Vasile Stoica – Noi și sașii. Sursa https://culturaromana.ro/vasile-stoica-noi-si-sasii/
Oricât
am fi de optimişti şi-am tăgădui progresele ungurizării, lucrul acesta e
totuşi adevărat şi ne ameninţă tot mai năvalnic. Deocamdată nu e în
primejdie de ungurizare în centrul Ardealului sau în ţinuturile unde
Românii locuiesc în mase compacte, ci la margini şi în Secuime, unde
talazurile ungurismului în fiecare clipă rup câte o bucată din litoralul
nostru. Dar va veni vremea când şi în centru vom fi aşa de slabi, încât
vom putea fi doborâţi. Să ne gândim cu toată seriozitatea la această
primejdie căci e cu mult mai grozavă, decum ne-am închipuit-o vreodată.
Dacă se va continua aşa, în
40-50 de ani puterile noastre sunt sleite, iar noi suntem înfrânţi şi
nimiciţi fără milă. Şi când Ardealul românesc va fi înfrânt şi ajuns în
mâna unui neam hrăpăreţ şi pătimaş cum sunt Ungurii, ştie Dumnezeu ce se
va alege şi de restul neamului nostru. Sunt aşa de negre aceste
vedenii, încât nici nu îndrăznim să ne gândim la ele! Doborârea
stăpânirii ungureşti e mântuirea noastră.
Afară de Unguri am avut în
întreg trecutul nostru, cum avem şi astăzi, un duşman tot aşa de
ireductibil şi care tot aşa de mult ar dori nimicirea noastră: poporul
săsesc.
S-a spus în atâtea rânduri
că acesta e un popor cult că ne-a voit totdeauna binele că a contribuit
la mişcarea noastră culturală, iar unii bărbaţi de-ai noştri când
vorbeau de Saşi, stăteau aproape să-şi ridice pălăria. În realitate
însă, neamul acesta pe cât de mic, pe atât de răutăcios, a ajutat tot
aşa de puţin dezvoltarea noastră, precum au ajutat-o Ungurii. Saşii
niciodată nu şi-au bătut capul cu altceva decât cu stoarcerea cât se
poate de nemiloasă a neamului românesc încăput pe mâna lor.
Colonişti aduşi din
Germania în veacul XII şi XIII, Saşii fură aşezaţi în ţinuturile pe care
le ocupă astăzi, dându-li-se întru toate aceleaşi libertăţi pe care le
aveau Românii şi punându-li-se la îndemână de către regele Andrei II în
1224 câmpuri şi păduri, pe care aveau să le întrebuinţeze deopotrivă cu
locuitorii băştinaşi Români. Aceste ţinuturi fură numite „Fundus Regius”, „Pământul crăiesc”.
Având norocul ca din partea
regilor unguri să li se asigure rând pe rând tot soiul de privilegii,
se întăriră, încât nu se mai putea face nimic în Ardeal fără dânşii.
Organizaţia lor autonomă fu garantată de toţi regii care urmară după
Andrei II. Ajunseră un adevărat stat în stat, conducându-se după
propriile lor hotărâri. În fruntea lor aveau un „conte al Saşilor”,
„comes Saxonum”, care n-avea să se supună locţiitorului regal,
voievodului ardelean, ci numai regelui. El avea să conducă şedinţele şi
să îngrijească de îndeplinirea hotărârilor „sfatului naţional”, ale aşa
numitei „Universităţi”, în care reprezentanţii tuturor ţinuturilor
săseşti chibzuiau ocârmuirea norodului lor.
Dregătorii şi preoţii saşi
nu erau supuşi nici unei autorităţi regale: aveau să se supună numai
„Universităţii” şi dispoziţiilor slujbaşilor ei. La dietele ţării îşi
trimiteau reprezentanţi de al căror cuvânt trebuia să se ţină seama
totdeauna.
Stăpâni astfel încă de la
aşezarea lor pe o organizaţie puternică, autonomă, sprijiniţi cu mari
scutinţe de către regi, nimiciră pas de pas libertăţile Românilor cu
care erau egali la început, puseră mâna pe pământul şi pădurile noastre
şi ne aduseră pe noi, locuitorii băştinaşi ai ţării, într-o adevărată
robie faţă de dânşii. Pământurile pe care ei nu erau decât musafiri,
ajunseră încetul cu încetul adevărata lor proprietate.
Când în veacul XIII şi XIV
se organizează secuimea privilegiată, şi apoi răzbate în Ardeal
boierimea ungurească, Saşii îndată le întind mâna ca împreună să poată
stăpâni mai trainic norodul românesc al satelor. În 1437, împreună cu
Ungurii şi Secuii formează celebra „Uniune a celor trei naţiuni”, al
cărei scop clar era înăbuşirea noastră. Noi ajunserăm şi în pământul
săsesc adevăraţi iobagi ca şi în ţinuturile nemeşilor unguri. E adevărat
că nu slujeam unor boieri, dar în schimb îndeplineam pe seama
comunelor, oraşelor şi slujbaşilor saşi aceleaşi servicii ca şi iobagii.
Când după 1526 în Ungaria
izbucni războiul celor doi regi, Ferdinand şi Ioan Zapolya, în care
interveni şi Petru Vodă Rareş bătând pe Ferdinand lângă Feldioara în
1529, puterea Saşilor crescu şi mai mult. Fiecare dintre rivali voia să
şi-i câştige, şi astfel se supralicitară în dărnicie. Iar întărirea
Saşilor noi o simţeam mai dureros. Comunele săseşti şi slujbaşii
autonomiei lor urmau cea mai nemiloasă stoarcere a satelor noastre de pe
pământul administrat de dânşii. În vreme ce toţi locuitorii Ardealului
dădeau dijmă numai preoţilor lor, Românii din pământul săsesc trebuiau
să dea dijmele totdeauna preoţilor săseşti. Dacă un sat era curat
românesc, deci nu era preot săsesc în localitate, Românii aveau să dea
această a zecea parte din agoniseala lor preotului săsesc din satul cel
mai apropiat. Ba au mers şi mai departe.
Unor sate româneşti le-au
fost impuse tot felul de dări, pe care aveau să le încaseze satele
săseşti, în frumosul sat românesc Poiana, de lângă Sibiu, toţi tinerii
români, când se căsătoreau, trebuiau să plătească o anumită taxă comunei
săseşti Dobârca din apropiere. Şi aceasta din cele mai vechi vremuri
până la 1789.
Satele româneşti aveau să
dea tot felul de muncitori pentru clădiri în oraşele săseşti, pentru
canalizări, pentru ridicări de şosele, aveau să dea servitori gratuiţi
tuturor slujbaşilor saşi. Unele sate până la 1848 fură silite să trimită
câte un om de serviciu la bucătăria primarului oraşului
Sibiu. Cărăuşiile pe seama oraşelor săseşti aveau să fie făcute tot de
Români, şi fireşte fără nici o răsplată. Principii ardeleni având mare
nevoie de sprijinul bănesc al Saşilor, lăsară totul la hatârul lor.
Pe la 1540 Saşii începură
şi la noi o activitate de a ne cuceri la luteranism. În 1544 tipăriră în
Sibiu un catechism pe care îl introduseră chiar cu forţa în comunele
româneşti şi în mahalalele oraşelor. Sprijiniră şi tipăriturile lui
Coresi.
Când însă dieta de la 1550
recunoscu deplină libertate legii luterane, deci o libertate pe care noi
Românii ortodocşi până atunci nu o aveam, Saşii îşi deteră seama că
luteranizarea noastră e o primejdie pentru dânşii: punea mâna pe nişte
drepturi care ne-ar fi sprijinit întrucâtva dezvoltarea şi nu ne-ar mai
fi lăsat să fim exploataţi de dumnealor. Deci nu numai că încetează
orice activitate de convertire în satele noastre de pe pământul lor, ci
se năzuiesc să împiedice şi lăţirea calvinismului în aceste sate. Pentru
ei era cu mult mai avantajos să rămânem aşa, ortodocşi prigoniţi de
stat şi fără putinţa de a ne înălţa câtuşi de puţin capetele, decât să
ne convertim la protestantism, să ni se îngăduie şi nouă oarecari
uşurări şi să începem a ne simţi şi noi oameni.
Hotărârile Saşilor, aduse
pentru exploatarea noastră, care încă în veacul XVI alcatuiam marea
majoritate a locuitorilor din pământul crăiesc, devin tot mai
drastice. În 1582 oraşul Sibiu interzice Românilor până şi pescuitul în
râuri. Şi aceasta fiindcă unii dintre meseriaşii sibieni făceau sport
din pescuit.
În veacul XVII în jurul Sibiului se aduce hotărârea că „dacă
vreun Valach din Poplaca cojeşte un copac făcându-l să se usuce, va fi
spânzurat de creanga copacului; dacă vinovatul nu poate fi prins, comuna
Poplaca are să dea alt Valach ca să fie spânzurat în locul lui”.
Tot atunci Saşii din ţinutul Făgăraşului decid: „Dacă
turma vreunui Valach trece în imaş oprit şi Valachul se împotriveşte cu
arma (bâta!), la dovada martorilor… acest Valach va fi pedepsit cu
moartea. Cu moartea va fi pedepsit şi acela care va da foc sau ameninţă
să dea foc… Dacă vinovatul a fost slugă şi a fugit, în locul lui va fi
omorât Valachul la care slujia”.
Cele mai multe hotărâri le
aduc cu gândul de a îmbogăţi pe preoţii şi ţăranii saşi şi de a umili şi
sărăci pe bieţii Români ca astfel să-i stăpânească mai uşor. În 28
August 1679 sfatul oraşului Braşov aduce următoarea hotărâre: „Dacă în
comuna Râşnov moare un Valach şi nu are copii, pământurile şi averea lui
vor fi moştenite nu de neamuri, ci de cel mai apropiat Sas din
vecinătate. Acelaş lucru are să se întâmple şi dacă mortul are copii,
însă copii sunt căsătoriţi în alt sat, precum şi atunci, când se poate
dovedi că pământurile părintelui mort au fost odinioară săseşti”.
Fireşte, Sasul din vecinătate totdeauna putea dovedi cu martori că pământurile mortului n-au fost româneşti.
La sfârşitul veacului XVII
locuitorii din Răşinari se plâng către comisarii imperiali
dezvăluindu-le toate mişeliile pe care le-au săvârşit Saşii din Sibiu,
luându-le cu forţa câmpurile, pădurile şi supunându-i la tot felul de
sarcini şi batjocuri:
„Noi satul Răşinari,
această plânsoare aducem înaintea Măriilor Voastre, precum a fost
hotarul noastru până unde zic «Vadul Muchii» apoi s-au sculat domnii din
Sibiu şi ni l-au luat până unde se chiamă de către cetate «Livada
Bulgărilor», şi din sus «Livada Tănaciului» şi au făcut pace faţă fiind
domnii 100 de bărbaţi; şi când au făcut acea aşezare şi legătură a fost
leatul 1631 Martie 13 zile. Şi noi satul Răşinari ne-am ţinut de
legătură şi de pacea care s-a făcut atuncea, iară domnii Sibiului nu
s-au ţinut de legătură şi de pace, ce ne-au stricat întâiu scaunul de
lege care au fost, judecând 40 de bătrâni juraţi la judecată de moarte
şi au mânat călăraşi în pădure şi au tăiat furcile de le-au coborât jos.
Şi după aceea s-au pus domnii a stăpâni pădurea în silă şi au zis
domnii de la Sibiu către dregătorii noştri: De acum înainte să bage
porcii în pădure numai domnii şi 40 de bătrâni şi popii şi morarii; iar
noi ne având nici o putere am căutat să-i lăsăm.
Iar după aceea, fiind
judeţ mare Frank, şi Sacs lanăş «bulgăr» (consilier al oraşului) ne-au
oprit să mai bage Românii din Răşinari porc în pădure şi ne-au luat
lunca de fân şi un ştiuc de luncă din sus de către moară… şi pe alt
ştiuc de hotar plătim cu bani, luând acestea toate în silă împreună cu
morile şi au oprit pe tot omul să nu mai aducă cârciumă în Răşinari,
fără numai domnul bulgăr… al lui vin să se vânză…
După aceea, când a fost
judeţ mare domnul Taici, acesta a făcut de au luat de la o stână un caş
şi un berbece, apoi au luat doi caşi şi doi berbeci de la toată stâna;
şi a fost toată vremea aşa. După aceea fiind judeţ mare domnul Bosner şi
bulgăr domnul Ţikelea, au lăsat acei doi caşi şi acei doi berbeci de la
toată stâna şi au cerut bani de la toate stânile, care făcea suma peste
tot fiorinţi 230; şi cerând bani noi n-am voit să dăm, ştiind că sunt
ai noştri munţii de moşie. Apoi văzând domnii că nu dăm banii, ne-au
prins şi ne-au bătut şi au mânat pe domnul Abraham şi pe domnul Rităr şi
domn Lunard, care este judeţ la Miercurea, şi pe domn vaşerbirăul care
este acum — fiind atunci hodnogi — şi au prins pe Bucur Hămbăşan, fiind
deregătoriu, şi pe Manlu Roman şi pe Bucur Ihora şi pe Aliman Băncilă şi
pe Coman Răspop şi pe Bucur Scumpie; şi prin- zându-i au zis către
Hămbăşanu: unde-i judele? El a răspuns: nu ştiu — că judele fugise de
frică; şi pe acei oameni pe care-i prinsese, i-a băgat în
temniţă, bătându-i cât le-a fost voia; şi i-au ţinut prinşi 17 zile şi
până n-au dat banii munţilor, nu i-au slobozit de acolo; şi la un om au
băgat călăraşii calul în casă şi i-au dat fân pe masă şi nu l-au scos
din casă până n-o plătit tot”.
Volniciile acestea sunt apoi tot mai necruţătoare, cu cât Saşii se simt mai ocrotiţi de ocârmuire.
După 1690, când în Ardeal
se înstăpânesc definitiv Habsburgii şi dau mare atenţie poporului săsesc
privilegiat, siluirile ajung aproape de necrezut. Satele româneşti sunt
stoarse de bani. Ţăranii chinuiţi, exploataţi. Mulţi se gândesc la
fugă, încât jupanii saşi hotărăsc să ardă pe rug orice român care vrea
să treacă graniţa.
În multe locuri Saşii dornici de a pune mâna pe pământurile româneşti alungă cu armata pe Români din satele lor.
În 1751 izgonesc astfel pe toţi Românii din cercul Nocrichului. Bieţii oameni rămân pe drumuri în miezul iernii.
Habsburgii, gândindu-se la o
colonizare a Ardealului cu Nemţi din Carintia şi Stiria, trimit în
Ardeal în 1754 pe consilierul Seeberg; iar acesta face toate pregătirile
necesare. Alege satele, unde ar fi bine să fie colonizaţi Nemţii, şi
îndeamnă pe Saşi, să-i izgonească pe Români de acolo. Saşii îndată
alungă pe Românii din Slimnic, Şura Mică şi Vurpăr, aproape de Sibiu,
nimicindu-le întreaga gospodărie.
În multe ţinuturi abuzurile
au dat naştere unor adevărate revolte. Românii din Valea Rodnei în
acelaşi an 1754 bătură pe slujbaşii saşi şi se răzvrătiră împotriva
administraţiei lor. Iar cu 4 ani mai târziu se plâng cu multă durere
împărătesei Maria Terezia că Saşii calcă în picioare toate drepturile
dumnezeeşti şi omeneşti, cer dijme şi dări peste dări, cer bani după
fiecare vită, zicând că pădurile şi câmpurile sunt ale lor, apoi măresc
necontenit sumele acestor dări. „Dacă le place, ori avem ori nu avem
de lucru, trebue să plecăm la vânat, căci altfel ne prind şi ne bat…
dacă nu poţi plăti, te prind, te leagă, te închid, ridică în toate
satele furci de spânzurat, îţi leagă pietre de picioare şi te
batjocoresc şi chinuiesc, până ce dai banii… Iau atâta de la noi, cât nu
putem da, şi nu vor să ne dea niciodată chitanţe de cât am dat, ci mai
vin comisarii, care ne arată răvaşurile unde putem vedea că am dat mai
mult decât se cuvenia; iar dacă îi rugăm să ne dea înapoi banii ce i-am
dat pe deasupra, ei râd şi spun: vi-i plăteşte crăiasa!”.
Şi asupririle şi izgonirile
Românilor din satele lor continuă şi mai departe. În 26 Aprilie 1776
oraşul Sibiu hotăreşte alungarea Românilor din comunele Şura Mare,
Hamba, Slimnic, Vurpăr, Noul Săsesc, Caşolţ, Guşteriţa, Bradu şi Roşia
Săsească. Cu câteva zile mai târziu bieţii Români din aceste sate sunt
cu toţii muritori de foame pe drumuri, iar gospodăria lor ajunge pe
mâini săseşti. Se făcură plânsori la ocârmuire, se făcură anchete şi în
sfârşit trebui să intervină însuşi guvernatorul, baronul Brukenthal şi
să declare că: satele curat româneşti au la pământ şi păduri aceleaşi
libertăţi ca şi cele săseşti; de asemenea aceleaşi libertăţi le au şi
Românii care trăiesc în unele comune împreună cu Saşii; toţi Românii de
pe pământul săsesc sunt pe deplin liberi de a-şi organiza gospodării şi
de a-şi face clădiri, după bunul lor plac.
Cu toate acestea Românii nu
se mai putură întoarce la vetrele lor decât abia târziu către 1800,
când fireşte nu mai erau în viaţă decât vreo câţiva dintre cei izgoniţi.
Nu e astfel nici o mirare
dacă şi astăzi poporul cel mai bogat în Ardeal sunt Saşii. În
gospodăriile admirabile ale ţăranilor saşi, în averile instituţiilor lor
e truda şi sunt lacrimile a sute de generaţii româneşti exploatate mai
rău decât nişte cete de robi.
Când în 1792 Românii înaintează împăratului cererea lor „Supplex Libellus Valachorum” şi
în dieta de la Cluj e vorba despre Români, Saşii declară cu toată tăria
că pe teritoriul regesc Românii nu sunt băştinaşi, ci sunt veniţi din
ţările vecine că niciodată n-au avut nici un drept, şi că deci e
nemaipomenită îndrăzneală din partea lor să ceară ceea ce nu li se
cuvine.
În sfaturile oraşelor săseşti şi mai ales în şedinţele „Universităţii”
cu toţii ţipară că orice concesiune li s-ar face Românilor e o
primejdie pentru Saşi. Înaintară apoi o mulţime de memorii împăratului,
ba scoaseră şi broşuri în Viena ca să combată cererile noastre. Şi
năzuinţa lor izbuti: Românii din ţinuturile săseşti şi după revoluţia
franceză rămaseră în aceeaşi stare umilită în care erau până atunci.
Când în 1837 episcopul Moga
înaintează dietei din Sibiu un memoriu cerând o uşurare pe seama
Românilor din pământul săsesc, Saşii nici nu vor să audă de cererile
lor, ci aruncă la coş memoriul. În 1842 însă cererea se repetă cu şi mai
mare stăruinţă fiind înaintată nu numai de episcopul Moga, ci şi de
colegul său unit, episcopul Lemenyi, care afirmau cu mare tărie
drepturile Românilor uzurpate de Saşi. „S-ar părea că vrem să împrumutăm soarelui lumină, dacă ne-am apuca să dovedim pe larg dreptul egal al Românilor cu Saşii” — zic episcopii în memoriul lor. Dieta însă e surdă şi de astă dată.
Nici nu putea fi
altfel. Ungurii câştigaseră tot mai multă putere, iar Saşii, după
vechiul lor obicei căutau să se dea cu cel tare. Până ce curtea de la
Viena ţinea în frâu pe Unguri, Saşii erau alături de dânsa. După 1830
însă, când Ungurii începură să se ridice impetuos împotriva Vienei,
Saşii trecură de partea acestora. Între ei se născu o legătură strânsă,
frăţească, al cărei scop în mare parte era asuprirea noastră.
Anul 1848 aducând egala îndreptăţite a popoarelor, „Universitatea”
săsească, nemaiavând încotro, se în voieşte şi ea ca în sfaturile
comunale să fie primiţi şi Români, de asemenea ca diferite comune să
sprijinească pe preoţii români şi admite ca şi copiii Românilor să poată
intra la meserii, dar numai „când vor fi împlinite toate condiţiile de cari atârnă primirea ucenicilor şi îndreptăţirea de a putea fi meseriaş”. Iar
condiţiile fiind stabilite de dânşii, era firesc că Românii niciodată
nu corespundeau celor ce li se cereau. Ridicarea unei clase de
industriaşi români trebuia înăbuşită, deoarece ar fi fost în paguba
industriaşilor Saşi.
Când în preajma dietei din
Mai 1848 se discuta în toate părţile chestia unirii Ardealului cu
Ungaria, iar Românii în adunarea de la Blaj se rostiseră împotriva ei,
Saşii ţinură şi ei o întrunire, se înţeleseră să admită unirea şi în
şedinţele dietei din 29 Mai votară cu toţii alături de Unguri. Îndată ce
însă armatele împărăteşti începură să pătrundă în Ungaria, Saşii
părăsiră cu toţii pe Unguri, se declarară credincioşi împăratului şi
rămaseră sub aripile ocrotitoare ale generalului Puchner, înrolându-se
vreo câţiva inşi în oştire. În vreme ce noi alcătuiserăm legiuni întregi
şi susţineam lupte înverşunate pe Mureş şi în Munţii Apuseni, Saşii
stăteau frumos pe la casele lor, fără să ştie măcar ce e războiul. Iar
drept răsplată pentru această minunată credinţă săsească, împăratul după
înfrângerea Ungurilor, întări din nou toate privilegiile pe care le
avuseră înainte de 1848 şi umplu toate slujbele înalte cu dânşii.
Fruntaşii noştri în aceeaşi vreme erau arestaţi şi bătuţi.
Când după războiul cu
Italia, în 1859, Viena se simţea slăbită şi căuta o împăcare cu
Ungurii, Saşii văzură că de aici încolo viitorul va fi iarăşi al
Ungurilor. Căutară deci să se apropie de ei. Văzuseră că pentru
privilegiaţi în Ardeal românismul e o primejdie şi de aceea se năzuiră
acum să alcătuiască din nou vechea alinanţă împotriva noastră.
În 1860 la serbările
săseşti din Bistriţa invitară pe toţi fruntaşii Ungurilor ardeleni, pe
conţii Teleki, Bethlen, Eszterhâzy, Bânffy, Miko, ba veni şi fostul
ministru, baronul losif Eotvos. Saşii îi primiră cu mare alai, cu
avântate discursuri de înfrăţire. Seara aranjară un bal la care se
juca „ciardaş” şi vals deopotrivă, ţinură şi unii şi alţii toasturi,
sărbătorind împăcarea ungaro-săsească şi închinând pentru o frăţească
bună înţelegere în viitor.
Urmările acestei înfrăţiri
aveam să le simţim tot noi. În 1867 se făcu împăcarea între Viena şi
Unguri şi de atunci încoace Saşii deveniră vrednici ucenici ai
ocârmuitorilor ţării. Pe toate terenurile căutară să înăbuşe mişcările
noastre în ţinuturile unde locuiam împreună cu dânşii. Cu toţii erau
credincioşi dorinţelor lui M. Schenker, care scria pe faţă că datoria
Saşilor în viitor e să meargă mână în mână cu Maghiarii.
Dacă ar fi fost cu putinţă,
ar fi adus din nou zilele din veacul XVII. Primind însă şi ei unirea cu
Ungaria şi păstrându-se legea pentru egala îndreptăţire votată în 1848,
îşi pierdură şi ei viaţa lor autonomă. În 1876 „Universitatea”
lor, care până atunci era un corp politic, un mare sfat naţional, din
care făceau parte toţi fruntaşii oraşelor şi instituţiilor săseşti, se
tansformă total. Pădurile şi moşiile ce le stăteau la îndemână
alcătuiesc un fond, din care au să susţină şcoli şi biserici în fostul „pământ crăiesc”. Deci din veniturile lor sunt datori să contribuie şi la susţinerea şcolilor şi bisericilor româneşti. „Universitatea” are să chivernisiască aceste averi şi să îngrijească de o împărţire echitabilă a ajutoarelor.
De la 1876 încoace politica
lor s-a legat apoi tot mai strâns de politica ungurească, încetează de a
mai avea un drum al lor propriu. Le dispare orice simţ de demnitate şi
în sufletele conducătorilor lor îşi face lor un reptilism urât, care le
cuprinde în câţiva ani întreg poporul. Faţă de Unguri nu mai au nici un
fel de rezervă. Nu-i mai interesează decât faptul că Românii se ridică.
Cu ochi plini de pizmă urmăresc progresele noastre şi se zbat pe toate
cărările să ne stăvilească. Se aliază cu Ungurii, fiindcă îi văd tari şi
văd că şi scopul politicei ungureşti e nimicirea noastră. Nu vor să
priceapă că înfrângerea noastră, care suntem cel mai puternic element
nemaghiar, însemnează înfrângerea principiului naţionalităţilor şi
biruinţa supremaţiei volnice a rasei ungureşti, care ne sapă mormântul
nu numai nouă, ci şi mult ocrotitului popor săsesc.
Astfel se întâmplă că, în
vreme ce neamurile nemaghiare de sub stăpânirea ungurească se apropie
între olaltă, se întovărăşesc şi alcătuiesc în parlamentul din
Budapesta, un partid „al naţionalităţilor”, Saşii nu numai că
nu vor să facă parte din această alianţă, ci intră de-a dreptul în
partidele guvernelor ungureşti, susţinându-le toate faptele şi toate
planurile de ungurizare. Şi consecvenţi întregului lor trecut, nu intră
decât în partidul celor de la putere. Dacă acesta a căzut, Saşii îl
părăsesc şi trec la cel care-i urmează. Până ce vechiul partid liberal
al „zdrobitorului de naţionalităţi” Coloman Tisza era tare şi conducea ţara, Saşii erau membrii lui. Când partidul căzu şi la cârmă ajunse „coaliţia” partidelor „kossuthisto-independente”, Saşii se alăturară acestei coaliţii. Căci apoi în 1910 vechiul partid liberal învie sub numele de „partid al muncii naţionale”
şi sub conducerea contelui Ştefan Tisza, fiul lui Coloman, zdrobi pe
kossuthişti şi luă frânele conducerii, jupanii noştri îşi părăsiră
iarăşi ortacii şi trecură iarăşi sub aripile calde ale ocârmuitorilor „liberali” de odinioară.
Că toate guvernele căutau
să zdrobească pe nemaghiari, asta avea puţină importanţă pentru Saşi. Ei
se mulţumeau cu făgăduinţa ce li se făcea: că legile de maghiarizare nu
vor fi aplicate faţă de ei. Nu voiau să vază că în realitate această
făgăduinţă nu-i altceva decât mărinimia lui Polifem, care-i promite lui
Odiseu că nu-l va mânca decât după ce-i va fi mâncat tovarăşii.
În 1890-1894 Saşii
ca membri ai partidului liberal aprobă politica de colonizare a
Ungurilor în ţinuturile ardelene, precum şi înfiinţarea de către stat a
unui fond pentru colonizări de 6 milioane coroane. În 1906-1907
ca membri ai coaliţiei kossuthiste, primesc fără murmur legea de
maghiarizare a contelui Albert Apponyi, deşi aceasta ameninţa şcolile
lor ca şi pe ale noastre. Pretutindeni unde au crezut că ne pot face
rău, au adus servicii guvernelor ungureşti. Nu s-au sfiit nici chiar de
denunţări josnice.
În schimbul acestei
atitudini de temeneli şi reptilism, guvernele ungureşti le dau
apoi, drept bacşiş, diferite ajutoare pe seama şcolilor şi instituţiilor
lor de cultură. Astfel în 1912 pentru a-şi ridica o zidire nouă pe
seama liceului lor din Braşov, care în clasele V-VIII are abia câte 4-6
elevi, li s-a dat de către stat 400.000 coroane fără a le pune vreo
condiţie în vreme ce noi de 10 ani încoace cerem zadarnic un ajutor de
100.000 coroane ca să putem ridica în Braşov o clădire mai încăpătoare
şcoalei noastre comerciale de acolo, care are în fiecare clasă peste 50
de elevi şi e silită să se adăpostească într-o casă particulară
transformată: cererea nu ne poate fi ascultată decât dacă ne învoim
ca jumătate din studii să fie învăţate ungureşte.
Spinarea de gumilastic a
Saşilor a fost răsplătită de către Unguri şi cu alte bunătăţi. Astfel
guvernele ungureşti le-au dat mână liberă faţă de Românii din ţinuturile
săseşti. Iar ei, unde conducerea e în mâna lor s-au purtat faţă de
noi cu un şovinism mai brutal chiar şi decât şovinismul
Ungurilor. Aceasta mai ales în oraşele Sibiu, Braşov, Sighişoara,
Mediaş, Bistriţa, Sebeşul Săsesc şi Orăştie, şi în comitatele Sibiu şi
Braşov. Nu este ram de activitate, în care să nu fi căutat ei înăbuşirea
sau cel puţin opăcirea propăşirii noastre.
Au făcut înainte de toate
tot posibilul ca în ţinuturile unde trăiam împreună cu dânşii, să
împiedice dezvoltarea unei clase intelectuale româneşti. Cum comunele,
oraşele şi comitatele din Ungaria şi Ardeal îşi au toate organizaţia lor
autonomă, cu conducere independentă de guverne, Saşii pretutindeni unde
au putere în autonomii au înlăturat fără cruţare elementul
românesc. Toate slujbele le-au umplut cu Saşi, toate furniturile, toate
întreprinderile li le-au dat lor, fără a ţinea seamă de ofertele
adeseori mai avantajoase ale unor întreprinzători români. În Braşov, în
Sibiu şi în celelalte oraşe, de la primar până la sergentul din stradă
toţi sunt Saşi, presăraţi cu câte un Ungur. Românii nu-s decât
măturătorii şi slugile.
În vreme ce Saşilor şi
societăţilor săseşti culturale şi sportive li se dau din diferite
fonduri ajutoare peste ajutoare, celor româneşti li se refuză orice
sprijin. „Universitatea săsească” fiind transformată cu toate averile
ei, păduri şi munţi, într-o fundaţiune pentru ajutorarea culturii,
şcolilor şi bisericilor din „pământul crăiesc”, ar trebui să
împartă în mod echitabil ajutoarele, ţinând seamă de număr. Noi Românii
alcătuind două treimi din populaţia acestui teritoriu, ar trebui să
primim de la „Universitate” şi ajutoare în această proporţie sau cel
puţin într-o măsură egală cu Saşii. Când colo ce se întâmplă? Saşii fac
împărţeala cum le vine lor la socoteală; iar drept mulţumire că
guvernele ungureşti îi lasă în bună voie, dau celor câteva mii de Unguri
venetici de curând în vechiul „pământ crăiesc” o sumă egală cu a Românilor. Astfel din venitele „Universităţii”
se dau Saşilor 60%, Românilor care formează 2/3 din populaţie, 20%, iar
Ungurilor care sunt abia vreo câţiva funcţionari şi colonişti, alte
20%. În 1908 au primit pentru şcoli şi biserici Saşii 431.320 coroane,
Românii 92.400 coroane, iar Ungurii 92.600 coroane.
Au văzut apoi conducătorii
saşi că viaţa noastră economică începe să se ridice, la oraşe începe a
se ivi o clasă de mici meseriaşi şi negustori români, iar la sate
ţărănimea românească deprinsă cu nevoile, muncitoare, nepretenţioasă şi
cu casa plină de copii, agoniseşte, cruţă şi cumpără pământ de la Saşii
mai domnoşi şi aproape sterpi. Şi-au dat deci toată silinţa să ne
stăvilească. În societatea lor au trezit pretutindeni ură împotriva
noastră. Au făcut o adevărată organizaţie, al cărei scop e să ne pună
piedici. Negustorii şi meseriaşii lor nu primesc ucenici români; şi dacă
ici colo câte unul totuşi primeşte, o face fiindcă are neapărată nevoie
şi nu găseşte de alt neam.
E înţelegere între ei şi în
ce priveşte cumpărăturile. Un Sas nu are voie să cumpere de la
Român. În comuna Avrig de lângă Sibiu este un mic sanatoriu instalat de
biserica săsească din Sibiu în vechiul parc al baronului Bruckenthal. Ei
bine, deşi Avrigul are aproape 5.000 de locuitori, care ar putea
furniza toate cele necesare acestui sanatoriu, totuşi de la dânşii nu se
cumpără absolut nimic, pentru că sunt Români; carne, ouă, untură,
zarzavat toate sunt aduse pe preţuri mai mari din cel mai apropiat sat
săsesc, Bradu…
Mai înverşunată e lupta
pentru pământ. Conducătorii vieţii săseşti vor să împiedice cu orice
preţ pe Români de a-şi agonisi pământuri de la Saşi, care au mai mult
decât le trebuie. Sub ocrotirea administraţiei, preoţii şi învăţătorii
lor au înfiinţat pretutindeni mici bănci, sucursale ale băncilor mari
din oraşe, care dând ţărănimii împrumuturi ieftine o feresc de a fi
nevoită să-şi vândă Românilor ţarinile. Preoţii umblă chiar din casă în
casă sfătuind şi făcând pe fiecare gospodar să jure că niciodată nu-şi
va vinde vreunui Român moşioara. Îndată ce un Sas e silit să-şi vândă
vreo livejoară cât de mică, banca sau biserica lor i-o cumpără şi i-o
lasă şi pe mai departe spre folosinţă, în schimbul unei arende
neînsemnate.
Băncile lor susţin lupta
din toate puterile. Mijloace băneşti au din belşug probabil şi din
Germania – încât biruinţa în anii din urmă le era asigurată.
Capitalul băncilor săseşti în Ardeal e doar peste 400 milioane coroane,
al băncilor româneşti abia 200 milioane. Deci în vreme ce ei au de
fiecare Sas un capital de 2000 coroane, noi avem de fiecare Român
decât 50 coroane. Evident în lupta aceasta economică forţele sunt într-o
îngrozitoare disproporţie.
Pentru a ajunge şi mai
sigur la izbândă băncile şi societăţile săseşti au întemeiat acum vreo
5-6 ani o instituţie financiară centrală „Vorschussverein”, îndreptată
direct împotriva noastră. Aceasta cumpără orice pământ săsesc ce este de
vânzare, dând preţuri mai mari decât cele mai avantajoase oferte venite
din partea vreunui Român. De unde are atâţia bani la dispoziţie, e o
taină.
În urma acestei purtări
duşmănoase a Saşilor din multe sate bieţii Români ca să poată asigura
traiul familiei lor, plecau în America, nenorocindu-se prin fabrici,
deoarece acasă nu puteau pune mâna pe o bucată de ţarină ca să-şi
câştige cu plugăritul cele de lipsă. După ce deci în decursul vremurilor
pământurile ne-au fost răpite prin tot felul de volnicii, acum nu mai
avem putinţa de a ni le redobândi nici prin cea mai încordată muncă
cinstită!
Ceea ce-i doare încă pe
Saşi şi ceea ce pizmuiesc ei la noi, e spornicia. În vreme ce casele
româneşti sunt pline de copii, de la 5-6 în sus, ale Saşilor sunt goale
în urma sistemului înrădăcinat la dânşii, de a avea un singur copil ca
să nu se împrăştie averea. Viitorul e a celor spornici. De aceea la Saşi
e la ordinea zilei discuţia asupra sporirii neamului. A fost o
adevărată halima în 1911-1912 când societăţile femeilor săseşti au
dezbătut această chestie şi în congresele lor generale.
Numărul mic al naşterilor
şi teama de copii la femei însă nu pot fi înlăturate prin discuţii şi
sfaturi. Numai o reformă completă a concepţiei morale despre viaţă şi
despre rostul ei poate înlătura întrucâtva această pacoste.
Conducătorii Saşilor s-au
gândit şi ei la colonizări. Un plan al lor era să aducă pe Şvabii din
Banat, expuşi ungurizării şi să-i aşeze în satele româno-săseşti din
Ardeal, întărindu-şi ţărănimea. Astăzi acest plan a suferit o schimbare.
Colonizările se vor face nu aducând pe Şvabii din Banat, care trebuiesc
păstraţi şi întăriţi acolo unde sunt, ci aducând Nemţi din
Germania, unde e un mare prisos de populaţie. Băncile săseşti din Ardeal
au şi pus la îndemâna acestui proiect o sumă de 5 milioane coroane.
În mintea lor războiul de
azi a trezit un gând măreţ: de a face din Ardeal un fort al
germanismului. Şi desigur înfăptuirea acestei idei va fi susţinută cu
toată puterea de instituţiile fincanciare şi naţionale ale Germaniei.
Iar rasa germană nu e dintre cele care se apucă anevoie şi se lasă uşor…
Astfel planurile Saşilor au
acelaşi scop ca şi ale Ungurilor: înfrângerea noastră. Alianţa lor ne-a
făcut şi — cine ştie? — ne va face încă multe zile amare. Şi oricât
s-ar părea că Saşii sunt mai de omenie, în realitate în sufletul lor e
aceeaşi duşmănie faţă de noi ca şi în sufletul Ungurilor. E furia nebună
a stăpânului care vede că fostul său rob a ajuns la o stăricică mai
bună şi nu se mai lasă exploatat. De aceea au întrebuinţat şi armele
cele mai urâte împotriva noastră.
În 1910 autorităţile lor
din Sibiu au făcut ministerului de culte denunţul că în şcolile
româneşti din comitatul Sibiului limba maghiară nu se învaţă în măsura
cerută de legea Apponyi. Ministerul trimise îndată pe cunoscutul nostru
duşman, profesorul Benedek Jancso, să facă cercetare. Acesta,
întovărăşit cu multă atenţie de un profesor sas din Sibiu, care-i dădea
informaţii, cercetă şcolile cu pricina, se abătu apoi şi pe la cele
săseşti şi — precum mi-a mărturisit-o el însuşi rămase adânc scârbit de
această mârşăvie săsească: şcolile noastre nu numai că erau pe nedrept
învinovăţite, dar mersul învăţământului, isteţimea învăţătorilor, sporul
elevilor erau cu mult superioare celor constatate în şcolile
săseşti. Profesorul Jancso — spre marea indignare a profesorilor
saşi — şi-a spus verde părerea aceasta, şi în raportul său către
minister ne-a luat apărarea până şi el, care a scris volume întregi
împotriva noastră.
Saşii ne dispreţuiesc şi ne
urăsc. Ne-au exploatat veacuri de-a rândul; acum nu le-a mai rămas
decât ura. Însă nu ura bărbatului care te priveşte în ochii şi te
înfruntă cu hotărâre, ci a reptilei care se târăşte, se mlădie, loveşte
pe neaşteptate şi se luptă pe faţă numai când are adânca siguranţă că
potrivnicul său e stors de vlagă.
S-au aliat întotdeauna cu duşmanii noştri şi nu ne-au cruţat niciodată, când au avut prilejul să ne lovească.
E bine să se ştie aceste lucruri ca în ceasul socotelilor să poată fi răsplătite!
Vasile Stoica, „Suferințele din Ardeal”, ed. a IV-a, Editura Vicovia 2014.
Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!
