Prof. Dr. Tiberiu Tudor. ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO XVII. Bill Clinton – Boris Elțîn 1993-1996

 ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO

 XVII. Bill Clinton – Boris Elțîn 1993-1996

 

În 1992 președintele republican G.H.W. Bush a pierdut alegerile pentru al doilea mandat, în favoarea  senatorului democrat de Arkansas, Bill (William Jefferson) Clinton. La 20 ianuarie 1993, Bill Clinton a preluat funcția de președinte al Statelor Unite, pe care a păstrat-o până la 20 ianuarie 2001. Cele două mandate prezidențiale ale lui Clinton se suprapun în linii mari peste cele două mandate ale lui Boris Elțîn la președinția Federației Ruse (10 iulie 1991 - 31 decembrie 1999), astfel încât ultimul deceniu al secolului trecut este denumit uneori, în studiile politologice, deceniul Clinton - Elțîn.

 

1.      Parteneriatul Clinton - Elțîn. 

Bill Clinton l-a cunoscut pe Elțîn cu ocazia întâlnirii acestuia cu președintele G.H.W. Bush, la Washington, în iunie 1992. Clinton era liderul opoziției democrate și candidatul ei la președinția Statelor Unite. După cum spune Clinton în cartea sa autobiografică [1], Elțîn l-a tratat politicos și prietenos, dar cu condescendență, convins că Bush va lua al doilea mandat; în încheierea discuției i-a spus „sunt sigur că vei avea un viitor frumos”. Însă la alegerile din decembrie experimentatul președinte G.H.W. Bush nu a reușit să obțină al doilea mandat, datorită recesiunii economice din perioada președinției lui.  

Clinton l-a sunat pe Elțîn imediat ce a preluat președinția: „-Acum, în calitate de președinte, vreau să vă reafirm promisiunea că Rusia va fi o prioritate de vârf a Administrației mele. Sunt sigur că, împreună, vom crea cel mai strâns parteneriat U.S.-Rusia posibil.” „-Sunt nerăbdător să vă întâlnesc și să vă cunosc ca «Bill»” ̶  a răspuns Elțîn  ̶ pentru ca, la prima lor întâlnire ca președinți, la Vancouver, în 3-4 aprilie 1993, să pluseze: „Suntem prieteni și parteneri, Bill”.

Înregistrările declasificate în 2018 ale convorbirilor telefonice și întâlnirilor lor atestă o relație de apropiere afectivă, pe baza căreia Elțîn a sperat, dar nu a putut, să construiască un parteneriat autentic între Federația Rusă și Statele Unite. Înșiruirea cronologică a acestor documente arată, ceea ce poate nu era evident sau vizibil în cursul evenimentelor, anume că în administrația Clinton s-au pus bazele excluderii Federației Ruse de la structura de securitate europeană, care rămăsese gândită la Washington în termenii originari ai NATO, ușor actualizați: „Americans in, Russians out and Germans down” (dicton al generalului Lord Ismay, primul secretat general NATO). Din documentele declasificate până acum nu reiese că excluderea ar fi fost programată, ci treptată, evoluând printr-o izolare din ce în ce mai accentuată a Rusiei. În ceea ce îl privește pe Clinton, nu cu ostilitate. ci, mai degrabă, cu o lipsă de clarviziune pe termen lung, în pofida avertismentelor unor personalități politice și militare americane de prim rang. Poate constrâns de esthablishment. În schimb, sprijinul lui Clinton pentru politica internă a lui Elțîn  a fost continuu și fără nicio ezitare. De exemplu, după întâlnirea de la Vancouver Clinton a impulsionat punerea în practică a acordului grupului G7 (țările dezvoltate: SUA, Germania, Franța, Italia, Marea Britanie, Canada și Japonia), care fusese deja obținut de președintele Bush, ca organismele financiare internaționale să ofere Rusiei un ajutor in valoare de 27 miliarde dolari,  ajutor care, spre disperarea lui Elțîn, întârzia. Mai mult, tot cu sprijinul lui Clinton, Rusia a fost admisă, în 1997, în G7, care a devenit G7+1. În felul acesta, Elțîn a primit câteva guri de oxigen financiar care l-au ajutat să-și mențină un minim de credibilitate pe plan intern timp de două mandate.

Există și aspecte anecdotice ale prieteniei personale dintre Clinton și Elțîn. La Vancouver convorbirile debutaseră cu un atac dezlănțuit al lui Elțîn, care, printre altele, cerea imperios ca SUA să-și schimbe poziția de control asupra armelor și să deschidă piețele americane la mărfurile rusești, atac pe care tânărul președinte l-a domolit cu înțelegere și dibăcie. După Vancouver, Clinton s-a exprimat: „Mi-a plăcut. Este un urs plin de contradicții aparente.” În memorii, Clinton notează de asemenea, cu vădită plăcere, răspunsul lui Elțîn, după un summit, la întrebarea unui ziarist, dacă este fericit: „Sunt mulțumit de negocieri, dar fericit nu mă pot simți decât in fața unei femei!” Personalități accentuate, cu temperamente complementare, cei doi președinți aveau și slăbiciuni complementare. Tot Clinton notează că Elțin era comparat cu generalul Grant din războiul civil american, despre care Lincoln spusese, alertat fiind de „snobi” despre acel viciu al generalului: „Descoperiți ce bea el și dați-o și celorlalți generali.”

 

2.      Criza Constituțională din Federația Rusă  ̶ 1993.

Pe 2 ianuarie 1992, imediat după implozia URSS, Elțîn  ̶  devenit, pentru o perioadă, stăpânul absolut al Federației Ruse în virtutea puterilor excepționale pe care și le-a asumat în timpul puciului din august 1991  ̶  a declanșat reforma economică radicală spre economia de  piață, pe care o promisese încă din octombrie 1991. Liberalizarea prețurilor, a cursului rublei și a comerțului exterior s-a făcut brusc, sub forma „terapiei de șoc”, într-un acord de împrumuturi cu FMI, Banca Mondială și Trezoreria Statelor Unite și, bineînțeles, sub rigorile impuse de acestea. A urmat hiperinflația, falimentarea întreprinderilor prin privarea de credite și lipsa de comenzi.

Unii dintre foștii colaboratori ai lui Elțîn s-au distanțat față de acest tip de reformă și de impunerea dictatorială, prin decrete prezidențiale, a măsurilor ei. La 9 decembrie 1992 Parlamentul (denumit încă Sovietul Deputaților Poporului) a refuzat confirmarea ultra-liberalului Egon Gaidar în funcția de prim-ministru și a împuternicit Banca Centrală a Rusiei (aflată sub control parlamentar) să continue acordarea de credite întreprinderilor care erau în pragul falimentului. A doua zi, într-un discurs violent, specific temperamentului și luptei sale pentru putere, Elțîn acuză Parlamentul că este „o fortăreață  a forțelor conservatoare și reacționare”. În replică, deputații votează trecerea armatei sub control parlamentar. Criza politică izbucnise. Vicepreședintele Federației, Alexandr Ruțkoi  (fost aliat al lui Elțîn, ridicat în această funcție și la gradul de general de către Elțîn după eșuarea puciului din august 1991) denunță reformele președintelui ca „genocid economic”. Pentru moment, președintele Federației și președintele Parlamentului, Ruslan Hasbulatov, au ajuns la un compromis, care prevedea organizarea unui referendum asupra unei noi Constituții și asupra încrederii în președinte și reformele sale, precum și alegeri legislative și prezidențiale anticipate. Deputații au respins, însă, alegerile legislative anticipate.

După un an de hărțuire politică reciprocă între legislativ și executiv, în cursul căreia a supraviețuit politic unei inițiative de punere sub acuzare, la referendumul din 25 aprilie 1993 Elțîn a câștigat votul de încredere popular și sprijinul pentru reformele sale (60% din voturi). Alegerile anticipate prezidențiale au fost respinse, iar cele parlamentare nu au întrunit cvorumul ridicat, special impus de către Parlament.

Adversitatea președinte–Parlament a continuat până în toamnă. La 21 septembrie 1993, printr-un Decret Prezidențial (Decretul 1400), Elțîn dizolvă Congresul Deputaților Poporului, anunță noi alegeri parlamentare și  suspendă Constituția în vigoare, înlocuind-o cu o lege fundamentală care-i dădea președintelui puteri executive excepționale. Curtea Constituțională (președinte Valerii Zorkin) declară decretul lui Elțîn neconstituțional. A doua zi Paramentul îl demite pe președinte și îl pune sub acuzare, numindu-l președinte interimar la conducerea Federației pe vicepreședintele în funcție, generalul (r) Alexandr Ruțkoi, care depune jurământul pe Constituție. În această calitate, Ruțkoi demite miniștrii Apărării (generalul Pavel Gracev), Internelor și Serviciului Federal de Contrainformații (viitorul FSB), care fuseseră numiți de către Elțîn după înfrângerea puciului din august 1991. Țara avea acum două guverne  ̶  unul la Kremlin, al președintelui, și unul la Casa Albă, al Parlamentului [2].

 

3.     Atacul asupra Parlamentului

 Respingând Decretul 1400, a cărui primă prevedere era dizolvarea Parlamentului, deputații se baricadează în clădirea Casei Albe (aceeași în care se baricadaseră împreună cu Elțîn, cu doi ani în urmă, la puciul din 19-21 august 1991). Pe 28 septembrie1993 izbucnesc violente proteste de stradă, care culminează, la 2 octombrie, cu o mare demonstrație anti-Elțîn la Moscova. Rusia este din nou în pragul războiului civil. Președintele Parlamentului, Ruslan Hasbulatov cere demonstranților, de la un balcon al Casei Albe, să cucerească centrul de televiziune Ostankino, iar Ruțkoi cere asaltarea Kremlinului, devenit, din 1991, sediu al Președinției Federației Ruse. Instituțiile de forță rămân, însă, de partea lui Elțîn. În noaptea de 3/4 septembrie, la Ostankino, trupele trag de pe blindate în demonstranți, iar în 4 septembrie generalul Pavel Gracev dă ordinul de tragere cu tunurile tancurilor asupra Casei Albe. Ruțkoi (fost colonel de aviație, erou al Uniunii Sovietice, cu peste 400 misiuni de luptă în Afganistan, din trei supraviețuind prin catapultare) cere prin radio foștilor săi colegi să bombardeze Kremlinul. Intre timp trupele speciale asaltează și preiau Casa Albă, etaj cu etaj. Pe 5 septembrie rezistența este lichidată, Ruțkoi, Hasbulatov și alți deputați  ̶  arestați, Din partea protestatarilor anti-Elțîn   ̶ 187 morți și 437 răniți  (cifrele oficiale).

O comparație cu puciul din august 1991 se impune. După moartea, mai degrabă datorată unor acte de bravură, a celor trei tineri care au fost singurele victime ale confruntării din 1991, cei doi mareșali în viață, Ahromeev și Iazov (ministrul Apărăii) au dispus retragerea armatei în cazărmi, ceea ce a dus la eșecul puciului de la Moscova din 1991. În  ceea ce privește lovitura de Stat a lui Elțîn din septembrie 1993, sunt remarcabile câteva extrase dintr-un interviu acordat, peste un deceniu, de către generalul Pavel Gracev jurnaliștilor americani Petr Aven și Alfred Koch [3]. Hotărârea de a se trage cu tunul asupra Casei Albe, după care să fie  asaltată, a fost luată de Elțîn, Gracev și  Alexandr Korjakov, fost gardă de corp a lui Elțîn din 1985 și, apoi, din 1991, șeful  Serviciului Securității Prezidențiale (PSB). „Am băut puțin”, spune Gracev. „ La asalt, nouă dintre oamenii mei au murit. Dar și noi am omorât mulți.” Aven: „Câți?” Gracev: „O mulțime.”  Aven: „În jur de 200?” Gracev:”Poate, Nimeni nu i-a numărat.” Aven:”Între 200 și 400, după diverse estimări.” Gracev: ”Pe scurt  ̶  mulți.” Aven: „Apărători ai Casei Albe?” Gracev: „Da , apărători. O mulțime.…A fost superb. Casa Albă era în flăcări.” («That  was beautiful. The White House was ablaze.»). Explicabil: cu două săptămâni în urmă, Parlamentul îl destituise pe Gracev din funcția de ministru al Apărării.

Trebuie subliniat că, de data aceasta, în 1993, Elțîn nu lupta cu ultra-conservatorii comuniști, ca în 1991, ci cu foștii lui aliați, cei mai de nădejde, din 1990/1991, care nu doreau întoarcerea la comunism, ci un regim parlamentar autentic și o reformă treptată în locul sinucigașei terapii de șoc susținute la limita stopului cardiac economic de împrumuturile FMI și BM. Elțîn era acuzat că vinde țara americanilor. La rândul lui Elțîn a creat, pentru a-i discredita și acuza, un termen oximoronic bine țintit pe anxietățile ruse: „rebeliune armată fascisto-comunistă”.                     

 În 5 octombrie, prin Șeful Administrației Prezidențiale, Elțîn îi cere lui Valerii Zorkin să-și depună demisia din funcția de președinte al Curții Constituționale pentru că „a creat o bază legală pentru activitățile extremiste ale lui Ruțkoi și Hasbulatov”, ceea ce remarcabilul jurist face a doua zi. Toate cele trei puteri, separate în principiu, ale ceea ce se numește Statul de Drept, executivă, legislativă și judecătorească, sunt concentrate în mâna președintelui Elțîn. În spectaculoasa lui carieră politică, Boris Elțîn s-a dovedit a fi un campion al luptei pentru putere, în mare măsură a luptei pentru putere personală, extrem de rezistent la loviturile primite și extrem de dur în cele date. Cursul istoriei URSS și apoi al Federației Ruse a fost influențat decisiv de amprenta voluntarismului său. În unele texte de istorie a acestei perioade, cele zece zile de conflict militar sunt denumite „a doua revoluție din octombrie”. Similaritățile, prin revers, în oglindă, sunt evidente, iar una este frapantă: determinarea lui Lenin de a lua puterea prin lovitura de Stat bolșevică la 25 oct /7nov 1917 (Troțki, Kamenev, Zinoviev, toți se opuneau) și determinarea lui Elțîn de a păstra puterea prin lovitura de Stat din octombrie 1993. O diferență: loviturile de Stat pentru păstrarea puterii după ce ea a fost câștigată legal, constituțional (cazul lui Elțîn), sunt denumite auto-lovituri («self-coup»).

 

4.      Un regim super-prezidențial

În noiembrie Elțîn și-a prezentat, într-o emisiune televizată, Proiectul de Constituție sub deviza „Rusia are nevoie de ordine”. Conform acestui Proiect, Președintele poate numi primul-ministru chiar împotriva obiecțiilor Parlamentului și desemnează conducerea militară și a Consiliului de Securitate fără aprobarea Parlamentului. În cazul unui vot de neîncredere în guvern, președintele poate păstra guvernul timp de trei luni și, dacă votul se repetă, poate dizolva Parlamentul. Președintele are drept de veto împotriva oricărei legi trecute cu majoritate simplă în Dumă, după care legea are nevoie de majoritate de două treimi ca să treacă. Președintele nu poate fi pus sub acuzare pentru încălcarea Constituției.

La 12 decembrie 1993 au avut loc, simultan, referendumul pentru noua Constituție și alegerile pentru noul Parlament (numit acum Adunarea Federală Rusiei), bicameral (Consiliul Federației  și Duma de Stat).

Noua Constituție a fost adoptată cu 58,4% voturi, la o prezență la vot de 54,4%. Elțîn a reușit să-și impună proiectul de Constituție, creând o președinție puternică, caracterizată prin capacitatea foarte mare de guvernare prin decrete. Președintele devenea șeful executivului, cu dreptul de a emite, conform Art. 90, ordonanțe cu putere executivă. Conform acestei Constituții, apreciază analiștii, Federația Rusă se definea ca un stat „super-prezidențial”, sau „prezidențial parlamentar-prezidențial”. Se aprecia că această Constituție este elaborată pentru perioada Elțîn și că nu-i va supraviețui.

În schimb rezultatul alegerilor din 1993 pentru Duma de Stat a constituit o lovitură puternică pentru reforma lui Elțîn și, în perspectivă, pentru el personal. Pe primul loc s-a situat Partidul Democrat Liberal al lui Vladimir Jirinovski, a cărui retorică naționalistă rusă de dreapta a surprins (el fiind evreu ucrainean), iar pe al treilea, Partidul Comunist al Federației Ruse, reînființat în februarie 1993 și condus de Ghennadi Ziuganov. De-abia acum Parlamentul intra sub controlul unor forțe anti-capitaliste și anti-americane. La următoarele alegeri parlamentare, din 1995, P.C.F.R. va deveni, detașat, partidul dominant al Dumei,

Efectul social al terapiei de șoc, al privatizării sălbatice și al dictaturii Elțîn a devenit limpede la alegerile prezidențiale din iunie/iulie 1996. Elțîn a câștigat la limită (35%) primul tur în fața liderului comunist Ziuganov (32%), urmat de generalul (în retragere) Alexandr Lebed (14,5%). Cooptându-l pe Lebed pe postul de secretar al Consiliului de Securitate, Elțîn a câștigat, în turul doi, al doilea mandat prezidențial cu 54,4%. În schimbul sprijinului, Lebed i-a cerut și capul rivalului său, generalul Pavel Gracev (după puciul din august 1991, Gracev îl îndepărtase pe Lebed din capitală, trimițându-l la conducerea armatei a 14-a). Elțîn l-a sacrificat pe Gracev fără ezitare, uzând de acuzațiile notorii de mare corupție, implicare în asasinarea unui ziarist și de incompetență în războiul din Cecenia, aduse acestuia.

În cartea sa Boris Elțîn-De la Răsărit la Asfințit,  Korjakov descrie în termeni extrem de duri corupția și disprețul față de instituțiile democratice care domneau la Kremlin, inclusiv acțiunile lui în intimidarea și înlăturare adversarilor președintelui: „Când trebuia să ia decizii, Elțîn era motivat nu de interesul de Stat, ci de al clanului familiei sale.” Neîndoielnic. pe Ețîn personal nu-l interesa îmbogățirea, el era un împătimit al performanței luptei pentru putere. Dar în jurul lui și al familiei lui roiau cei care au pus mâna pe toate activele statului, prima generație de miliardari, nu ruși, ci ai Rusiei. „Terapia de șoc” a lui Elțîn a aruncat Federația Rusă în haos, corupție, criminalitate economică și criminalitate de tip mafiot.

 

5.     „Superba gestionare a crizei”

Clinton l-a sunat pe Elțîn imediat după ce acesta a făcut public, la 21 septembrie, Decretul 1400 de dizolvare a Parlamentului, exprimându-i sprijinul total „pentru reformă și democratizare”, precum și faptul că în Congresul american urmează să se voteze un pachet de asistență de 2,5 miliarde dolari, votul favorabil fiind condiționat de continuarea procesului de democratizare. Elțîn l-a asigurat că „nu va fi nicio vărsare de sânge” și că „toate forțele democratice mă susțin” ([4], Doc. 03)

În 5 octombrie, imediat după asaltarea și ocuparea Parlamentului, Elțîn l-a sunat pe Clinton, ale cărui prime cuvinte de răspuns au fost: „Bună dimineața Boris, tocmai voiam să te sun și să-ți exprim sprijinul meu”. De data aceasta Elțîn i-a denumit pe opozanți „fasciști, teroriști și bandiți”. „Ai făcut exact ceea ce trebuia să faci și te felicit pentru modul în care ai manevrat” («you did everything exactly as you had to, and I congratulate you for the way you handled it.»)  ̶ i-a spus Clinton  la finalul convorbirii. Răspunsul lui Boris a fost plin de  efuziune: „Îți mulțumesc pentru toate. Te îmbrățișez din toată inima” («Thank you for everything. I embrace you with all my heart.») ([4], Doc. 05; și ;[5]). Clinton nu era interesat nici de violarea democrației, nici de vărsările de sânge care au avut loc în Rusia. Elțîn era partenerul ideal pentru expansionismul american în Europa și Clinton l-a sprijinit în toate acțiunile interne, dictatoriale sau represive, obținând în schimb toate concesiile de care a avut nevoie în planul politicii externe.

În retrospectiva evenimentelor care au urmat, un alt pasaj al convorbirii lor din 5 octombrie capătă relevanță:  Clinton: „Vreau să-ți exprim intenția mea de a lucra pe relațiile noastre bilaterale. Presupun că vrei să impulsionăm toate acest proiecte.” («I assume you want us to press ahead on all of these projects»). Secretarul Christopher va veni la tine în a treia săptămână din octombrie.”  Elțîn: „Da, Bill, sunt foarte încântat de sprijinul pe care mi  l-ai acordat și apreciez colaborarea.” Interesul lui Clinton și al echipei sale era deblocarea expansiunii NATO în Europa Centrală și de Est și blocarea Federației Ruse în anticamera pe care o vor constitui Parteneriatul pentru Pace și Parteneriatul  Rusia-NATO.

Vizita secretarului de Stat american, Warren Christopher la Moscova, în 22 octombrie 1993 a fost o spectaculoasă manipulare a lui Elțîn de către Christopher, pe care Elțîn și echipa lui nu au înțeles-o pe deplin decât în ianuarie 1994, după ce jocurile erau făcute. O vom analiza în detaliu, în contextul Strategiei Expansiunii NATO. Aici notăm numai preambulul convorbirii, care l-a încântat și amețit pe Elțîn. Warren Christopher îl felicită pentru modul în care a gestionat evenimentele recente, adăugând: „Președintele Clinton a fost extrem de interesat în superba gestionare a crizei («president Yeltsin’s suprerb handling of crisis») și admiră reținerea cu care ați acționat după 21 septembrie.” ([4], Doc. 10; și [6])

Prof. Dr. Tiberiu Tudor

 

[1] Bill Clinton, My Life, Knopf Publishing Group, 2004.

[2]  https://en.wikipedia.org/wiki/1993_Russian_constitutional_crisis

[3] Interview conducted by Petr Aven and Alfred Kokh and ultimately published in their book, Gaidar's Revolution: The Inside Account of the Economic Transformation of Russia (London, I. B. Tauris, 2015), pp. 297-333. Extrasul referitor la asaltul asupra Casei Albe, The Army and the Putch of 1993 (pg. 325-330) se poate accesa la: https://nsarchive.gwu.edu/sites/default/files/documents/15.pdf

[4] Svetlana Savranskaya and Tom Blanton, Yeltsin Shelled Russian Parliament 25 Years Ago, U.S. Praised “Superb Handling” Briefing Book  641, https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2018-10-04/yeltsin-shelled-russian-parliament-25-years-ago-us-praised-superb-handling

[5]https://nsarchive.gwu.edu/document/16847-document-05-memorandum-telephone-conversation

[6] https://nsarchive.gwu.edu/document/16852-document-10-secretary-christopher-s-meeting

 

 

Prof. Dr. Tiberiu Tudor

 

În timpul Congresului de la Berlin, România s-a confruntat cu o cerere din partea comunității evreiești, care a declanșat o mare agitație și furie în țară.

 În timpul Congresului de la Berlin, România s-a confruntat cu o cerere din partea comunității evreiești, care a declanșat o mare agitație și furie în țară. Guvernul și presa oficială au fost complet depășiți de situație, iar spiritele erau atât de încinse încât s-au luat măsuri de securitate pentru a preveni orice tulburare violentă. 

Cererea de recunoaștere a cetățeniei pentru evrei era considerată necalificabilă, deoarece aceștia fuseseră văzuți ca trădători ai țării în trecut. Mulți considerau că acceptarea acestei cereri ar fi o formă de trădare și că evreii se foloseau de un pretext legal pentru a-și promova interesele personale. Conservatorii se simțeau într-o poziție dificilă, deoarece mulți dintre ei considerau cererea ca un precedent periculos și ca o imixtiune directă în autonomia internă a țării. Totuși, unii conservatori erau simpatizanți ai evreilor și nu făcuseră niciodată persecuții împotriva lor. Dar acțiunile Alianței evreiești și graba cu care unii evrei din România au susținut cererea au rupt tradiția conviețuirii pașnice și i-au transformat pe vechii aliați ai evreilor în adversari. În cele din urmă, recunoașterea independenței României a fost văzută ca o confirmare a viziunilor exprimate inițial de publicația „Timpul“. Articolul 44, care părea inițial a fi o problemă juridică, a fost folosit ca un mijloc de presiune, dar în cele din urmă a pierdut din importanță. Cu recunoașterea independenței, problema evreiască urma să fie rezolvată și să nu mai reprezinte o amenințare. În concluzie, o nouă eră începea în lupta pentru independența României, iar schimbarea cabinetului era văzută ca o necesitate pentru stabilizarea țării. Un guvern serios și stabil era considerat crucial pentru a face față provocărilor și pentru a promova interesele naționale în mod eficient..

 

Miahai Eminescu. Extars din articolele sale politice.

[7 februarie 1880]

Când, mulțumită estraordinarei dibăcii cu care patrioții conduc destinele țării, s-a ivit în Congresul de la Berlin cestiunea izraelită, ca din senin, fără ca, după propria lui mărturisire, cabinetului să-i fi trecut măcar prin vis eventualitatea aceasta, ne aducem aminte că atât presa guvernamentală cât și înaltele sfere ale roșiilor dibuiau prin întuneric și-și pierduseră capul. Țara nu voia să dea nimic, ea era uimită de acest amestec în suveranitatea ei interioară, necontestată nici în vremile lui Pasvanoglu. Guvernul, din contra își făcuse, în înțelegere cu străinii, vreo șapte-opt așa-numite categorii, pe cari puteau intra în dragă voie toți evreii. Atât era de mare spaima generală, atât de amar devenise tonul jurnalisticei, atât de agitate erau spiritele încât garda civică a fost dezarmată, patrule petreceau Bucureștii în lung și în lat, s-aștepta izbucnirea unor sângeroase turburări.

Era necalificabilă cererea. Se cerea poporului românesc să recunoască cetățenia unor oameni al căror cel întâi act politic era un act de înaltă trădare în contra țării care-i hrănea, în contra poporului care fusese îndestul de creștin de-a-i îngădui în mijlocul lui. Cu ușurința cea mai mare acești oameni se constituiseră în asociație internațională, ca și socialiștii, și drepturile rasei lor erau pentru ei lucrul principal, chiar dacă statul român ar fi pierit nevoind a le acorda. Pentru drepturile lor ei puseseră statului cestiunea de existență sau de neexistență, și această cestiune se înscrisese în instrumentul păcii de la Berlin, în articolul 44.

Pe de altă parte era evident că roșii noștri, cosmopoliți cum sunt, fără tradiții, fără trecut, fără simț istoric, având drept toată cultura în capul lor un roi de fraze stereotipe în toate țările unde există proletariatul sub o formă oarecare, cătau să recunoască în fundul inimei lor că evreii aveau dreptul să comită o trădare de țară, de care ar fi fost și ei capabili de ar fi fost în opoziție. Căci roșii, după cum îi definea liberalul Iancu Negură, în opoziție conspiră contra tronului, la guvern conspiră cu străinii contra țării.

Pentru conservatori poziția era asemenea grea. Mulți dintre ei vedeau în exigența art. 44 al Tractatului de la Berlin un precedent atât de periculos și nemaipomenit de amestec direct în autonomia internă a țării, încât erau dispuși a răspunde împreună cu țara c-un refuz net al cererii. Afară de aceasta guvernele conservatoare nu se distinseseră nicicând prin persecuțiunea evreilor, în rândurile partidului erau chiar o seamă de bărbați independenți cu totul prin averea lor și dezinteresați cari simpatizaseră cu aspirațiunile evreilor. Purtarea Alianței izraelite însă, graba bucuroasă cu care o seamă din evreii noștri alergaseră să pună cestiunea de existență statului din care voiau să facă parte, a rupt toată tradiția pacinicei conviețuiri și au prefăcut pe amicii cei mai sinceri ai evreilor în cei mai sinceri adversari ai tendințelor lor.

Trebuia puțin simț istoric, puțină cunoștință a spiritului popoarelor europene pentru a vedea limpede că singurul rol ce se cuvenea statului român era rezistența acută în contra exigențelor art. 44. N-avem nevoie să încredințăm că în ochii oricărui stat din Europa art. 44 era o oroare. Dacă evreii din Rusia ar fi cutezat, în înțelegere cu Alianța universală, să formuleze o asemenea cerere cătră Congres, guvernul rusesc ar fi împlut cu ei temnițele și minele din Siberia; oricare rasă care se crede apăsată și care ar fi formulat cereri în contra guvernului legitim, spre a-l sili la concesii prin intervenție străină, ar fi fost tratată de statele respective cu pedepsele cari se aplică trădătorilor de patrie.

Era deci evident că art. 44 nu putea să fie ceea ce semăna a fi, nu putea să fie o teorie juridică aprobată de puterile semnatoare, ci, redus la proporțiile lui naturale, era un pretext, nu o cauză de intervențiune sau — precum s-a esprimat un deputat în delegațiunea austriacă — un escelent mijloc de presiune asupra României. Acest deputat imputa guvernului său de ce nu s-a servit cu mai mult folos de acest mijloc. Spiritul articolului era acesta, litera lui însă se îndrepta contra esclusivismului absolut al art. 7 din Constituția noastră.

Presupunând că art. 44 ar fi stipulat emanciparea evreilor, nimeni n-ar putea contesta că noul art. 7 al Constituției e tocmai contrariul lui și că tocmai încetățenirea individuală e înlăturarea pentru totdauna a ideei emancipării.

Mijlocul de presiune a fost însă întrebuințat de deosebite părți c-un succes cam inegal. Astăzi, când i s-a secat izvorul și când nu mai e nimic de stors din el, astăzi când el nu mai are de sprijinit nici un interes străin, va veni în fine recunoașterea independenței României. În câteva zile — prin recunoașterea oficială și generală a neatârnării — cestiunea izraelită va fi moartă și sperăm că pe de-a pururea. Dacă nu ne-ar cuprinde numai tradiționala noastră nepăsare pentru gravele neajunsuri economice și sociale ale țării, dacă nu ne-am crede din nou puși la adăpost de orice pericol prin această nouă dovadă de bunăvoință a apusului european!

Recunoașterea neatârnării României este deci o confirmare deplină a manierei de a vedea pe care „Timpul“ o emisese din capul locului. Era evident că aceeași Germanie care aruncase în temniță pe bancherii evrei ce subscriseseră un împrumut al guvernului francez în timpul războiului avea o conștiință juridică ce nu putea încăpea exigențele nedrepte ale art. 44, cum ele erau formulate de presa amică evreilor, precum pe de altă parte nu există nici o îndoială că oricare din puterile semnatare ale Tractatului din Berlin ar fi judecat ca și noi procedura criminală a unor supuși ai lor cari ar fi cutezat a cere intervenirea străinătății în afacerile interne ale țării. Dacă irlandejii Angliei, polonii Rusiei, românii coroanei ungare, arabii Franței ar fi îndrăznit a cere de la un congres european ceea ce nu sunt în drept a cere decât de la puterea statului lor nu știm de s-ar fi găsit o singură voce în favorul art. 44.

Confirmarea vederilor noastre emise din capul locului ne bucură și, oricare ar fi fost întrebuințarea făcută de art. 44 ca unealtă de presiune, necesitățile politice ale prezentului ne silesc a o trece cu vederea și a o da uitării pentru moment măcar. Europa monarhică și creștină, Europa împărțită după rase și care datorește estrema sa dezvoltare intelectuală și economică tocmai principiului împărțirii în rase, cari, una după alta, își încărcă umerii cu sarcina civilizațiunii câștigate de celelalte ginți surori, această Europă ne-a dat dreptate în fundul inimei ei, iar art. 44, departe de-a fi espresia unui principiu juridic cosmopolit, n-a fost decât manipulul unor interese trecătoare de ordine secundară. Pentru cel care nu cunoaște adevăratele motive cari determinează voința oamenilor, precum nici firele subțiri cu care se împăinjenează ochii opiniei publice, art. 44 a fost uimitor prin stabilirea unui principiu ce este în contrazicere cu însăși natura cea mai intimă a statului în genere. Pentru cel care știe însă ce va să zică a pune un motiv pretextat înainte și a sili pe partea adversă de-a face concesii pe un teren cu totul altul și străin motivului pretextat, pentru acela intențiile adevărate erau, de nu clare, cel puțin întrevăzute într-o lumină cu totul alta. Pentru cei simpli art. 44 era un principiu de drept, pentru înțelept un problem.

Dezbrăcat acum de caracterul lui problematic și trecut în domeniul cestiunilor rezolvate fără contestare, era recunoașterii oficiale a neatârnării noastre se apropie, o nouă eră se începe în istoria luptei pentru existență a individualității noastre naționale.

Nu știm într-adevăr încă în ce legătură stă cu începutul acestei nouă ere știrea despre o adâncă schimbare a cabinetului actual. Evident este că nemulțumirea cu purtarea guvernului, dar mai cu seamă cu aceea a elementelor roșii din el, merge crescând. Toate succesele pe câte le-au avut le datorește opoziției, le datorește liniei de conduita impusă fie de conservatori, fie de liberalii moderați, toate insuccesele se trec în registrul cel mare de neprevederi și naivități radicale. Fie că s-ar fi convins în sfârșit de inepția lor înnăscută, fie că disoluțiunea a intrat în rândurile lor în urma ducerii ad absurdum a teoriilor lor cosmopolite, destul că putem înregistra, fără esplicația care ne lipsește încă, noutatea despre necesitatea simțită a unui guvern nou, o necesitate despre care s-ar fi convins însăși unitatea în două fețe Rosetti-Brătianu.

În interesul țării ar fi într-adevăr un guvern serios cu principii sigure, concrete și constitutive, în locul partidului a cărui listă de fraze cuprinde descompunerea, agitația perpetuă și tirania elementelor ignorante și ambițioase din țară.

William Totok.Securitatea şi legionarii

 30 noimebrie , 2011

Securitatea şi legionarii

Radio Free Europe, 30.11. 2011

Securitatea şi legionarii

Filă din dosarul Securității (sursă: CNSAS)

30.11.2011

William Totok

Scrierea legionarului N.S. Govora, „Transilvania Românească”, (Editura Carpaţii din Madrid), redactată sub îndrumarea poliţiei politice din România şi avizată de Secţia de Propagandă a C.C. al P.C.R.

Odată cu deschiderea arhivelor fostei Securităţi comuniste din România ies la iveală tot mai multe detalii legate de operaţiunile de subminare informativă a exilului. Cazul halucinant al lui Silviu Crăciunaş, care fusese pregătit într-o complicată acţiune legendată pentru a spiona şi influenţa exilul, a fost documentat în anul 2008 în volumul „Urme pierdute, urme regăsite”.

În revista fostului Institut Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, Caietele Inmer (nr. 14 şi 15, 2009), cercetătorul Sorin Gabriel Ioniţă sintetizează informaţiile din cîteva dosare ale unor exilaţi români care au jucat un rol de influenţare a exilului, acceptînd să colaboreze în acest sens cu Securitatea.

Unul din dosarele Securității (sursă: CNSAS)

​​​​Operaţiunile de influenţare a exilului s-au intensificat odată cu impunerea cultului personalităţii dedicat lui Ceauşescu, prezentat în propaganda de partid ca exponent eminent al naţiunii şi continuator al tradiţiilor naţionale. În acest context al amplificării unui discurs xenofob şi naţionalist, operaţiunile Securităţii vizau două aspecte. În primul rînd se impunea ideea creării imaginii unui duşman intern, care atentează la unitatea naţională. Astfel, minoritatea maghiară devenise o ţintă predilectă. (A se vedea campaniile sistematice de demascare a presupusului iredentism şi exagerările propagandistice, de exemplu „Operaţiunea Bolyai”.

Securitatea n-avea scrupule ideologice chiar şi atunci cînd era vorba să se folosească de persoane cunoscute pentru convingerile lor legionare. Contactele cu unii reprezentanţi ai legionarilor exilaţi s-au derulat în conformitate cu planuri de măsuri în care miza principală o constituia naţionalismul celor vizaţi.

Un exemplu tipic pentru atragerea reuşită a unui

Filă din Dosarul N.S. Govora al Securității (sursă: CNSAS)

​​legionar influent în rîndurile exilului este Nicolae Ştefănescu (1912-1999), autor de poezii şi publicist, cunoscut mai bine sub numele său de împrumut: N. S. Govora. Printre miile de pagini întocmite de Securitate se află şi un document din 1981 (vezi textul integral în addenda) în care se raportează încheierea cu succes a influenţării lui Ştefănescu, autorul unei scrieri cu iz naţional-patriotic, intitulată: „Transilvania Românească”. Scrierea respectivă a apărut la editura „Carpaţii“ din Madrid, controlată de către legionari şi de către comandantul din exil, Horia Sima. Editura fusese fondată de Traian Popescu, însărcinat în timpul existenţei „statului naţional-legionar” „cu organizarea Serviciului Comisiilor de Românizare”.

Din documentul redactat de către Securitate rezultă că Nicolae Ştefănescu (alias N.S. Govora) a avut contacte cu poliţia secretă din România, care a avut un aport important în decursul procesului de redactare a scrierii „Transilvania Românească”. Operaţiunea este considerată drept un succes al poliţiei politice, iar agenţia Agerpres a fost însărcinată s-o folosească în vederea răspîndirii ideilor şi informaţiilor cuprinse în carte.

Addenda:

[4 iulie 1981. Raportul Securităţii privind rezultatele influenţării legionarului N.S. Govora, autorul lucrării „Transilvania Românească” publicată la Madrid la editura Carpaţii, fondată de Traian Popescu, însărcinat în timpul existenţei „statului naţional-legionar” “cu organizarea Serviciului Comisiilor de Românizare”]

STRICT SECRET [1]
Ex. nr. 1

NOTĂ

Raportăm că, în cadrul măsurilor iniţiate pe linia promovării în străinătate a adevărului istoric privind Transilvania şi a contracarării propagandei iredentiste maghiare, organele noastre au asigurat apariţia, în editura “CARPAŢII” [2]  din Madrid, a cărţii “TRANSILVANIA ROMÂNEASCĂ”.
- Lucrarea este scrisă în limba engleză sub semnătura publicistului N.S. GOVORA, originar din ţara noastră, iar conţinutul ei a fost aprobat de Secţia de propagandă a C.C. al P.C.R.
- În cuprinsul volumului, autorul combate netemeinicia şi falsitatea teoriilor iredentiştilor maghiari şi reliefează adevărul istoric privind continuitatea poporului român în spaţiul geografic în care trăieşte.
- Legitimitatea apartenenţei Transilvaniei la România este dovedită cu argumente istorice, etnografice şi lingvistice, extrase inclusiv din izvoare ungare şi lucrări aparţinînd unor istorici promaghiari.
- În lucrare sînt descrise, totodată, aspecte din timpul ocupaţiei vremelnice a Transilvaniei de Nord, în urma Dictatului de la Viena, respectiv, regimul de teroare instituit de armata horthystă, internările în lagăre şi închisori, expulzările şi masacrele în masă comise de aceasta.
- În partea finală, autorul prezintă în mod argumentat situaţia actuală a naţionalităţii conlocuitoare maghiare din România, drepturile şi libertăţile acesteia în toate domeniile vieţii social-politice, economice şi culturale.
- În context, N.S. GOVORA atrage atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă propaganda iredentiştilor maghiari în problema Transilvaniei şi face apel la românii de pretutindeni să ia atitudine hotărîtă împotriva acestora.
- Cartea “TRANSILVANIA ROMÂNEASCĂ” a fost tipărită într-un tiraj de 600 exemplare şi difuzată, prin posibilităţi specifice, în rîndurile emigraţiei române, a unor personalităţi influente din principalele ţări occidentale, precum şi unor delegaţii participante la reuniunea de la Madrid.
- Un exemplar al lucrării, împreună cu o notă de prezentare a conţinutului acesteia, a fost trimis la Agerpres, pentru a fi preluat spre publicare.
- Raportăm că, prin mijloacele de care dispunem, acţionăm pentru tipărirea cărţii lui N.S. GOVORA, de către aceeaşi editură, şi în limbile franceză, spaniolă şi română.
- Totodată, întreprindem măsuri pentru asigurarea prezentării cărţii şi preluării unor pasaje din ea de către presa emigraţiei române şi diferite publicaţii occidentale.


Nr. 00379
4 iulie 1981
SI/ PM – 3 ex.

ACNSAS, D 13340, vol. 3, ff. 80-80v
---------------
[1] Document dactilografiat. Transcriere realizată de Elena-Irina Macovei.
[2] Traian Popescu este şi fondatorul revistei „Carpaţii” care începînd cu anul 1954 a apărut la Madrid sub direcţia lui Aron Cotruş. Printre colaboratorii acestei reviste legionare de exil care a apărut şi în versiuni editate în limba franceză şi engleză s-au aflat N. S. Govora, Faust Brădescu, Filon Verca, Ana-Maria Marin, Radu Budişteanu, Pamfil Şeicaru („Vlad“), Vintilă Horia ş.a.

Surse bibliografice:
Ioniţă, Sorin Gabriel: „Publicaţiile «Curentul», «Carpaţii» şi «Stindardul» în ahivele Securităţii (1975-1989)”, partea I: în: Caietele Inmer, anul VI, nr. 14, martie 2009, pp. 70-74; partea a II-a, în: Caietele Inmer, anul VI, nr. 15, iulie 2009, pp. 18-27.

János Gadó. Juifs et Antisémites dans le pays de Victor Orbán

Comentariu. Dan Culcer. Mai jos reproduc un text din care se poate vedea că practica colaborări lui Viktor Orban cu anumite cercuri evriești, sau a lui George Simion cu altele, sunt metode rodate de câștigare a puterii sau de păstrare a acesteia. Totodată, se poate observa că este o iluzie să considerăm comunitatea iudaică, o grupare străbătută de tendințe religioase, ideologice, de conflcte economice puternice, drept o comunitatea transnațională compactă și nonconlictuală. Necunoașterea adversarilor este periculoasă pentru români. Observație valabilă pentru toți adversarii românilor, a căror istorie, cultură, politică ne este vag cunoscută sau chiar necunoscută. Folosim clișee în relațiile cu aceste state și națiuni.

Accueil » Politique » Juifs et Antisémites dans le pays de Victor Orbán
Politique
    •    Antisémitisme
    •    Hongrie
Juifs et Antisémites dans le pays de Victor Orbán
    •    Partager sur facebook - Nouvelle fenêtre
    •    Partager sur twitter - Nouvelle fenêtre
    •    Partager par email
    •    https://k-larevue.com/antisemitisme-hongrie-orban/

    •    János Gadó
    •    János Gadó, sociologist, editor of “Szombat”, a Hungarian Jewish Magazine on culture and society. The focus of my articles is the image of the Jew in the outside world. I think it is a more productive approach than speaking about anti-Semitism.
    •    18 septembre 2024
Le Premier ministre hongrois Viktor Orbán se distingue par son opposition systématique aux valeurs et politiques dominantes de l’UE. Comment s’étonner alors que, depuis le 7 octobre, il n’ait fait qu’intensifier son soutien à l’État israélien, n’hésitant pas à qualifier d’antisémite la moindre critique émanant de ses partenaires européens ? János Gadó analyse ici avec lucidité les paradoxes d’un gouvernement qui, tout en voulant se faire passer pour l’ami des juifs, trafique la mémoire de la Shoah et recycle les tropes antisémites les plus éculés.
 

Le Premier Ministre hongrois Viktor Orban avec les membres de l’Association des Communautés Juives Orthodoxes (Chabad of Hungary)

I. Des faits contradictoires
La situation est mauvaise parce que la démocratie est en déclin ; la sphère publique est dominée par les médias gouvernementaux, qui vomissent constamment des visions d’ennemis et de malveillance anti-hongroise, George Soros, le milliardaire juif d’origine hongroise, apparaissant régulièrement comme le manipulateur ultime[1]. Dans le même temps, les médias gouvernementaux font preuve de prudence en ne mentionnant pas directement les juifs, que ce soit de manière explicite ou implicite. Ces médias nient également avec véhémence que l’origine juive de Soros soit à l’origine de la campagne dont il fait l’objet[2].
Les mots « progressiste » et « progrès » sont couramment tournés en dérision dans les médias inféodés au gouvernement. Le Premier ministre Viktor Orbán a déclaré dans son dernier discours national que « de nos jours, le progrès signifie trois choses : l’immigration, les LGBTQ et la guerre »[3]. En ce qui concerne l’immigration, il avait précédemment déclaré que les Hongrois voulaient vivre dans la communauté des nations d’Europe centrale et ne souhaitaient pas devenir une « race mixte ». Suite au tollé international suscité par ces propos, il avait clarifié sa pensée en expliquant qu’il ne parlait pas de métissage au sens biologique du terme, bien entendu.
Le bastion de ce progrès maudit est « Bruxelles » élevée au rang d’ennemi mythologique. Dans ses discours, prononcés à l’occasion des fêtes nationales, Orbán revient régulièrement sur la même vision, celle d’une nation hongroise poursuivant un combat pour la liberté contre ses oppresseurs bruxellois. Un exemple : « Dans l’Europe d’aujourd’hui, il est interdit de dire la vérité… Il est interdit de dire qu’à Bruxelles on complote pour faire venir et installer des étrangers le plus vite possible ». Parfois, le ton est encore plus dur : « Nous résisterons fermement aux efforts déployés par Georges Soros pour nuire à la Hongrie et à ses intérêts. C’est notre patrie, notre foyer, et nous n’en avons pas d’autres. Nous la défendrons donc jusqu’au bout, sans jamais capituler.[…] Nous devons affronter un adversaire très différent de nous. Ses visages sont masqués, ses méthodes sont sournoises et déloyales. Ce n’est pas une force nationale, mais internationale, motivée non par le travail honnête, mais par la spéculation financière. Sans attaches particulières, elle se considère comme propriétaire du monde entier. Dénuée de générosité, elle est vindicative et vise directement le cœur surtout si celui-ci est rouge, blanc et vert ».
Le juif mythologique ne pourrait être décrit en des termes plus éloquents.
La nation hongroise est contrainte à une lutte incessante contre ses ennemis, laquelle est abondamment relatée au jour le jour dans les médias contrôlés par le gouvernement. Mais les juifs ne comptent pas au nombre de ces ennemis ; du moins, pas officiellement.
Le gouvernement a une vision du monde fondée sur les griefs de la nation hongroise (magyare), il est archi-conservateur et ignore la notion même d’introspection. La période historique qui s’en rapproche le plus dans l’esprit est le régime de Horthy, qui a sévi entre les deux guerres. Ledit régime — en accord avec l’esprit de l’époque — fut semi-officiellement antisémite jusqu’en 1938 et le devint officiellement par la suite avec l’adoption d’une législation antijuive inspirée par les nazis.
Le gouvernement actuel n’adhère pas à l’antisémitisme ouvert du régime Horthy, mais au nationalisme religieux réactionnaire de ce dernier. Il n’est pas surprenant de lire dans la presse gouvernementale hongroise un article appelant à une « évaluation équitable » de Miklós Horthy[4]. En pratique, cela ne signifie qu’une chose : exonérer l’intéressé de sa responsabilité dans la déportation de 435 000 juifs hongrois à Auschwitz (puisqu’il était régent de Hongrie à l’époque des faits, en 1944). Même les dirigeants juifs les plus favorables à Orban ont protesté contre ces tentatives.
La nation hongroise est contrainte à une lutte incessante contre ses ennemis, laquelle est abondamment relatée au jour le jour dans les médias contrôlés par le gouvernement. Mais les juifs ne comptent pas au nombre de ces ennemis ; du moins, pas officiellement. Entre-temps, les postes influents dans la presse gouvernementale sont souvent occupés par d’anciens journalistes d’extrême droite, qui s’abstiennent pour l’instant de vilipender les juifs.
Zsolt Bayer, l’heureux détenteur de la carte de membre numéro 5 du parti au pouvoir, en est un bon exemple : ses nombreuses saillies profondément antisémites et racistes sont accessibles sur Internet. Bayer, qui continue d’attaquer les ennemis du gouvernement dans son style vulgaire habituel, a pourtant appris, depuis un certain nombre d’années, à rester muet sur les juifs.
Le cas d’István Csurka est un autre exemple frappant. Dramaturge populaire, prisé par le régime de Kádár, Csurka est devenu un prophète de l’antisémitisme dès 1989 — aux prémices du changement de régime — et a continué là où ses peu glorieux prédécesseurs s’étaient arrêtés en 1945. Jusqu’à sa mort (2012), Csurka n’a cessé de se mobiliser contre la conspiration libéro-bolchévique mondiale menaçant la Hongrie. On peut à juste titre lui décerner le titre de champion de l’antisémitisme hongrois d’après 1989.

István Csurka,à Budapest, en 2011, wikipedia commons
Aujourd’hui, certains journalistes éminents de l’organe officieux du gouvernement — le quotidien Magyar Nemzet — se font les champions de Csurka[5], affirmant que ses prophéties sur les ennemis de la Hongrie se sont toutes réalisées. De toute évidence, la paranoïa débridée de ce triste sire leur plaît. En attendant, ils préfèrent ignorer que, dans la vision de Csurka, les juifs étaient la source du mal absolu. La citation suivante de Csurka est éloquente. Elle est tirée d’un discours diffusé par la radio hongroise en janvier 1990, lequel est toujours considéré comme le principal manifeste de l’antisémitisme d’après 1989 : « Tant qu’une infime minorité pourra faire croire à l’ensemble de la société que seule sa vérité est la vérité, […], il n’y a aucune chance que les grandes masses populaires hongroises se sentent chez elles dans leur propre patrie. Réveillez-vous, Hongrois ! On vous trompe à nouveau ! La révolution des Asters[6] est terminée. C’est maintenant l’ère des Béla Kun<footnote>Béla Kun, dirigeant de la République des Conseils de Hongrie de 1919, un archétype du « Juif communiste » dans les esprits antisémites.</footnote>, même si les descendants des Lenin Boys[7] prétendent critiquer Lénine ». Voilà le genre de texte qui est salué dans le Magyar Nemzet comme une prophétie accomplie, en prenant bien soin d’ignorer le message antisémite évident qu’il véhicule.
À cette équivoque entretenue sur la question de l’antisémitisme répond un certain parti pris en faveur d’Israël. Si l’on examine les reportages de Magyar Nemzet — ou d’autres médias nettement favorables au gouvernement — sur la guerre à Gaza, on s’aperçoit qu’ils sont pour la plupart modérés, et en tout cas sans attitudes anti-israéliennes manifestes ou implicites. En fait, dans la sphère publique, dominée par les médias gouvernementaux, les victimes palestiniennes de l’oppression israélienne, si fréquemment mentionnées dans les grands médias occidentaux, sont très rarement mises en avant. C’est que, dans la vision ultraconservatrice et nationaliste du gouvernement hongrois, les groupes religieux musulmans sont considérés comme une source de danger. Les Palestiniens entrant dans cette catégorie, la presse officielle hongroise reste insensible aux sentiments pro-palestiniens et anti-israéliens véhiculés au nom des droits de l’homme.
La critique d’Israël au nom du respect des droits humains, venant de la gauche, est invariablement dénoncée comme de l’antisémitisme déguisé par les médias proches du pouvoir, lesquels trouvent ainsi un moyen facile de renvoyer l’accusation d’antisémitisme.
La tonalité anti-israélienne reste donc cantonnée aux médias d’opposition, et surtout susceptible d’apparaître sur des sites Web indépendants du gouvernement, où les mots « Israël » et « génocide » sont facilement confondus. Il faut noter que seules les franges les plus extrêmes de la gauche et de la droite radicales, qui n’ont qu’une importance marginale, se distinguent par une position anti-israélienne agressive. Il est cependant habituel pour la ligne éditoriale de nombreux médias d’opposition d’accuser Israël de détruire systématiquement les hôpitaux de Gaza, ou de balayer les arguments israéliens en se référant au Washington Post. Lorsqu’elle traite d’Israël, la presse d’opposition utilise principalement les grands médias occidentaux comme source d’information.
De fait, la critique d’Israël au nom du respect des droits humains, venant de la gauche, est invariablement dénoncée comme de l’antisémitisme déguisé par les médias proches du pouvoir, lesquels trouvent ainsi un moyen facile de renvoyer l’accusation d’antisémitisme. Le Premier ministre Viktor Orbán a ainsi déclaré publiquement à plusieurs reprises qu’« il n’y a aucune tolérance pour l’antisémitisme en Hongrie ». Cette tendance, perceptible depuis des années, n’a pas évolué après le 7 octobre : les médias de droite, dominés par le gouvernement, ne sont pas réceptifs aux accusations de « génocide palestinien » et autres allégations du même ordre. Le paradoxe étant bien sûr que la presse hongroise de droite s’est longtemps distinguée par son antisémitisme et son antisionisme, de sorte que son changement de ton correspond manifestement à une stratégie du gouvernement.
De temps à autre, le Premier ministre ou ses proches collaborateurs sont vus en compagnie de juifs manifestement orthodoxes. Les festivals culturels juifs se succèdent sans incident. Les projets importants des communautés juives bénéficient d’un soutien substantiel de l’État, dans le cadre d’une « renaissance » religieuse fortement encouragée par le gouvernement. La communauté juive préférée du gouvernement, la Congrégation israélite unie de Hongrie (l’aile hongroise du mouvement Chabad Loubavitch, EMIH selon son acronyme hongrois), dirigée par le rabbin Slomó Köves, reçoit des aides publiques particulièrement généreuses. Celles-ci se comptent en dizaines de millions de dollars et permettent un développement spectaculaire des infrastructures de la congrégation.
La Hongrie, sous le gouvernement Orbán, est devenue le premier partenaire politique d’Israël dans l’Union européenne. Tant au sein de l’UE que de l’ONU et d’autres forums internationaux, Budapest a refusé à plusieurs reprises de voter en faveur de résolutions condamnant Israël, au mépris de la politique commune adoptée par Bruxelles, une attitude qui s’est même renforcée après le 7 octobre. La politique pro-israélienne va si loin que les manifestations pro-palestiniennes sont pratiquement prohibées en Hongrie, au motif qu’il est interdit de « soutenir le terrorisme ». Ce soutien imperturbable à Israël doit être pensé dans la continuité de la politique internationale du gouvernement Orbán, qui l’oppose au courant dominant de l’UE. Budapest entretient notamment des relations politiques et économiques intenses avec des dirigeants autoritaires non européens, comme Poutine, Xin Chi Ping ou le Conseil des États turciques.
Le gouvernement souhaite raconter l’histoire de la Shoah en Hongrie sous un angle universel, mettant l’accent sur la responsabilité humaine dans son ensemble, et minimisant le rôle et la responsabilité spécifiques des autorités et de la société hongroises.
Cette politique a conduit à la formation d’un nouveau groupe au Parlement européen, les Patriotes pour l’Europe, qui est une alliance de partis de la droite radicale. Plusieurs de ces partis ont un passé antisémite, qu’ils rejettent aujourd’hui et compensent par une position favorable à Israël. À sa manière, le gouvernement est très attaché à la mémoire de la Shoah. Il a dépensé près de 10 milliards de forints (28 millions USD) pour la création d’une nouvelle institution chargée de perpétuer le souvenir de la Shoah. Cette « Maison des Destins » était censée raconter l’histoire de la Shoah en Hongrie sous un angle universel, mettant l’accent sur la responsabilité humaine dans son ensemble. Cette approche aurait évidemment eu pour effet de minimiser le rôle et la responsabilité spécifiques des autorités et de la société hongroises dans les persécutions et la déportation des juifs pendant la Seconde Guerre mondiale. Cette tentative a échoué et l’énorme chantier est resté inachevé. La raison en est qu’il ne s’est trouvé, en Hongrie ou à l’étranger, aucun historien jouissant de la réputation professionnelle requise pour prêter son concours au projet. 
Le gouvernement a également dépensé des milliards de forints pour acheter l’héritage du seul écrivain hongrois lauréat du prix Nobel, Imre Kertész, et créer un institut chargé de le gérer. L’intention était probablement la même que dans le cas de la Maison des Destins : puisque l’œuvre de Kertész est centrée sur la Shoah, le gouvernement souhaitait en fait influencer la manière dont le souvenir de cet événement est entretenu en Hongrie.

Plaque à la mémoire d’Imre Kertész, rue tomo, Budapest.
De manière générale, avec le soutien tacite du gouvernement, une certaine tradition de commémoration du souvenir de la Shoah s’est instaurée au cours des vingt dernières années, tant au niveau national que local. Le jour de la commémoration, la communauté juive (là où elle existe encore) et les représentants de l’État (ou des municipalités) se réunissent pour honorer la mémoire des juifs déportés et assassinés en 1944. Ils soulignent le rôle décisif des juifs dans le développement et la modernisation du pays (ou de la ville en cause), ainsi que leur contribution à l’économie et à la culture hongroises. Les organisateurs soulignent les pertes subies par les communautés hongroise et juive à la suite de la déportation des victimes. Ils condamnent de manière générale l’exclusion et la haine. L’antisémitisme de la société hongroise de l’époque est très peu évoqué. Si la responsabilité de l’appareil d’État de l’époque est parfois mentionnée, le comportement de la population hongroise en 1944 reste généralement minimisé, voire ignoré. Je n’ai pas lu un seul rapport relatant un événement commémoratif au cours duquel un quelconque orateur aurait pris la peine d’évoquer l’empressement avec lequel les habitants locaux se sont jetés sur les biens des juifs déportés en 1944.
L’absence de violence antisémite est un élément récurrent de la propagande gouvernementale, en particulier lorsque le fléau de la migration est évoqué.
Cette situation paradoxale et contradictoire est encore amplifiée par deux faits quantifiables : d’une part, le niveau négligeable de la violence antisémite et, d’autre part, le niveau particulièrement élevé des préjugés antisémites. La Fondation Action et Protection (sur laquelle nous reviendrons plus tard), spécialisée dans la recherche et la lutte contre l’antisémitisme, a enregistré 128 agressions antisémites en 2023. C’est presque trois fois plus que les 48 de 2022. Cette augmentation est clairement le résultat du 7 octobre, comme le montrent les chiffres mensuels : alors qu’un total de 18 incidents antisémites ont été enregistrés entre janvier et septembre 2023, 110 ont été comptabilisés entre octobre et décembre de la même année. Les trois quarts d’entre eux étaient des actes d’incitation à la haine. Le niveau de violence est resté faible : en 2023, tout comme en 2022, un seul acte violent a été enregistré. Les juifs orthodoxes (dans les quartiers traditionnellement « juifs » de Budapest) peuvent se déplacer dans leur tenue traditionnelle. L’absence de violence antisémite est un élément récurrent de la propagande gouvernementale, en particulier lorsque le fléau de la migration est évoqué. Toutefois, en ce qui concerne les préjugés antisémites, la proportion de personnes entretenant de tels préjugés en Hongrie est de 63 %, ce qui nous place en troisième position parmi les 16 pays de l’UE évalués[8] dans lesquels la moyenne s’établit à 39 %.
Alors que leur attitude vis-à-vis de l’antisémitisme est très controversée, le gouvernement et les médias officiels brandissent régulièrement des accusations d’antisémitisme à l’encontre de leurs opposants politiques. Ainsi, une campagne féroce est menée contre le parti d’opposition Jobbik, pour stigmatiser son antisémitisme rampant. Les partisans d’Orban omettent toutefois de préciser que le Jobbik, initialement antisémite et fasciste, a depuis lors abandonné ces idées, pour se contenter d’attaquer le gouvernement sur une base nationaliste, conservatrice et anticorruption.
À l’époque, le président de la plus grande organisation juive, la Fédération des communautés juives de Hongrie (Mazsihisz), qui hésitait à se joindre à la campagne de propagande anti-Jobbik, a également fait l’objet de nombreuses accusations lui reprochant de « […] ne [pas] prendre au sérieux la lutte contre l’antisémitisme ». Le gouvernement (et ses médias) critique beaucoup moins le parti Mi hazánk [Notre patrie], lequel perpétue la tradition d’extrême droite du Jobbik sans, cependant, faire montre d’une réelle hostilité à l’égard du gouvernement.

George Soros, Wikipédia Commons
George Soros est également régulièrement accusé d’antisémitisme (!) par les médias gouvernementaux, en raison de son soutien à des organisations anti-israéliennes. Mais ces médias vont plus loin encore, relayant de manière récurrente l’allégation absurde selon laquelle Soros, alors qu’il se cachait des nazis en 1944, aurait participé au pillage des biens de ses coreligionnaires juifs. Ces organes de presse se paient ainsi au passage le luxe de donner une leçon de morale à un survivant de la Shoah.
Enfin, il convient de mentionner que l’antisémitisme d’extrême gauche est actuellement très faible en Hongrie, seuls quelques articles comparant Israël à l’Allemagne nazie étant publiés dans certains médias de la gauche pure et dure. Le courant dominant de la gauche lutte en effet pour sa survie dans une Hongrie nationaliste et autoritaire. Mais, contrairement à la Pologne ou à la Russie, la gauche hongroise est dépourvue de toute tradition antisémite profonde, à l’exception de l’antisionisme étatique hérité du régime communiste.
La Hongrie ne connaît pas non plus d’antisémitisme islamique, dans la mesure où le gouvernement utilise les « migrants » comme épouvantails et empêche l’immigration, notamment celle en provenance de pays musulmans.
II. La vision du monde du « système illibéral »
Je vais tenter de replacer ces faits contradictoires dans un contexte plus large.
Le système de valeurs ultraconservateur et réactionnaire de Viktor Orbán, qu’il qualifie d’« illibéral », est l’exact contraire de celui prôné par l’Union européenne (généralement désignée sous l’appellation de « Bruxelles » dans la communication du gouvernement, avec une connotation clairement péjorative). Ce qui est bon pour eux est mauvais pour nous et inversement. Cette attitude se reflète également dans la politique à l’égard des juifs.
La vision du monde de l’Union européenne est laïque et humaniste, celle du régime d’Orbán, religieuse et antimoderne. Plus d’un État membre de l’UE restreint la pratique religieuse juive (en interdisant ou en tentant d’interdire l’abattage casher et la circoncision) pour des raisons humanistes. Le régime d’Orbán, en revanche, ouvre grand la porte à la pratique religieuse juive : il a subventionné l’établissement d’un abattoir casher et encourage le tourisme de pèlerinage juif. Il ne manque pas non plus de critiquer l’UE pour avoir restreint la liberté de culte des juifs.
L’idéologie illibérale dépeint les Hongrois comme des victimes et non comme des bourreaux. En conséquence, on constate un manque d’introspection et l’image que la nation se fait d’elle-même reste intacte
L’attitude à l’égard de la Shoah est fondamentalement différente dans les deux « camps ». Dans les États membres de l’Union situés à l’ouest du continent, il est généralement admis que la nation porte la responsabilité morale de la destruction des juifs du pays et qu’il n’est pas possible de faire porter ce fardeau à d’autres. Cela a conduit à une grave crise de la conscience nationale traditionnelle, laquelle a été remplacée par d’autres idéologies (multiculturalisme, antiracisme, droits des minorités). L’idéologie illibérale prend le contre-pied : elle dépeint les Hongrois comme des victimes et non comme des bourreaux. En conséquence, on constate un manque d’introspection et l’image que la nation se fait d’elle-même reste intacte. Le culte silencieux voué à Horthy (qui s’est allié à Hitler après 1938) ne pourrait pas être possible autrement.
Article associé

Reportages
Un nouveau pacte pour les Juifs de Hongrie
    •    János Gadó
    •    26 avril 2021
L’Union européenne s’est donné pour valeurs cardinales le multiculturalisme, l’inclusion et l’antiracisme. Ces idéaux solidement ancrés placent souvent l’UE en porte-à-faux avec la politique israélienne à l’égard des Palestiniens. Par ailleurs, il leur arrive aussi d’être détournés à des fins antisémites par l’antisionisme militant, qui cherche à exclure l’État d’Israël du concert des nations en l’accusant d’être intrinsèquement raciste, génocidaire[9], etc. L’attitude de l’UE à l’égard d’Israël se révèle ainsi souvent fondamentalement en tension, Bruxelles acceptant le principe d’un État juif, tout en lui adressant une critique particulièrement acérée. Il n’y a pas de meilleur exemple que Josep Borrel, Haut représentant de l’Union pour les affaires étrangères et la politique de sécurité, dont la rhétorique anti-israélienne véhémente — surtout depuis le 7 octobre — continue d’exacerber les tensions entre l’UE et l’État hébreu.
Nationaliste et confessionnel, le régime d’Orbán tolère, mais à peine, le multiculturalisme (voir le commentaire d’Orbán sur le « mélange des races ») et considère l’inclusion comme un terme codé pour désigner l’immigration. Dans le vocabulaire officiel, les migrants sont le plus grand danger auquel la Hongrie doit faire face pour protéger l’Europe chrétienne. 
Sur ce terrain confessionnel, nationaliste et anti-immigrés, le régime d’Orbán considère le gouvernement Netanyahou comme un allié. La Hongrie soutient fréquemment Israël au sein de l’UE. Quant à la presse gouvernementale, elle vilipende souvent les reportages des grands médias occidentaux — critiques à l’égard d’Israël — en les taxant d’antisémitisme.

Le Ministre hongrois des Affaires étrangères Péter Szijjártó, Wikipédia Commons
Depuis le 7 octobre 2023, le ministre hongrois des Affaires étrangères Péter Szijjártó s’est prononcé à plusieurs reprises en faveur d’Israël, battant plus d’une fois en brèche la position collective de l’UE. (Tout comme il s’est exprimé à de nombreuses reprises en faveur des intérêts russes et contre une attitude européenne unie de soutien à l’Ukraine.)
Figure légendaire du multiculturalisme et de l’inclusion, George Soros est devenu une cible presque incontournable de la propagande orbaniste. Citant certains auteurs israéliens, la presse inféodée au régime soutient qu’attaquer Soros ne relève pas de l’antisémitisme. Pourtant, au-delà de la dénonciation de sa position anti-israélienne, Soros est souvent dépeint sous des traits (milliardaire dépourvu de sentiments, cosmopolite et spéculateur) relevant des stéréotypes antisémites les plus tenaces.
Il ressort clairement de ce qui précède que lorsque l’UE remet en question les pratiques religieuses juives ou la politique israélienne, Orbán les accepte comme elles sont, ce qu’il ne manque jamais de souligner, se présentant comme l’ami des juifs. Lorsque l’UE fait preuve d’acceptation de l’autre (multiculturalisme et antiracisme), le régime d’Orbán ne fait preuve d’aucune ouverture d’esprit. Lorsque l’UE s’engage sur la voie de l’examen de conscience (commémoration de la Shoah), le régime d’Orbán ne peut s’y résoudre, car dans l’image qu’il se fait de lui-même, la nation ne peut être qu’héroïque ou victime.
Sur le terrain confessionnel, nationaliste et anti-immigrés, le régime d’Orbán considère le gouvernement Netanyahou comme un allié.
Comme nous l’avons mentionné plus haut, une nostalgie discrète (du moins non officielle) de Horthy fait partie intégrante de la vision du monde d’Orbán. Miklós Horthy, régent de Hongrie entre 1919 et 1944, était un antisémite convaincu, conformément à l’esprit de l’époque. Il a cherché à marginaliser les juifs, qui avaient pourtant joué un rôle clé dans la modernisation de la Hongrie. Orbán s’inspire de l’exemple de ce personnage, sans pour autant embrasser l’antisémitisme. Le zeitgeist post-Shoah ne le permet pas. Par conséquent, il ne cherche pas à marginaliser les juifs, mais à leur donner une place et un rôle dans sa grande vision de la nation. Ce rôle consiste avant tout à asseoir la bonne réputation de la Hongrie dans le monde et à protéger le gouvernement contre les accusations d’antisémitisme. Le soutien indéfectible à Israël avant et après le 7 octobre peut être considéré comme un élément de cette stratégie.
Pour peu que les juifs hongrois soient prêts à déclarer dans les forums internationaux qu’ils vivent sans être inquiétés dans le cadre du « système de coopération nationale » (dont l’acronyme hongrois est NER) orbaniste, alors le gouvernement, fort de son pouvoir autoritaire, leur garantira cette vie paisible. Tel serait le pacte — non écrit ni déclaré — proposé par le régime d’Orbán. Si la grande majorité des juifs hongrois, qui honnissent la nostalgie dont Horthy fait l’objet, ne sont pas disposés à jouer le rôle qui leur est proposé, leurs organisations réagissent de diverses manières.

Le Régent de Hongrie Miklós Horthy de Nagybánya avec Adolf Hitler, Wikipédia Commons
III. La réaction des juifs au régime illibéral
Le peu de juifs hongrois ayant survécu au nazisme et au communisme déteste profondément les régimes autoritaires. Libéraux, antiracistes et favorables aux minorités, ils se rapprochent du portrait que font les gens des juifs new-yorkais. Ils adhèrent plus ou moins aux mêmes valeurs que George Soros, qui, à partir de 1980, a beaucoup contribué à faire évoluer la Hongrie vers la démocratie libérale. Par conséquent, s’il y a un groupe de personnes en Hongrie qui n’est pas réceptif à la politique orbaniste de diabolisation de Soros et de dénigrement de Bruxelles, ce sont certainement les juifs.
Ces observations sont étayées par une enquête exhaustive menée auprès des juifs de Hongrie en 2017[10]. Les données révèlent que les valeurs et les habitudes culturelles de la communauté juive en Hongrie reflètent des tendances libérales en net contraste avec la moyenne nationale. En ce qui concerne leurs préférences politiques, 1 % seulement des 1 879 personnes interrogées ont déclaré qu’elles voteraient pour le Fidesz. Dans le même temps, 72 % des répondants considèrent que les médias gouvernementaux sont antisémites. Un constat qui illustre la défiance de cette minorité envers le pouvoir en place depuis 2010 et ses relais médiatiques.
Aucune enquête sur l’opinion des juifs hongrois n’a été réalisée après le 7 octobre. Ceux-ci sont manifestement divisés devant le paradoxe suivant : la presse gouvernementale nationaliste et antidémocratique soutient Israël, tandis que la presse d’opposition libre et démocratique est beaucoup plus critique. Toutefois, les principales organisations confessionnelles juives ont clairement salué la position pro-israélienne du gouvernement.
Après l’expérience traumatique de la Shoah, on pourrait s’attendre à ce que les juifs soient particulièrement méfiants envers toute idéologie nationaliste à la recherche de boucs émissaires, ainsi qu’au démantèlement des contre-pouvoirs démocratiques au profit d’un régime corporatiste. Et pourtant, force est de constater qu’il existe dans le monde deux grands groupes au sein de la communauté juive qui semblent faire fi de ces mises en garde historiques.
L’un d’entre eux, comme cela a été mentionné, est le groupe des partisans de l’actuel gouvernement israélien, à l’intérieur et à l’extérieur de l’État hébreu. Israël est la cible privilégiée des ennemis des juifs dans le monde d’aujourd’hui. La haine à son égard s’exprimant essentiellement par le truchement d’un langage de gauche, humaniste et favorable à la défense des minorités, une grande partie de l’opinion publique israélienne a commencé à suspecter ces valeurs de gauche, et à douter de la possibilité d’une solution politique au conflit. Cela est devenu encore plus évident à leurs yeux après le 7 octobre. Les hommes politiques israéliens qui ont su tirer parti de cette tendance sont donc en phase avec le régime de Viktor Orbán, sur la base d’une idéologie antimoderne, laquelle rejette également l’idéologie des droits de l’homme. Le paradoxe de cette sympathie mutuelle entre les gouvernements hongrois et israélien se cristallise dans cette affirmation : les deux prétendent « être entourés d’ennemis qui veulent les détruire ». Une rhétorique qui, si elle peut se justifier pour Israël, semble surtout fantasmée dans le cas de la Hongrie.
L’un des gestes les plus importants du mouvement Loubavitch a été de défendre le gouvernement hongrois contre les accusations d’antisémitisme dans le contexte de la campagne anti-Soros.
L’autre groupe est le mouvement hassidique Chabad Loubavitch, dont l’antenne hongroise IMEH est devenue l’alliée juive d’Orbán dans la construction de son système corporatiste. Suivant les préceptes de leur maître, le Rabbi de Loubavitch, les émissaires du Chabad œuvrent mondialement à préparer la voie du Messie en diffusant la Torah auprès des juifs. Dans ce but, ils construisent un réseau institutionnel aussi large que possible en s’appuyant volontiers sur les autorités locales, quitte à cautionner ces dernières. Le fait que ces autorités relèvent d’un pouvoir autoritaire est perçu non pas comme un obstacle, mais comme un avantage puisque les dispensant de certaines formalités « encombrantes » propres aux démocraties. C’est le cas notamment en Russie et en Hongrie.
Slomó Köves, le talentueux et ambitieux leader politique du mouvement Chabad en Hongrie, s’est révélé un bon partenaire pour le gouvernement hongrois. Il a beaucoup fait pour présenter le gouvernement Orbán aux cercles juifs orthodoxes américains et israéliens. Il a publié des photographies spectaculaires de réunions entre des représentants du gouvernement hongrois et des rabbins orthodoxes. Ainsi, la rencontre entre Orbán et le grand rabbin ashkénaze israélien David Lau peut se révéler un contre-argument efficace en cas d’accusation d’antisémitisme à l’encontre du gouvernement.
L’un des gestes les plus importants de l’IMEH a été de défendre le gouvernement hongrois contre les accusations d’antisémitisme dans le contexte de la campagne anti-Soros. « Soros apparaît aux yeux du public non pas comme un juif, mais comme un symbole du capitalisme mondial. En taxant la campagne d’antisémitisme, nous validons nous-mêmes le paradigme selon lequel “le capitalisme mondial est égal à la juiverie” »[11], avait déclaré M. Köves à l’époque.
Le projet de la Maison des Destins, mentionné plus haut, qui visait à faire passer la responsabilité de la Shoah en Hongrie à l’ensemble de l’humanité a été repris par Slomó Köves en 2018. Même si cette entreprise a échoué[12], elle reflète la loyauté de Slomó Köves envers le système NER. Ladite loyauté a toutefois ses limites, puisque l’intéressé a cru bon de protester contre l’article de journal susmentionné appelant à la réhabilitation de Horthy[13].
L’ IMEH a donc été intégrée en douceur dans le système corporatiste du NER[14]. Au cours des vingt dernières années, elle s’est dotée d’un système institutionnel qui rivalise avec celui du Mazsihisz autochtone (fondé en 1867). Le soutien de l’État se chiffre en dizaines de millions de dollars<footnote>« Les huissiers à la porte — La dette de l’EMIH se chiffre en milliards » (Szombat.org)</footnote>. La tragédie du 7 octobre a renforcé la coopération entre l’IMEH et le gouvernement. Le site Web “Neokohn”, géré par l’IMEH, est un fervent défenseur d’Israël et entretient donc de bonnes relations avec d’autres médias gouvernementaux. Le 7 octobre a également mis un frein à l’escalade des luttes au sein de la communauté juive de Hongrie.
Le gouvernement intervient aussi discrètement au nom de l’IMEH en cas de luttes internes au sein de la communauté juive. Il a récemment confirmé les dirigeants affiliés à l’IMEH issus de la communauté orthodoxe. Par son intégration réussie au sein du système corporatiste NER, l’EMIH est parvenue à phagocyter la respectable communauté orthodoxe juive de Hongrie, certes de taille modeste, mais riche d’une longue tradition. Malgré tous ces efforts, l’IMEH n’est parvenu à obtenir le soutien que de 2549 juifs hongrois, ce nombre correspondant à celui des contribuables hongrois qui, en vertu de la loi hongroise, leur ont fait don d’un pour cent de leurs impôts en 2022. Il n’existe malheureusement pas d’autre indicateur fiable du soutien du public aux organisations religieuses en Hongrie.

Mazsihisz, la Fédération des communautés juives de Hongrie
Mazsihisz, la plus grande organisation de juifs hongrois, est parvenue quant à elle à séduire 12 612 donateurs et fédère par conséquent la majorité des juifs hongrois fortement assimilés. Le prédécesseur de Mazsihisz avait été fondé en 1868 pour représenter les juifs d’orientation “néologique” (perçue à l’époque comme progressiste, même si elle apparaît aujourd’hui comme conservatrice). Les juifs néologues se déclarent hongrois de par leur nation et juifs de par leur religion. Tout au long de son histoire, la direction du mouvement néologique est restée loyale au pouvoir en place : aussi bien pendant l’année tragique de 1944 que pendant l’ère communiste. Paralysée par deux types de totalitarisme, l’organisation ne peut plus guère prétendre s’occuper de liberté depuis 1989, et son obsolescence a été un sujet de raillerie dans les cercles juifs hongrois pendant de nombreuses années.
Seul András Heisler, élu président en 2013, a tenté de changer de cap, en imprimant consciemment à Mazsihisz une orientation moderne, inclusive et libérale. Ce faisant, il n’a pas eu peur d’entrer en conflit avec le gouvernement. Lorsque ce dernier a érigé un mémorial dans le centre de Budapest en 2014, à l’occasion du 70e anniversaire de la Shoah hongroise, en vue de dépeindre les Hongrois et les juifs comme des victimes de l’agression allemande, Heisler a cessé de coopérer avec le pouvoir en place et les membres de Mazsihisz l’ont soutenu jusqu’au bout. Par la suite, Mazsihisz n’a pas participé aux programmes de commémoration de la Shoah organisés par le gouvernement. Heisler a également eu le courage de demander au Premier ministre de mettre fin à la campagne anti-Soros, en attirant l’attention sur ses connotations antisémites. Toutes ces initiatives ont rehaussé le prestige de Heisler — et celui de Mazsihisz, longtemps méprisé — dans le pays et à l’étranger[15].
Pendant cette période, Heisler a cependant éprouvé de sérieuses difficultés dans la modernisation du système institutionnel inefficace de Mazsihisz. Ainsi, l’organisation n’a pas été en mesure de déployer des outils modernes pour lutter contre l’antisémitisme et n’a pas obtenu de résultats significatifs dans ce domaine.
La “tolérance zéro” à l’égard de l’antisémitisme, pour reprendre les termes du Premier ministre, ne signifie qu’une seule chose : le régime se réserve le droit de dire qui est ou ce qui est antisémite dans une situation donnée.
La surveillance systématique des actes antisémites a été lancée en 2012 par l’énergique Slomó Köves, lequel a créé dans ce but la Fondation pour l’Action et la Protection (TEV, selon son acronyme hongrois) avec la participation de plusieurs organisations juives (dont Mazsihisz). Cet organe, après s’être montré très actif dans un premier temps, a ensuite été lâché par les autres organisations juives sous prétexte qu’elles n’avaient aucune influence sur son fonctionnement réel[16]. 
Le projet le plus important de TEV a été l’enquête comparative sur l’antisémitisme dans 16 pays, mentionnée plus haut, réalisée en 2020. Cette étude coûteuse a été largement financée par le gouvernement hongrois, lequel a été déçu par les résultats puisque les Hongrois se sont classés très haut en matière de préjugés antisémites. L’enquête, qui a fait l’objet d’un grand battage médiatique au moment de son lancement, a été rapidement oubliée : elle n’est même pas mentionnée sur le site Web de TEV[17]. Par la suite, l’activité de TEV s’est ralentie — chacun de ses rapports mensuels ne mentionne qu’un ou deux incidents. Pendant ce temps, elle continue à recevoir 500 millions HUF (1,5 million USD) par an de fonds publics.
IV. Conclusions
Dans les circonstances décrites ci-dessus, la “tolérance zéro” à l’égard de l’antisémitisme, pour reprendre les termes du Premier ministre, ne signifie qu’une seule chose : le régime se réserve le droit de dire qui est ou ce qui est antisémite dans une situation donnée. Il peut ainsi, à sa guise, stigmatiser — ou au contraire absoudre — à sa guise des hommes politiques, voire des dirigeants juifs.
La Hongrie se caractérise par un nombre négligeable d’incidents antisémites violents (même depuis le 7 octobre) et une proportion élevée de personnes nourrissant des préjugés à l’égard des juifs. Cette situation diffère notablement de celle régnant en Angleterre ou aux Pays-Bas, où le nombre d’incidents violents est important, mais les préjugés moins ancrés.
Dès lors qu’en Europe centrale, la quête d’ennemis et de “pouvoirs occultes” s’invite dans le débat public, les juifs redeviennent inévitablement la cible désignée, éternel bouche-trou comblant le besoin de bouc émissaire.
Cela explique pourquoi, malgré la mise en sourdine des voix ouvertement antisémites, la proportion d’antisémites en Hongrie est aujourd’hui l’une des plus élevées d’Europe. Cependant, les gens s’abstiennent actuellement d’exprimer cette opinion, parce que le régime qui domine complètement la droite politique attend d’eux qu’ils le fassent.
Ainsi, la situation en Hongrie peut être résumée comme suit : le Premier ministre hongrois garde la main sur les démons qu’il a lui-même contribué à réveiller.
Le 7 octobre a encore renforcé cette politique, dans la mesure où ces événements tragiques peuvent parfaitement se rattacher à l’agenda anti-immigration du gouvernement hongrois, qui brandit la menace des masses et du terrorisme islamiques. Toutefois, compte tenu des bonnes relations du gouvernement avec les pays antidémocratiques (Chine, Russie, Conseil des États turciques), d’aucuns s’interrogent sur la viabilité à long terme des relations cordiales avec Israël.

János Gadó 
Notes
1
« C’est le tribunal de George Soros qui a rendu le verdict sur la punition de la Hongrie », a déclaré Viktor Orbán en juin dernier, après que la Cour européenne de justice a condamné la Hongrie à une amende de 200 millions d’euros pour avoir enfreint la législation européenne en matière d’asile et ignoré un jugement antérieur.
2
Selon le texte, l’image de George Soros comme ennemi idéal a été créée en 2015 par deux conseillers en communication juifs, Arthur Finkelstein et George Birnbaum, pour le compte du gouvernement hongrois. Birnbaum affirme que l’origine juive de Soros n’a pas joué de rôle dans cette stratégie. Pourtant, selon Howard Jacobson, un écrivain britannique, « … lorsque les gens mentionnent le nom de Soros, ils n’ont même pas besoin de dire qu’il est juif, cela est sous-entendu ».
3
Viktor Orbán, « Les valeurs occidentales n’ont pas besoin d’être dépeintes sous un jour peu flatteur, elles sont déjà intrinsèquement peu reluisantes » (promenad24.hu)
4
« Le temps est venu de procéder à une évaluation équitable de Miklós Horthy » (magyarnemzet.hu)
5
Ágoston Balázs, « Csurka a raison aujourd’hui comme hier » (Magyarnemzet.hu)
6
La révolution des Asters, parfois nommée révolution des Chrysanthèmes, a été lancée en octobre 1918 par le comte Mihály Károlyi et abouti à la fondation de l’éphémère République démocratique hongroise, laquelle fut renversée dès mars 1919 par une autre révolution — d’inspiration communiste — voir la note qui suit. Cette nouvelle République des Conseils de Hongrie sera elle aussi de courte durée.
7
Cette unité d’élite de la police politique dans l’éphémère République des Conseils de Hongrie de 1919 est devenue par la suite le symbole de la terreur communiste dans la propagande nationaliste.
8
L’étude portant sur 16 pays a été coordonnée par le sociologue András Kovács, professeur à l’Université d’Europe centrale. Pour plus de détails, voir ci-dessous.
9
Et comment ne pas voir que le slogan « Israël fait aux Palestiniens ce que les nazis ont fait aux juifs » reflète le désir profond de ses colporteurs de se dégager de la responsabilité de la Shoah, autre boussole de l’UE ?
10
András Kovács, Ildikó, Barna, « Juifs et judaïsme dans la Hongrie contemporaine : Résultats d’une enquête sociologique » (Szombat) (en hongrois avec un résumé en anglais page 207.
11
« Netanyahou : la campagne anti-Soros n’est pas antisémite », Zsido.com
12
Il y a quelques mois, le président nouvellement élu de Mazsihisz a présenté une proposition : le bâtiment de la Maison des Destins devrait être rattaché à l’actuel Centre commémoratif de l’Holocauste en tant que département éducatif.
13
« Il ne faut jamais fausser la justice — Slomó Köves sur la réévaluation du rôle de Miklós Horthy » (Index.hu)
14
L’EMIH fait référence à une étude prétendument réalisée par l’Institut de recherche sur la politique juive (JPR) en 2022 : « Une étude novatrice combinant diverses mesures de l’expérience juive a conclu que la Hongrie et l’Italie sont actuellement les pays les plus accueillants pour les Juifs en Europe ». Cependant, cette étude intitulée « L’Europe et les Juifs : un indice par pays du respect et de la tolérance envers les Juifs » soulève des interrogations, car elle n’est pas disponible sur le site Web dudit JPR qui est censé l’avoir commanditée.
15
Pendant plusieurs mois, une véritable campagne de dénigrement a été menée contre Heisler et ses soutiens par un site Web au nom évocateur : Smúzoló (rumeurs). Fait troublant, ce site diffamatoire était géré par des juifs anonymes, mais manifestement bien informés et influents au sein de la communauté. « Le président sortant de Mazsihisz : “J’ai rencontré une grandeur et une profondeur humaines étonnantes” » (szombat.org)
16
Kata Vörös, « Nous célébrons la haine et le combat » (es.hu)
17
L’étude est disponible en anglais sur le site Web de la Ligue d’action et de protection, la branche internationale de TEV.

Dan Ungureanu. Despre charisma profesorilor și despre învățămînt în general

 Sursa https://www.contributors.ro/despre-harisma-profesorilor-si-despre-invatamint-in-general/

Despre charisma profesorilor și despre învățămînt în general

Dan Ungureanu

13/09/2024

61

11129

Predau de 24 de ani încoace, dintre care 13 în străinătate. Am predat pe două continente, în trei limbi (română, franceză, engleză) în patru țări (România, Franța, Canada, Cehia) de la clasa zero la gimnaziu, la liceu, la universitate, la învățămîntul pentru vîrsta a treia.

Am avut elevi și studenți cam din toate țările (și din Honduras, și ciuvași și nogai și druzi și afgani) și de toate condițiile sociale, umile femei indiene din afara castelor sau înfipte brahmane la Crips.

Cred, prin urmare, că știu ceva despre învățămînt.

Sînt vreo două sute de mii de profesori în România. Nu le poți cere tuturor să fie harismatici. E o prostie. Se tot vorbește de profesori „cu har” care „farmecă” și care „fac materia să fie interesantă”. E o prostie, e pură retorică politică și mediatică, absolut toxică pentru bunul mers al educației.

Dintre toți predictorii pentru rezultate școlare bune, unul singur a fost mereu fiabil în orice condiții: veniturile părinților. Copiii de părinți bogați au rezultate școlare bune. Punct.

1. Școala nu mai funcționează fiindcă nu mai e un ascensor social. Între 1955-1975, grosso-modo,  România se industrializează, ceea ce duce la urbanizare. În aceeași perioadă trei milioane de copii din mediul rural merg la școli și ajung maiștri, ingineri, profesori, medici – 150 de mii pe an. Avea rost să înveți, învățătura te făcea maistru sau inginer, te ducea la oraș.

După 1990, România a încetat să se urbanizeze. Proporțiile între urban/rural sînt în 2024 cele din 1990.  

Singurul ascensor social e plecarea în străinătate. 

Proporția copiilor fii de agricultori care ajung la facultate în 2023 e foarte mică.

Abandonul școlar e endemic și grav. E doar vina politicienilor că au creat acest haos în educație, schimbînd des miniștrii educației, făcînd reforme inutile după reforme inutile, și transformînd doctoratele în simple brelocele. Și au creat zeci de universități de carton.

2. Nimeni nu mai crede în învățămînt și în capacitatea lui de a crea o societate educată politic, un corp de cercetători științifici cu influență, sau tineri cu idei noi valorificabile în industrie. Nici politicienii, care trimit șoferul la rectorat să le aducă diploma de doctorat și să o lase secretarei. Nici profesorii, plătiți rău, cu norme instabile și mereu schimbate. Nici elevii, cărora nu le mai pasă de școală. Cei mai buni, crème de la crème, primii 1%, pleacă să studieze la universități în străinătate și rămîn acolo. Nimeni nu mai crede în învățămîntul românesc. 

Pur și simplu, învățămîntul nu mai e un domeniu separat și autonom de politică, ci e complet la cheremul partidelor politice. Oamenii intră în politică, și, pe măsură ce urcă politic, adună și diplome. De licență, de bacalaureat.  

3. Serviciile de informații otrăvesc tot peisajul educației. Laurențiu Baranga a terminat 10 clase la Băbeni, Vîlcea, și a lucrat ca strungar la Uzina Mecanică de Armament Băbeni. A avut apoi o fabrică de cherestea. A intrat în politică în 2012 în partidul fostului șef SIE Traian Răzvan Ungureanu. 
Cu complicități la nivel înalt, obține o diplomă de bacalaureat în alb, în 2005. Atunci se și înscrie la facultate, la universitatea ecologică București, fabrică de diplome. A ieșit diplomat în 2008. Anii 2006-2007 fost anii cu cei mai mulți studenți după 1990.  Nu pierde vremea și între 2008-2011 își dă doctoratul în management la universitatea Valahia din Tîrgoviște, și simultan e asistent universitar la universitatea Titu Maiorescu. Devine repede lector, în 2011, conferențiar în 2012. În 2009 e angajat la ORNISS, instituția care avizează cine are acces la secrete de stat.

Trecuseră abia patru ani de cînd își falsificase diploma de bacalaureat, dar, fiind bogatul patron al unei fabrici de cherestea, și mason, educația sa nu mai avea nici o importanță: adevăratele culoare de validare și ascensiune socială în românia sînt cu totul altele decît educația.

Ulterior devine director adjunct la ORNISS. În 2016 e membru ARACIS, instituția care verifică calitatea universităților.  În 2020, ministrul de finanțe Florin Cîțu îl numește șef al Oficiului de prevenirea spălării banilor. Trecuseră abia 15 ani de cînd își lipise poza pe o diplomă de bacalaureat falsă.

Scandalul apare abia în 2020, deși tribunalul dăduse sentința de anulare a diplomei de bacalaureat în 2016. Patru ani înainte.

Laurențiu Baranga – și toți oamenii politici – și-au luat diplomele din mers, odată cu cariera politică – bătîndu-și joc de cei care chiar învățaseră. Clasa politică a dezvrăjit educația.

Prim-ministrul Marcel Ciolacu e și el printre cei cu bacalaureatul și cu licența luate la andropauză. Și șeful Transelectrica (10 000 euro salariu), unu, Marius Carașol, ajunsese director cu o diplomă de inginer falsificată. Elena Lasconi, candidata USR la postul de președinte, are și ea o diplomă de licență din cele mai amărîte – facultatea de economie la branșa din Deva a Universității Ecologice – celebra tiparniță de diplome. Diploma îi trebuia strict ca să zică și ea că are studii superioare – lucra la televiziune, puțin îi păsa.

România e în continuare o țară autoritară, totalitară, în care politicienii cer și obțin ce diplome vor. Iar toți ceilalți devin cinici. 

4. Economia de după 1990 s-a schimbat: a crescut numeric sectorul terțiar, sectorul de servicii, a crescut numărul de vînzători, bodyguarzi, șoferi. Industria a devenit o industrie de asamblaj, care are nevoie doar de mînă de lucru necalificată. Industria a devenit ceva necalificat. Agricultura a rămas una de subzistență, complet nerentabilă. Practic, nu mai e nevoie de ingineri absolvenți de facultăți. Numărul de copii s-a înjumătățit față de 1990 (și e nevoie de tot mai puțini profesori). E nevoie de tot mai puțini profesori pentru motivul pur cantitativ că sînt mai puțini copii; și e nevoie de tot mai puțini absolvenți de facultate din două motive: fiindcă, în amonte, anii 2000-2010 au creat o inflație de diplome; iar în aval joburile disponibile sînt necalificate.

5. Studenții lucrează. Ceea ce era rar și aproape necunoscut înainte de 2000, a devenit ceva curent ulterior. Pînă spre 2005, tinerii se înscriu la facultate ca să nu devină direct șomeri. E perioada în care dispar concursurile de admitere la mai toate facultățile, tinerii se înscriau și gata. După 2010, studenții au început să muncească și să dea mai rar pe la școală.  Facultate de trei ani, nu de patru, prezență sub 50 %: studenții din 2024 studiază în total cam 33% din ce studiau cei care terminau facultatea în 2000.  

Paradoxal, deși România are cel mai mic procent de populație cu studii superioare din Europa, are și populația cu cele mai slabe și inconsistente studii superioare. E cea mai slab educată populație din Europa. 

Distribuie acest articol

Articole pe aceeasi tema

• Despre morti, ca si despre vii, doar adevarul: Unitatea amorala a unei vieti
• Despre manageri, lideri și rolul universităților în formarea elitelor
• It’s a feature, not a bug. Despre caracterul vag al regulilor (prohibitive)
• Patriotism incult și kitsch. Scurt comentariu la un text anonim și viral despre limba română