radio=1 28 465 vues 28 déc. 2025 Acesta este un PAMFLET și...